Moartea lui Mircea Vulcanescu, martirul care s-a sacrificat ca sa-i salveze viata

unui tanar bolnav de TBC, in temnita comunista

Monica Andronescu,

In inchisorile comuniste timpul se scurgea in alt ritm. Se masura doar in clipe de suferinta in care ziua, noaptea,
rasaritul si apusul nu existau. Intr-o celula neagra, Mircea Vulcanescu, unul dintre cei mai importanti
intelectuali ai Romaniei, a ales intr-o noapte sa salveze viata unui tanar bolnav de tuberculoza, s-a culcat pe
piatra rece si si-a facut trupul saltea pentru el. Moartea n-avea sa-l mai ocoleasca multa timp
Nascut pe 3 martie 1904, Mircea Vulcanescu purta cu el un destin de martir. La 48 de ani, dupa ce fusese unul
dintre membrii guvernului Antonescu, subsecretar de stat la Ministerul Finantelor Publice, dupa ce a scris unele
dintre cele mai importante lucrari filosofice ale epocii, scriitor, economist si un mare crestin, Mircea Vulcanescu
a platit cu viata faptul ca intr-o noapte, in temnita, a ales sa salveze un om mai tanar ca el, socotind ca are mai
mult dreptul la viata decat il avea el insusi si bantuit fiind, poate, de demonul sinuciderii intre acele ziduri
cumplite in care chinul era legea fiecarei zile. Scrisese ,,Dimensiunea romaneasca a fiintei", scrisese ,,Catre
fiinta spiritualitatii romanesti", era un mare ganditor, urmase cursurile Facultatii de Filosofie si Litere, precum si
pe cele ale Facultatii de Drept din Bucuresti, iar lucrarile lui marcasera deja istoria acelui timp. Insa comunismul
a ales altfel pentru el. Si l-a trimis in temnita sub acuzatia de criminal de razboi...
La 30 august 1946, a fost arestat preventiv, fara mandat, impreuna cu toti membrii Guvernului Antonescu, iar la
20 octombrie 1948 i s-a alcatuit dosarul si a fost condamnat drept criminal de razboi. In dosar, apareau doua

afirmatii contradictorii: ,,Mircea Vulcanescu, functionar de cariera, nu a facut politica" versus ,,Mircea
Vulcanescu facea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat razboi Rusiei sovietice si este
socotit criminal de razboi."
O personalitate fascinanta si un mare spirit crestin, a carui opera ar fi putut si ar fi trebuit sa continue, daca n-ar
fi existat Jilava si Aiud, pleca atunci spre moarte.
Despre momentul teribil al acelei arestari, fiica lui Mariuca Vulcanescu, imi povestea in urma cu ceva vreme,
intr-o intalnire fascinanta, la ea in apartamentul simplu din cartierul Titan, unde traieste printre multe amintiri si
fotografii inca nesortate.
,,In noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit niste agenti, l-au arestat pe tata si l-au dus undeva, pe
strada Uranus. In toamna a inceput procesul. Aveam voie sa asistam. Apoi l-au mutat de la Uranus la
Inchisoarea Vacaresti, unde nu mai puteam sa-l vedem decat o data pe saptamana, vinerea. Dupa gratii. De
suparare, a facut icter. Si atunci l-au mutat in infirmeria de la Manastirea Vacaresti. Cand ne duceam, ne vorbea
de boltile calugaresti de pe vremuri... Mergeam cu sora mea Sandra si cu mama. In iarna aia a fost dus din nou
in celula, unde am putut sa-i ducem un bradut... L-am strecurat prin usita celor doua randuri de gratii. De la icter
slabise mult, isi lasase barba. Pe urma, la Aiud a ajuns in lanturi... Au revenit cand s-a hotarat recursul si au fost
rejudecati. Atunci tata si-a facut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineata, s-a intrerupt la pranz si dupa
masa a reluat si a mai citit cateva ore. Tot completul de judecata amutise. Mama era uluita ca rechizitoriul era in
favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul si l-au chemat pe procuror, iar cand s-a intors... totul se
schimbase."
Mircea Vulcanescu trebuia sa moara... Atunci a inceput marele calvar Aiud, odata cu condamnarea la opt ani de
temnita grea si confiscarea averii. Iata cum suna condamnarea din dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al
detinutului K9320/1948 Vulcanescu Mircea: ,,Deciziunea criminala nr. 27 - sedinta publica de la 6 februarie
1948 - Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultand si concluziunile domnului procuror general, in
numele legii decide: condamna pe Mircea Vulcanescu, in varsta de 44 de ani, in prezent arestat preventiv in
Penitenciarul Vacaresti, fost functionar public in Ministerul Finantelor sa sufere 8 (opt) ani temnita grea pentru
crima de razboi. Mai condamna pe numitul acuzat la 3 ani detentiune riguroasa si la degradare civica pe timp de
opt ani."
Asa incepea sau, mai bine spus, asa se sfarsea totul. Un om ca un munte avea sa se stinga incet, contactand o
boala la plamani. In inchisoarea de la Jilava a fost torturat, izolat si infometat si a stat la izolare in camera
neagra, o camera fara acoperis. O camera unde ploua, ningea, batea vantul si ardea soarele. In acea camera
neagra de la Jilava, Mircea Vulcanescu a ales intr-o nopate sa salveze viata tanarului student care avea febra 40
grade. S-a intins pe cimentul rece si umed si ca sa-l incalzeasca pe tanarul care delira, l-a luat in brate si l-a tinut
deasupra lui, pe propriul trup.
N-avea sa mai dureze mult din acel moment. Iata povestea Celulei Negre in care Mircea Vulcanescu a invatat sa
moara, dupa ce intr-o seara tinuse una dintre obisnuitele conferinte din celula, asa cum o descrie John Halmaghi,
in ,,Discursul contemporan". ,,Celula in care ma gaseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul
dintre usi, cu alte trei celule... Asa se face ca in sectia noastra sunt aduse foarte multe personalitati politice,
spirituale si militare, cu care altadata neamul romanesc se mandrea". Alexandru Constant venea si el dintr-o
celula de refacere, dupa ce a stat o vreme impreuna cu Mircea Vulcanescu, cu care a cunoscut calvarul si
amaraciunea unor batai salbatice si izolarea de trei zile si trei nopti in celula 16, numita Celula Neagra. ,,A
aparut un gardian si l-a scos pe el si grupul sau afara, in curtea interioara a Fortului Jilava, unde au fost batuti cu
ciomege si bastoane de cauciuc pana la lesin. Apoi, i-au dezbracat pana la pielea goala, zvarlindu-i gramada in
bezna din Celula Neagra; caci, fara nici o lumina, intunericul din Celula Neagra era absolut. Parca uitati, acolo
au stat, intre urina si fecale, trei zile si trei nopti. Nemancati, in frig, in umezeala. N-aveau nici scaune, nici

masa, nici vreun pat. Alergau toti prin murdarie, de la un colt la altul, spre a se incalzi si spre a nu lasa trupurile
sa se prabuseasca. Mircea Vulcanescu a fost cel care i-a incurajat cel mai mult si le-a intretinut treaz spiritul.
Pana cand el insusi si-a dat seama de tragicul situatiei in care se gaseau.
Disperat si epuizat psihic, Vulcanescu a cedat: ,,Nu exista nici o scapare pentru noi, decat daca se intampla ceva,
care sa forteze administratia la o masura de salvare, daca o salvare mai exista", ar fi spus el atunci, dupa cum au
povestit martori din celula. ,,Eu nu mai pot rezista fiziceste. Ma simt epuizat de toata energia. Ma voi aseza jos,
pe pantece, in ultimele clipe ale vietii mele si in felul acesta voi veti avea un loc sa va odihniti, pe trupul meu.
Rog pe Dumnezeu sa primeasca sufletul meu si sa va ajute pe voi sa supravietuiti...".
In 1951, cu un an inainte de moartea lui, s-a cerut internarea lui la Spitalul Vacaresti. Dar oroarea sistemului
comunist era maxima. A fost consultat si gasit sanatos... Chinuit de tuberculoza si in ciuda unei recomandari
medicale, Mircea Vulcanescu nu a fost trimis la Vacaresti, intrucat transferul nu s-a aprobat. Hotararea Directiei
Generale a Securitatii Statului din iunie 1951 a fost implacabila: ,,La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare va
aducem la cunostinta ca avizam nefavorabil asupra transferului si internarii in Spitalul Penitenciarului Vacaresti
a detinutului Vulcanescu Mircea Aurel".
Asta i-a pecetluit soarta, iar in noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcanescu avea sa moara,
in infirmeria d la Aiud, intr-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, intr-un pat de fier. Langa el, se aflau
doctorul Petre Topa si un alt detinut, Ion Constantinescu Maracineanu care au povestit franturi din ce s-a
intamplat atunci, in ultimele clipe ale lui Mircea Vulcanescu, intr-un articol publicat in ,,Memoria". Cei doi
stateau de vorba, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit si avea dureri cumplite.
Cu ultimele puteri s-a ridicat si a spus, ca un testament: ,,Rostul meu in viata s-a terminat. Am inceput o opera,
dar n-am fost in stare s-o duc pana la capat. Am predat la o catedra pe care am parasit-o tocmai in clipele in care
trebuia sa fiu prezent. M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale
istoriei. Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de
acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei
care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava
ce se taraste pentru ultima picatura de viata. Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice.
Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita.
Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la
capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.
Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta.
Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc.
Trebuie sa predau stafeta, o spun cu toata seriozitatea. N-am alternativa, sunt complet epuizat. Moralmente sunt
prabusit. Nimic nu ma mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, ma asteapta la poarta. Daca dumneata
si domnul Constantinescu veti avea sansa supravietuirii si veti iesi din acest infern, cautati-mi familia si spunetii sa ma ierte ca i-am oferit aceasta viata coplesita de lacrimi si lipsuri. Dumnezeu sa-i binecuvanteze pe toti, sa
le aduca alinare. Poate ca fetele vor avea o soarta mai buna. Stiu prin cate suferinte au trebuit sa treaca. Sunt
perfect constient ca vor mai intalni pe drumul vietii inca multe obstacole. Sunt convins ca le vor putea depasi,
chiar daca coltii rautatii vor cauta sa mai rupa din adolescenta lor zbuciumata. Sa le spuneti ca nu mi-am facut
decat datoria ca cetatean al acestei tari oropsite".
Apoi, incet, incet, pe masura ce lumina zilei se stingea, durerile au inceput sa dispara. Mircea Vulcanescu n-a
lesinat. A ramas tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfarsit. A fost alegerea lui. Zahiernic, un alt detinut care
i-a fost aproape pana la sfarsit a povestit ca Mircea Vulcanescu n-a vrut sa moara in timpul somnului. Aflase de
la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang, asa cum avea el, mor in timpul somnului. Si a facut eforturi
supraomenesti sa ramana treaz. Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare

zi. Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n-a primit nicio medicatie
specifica. Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea
delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalilor de rand...
In timp ce fiecare respiratie devenea tot mai dureroasa, cineva s-a apropiat sa-l barbiereasca. Dar era prea greu
si n-a avut putere sa reziste. L-a rugat pe Zahiernic sa-l lase nebarbierit pe o parte.
Ultimele lui cuvinte au fost, se pare: ,,Spuneti-i Aninii sa ma ierte!" - Anina era prima lui sotie, o colega de
facultate de care s-a despartit dupa aproximativ zece ani si s-a recasatorit cu Margareta Ioana Niculescu. Si tot
atunci ar fi spus si celebrele cuvinte: ,,Sa nu ne razbunati!". Asta in timp ce viata i se scurgea, fara nicio
lumanare in infirmeria de la Aiud...
Epilogi Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: ,,Va raportam ca in ziua de 29 octombrie 1952
a decedat in acest penitenciar detinutul Vulcanescu Mircea, fisa 9320/48 Aiud, suferind de miocardita si
pleurezie dubla TBC". Si atat. La Bucuresti in casa de pe strada Popa Soare, unde locuise familia lui, medicul
inchisorii trimisese o adresa in care-i comunica cifrat moartea. Numai ca acolo, familia nu mai era... fusese data
afara. Asa ca despre moartea lui s-a aflat mult, mult mai tarziu. In acel octombrie al anului 1952, desi ii intuiau
boala, nimeni de acasa nu a stiut ca Mircea a murit.