Sunteți pe pagina 1din 204

PRICOPE FERDINAND

HHIIDDRROOBBIIOOLLOOGGIIEE

Ediţia a II-a

ROVIMED PUBLISHERS Bacău - 2007

Referenţi ştiinţifici:

Prof.dr. Tudorancea Claudiu Prof.dr. Battes Klaus Werner

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PRICOPE, FERDINAND Hidrobiologie / Pricope Ferdinand ; ed.: Viorel

Medveţki. - Ed. a 2-a, rev. - Bacau : Rovimed Publishers,

2007

ISBN 978-973-7719-20-1

I. Medveţki, Viorel (ed.)

574.5

Tehnoredactare: Şova Elena, Olaru Carmen

Coperta: Olaru Carmen, Stoica Ionuţ

2

CUPRINS

 

Introducere

 

5

1.

Caracteristici ale apelor naturale

10

1.1. Ciclul biogeochimic al apei

10

1.2. Structura moleculei de apă

13

1.3. Proprietăţile apei

 

15

 

1.3.1. Proprietăţi organoleptice

15

1.3.2. Proprietăţi fizice ale apei

16

1.3.3. Proprietăţi chimice ale apei

23

 

1.3.3.1. Anionii din apele naturale

23

1.3.3.2. Cationii din apele naturale

24

1.3.3.3. Elementele biogene

26

1.3.3.4. Gazele solvite în apă

28

1.3.3.5. Substanţele organice solvite în apă

32

1.3.3.6. Substanţele radioactive din apele naturale

33

 

1.3.4. Proprietăţi rezultate din dizolvarea substanţelor în apă

33

1.3.5. Proprietăţi fizico-chimice ale apei

36

2.

Asociaţii de organisme acvatice

38

2.1. Pleustonul

 

39

2.2. Neustonul

39

2.3. Planctonul

40

2.4. Nectonul

44

2.5. Bentosul

44

3

Mediul dulcicol

49

3.1.

Apele subterane

49

 

3.1.1. Caracteristici şi clasificare

49

3.1.2. Adaptările organismelor acvatice din subteran

51

 

3.2.

Izvoarele

 

54

3.3.

Apele curgătoare

56

 

3

3.1.Caracteristici

hidrografice şi biologice

56

3.3.2.

Pâraiele

59

3.3.3.

Râurile

60

 

3.3.3.1.Caracteristici generale

60

3.3.3.2. Factorii abiotici din râuri

61

3.3.3.3.

Asociaţii de organisme în râuri

64

3.3.3.4.

Zonarea piscicolă a apelor curgătoare

66

 

3.3.4.

Fluviile

71

 

3.4.

Apele stătătoare

 

73

 

3.4.1.

Lacurile

73

 

3.4.1.1.

Structura generală a lacurilor

73

3.4.1.2.Clasificarea lacurilor

74

3.4.1.3.

Evoluţia lacurilor

77

3

3.4.1.4.

Factorii abiotici din lacuri

77

 

3.4.1.5.

Asociaţii de organisme din lacuri

83

 

3.4.2. Bălţile

88

 

3.4.2.1.

Caracteristici generale

89

3.4.2.2.

Clasificarea bălţilor

90

3.4.2.3.

Asociaţii de organisme din bălţi

91

 

3.4.3. Mlaştinile

92

3.5. Ecosisteme acvatice antropogene

94

3.5.1. Lacurile de baraj şi lacurile de acumulare

94

 

3.5.1.1.

Caracteristici generale

95

3.5.1.2.

Factorii abiotici din lacurile de acumulare

96

3.5.1.3.

Asociaţii de organisme din lacurile de acumulare

98

 

3.5.2. Iazurile şi heleşteiele

103

 

3.5.2.1.

Caracteristici generale

103

3.5.2.2.

Asociaţii de organisme din lacuri şi heleşteie

104

 

3.6. Ecosisteme acvatice din România

105

3.6.1.

Fluviul Dunărea

105

3.6.1.1. Şenalul Dunării

108

 

3.6.1.1.1.

Caracteristici fizico-chimice ale apei

108

3.6.1.1.2.

Asociaţii de organisme din şenal

109

 

3.6.1.2. Lunca inundabilă a Dunării

116

 

3.6.1.2.1.

Caracteristici fizico-chimice ale apei bălţilor

117

3.6.1.2.2.

Comunităţi de organisme din bălţile luncii

 

inundabile

119

3.6.2. Delta Dunării

121

3.6.2.1. Habitate din Delta Dunării

123

3.6.2.2. Asociaţii de organisme acvatice din Delta Dunării

130

4

Mediul marin

 

139

4.1. Structura generală a bazinelor marine şi oceanice

139

4.2. Structura biologică a bazinelor marine şi oceanice

140

4.3. Caracteristici fizice ale apelor marine

141

4.4. Caracteristici chimice ale apelor marine

145

4.5. Asociaţii de organisme marine

148

5.

Mediul salmastru

 

154

5.1. Caracteristici generale ale mediului salmastru

154

5.2. Marea Neagră

 

155

5.2.1. Caracteristici fizico-geografice şi hidrologice

156

5.2.2. Proprietăţi biologice ale Mării Negre

159

5.2.3. Comunităţi de organisme din Marea Neagră

161

6

Glosar hidrobiologic

 

167

Bibliografie selectivă

201

4

INTRODUCERE

Începutul vieţii pe Terra este legat de existenţa apei. Primele forme de viaţă au apărut, s-au dezvoltat şi au evoluat în mediul acvatic. Practic nu există forme de manifestare ale viului care să nu fie condiţionate de prezenţa apei, astfel încât, pe drept cuvânt, se poate spune că apa este izvorul şi leagănul vieţii. Apariţia şi evoluţia omului ca specie biologică a fost condiţionată de prezenţa apei. Primele aşezări umane au apărut acolo unde apa era din belşug oferind omului primitiv o hrană bogată şi uşor de procurat. Mai târziu, apele i-au dat omului căldură, lumină şi acel minim confort ce nu poate fi conceput fără apă. Întreaga noastră existenţă este legată de miracolul numit apă. Deşi hidrosfera ocupă aproape trei sferturi din suprafaţa planetei ştiinţele care se ocupă cu studiul apei sunt tinere. Zone vaste ale Oceanului Planetar sunt practic necunoscute. Ştim mai multe despre adâncurile planetei şi despre spaţiul cosmic decât despre zonele abisale ale oceanului sau apele din peşteri. Hidrobiologia sau biologia apelor ca ştiinţă este relativ tânără deşi primele informaţii care fac referire la viaţa din ape datează de multe mii de ani. Pornind de la apă ca element de bază al Universului, hidrobiologia modernă ca disciplină ecologică de sinteză studiază viaţa din ape sub toate aspectele şi la toate nivelele de organizare. Apa este mediul primar în care a apărut şi a evoluat viaţa pe Terra. Se consideră ca 75% din încrengăturile şi clasele de organisme care populează astăzi planeta sunt de origine acvatică şi numai 25% îşi au originea în mediul terestru. Totalitatea apelor circulante de pe Pământ formează hidrosfera, cu o greutate totală de 13.660Gg şi un volum de aproximativ 1,5 miliarde km 3 . Hidrosfera este obiectul de studiu al hidrologiei, ramura a geofizicii, care studiază legile după care se petrec fenomenele în hidrosfera, influenţa hidrosferei asupra atmosferei şi litosferei, circuitul apei pe Pământ şi formulează prognoze asupra fenomenelor ce se petrec în hidrosfera . Hidrologia are trei mari discipline care cercetează principalele componente ale hidrosferei:

- oceanologia, care studiază hidrologia mărilor şi oceanelor;

- limnologia, studiază hidrologia apelor interioare de la suprafaţa uscatului;

- freatologia, se ocupă cu hidrologia apelor subterane.

Hidrobiologia este definită ca ştiinţa care studiază mediul acvatic împreună cu componentele sale biotice şi abiotice, precum şi toate procesele vieţii din acest mediu. Este o disciplină ecologică de sinteză care se ocupă cu studiul populaţiilor, biocenozelor, factorilor ce condiţionează viaţa acestora şi al productivităţii biologice a ecosistemelor acvatice. Etimologia noţiunii hidrobiologie, vine de la cuvintele greceşti hydros - apă, bios - viaţă şi logos - vorbire, studiu.

5

Definiţia disciplinei hidrobiologia a evoluat în timp. Zernov (1949)

defineşte hidrobiologia ca “ştiinţa care studiază legătura cauzală şi relaţiile reciproce dintre organismele acvatice şi mediul lor înconjurător, atât viu, cât şi cel lipsit de viată”, iar Jadin (1950) arată că hidrobiologia este “o disciplină biologică complexă, al cărui obiect constă în studiul unităţii dintre organismele acvatice şi mediul lor. Hidrobiologia studiază productivitatea biologică a apelor şi elaborează metodele de dirijare activă a proceselor de producţie biologică a apelor”. Dussart (1966) prezenta hidrobiologia ca fiind “ştiinţa care studiază viaţa fiinţelor ce populează apele, atât ca viaţă individuală, cât şi ca viaţă colectivă, organizată sau nu. Ea este preocupată nu numai de fiziologia indivizilor, de metabolismul lor şi de influenţa factorilor de mediu asupra acestuia, ci şi de comportamentul organismelor, de reproducerea şi dezvoltarea lor, de relaţiile lor cu indivizii care trăiesc în colectivitate, fie din aceeaşi specie, fie din grupe diferite”. Hidrobiologia poate fi definită ca o ştiinţă de sinteză ce studiază viaţa ce se desfăşoară în ape în toată complexitatea ei, atât la nivelul indivizilor cât şi al populaţiilor şi biocenozelor. Ea cercetează relaţiile dintre hidrobionţi şi relaţiile acestora cu mediul abiotic, precum şi productivitatea ecosistemelor acvatice. Hidrobiologia cuprinde trei mari capitole, în funcţie de categoria de ape luate în studiu:

- oceanologia biologică sau biologia marină, care studiază viaţa în mediul marin şi influenţele proceselor marine de natura fizică, chimică, geologică asupra hidrobionţilor marini;

- limnobiologia sau biologia apelor interioare dulci, salmastre sau cu chimism anormal, de pe continente sau insule;

- freatobiologia sau biologia apelor subterane, care cercetează formele de viaţă şi condiţiile în care se desfăşoară viaţa în mediul hipogeu, adică în apele care circulă prin fisurile şi golurile scoarţei sau îmbibă rocile permeabile ale acesteia. Fiind o disciplină biologică complexă, de sinteză, hidrobiologia explică fenomenele ce au loc în mediul acvatic pe baza datelor furnizate de discipline diverse, astfel:

- geografia – dă date privitoare la răspândirea bazinelor acvatice pe glob şi explică caracterele acestora în funcţie de latitudine, relief, climat;

- geologia – explică modul de formare a cuvetelor acvatice, evoluţia lor în timp, modul de acumulare a apei şi a sedimentelor în aceste bazine;

- hidrologia – oferă date asupra caracteristicilor abiotice ale hidrosferei, mişcărilor apei, circuitului apei în natură, etc.;

- chimia – explică reacţiile chimice din mediul acvatic furnizând majoritatea datelor ce permit înţelegerea fenomenelor ce au loc în acest mediu;

- fizica – dă date asupra fenomenelor mecanice, optice, electrice şi termice ce au loc în mediul acvatic;

- matematica – furnizează modele de analiză pentru aprecierea cantitativă a unor fenomene precum productivitatea biologică şi permite o prelucrare

6

statistică a datelor experimentale în vederea încadrării lor într-o legitate cu valoare mai largă;

- astronomia – explică acţiunea factorilor cosmici asupra Terrei, în general, şi asupra vieţii din mediul acvatic;

- botanica şi zoologia oferă date asupra organismelor vegetale şi animale din ecosistemele acvatice, privind structura, filogenia şi evoluţia asociaţiilor de organisme hidrobionte;

- microbiologia – identifică microorganismele din mediul acvatic şi explică natura proceselor bacteriene ce au loc în apă şi sedimente;

- fiziologia animală şi vegetală – explică nevoile funcţionale ale organismelor vegetale şi animale ce alcătuiesc biocenozele acvatice şi arată modalităţile de creştere a productivităţii biologice a bazinelor acvatice;

- ecologia – dă date asupra raporturilor dintre hidrobionţi şi dintre aceştia mediul abiotic;

- etologia – studiază şi explică comportamentul animalelor acvatice în funcţie de relaţiile acestora cu mediul biotic şi abiotic. Deşi hidrobiologia este o disciplină relativ tânără, care a apărut la jumătatea secolului al XIX-lea, date referitoare la mediul şi organismele acvatice sunt cunoscute din perioadele cele mai vechi ale civilizaţiei umane. Viaţa omului a fost legată de la începuturile ei de apă şi de animalele care

o populează. Omul preistoric a folosit în hrana sa peştele şi scoicile fapt atestat de depozite de scoici găsite în peşterile care îi serveau ca adăpost, de desenele de pe pereţii peşterilor şi de uneltele din os cu care lucra.

În cărţile sanscrite ale Indiei (anul 5000 î.Hr.), pe tăbliţele asiriene, în hieroglifele din Egiptul antic, pescuitul este menţionat ca o îndeletnicire frecventă

a omului. În lucrările lui Aristotel (sec V - IV î.Hr.) sunt prezentate numeroase date despre animale marine şi de apă dulce. În epoca romană, Pliniu cel Bătrân scrie lucrarea monumentală “Historia naturalis” în 37 de volume, cuprinzând tot ce se ştia la începutul erei noastre

despre viaţa din ape, iar în sec II î.Hr. Opianus scrie un poem didactic despre peşti

şi pescuit numit “Helientica”.

În perioada Evului mediu, observaţiile despre natură progresează greu în special datorită inchiziţiei, dar în timpul Renaşterii (sec XIV-XVI), odată cu marile descoperiri geografice, se aduna numeroase cunoştinţe despre viata din mediul acvatic. Un pas hotărâtor în studiul vieţii din ape este făcut odată cu descoperirea microscopului (în ultimii ani ai sec al XVI-lea), ceea ce i-a permis lui Anton van Loeuwenhock (1632-1723) să observe pentru prima dată la microscop infuzori. Biologul danez Otto F. Müller (1730-1784) face observaţii pe crustacee inferioare din râuri şi lacuri şi întocmeşte prima clasificare a organismelor microscopice în lucrarea “Animalcula Infusoria Fluviatilia et Marina”, iar în 1838 germanul H. Ehrenberg publica celebrul tratat despre “Animalcule din infuzii ca organisme complete”.

7

În 1835 apare primul “Tratat de navigaţie marină”, scris de M.F.Maury, pe baza datelor culese din peste 200 jurnale de bord scrise de căpitani de vase în călătoriile lor pe mările şi oceanele lumii. În 1846 acelaşi autor editează primul “Tratat de Geografie fizică a mărilor şi oceanelor” considerat actul de naştere al Oceanografiei ca ştiinţă. În perioada cuprinsă între sfârşitul sec al XVIII-lea şi începutul sec al XIX-lea au loc numeroase expediţii marine care adună un imens material faptic. Pe baza acestuia şi a datelor din domeniul apelor interioare apare ca ştiinţă hidrobiologia care are drept fundament teoretic teoria evoluţionistă a lui Darwin. Intervenţia omului asupra mediului acvatic prin pescuit neraţional, deversări de ape industriale şi menajere, construcţii de baraje, a dus la degradarea progresivă a apelor interioare, la modificarea condiţiilor de viaţă a organismelor acvatice şi prin aceasta a productivităţii bazinelor acvatice, resimţită iniţial prin scăderea drastică a producţiei de peşte. În acest context apare un nou domeniu de cercetare, limnologia. Începuturile limnologiei ca ştiinţă sunt marcate de lucrările lui F. A. Forel (1814-1912) asupra lacurilor din Elveţia. Lucrarea sa “Le Léman, Monographie limnologique” în 3 volume, constituie primul tratat de limnologie, iar studiul intitulat “Tratat de limnologie generală” este prima prezentare modernă a limnologiei ca ştiinţă. Pornind de la apariţia ei din necesităţi practice, limnologia îşi impune ca prime obiective studiul cauzelor ce a determinat decimarea faunei piscicole şi găsirea de mijloace eficiente de refacere a acesteia. Rezolvarea acestor obiective impunea însă studiul tuturor organismelor acvatice din bazinul respectiv, nevoilor lor vitale, a condiţiilor de mediu în care trăiesc asociaţiile de organisme acvatice. Dintre asociaţiile de organisme cunoscute la sfârşitul sec al XIX-lea , planctonul era cel mai bine studiat. Noţiunea de plancton a fost introdusă în ştiinţă

de Hensen (1887) care îl defineşte ca totalitatea organismelor care se menţin în stare de plutire liberă în straturile superioare ale apelor şi constituie hrana primară

a animalelor acvatice. Legat de studiul planctonului se elaborează noţiunea de

productivitate biologică a bazinului, arătând rolul ce revine fitoplanctonului în

aceasta. La sfârşitul sec al XIX-lea şi începutul sec XX apar staţiuni de cercetare hidrobiologică precum staţiunile de la Sevastopol (1871), New Port (SUA-1876), Plön (Germania-1890), Aneboda (Suedia-1907) şi apoi alte staţiuni cu caracter limnic sau marin. Problematica de cercetare a acestor staţiuni hidrobiologice este legată de

istoricul bazinelor, proprietăţile chimice ale apelor, densitatea planctonului, compoziţia faunei acvatice. Se încearcă clasificarea generală a apelor interioare (A. Thienemann, E. Nauman, J. Lundguist), se studiază capacitatea de autoepurare

a apelor poluate, se stabilesc gradele de poluare folosind organisme indicatoare (R. Kolkwitz, 1909).

8

Începuturile vieţii ştiinţifice în domeniul hidrobiologiei sunt legate de înfiinţarea în 1916 a Societăţii Internaţionale de Limnologie, sub conducerea lui A. Thienemann şi a revistei de specialitate “Archiv für Hydrobiologie”. În România, dezvoltarea hidrobiologiei a fost impulsionată de nevoia practică de organizare şi mărire a producţiei din pescării şi se datorează activităţii ştiinţifice a naturalistului Grigore Antipa (1867-1944), fondatorul Limnologiei şi Oceanologiei româneşti. Cercetările asupra ihtiofaunei din apele noastre sunt concretizate în lucrarea “Fauna ihtiologică a României” (1908) apoi în lucrarea monumentală “Pescăriile şi pescuitul în România”. Scrie numeroase lucrări despre Delta Dunării, lunca inundabilă a Dunării şi lacurile limitrofe. În 1932 Grigore Antipa organizează Institutul Bioceanografic de la Constanţa şi face numeroase studii asupra Mării Negre care apar în anul 1941 în lucrarea “Marea Neagră”. O contribuţie însemnată la dezvoltarea hidrobiologiei marine româneşti a adus profesorul Ion Borcea (1879-1936) care studiază mai întâi crustaceele din apele dulci apoi fauna lacurilor naturale şi a Mării Negre. Face studii aprofundate asupra gobiidelor, clupeidelor şi mugilidelor din Marea Neagră şi cercetează biocenozele din dreptul litoralului românesc. În 1926 înfiinţează Staţiunea zoologică de cercetări marine de la Agigea (Constanţa). Emil Racoviţă (1868-1947) a făcut observaţii şi a adunat un bogat material biologic, de mare valoare ştiinţifică, legat de fauna mărilor sudice şi în special de mamiferele acvatice. Este fondatorul Biospeologiei ca ştiinţă şi aduce numeroase contribuţii la studiul apelor subterane. La dezvoltarea hidrobiologiei româneşti şi-au adus contribuţia numeroşi oameni de ştiinţă precum C. S. Antonescu, Sergiu Carăuşu, Th. Buşniţă, Eugen Pora, Mihai Băcescu, etc. Cercetările de hidrobiologie au fost continuate de numeroase instituţii precum Staţiunea de Cercetări Pângăraţi -Neamţ, Staţiunea de Cercetări Orşova, colective de la Institutul Central de Biologie Bucureşti. Studiile privitoare la Deltă sunt continuate la Institutul de Cercetare şi Proiectare Delta Dunării din Tulcea, iar cele de hidrobiologie marină la Institutul Român de Cercetări Marine Constanţa.

9

1. CARACTERISTICI ALE APELOR NATURALE

Apa este mediul în care au luat naştere primele forme de materie vie şi au parcurs o perioadă însemnată din evoluţia lor. Se consideră că 75% din încrengăturile şi clasele actuale de organisme îşi au originea în mediul acvatic. Universalitatea mediului apos, ca loc al tuturor reacţiilor dintre celule şi mediul intern al organismului, este demonstrată şi de faptul că celulele organismelor terestre trăiesc într-un mediu intern apos (plasma interstiţială) unde se desfăşoară toate reacţiile metabolice. Apa este un element cu o răspândire universală care menţine şi condiţionează viaţa. Fără apă nu poate exista nici un fel de manifestare a vieţii pe Pământ.

1.1. Ciclul biogeochimic al apei

Din volumul total al apei pe glob, inclusiv vaporii de apă din atmosferă, estimat 1.460.159.200 km 3 , oceanului planetar îi revine 1.370.323.000 km 3 , adică 93,8%, iar apelor de pe suprafaţa uscatului 89.636.200 km 3 , adică 6,2%. Din apele de la suprafaţa uscatului, apele subterane (inclusiv cele din zonele de schimb activ) reprezintă 66,7%, apele cantonate în gheţurile polare şi în gheţari 32,2%, iar apele lacurilor, marilor interioare, apele îmbibate în sol, apele curgătoare şi vaporii din atmosferă deţin 1,1% . Se consideră că apa mărilor şi oceanelor a provenit din cristalizarea magmei granitice precambriene, iar în prezent în stratul de magmă superficială de 20 km, volumul de apă este de aproximativ 1,3 miliarde km 3 , aproape egală cu a oceanului planetar. În funcţie de răspândirea căldurii la suprafaţa Pământului, apa se găseşte în stare de gheaţă (trihidrol) spre poli şi la mari înălţimi, în stare lichidă (dihidrol) şi în stare gazoasă (monohidrol) în atmosferă. De fapt, în natură, apa este un amestec de mono- , di- şi trihidroli, cu predominanţa trihidrolilor la poli şi a dihidrolilor şi a monohidrolilor spre ecuator, în raport de variaţia temperaturii (fig.1.1).

ecuator, în raport de variaţia temperaturii (fig.1.1). Fig. 1.1. Raportul procentual dintre monohidroli, dihidroli

Fig. 1.1. Raportul procentual dintre monohidroli, dihidroli şi trihidroli în funcţie de temperatură (după E. Pora şi I. Oros, 1974)

10

Căldura care transformă moleculele de apă în diferitele forme de agregare îşi are originea în cea mai mare parte în radiaţia solară, o mică parte are origine telurică, în căldura rezultată din reacţiile exoterme ce au loc în litosferă, în căldura furnizată de organismele vii sau de activitatea industrială a omului. Datorită variaţiilor de temperatură în raport cu latitudinea, apa este antrenată într-o continuă circulaţie. Sub acţiunea energiei furnizată de radiaţia solară (energia medie anuală este cuprinsă între 730 mii-1,4 milioane cal/m 2 ) apa se evaporă formând în final norii, pe care curenţii atmosferici îi antrenează în păturile superioare ale atmosferei, are loc condensarea vaporilor, adică trecerea în dihidroli sau trihidroli, forme sub care cad pe suprafaţa uscatului sau a oceanului planetar (fig. 1.2.).

suprafaţa uscatului sau a oceanului planetar (fig. 1.2.). Fig. 1.2. Ciclul biogeochimic al apei în natură

Fig. 1.2. Ciclul biogeochimic al apei în natură (după F. Harrois - Monin, 1977)

Anual de la suprafaţa planetei se evaporă şi ajung în atmosferă aproximativ 465 mii km 3 de apă, din care 400 mii km 3 se evaporă de la nivelul oceanului planetar (86%), iar 65 mii km 3 de la nivelul continentelor (14%). O cantitate egală de apă revine pe Terra sub formă de precipitaţii, din care oceanul planetar primeşte 100 mii km 3 (22%), iar uscatul 365 mii (78%). Din apa ajunsă la suprafaţa uscatului o parte se evaporă, o altă parte se scurge pe pante şi în locuri mai joase formând torente, pâraie, râuri fluvii şi ajung din nou în mare, iar altă parte se infiltrează în sol, ajung în pânzele freatice de unde ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Procentul de apă care se infiltrează în sol se scurge la suprafaţa uscatului sau se evaporă, depinde de latitudinea geografică, de panta de scurgere de natura

11

rocilor. În condiţiile României cca. 20% din precipitaţii se infiltrează în sol, 10% se evaporă şi 70% se scurg pe pante (fig. 1.3.).

sol, 10% se evaporă şi 70% se scurg pe pante (fig. 1.3.). Fig. 1.3. Repartiţia aproximativă

Fig. 1.3. Repartiţia aproximativă a precipitaţiilor la contactul cu solul

Regimul precipitaţiilor la suprafaţa planetei este inegal şi variază în funcţie de regiunea geografică, de altitudine, de direcţia vântului, de natura vegetaţiei terestre, etc. Cauzele mişcării apei în natură sunt pe de o parte energia solară şi pe de altă parte energia gravitaţională. Durata circuitului apei în natură este foarte diferită, mai mică pentru apele de suprafaţă curgătoare sau stătătoare mai mare pentru apele freatice şi foarte mare pentru apele din calotele glaciare. Învelişurile externe ale Terrei conţin cantităţi enorme de apă, diferit în funcţie de natura lor. Astfel, litosfera primară, oceanele şi mările sunt cele mai mari depozite de apă, în timp ce atmosfera, suprafaţa continentelor şi freaticul lor au cantităţi mai reduse. Cu toate că apa continentală este în cantitate mai mică, ea are cea mai mare putere de circulaţie, revenind rapid în circuit, faţă de apa din litosferă sau din oceanul planetar la care viteza de circulaţie este redusă.

Tab. 1.1. Conţinutul în apă al diferitelor învelişuri ale globului

Litosfera primară

250.000 Gg

Roci sedimentare

1.812 Gg

Oceane şi mări

13.220 Gg

Gheaţă polară

45 Gg

Apă continentală şi freatică

41,7 Gg

Apa de circulaţie

288 Gg

Vapori de apă

0,13 Gg

Total

265.406,83 Gg

Totalitatea apei circulante de pe Terra formează hidrosfera a cărei valoare totală este de 13.660 Gg (1 Gg = 10 20 g =100.000 km 3 ). Repartizată, teoretic, în mod egal pe suprafaţa terestră, pentru fiecare cm 2 ar reveni în medie aproximativ 300 kg de apă din care 258 kg de apă oceanică şi marină, 41,8 kg de apă dulce, 0,78 kg de gheaţă şi 0,003 kg de vapori de apă (Pora, 1974).

12

1.2. Structura moleculei de apă

Înţelegerea fenomenelor hidrobiologice presupune cunoaşterea proprietăţilor specifice ale apei, legate de structura deosebită a moleculei de apă, de proprietăţile fizice şi chimice ale apei. Toate aceste particularităţi influenţează în mod determinant viaţa organismelor hidrobionte. Filozofii greci considerau apa alături de foc, aer şi pământ ca element de bază al universului, dar un “element simplu”. Această concepţie a dăinuit până spre sfârşitul sec al XVIII-lea, când Lavoisier (1783) reuşeşte sinteza cantitativă a apei, descompunerea ei în elementele componente şi stabileşte formula ei chimica:

H 2 O (H-O-H). Treptat au fost determinate proprietăţile structurale, fizice, chimice

şi electrice ale moleculei de apă. Apa sau oxidul de hidrogen are greutatea moleculara 18, fiind formată din 16 g de oxigen si 2 g de hidrogen. Elementele de constituţie ale apei sunt oxigenul care prezintă 3 izotopi stabili: 16 O, 17 O, 18 O şi 3 izotopi radioactivi cu o viaţă scurtă: 14 O, 15 O şi 19 O şi hidrogenul, cu 2 izotopi stabili 1 H (hidrogen) şi 2 H (deuteriu) şi un izotop radioactiv cu o perioadă de înjumătăţire de 12,2 ani: 3 H (tritiu). În apele naturale raportul dintre izotopii stabili ai oxigenului este următorul: la 10 mii parţi O 16 revin 20 parţi O 18 şi 4 parţi O 17 . În molecula de apă, atomul de oxigen este dispus în vârful unui triunghi isoscel, iar atomii de hidrogen la baza acestuia. Prin măsurători cu raze X s-a

determinat ca distanţa dintre atomul de oxigen şi cel de hidrogen este de 0,99 A 0 , iar unghiul dintre atomii de hidrogen de 104 o 27’(figura 1.4).

dintre atomii de hidrogen de 104 o 27’(figura 1.4). Fig. 1.4. Configuraţia spaţială a moleculei de

Fig. 1.4. Configuraţia spaţială a moleculei de apă

Datorită aranjării spaţiale, molecula de apă este polarizată în aşa fel încât sarcinile electrice negative ale oxigenului se dispun într-o direcţie, iar cele electrice pozitive ale hidrogenului, în direcţie opusă. O astfel de moleculă polarizată poartă numele de dipol, are un câmp electric, astfel ca într-un agregat molecular de apă, polii cu sarcini electrice contrarii se apropie şi alcătuiesc o dispoziţie structurală caracteristică. Dipolii apei se asociază pe baza unor legături labile de tipul “punţilor de hidrogen” constituind forme de agregare cu proprietăţi distincte. Grupările polare ale moleculei de apă se numesc hidroli şi se pot asocia

astfel:

- monohidrol (H 2 O);

13

- dihidrol (H 2 O) 2 ;

- trihidrol (H 2 O) 3 ;

- polihidrol (H 2 O) n .

În agregatele moleculare hidrolii se pot dispune liniar sau sub formă de agregat organizat. Distanţa dintre moleculele de apă agregate este de 1.77 A o

(figura 1.5).

moleculele de apă agregate este de 1.77 A o (figura 1.5). Fi g. 1.5. Asocierea spaţială

Fig. 1.5. Asocierea spaţială a moleculelor de apă.

Datorită existenţei izotopilor oxigenului şi hidrogenului există posibilitatea formării a 18 tipuri de molecule de apă, diferite prin proprietăţile lor. În natură există doar 9 astfel de varietăţi de apă, cele mai importante fiind apa grea, apa supragrea şi apa uşoară. Apa grea ( 2 H 2 16 O sau D 2 O) – a fost preparată în laborator pentru prima dată de Urey, Lewis şi Mac. Donald (1933) prin electroliza şi distilare repetată.

Are masa moleculară 20, densitatea este de 1,107 g/cm 3 la 4 0 C, îngheaţă la 3,8 0 C şi fierbe la 101,4 0 C. Se întâlneşte în oceanul planetar la mari adâncimi, intră în alcătuirea mediului intern a animalelor abisale, încetinind viteza reacţiilor metabolice. Apa supragrea ( 3 H 2 16 O sau T 2 O) - se găseşte în cantităţi reduse în apa de ploaie deoarece tritiul se formează în straturile superioare ale atmosferei în urma bombardării atomilor de 14 H de către radiaţiile cosmice şi transformarea lui în 4 He şi 3 H. Tritiul arde în oxigen şi formează T 2 O. Apa supragrea îngheaţă la

8 0 C şi fierbe la 104 0 C. Tritiul, izotop radioactiv cu perioada de înjumătăţire de 12,4 ani, este folosit ca element trasor în studiul metabolismului şi în urmărirea circulaţiei apei subterane, etc. Apa uşoară sau “apa sărăcită în deuteriu” a fost obţinută în laborator prin distilarea apei naturale în vid. În apele naturale concentraţia deuteriului este de 150 ppm iar în apa de precipitaţii este cuprinsă între 120-160 ppm. Denumirea

14

generică de “apă uşoară “ cuprinde apele în care concentraţia deuteriului este sub 145 ppm. Teste de laborator privind efectele “apei uşoare” asupra organismelor animale au arătat că apa sărăcită în deuteriu inhibă creşterile tumorale în xenotransplanturi, creşte reactivitatea vasculară, stimulează reacţiile de apărare imunitară a organismului, are o acţiune radioprotectoare crescând rezistenţa la doze subletale şi letale de radiaţii gamma (Hăulică şi colab., 1997). La peştii ţinuţi în apă sărăcită în deuteriu se constată o creştere a proceselor degradative la nivelul branhiilor şi ficatului (Wanda Buzgariu, 1997). Folosirea unei soluţii formată din apă sărăcită în deuteriu şi apă distilată în proporţie de 1/1, ca soluţie de fecundare sau ca mediu de diluţie pentru soluţii fecundante cu substanţe energizante, în procesul de reproducere artificială a păstrăvului curcubeu, a dus la mărirea semnificativă a supravieţuirii icrelor în timpul dezvoltării embrionare (Pricope, 1998).

1.3. Proprietăţile apei

1.3.1. Proprietăţi organoleptice

Mirosul apei este dat de substanţele organice şi anorganice care ajung pe diverse căi în apele naturale sau de proliferarea în acele ape a unor specii de alge care prin activitatea lor metabolică elimină în apă diferite substanţe organice analoage uleiurilor eterice. Astfel, alga Synura uvela în densităţi de numai 5-10 colonii la litru imprimă apei miros de castraveţi, diatomeele din genul Asterionella la densităţi mici dau mirosuri aromatice, iar la densităţi mari miros de peşte. Cianoficeele din genul Anabaena dau miros de iarbă proaspăt cosită însoţită de unul de mucegai. Determinarea mirosului apei poate fi făcută prin metode calitative, comparând mirosul cu unul cunoscut sau prin metode cantitative, în funcţie de intensitatea mirosului, apa fiind clasificată în 6 gradaţii începând de la gradul 0 (inodora), până la gradul 5 (miros foarte puternic). Gustul particular al apelor naturale este determinat de prezenţa peste anumite limite, în conţinutul acestora, a unor substanţe organice şi minerale sau proliferării anumitor specii de alge, astfel:

- concentraţiile crescute de fier dau gust metalic;

- concentraţiile crescute de calciu dau gust sălciu;

- magneziul în concentraţii mari dă gust amar;

- clorurile în concentraţii mari dau gust sărat;

- amestecul de clor şi fenol dă apei gust medicamentos;

- proliferarea actinomicetelor în apă dă gust de pământ.

Aprecierea gustului apei se face prin metode calitative, prin care se compară gustul apei cu un gust cunoscut, sau metode cantitative, după intensitatea unui gust particular (tabelul 1.2).

15

Tabelul 1.2. Aprecierea cantitativă a mirosului şi gustului apei.

Mirosul şi gustul

Intensitatea

Gradul

Fără miros şi gust

inodor

0

Perceptibil (de un expert)

foarte slab

1

Perceptibil (de un consumator obişnuit)

slab

2

Net perceptibil

perceptibil

3

Suficient de puternic pentru a face apa neplăcută

pronunţat

4

Puternic încât nu se poate consuma

foarte puternic

5

În general, aprecierea de gust plăcut al apei potabile ţine de obişnuinţa celui care face aprecierea şi mai puţin de calităţile reale ale apei.

1.3.2. Proprietăţile fizice ale apei

Greutatea specifică este egală cu forţa cu care sunt împinse în sus corpurile din apă. Datorită acestei caracteristici hidrobionţii economisesc o cantitate importantă de energie în susţinerea corpului lor. Greutatea specifică variază direct proporţional cu salinitatea apei şi invers proporţional cu temperatura acesteia. Densitatea apei este raportul dintre volum şi greutate. Ea variază în funcţie de temperatură, salinitate, presiune, concentraţia de substanţe în suspensie. Modificarea particulară a densităţii apei în funcţie de temperatură este o altă anomalie a proprietăţilor ei termodinamice. Prin ridicarea temperaturii apei de la

0 0 C la 4 0 C structura ei se modifică, moleculele ei se apropie încât la 4 0 C atinge densitatea maximă, egală cu 1. Prin încălzirea apei în continuare moleculele se dispun din ce în ce mai lax, densitatea şi greutatea specifică scad. Vâscozitatea sau frecarea internă este rezistenţa pe care o opune un fluid unui corp care se mişcă în el. Vâscozitatea este proporţională cu secţiunea transversală a corpului, cu viteza cu care se mişcă şi invers proporţională cu temperatura. Unitatea de măsură a vâscozităţii este poazul (pz) cu submultiplii săi centipoazul (1 cpz = 1/100 pz) şi milipoazul (1 mpz = 1/1000 pz).

Temperatura apei ( 0 C)

0

3

10

15

20

25

30

Vâscozitatea (mpz)

18,9

16,2

14,0

12,3

10,8

9,6

8,6

Mărimea vâscozităţii apei influenţează profund viaţa organismelor acvatice. Cum la 0 0 C vâscozitatea este aproape de 2 ori mai mare decât la 25 0 C, înseamnă ca un organism planctonic la 25 0 C cade de două ori mai repede decât la

0 0 C. Forţa de frecare în apă este de aproape 100 de ori mai mare decât în aer prin

urmare vieţuitoarele acvatice au de învins forţe mult mai mari decât cele aeriene. Tensiunea superficială este forţa care acţionează la suprafaţa de separaţie a unui lichid în mediu gazos. Dacă în interiorul lichidului moleculele sunt atrase

16

în toate direcţiile formând un sistem echilibrat de forţe, la suprafaţa sa moleculele sunt unite prin forţele tensiunii superficiale formând o peliculă ce nu poate fi ruptă decât prin aplicarea unei forţe mai mari. Tensiunea superficială se măsoară în dine/cm 2 , valoarea ei fiind influenţată de temperatura, conţinut de săruri, etc. Apa pură are tensiunea superficială de 72,5 dine/cm 2 . Datorită tensiunii superficiale, pelicula de la suprafaţa apei poate servi ca substrat de locomoţie pentru organismele ce populează pelicula de la suprafaţa apei (epineustonul) sau de susţinere pentru cele ce trăiesc sub ea (hiponeustonul). Presiunea hidrostatică reprezintă forţa exercitată asupra organismelor de greutatea coloanei de apa ce se afla deasupra lor. Presiunea hidrostatică depinde de înălţimea coloanei de apa şi de densitatea ei şi se măsoară în atmosfere sau bari (1 bar10 6 dine/cm 2 ). În apele dulci la 4 0 C presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10,33 m, iar în cele marine cu o atmosferă la 9,98 m. Presiunea hidrostatică condiţionează viaţa organismelor acvatice în special în zona profundală a lacurilor zona batială şi abisală a oceanului planetar. Vieţuitoarele adaptate la aceste presiuni mari formează grupul organismelor barofile. Temperatura este unul dintre cei mai importanţi factori abiotici care influenţează viaţa organismelor hidrobionte, fie direct prin acţiunea ei asupra metabolismului, reproducerii, repartiţiei speciilor, fie indirect prin modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale apei. Variaţiile termice circadiene şi sezoniere sunt determinate de intensitatea razelor solare, de unghiul lor de incidenţă, de cantitatea de suspensii din apă, de densitatea organismelor planctonice. Regimul termic al unei ape este influenţat de caracterul ei de apa curgătoare sau stătătoare, de prezenţa sursei de alimentare, de modul de scurgere a apei. În lungul unei ape curgătoare variaţiile termice au amplitudini diferite în funcţie de zona geografică şi de distanţa dintre izvor şi vărsare. Astfel, de-a lungul unui râu, în funcţie de temperatura apei şi viteza curentului se formează zone caracteristice de răspândire a anumitor specii de organisme acvatice, cea mai cunoscută fiind zonarea piscicolă a apelor curgătoare. În acelaşi loc, în masa apei unui râu diferenţele de temperatură sunt mici, nesemnificative, neexistând o stratificaţie termică. În lacuri din zona temperată, se constată o adevărată circulaţie sezonieră a apei cu efect direct asupra hidrobionţilor. Primăvara şi toamna are loc o circulaţie a apei cu omogenizarea temperaturii în toată masa apei, în timp ce vara şi iarna se înregistrează o stagnaţie, cu stratificare termică directă vara şi inversă iarna. În mări şi oceane, diferenţele de densitate datorate variaţiei temperaturii şi intensităţii evaporaţiei dau naştere la curenţi orizontali cât şi la curenţi verticali care pun în mişcare mase mari de apă sau scot din adâncuri cantităţi mari de substanţe biogene, creând condiţii de proliferare a organismelor fitoplanctonice. Fiecare specie este adaptată la o anumită zonă de toleranţă termică cuprinsă între temperatura letală superioară şi temperatura letală inferioară. În interiorul acestui interval se află temperatura optimă, la care creşterea şi

17

dezvoltarea speciei este maximă. La speciile euriterme zona de toleranţă termică este mai mare, iar la cele stenoterme, mai mică. La peştii din zonele temperate, toleranţa termică este cuprinsă între

temperatura letală inferioară de cca. 0 0 C şi temperatura letală superioară de 30-

35 0 C, în funcţie de specie, vârstă şi de intervalul de timp în care temperatura a

crescut sau a scăzut. Creşterea temperaturii apei măreşte nevoia de oxigen a hidrobionţilor: o ridicare a temperaturii cu 10 0 C, măreşte de 2,2 ori nevoile respiratorii ale animalelor poichiloterme. Reproducerea organismelor acvatice este legată strict de anumite temperaturi. În general, temperatura la care are loc reproducerea este puţin mai coborâtă decât optimul termic al speciei. Talia hidrobionţilor este în raport invers cu temperatura mediului. În apele calde organismele animale ajung la maturare sexuală mai repede decât în cele reci. Odată cu prima reproducere are loc oprirea sau reducerea ritmului de creştere, deci cu cât reproducerea este mai tardivă cu atât talia organismului va fi mai mare. Asimilarea calciului este mai rapidă la temperaturi crescute ale apei. La organismele acvatice euriterme din zonele temperate, deci supuse la variaţii termice sezoniere, creşterea este discontinuă, fapt reflectat şi în depunerea neomogenă a calciului în solzi, otolite, oase, cochilii. La animalele stenoterme, termofile sau criofile, creşterea are un caracter continuu, datorită stabilităţii regimului termic. Capacitatea calorică specifică a apei are valoarea de 1 cal/g, fiind de 2 ori mai mare decât a alcoolului şi de 10 ori mai ridicată decât a fierului. Această proprietate corelată cu conductibilitatea ei termică scăzută face ca apa să înmagazineze o cantitate mare de căldură pe care o cedează treptat mediului înconjurător. De aceea în mediul acvatic, comparativ cu cel terestru, variaţiile bruşte de temperatură sunt restrânse, iar lacurile, naturale sau artificiale, joacă rol de adevărate calorifere naturale pentru zonele din jurul lor. Temperatura latentă de vaporizare a apei şi de topire a gheţii sunt corelate cu capacitatea calorică mare a apei şi cu conductibilitatea ei termică scăzută. Pentru transformarea apei în vapori este necesară o cantitate de energie calorică de 539 cal/g, adică de 5 ori mai mare decât cea de fierbere. Aşa se explică evitarea supraîncălzirii păturii superficiale a ecosistemelor acvatice: odată cu încălzirea apei sub acţiunea radiaţiei solare are loc şi un consum de energie termică prin evaporare. Temperatura latentă de topire a gheţii este de asemenea ridicată, de 79,4 cal/g. Temperatura de solidificare a apei este ridicată comparativ cu a altor compuşi (acid carbonic - 57 0 C; amoniac lichid -75 0 C; metan -185 0 C). Importanţa biologică a acestei caracteristici constă în faptul că la temperaturi în jur de 0 0 C, în organisme pot avea loc multe procese biologice care nu ar fi posibile la temperaturi mai scăzute. Dilatarea apei la solidificare este o proprietate similară argintului şi bismutului, contrar altor elemente sau compuşi care prin răcire se comprimă, atingând densitatea maximă la solidificare.

18

În timpul îngheţării apa îşi măreşte volumul iniţial cu 9%, moleculele au o dispoziţie mai laxă, greutatea specifică se măreşte, încât gheaţa formată pluteşte pe suprafaţa apei. Densitatea mai mică a gheţii şi conductibilitatea termică scăzută face ca gheaţa să se comporte ca un izolator termic, împiedicând îngheţarea apei în profunzimea bazinelor acvatice şi asigurând o temperatură relativ constantă în masa apei, în perioada de iarnă. Lumina constituie unul din factorii abiotici principali pentru producătorii primari din mediul acvatic influenţând răspândirea acestora în masa apei şi producţia de substanţă organică. La organismele animale, lumina determină majoritatea bioritmurilor, la unele specii acţionează direct asupra unor procese vitale precum dezvoltarea gonadelor sau declanşarea reproducerii sexuate. Cantitatea de lumină care pătrunde într-un ecosistem acvatic depinde de latitudine, de intensitatea radiaţiei solare, de unghiul de incidenţă al radiaţiei solare, de starea suprafeţei apei. O rază de lumină care cade pe suprafaţa apei este parţial absorbită, parţial reflectată, proporţia undelor reflectate depinzând de unghiul de incidenţă al radiaţiei (Péres şi Déveze, 1963).

Unghiul de incidenţă (grade)

5

10

20

30

40

50-90

Lumina reflectată (%)

40

25

12

6

4

3

În aceleaşi condiţii de incidenţă a radiaţiei luminoase (35 0 ), o suprafaţă netedă reflectă 5% din radiaţia solară, una uşor vălurită de vânt 17%, iar una puternic vălurită 30%. Un strat de gheaţă de 45 cm grosime permite pătrunderea doar a 5% din radiaţia incidenta la suprafaţa ei (Papadopol, 1978). Cantitatea şi calitatea luminii ce pătrunde într-un mediu acvatic depinde de transparenţa, culoarea apei, cantitatea de suspensii, densitatea organismelor planctonice şi de lungimea de undă a radiaţiei luminoase. Astfel radiaţiile roşii, galbene şi ultraviolete sunt absorbite în zonele mai de suprafaţă, iar cele verzi, albastre şi ultraviolete pătrund mai profund. În apa mărilor, radiaţiile roşii pătrund până la 18 m cele galbene până la 100 m, cele verzi şi albastre până la 240 m, între 240 şi 600 m predomină lumina albastră, iar sub 600 m luminozitatea nu mai este percepută de ochiul uman.

În funcţie de cantitatea şi calitatea luminii care pătrunde în apă, în masa apei, pe verticală, se disting doua zone mari: zona fotică, de la suprafaţa apei până la maximum 1500 m şi zona afotică, de la 1500 de metri până la cele mai mari adâncimi. Zona fotică, în funcţie de intensitatea luminii, cuprinde următoarele subzone:

- zona eufotică (polifotică), de la suprafaţă până la maxim 100 m, este puternic luminată şi populată de organisme autotrofe fotofile. În apele dulci poate avea minimum 1 m;

- zona mezofotică (disfotică) cuprinsă între 100 şi 250 m şi populată cu organisme puţin pretenţioase faţă de lumină. Se întâlnesc şi specii de

19

bacterii fotosintetizante şi cocolitotrofe cu pigmenţi foarte sensibili la lumină;

- zona oligofotică cuprinsă între 250 şi 1500 m, foarte slab luminată;

Zona afotică este lipsită total de lumină; cuprinde o parte din zona batială şi zona abisală a pelagialului marin. Este slab populată de peşti abisali de culori închise, forme cu conformaţii bizare, organe de simţ dezvoltate inegal, unele forme fiind bioluminiscente. Bioluminiscenţa este proprietatea unor organisme vii de a emite lumina. La protozoare bioluminiscenţa este produsă de unele incluziuni grase, la celenterate, viermi şi la majoritatea moluştelor de secreţia unor glande specializate, iar la crustacee, cefalopode şi peşti de organe bine individualizate. Lumina emisă de organismele acvatice este rezultatul unor reacţii biochimice în prezenţa oxigenului: luciferina sub influenţa enzimei luciferaza şi a oxigenului formează oxiluciferina, cu proprietăţi luminiscente. Se consideră că în lumea animală bioluminiscenţa are rolul de a lumina zona din apropierea animalului, de a atrage prada spre răpitor, este un mijloc de intimidare a duşmanilor, serveşte la recunoaşterea indivizilor de sexe diferite favorizând reproducerea sau între indivizii speciilor gregare. Adâncimea la care pătrund radiaţiile solare depinde de cantitatea de substanţe solvite care absoarbe o parte din radiaţii, de cantitatea de suspensii din apa ce determină turbiditatea apei şi produc dispersia luminii.

Culoarea apei variază de la albastrul siniliu al lacurilor italiene, la verdele lacurilor elveţiene, până la cafeniul spălăcit al bălţilor, datorită mai multor cauze:

- transparenţei selective a apei respective;

- particulelor în suspensie din masa apei;

- peisajului din jurul bazinului acvatic;

- culorii fundului bazinului, în apele puţin adânci.

Apa poate avea o culoare aparentă datorită suspensiilor solide şi o culoare reală datorită substanţelor solvite. Culoarea reală poate fi determinată calitativ prin compararea cu apa distilată sau cantitativ prin compararea cu o scară colorimetrică preparată dintr-o soluţie de platino-cobalt, stabilind gradul de culoare, un grad reprezentând coloraţia produsă de o soluţie care conţine 1 mg de platină sub formă de ioni clor-platinat la 1 litru de apă.

Deoarece radiaţiile albastre au cea mai mare putere de pătrundere în masa apei, apa curată, în cantitate mare, are culoarea albastră. Culoarea galbenă se datorează conţinutului mare în substanţe organice, culoarea galben-roşcată datorită conţinutului de substanţe humice şi fier, culoarea galben-brună datorită argilei coloidale, culoarea roşcată sau verde datorită dezvoltării abundente a diferitelor specii de alge. Proliferarea algelor în timpul “înfloririlor” poate colora apa diferit:

- în verde-albăstrui până la galben-murdar, cianoficeele: Anabaena Aphanizomenon, Microcystis, Oscillatoria;

- în galben sau cafeniu, diatomeele şi peridineele;

20

- în roşu: Oscillatoria rubescens, Euglena sanguinea, Haematoccocus pluvialis;

- în verde: Pandorina Eudorina, Gonium, Volvox, Chlorella .

Coloraţia apelor, mai ales în cazul celor stagnante, indică şi gradul lor de productivitate biologică. Apele albastre au o productivitate scăzută în timp ce apele colorate în verde au o productivitate naturală crescută. Suspensiile din apă după natura lor pot fi minerale sau organice, împreună formând detritusul. Detritusul este format din suspensii minerale autohtone, alohtone, organisme moarte şi părţi din acestea, substanţe organice solvite. Detritusul aflat în suspensie în masa apei este o importantă sursă de hrană pentru filtratorii fixaţi (moluşte, spongieri), cât şi pentru cei pelagici (rotifere,crustacee, etc.).

Sedimentarea suspensiilor aflate în masa apei depinde de dinamica apei în bazinul respectiv. În apele curgătoare scăderea vitezei de curgere măreşte gradul de depunere a suspensiilor pe fundul bazinului. Timpul de depunere variază cu debitul apei. În timpul sedimentării suspensiile suferă şi anumite modificări biochimice care influenţează procesul de depunere. În drumul lor spre fundul bazinului suspensiile antrenează o mare cantitate de bacterii din masa apei. Se consideră ca odată cu sedimentarea suspensiilor aproximativ 50% din bacteriile din apă sunt depuse pe fund. Prin acest mecanism, sedimentarea suspensiilor are un rol esenţial în procesul de autoepurare a apelor. Transparenţa este grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. În practică transparenţa se măsoară cu ajutorul discului Secchi, al fotometrelor sau al camerelor cu plăci fotografice. Transparenţa unei ape depinde de intensitatea luminii incidente, de unghiul de incidenţă al razelor solare, de cantitatea substanţelor dizolvate şi de cantitatea şi dimensiunile particulelor aflate în suspensie. Transparenţa unei ape influenţează regimul termic al unui bazin acvatic, dar şi productivitatea organismelor autotrofe şi răspândirea lor în cadrul bazinelor. Dezvoltarea vegetaţiei submerse din bălţi şi lacuri este condiţionată de raportul dintre transparenţă şi adâncime (T/A), numit indice de transparenţă, care are o valoare subunitară. Macrofitele submerse se pot dezvolta începând de la un raport T/A = 20-30 cm (Botnariuc, 1961). Turbiditatea este un fenomen optic ce se manifestă prin reducerea transparenţei ca urmare a prezenţei în apa a unor suspensii de natură minerală sau organică sau a organismelor planctonice. Măsurarea turbidităţii se face pe baza efectului Tyndall prin care un lichid tulbure devine strălucitor atunci când este traversat de un fascicol luminos sau prin măsurarea absorbţiei luminii de către particulele aflate în suspensie. Turbiditatea apei se exprimă în grade: un grad de turbiditate sau grad SiO 2 reprezintă tulbureala produsă de 1g de caolin sau pământ de infuzori într-un litru de apă.

21

În general, turbiditatea îngustează zona de fotosinteză şi scade astfel productivitatea apelor respective. Hidrobionţii sunt influenţaţi diferit de turbiditate, în funcţie de specie, vârstă şi de preferinţele termice. Astfel, peştii termofili, precum ciprinidele sunt mai rezistente la turbiditatea crescută a apei, în timp ce speciile criofile (salmonidele) mai ales în stadiu de ou sau alevini, sunt puternic afectate de creşterea turbidităţii. Nevertebratele acvatice sunt mai sensibile la turbiditate, unele având adaptări morfologice ale aparatului respirator. Astfel racul, (Astacus fluviatilis) are branhiile protejate într-o cavitate prevăzută cu un dispozitiv de filtrare. Radioliza apei. Energia radiaţiilor ionizante pătrunsă în organism este absorbită în cea mai mare parte de molecula de apă care pierde un electron şi se transformă în ion pozitiv. Electronul este captat de altă moleculă de apă care se transformă într-un ion negativ:

radiaţie ionizantă

H 2 O -------------------------H 2 O + + e -

H 2 O + e -

H 2 O -

Ionii care se formează sunt instabili, se descompun şi dau naştere la doi radicali liberi (hidrogen H şi oxidril OH ) şi doi ioni stabili (H + şi OH - ) care prin recombinare dau molecula de apă:

H 2 O + H + + OH H 2 O - OH - + H H + + OH - H 2 O

Radicalii liberi se pot recombina şi ei formând apă, hidrogen molecular sau apă oxigenată, care sub acţiunea catalazei se descompune în apă şi oxigen.

H

+ OH H 2 O

H

+

H H 2

OH + OH H 2 O 2

Radioloza apei poate avea un efect biologic numai în cazul în care radicalii liberi (H şi OH ), apa oxigenată şi alţi oxizi organici formaţi sub acţiunea radiaţiilor ionizante, intră în reacţie şi modifică structura chimică a macromoleculelor de proteine şi a acizilor nucleici. Prin acest mecanism sunt afectaţi atât cromozomii cât şi proteinele citoplasmatice. Modificarea enzimelor sub acţiunea radiaţiilor ionizante duce la apariţia unor metaboliţi cu acţiune mutagenă, astfel că prin tulburarea metabolismului apar în celulă factori chimici de modificare a cromozomilor.

22

1.3.3. Proprietăţile chimice ale apei

În natură, apa râurilor, lacurilor sau pânzelor freatice este o soluţie ce conţine sub formă solvită săruri minerale, gaze şi substanţe organice, provenite din sol, aer sau activitatea organismelor. Concentraţia acestor substanţe în soluţie depinde de intensitatea evaporării, de cantitatea de precipitaţii, de natura solului, de intensitatea proceselor biochimice, etc.

1.3.3.1. Anionii din apele naturale

Carbonaţii sunt cei mai importanţi compuşi din apele dulci continentale, aflaţi în proporţie de aproape 80%, în timp ce în apele marine se găsesc în proporţie de 0,2-0,4%. Au o solubilitate redusă şi formează combinaţii cu metalele alcaline, alcalino-teroase şi cu fierul. Cei mai frecvenţi carbonaţi din apele continentale sunt: CaCO 3 , MgCO 3 , SrCO 3 , etc. Bicarbonaţii sunt compuşi mult mai solubili decât carbonaţii, solubilitatea lor fiind în funcţie de pH-ul apei. În apele naturale bicarbonatul de calciu joacă rol de substanţă “tampon” între H 2 CO 3 şi Ca CO 3 , predominanta uneia din forme depinzând de pH-ul apei: la pH mai mic decât 4 nu există decât H 2 CO 3 , iar la un pH mai mare de 12 nu există decât CaCO 3 (figura 1.6). Alcalinitatea unei ape reprezintă cantitatea de acid puternic necesară pentru punerea în libertate a ionilor acizilor slabi asociaţi, prezenţi într-un litru de apă la 20 0 C şi presiune normală. Alcalinitatea este dată de cantitatea de carbonaţi, bicarbonaţi, silicaţi şi fosfaţi existenţi în apă. În practică se determină fie alcalinitatea permanentă, la pH=8,4, fie alcalinitatea totală, la pH=5,1, în prezenta unor anumiţi indicatori. Valoarea alcalinităţii dă indicaţii asupra rezervei de CO 2 existente în apa, cu rol major în producţia primară a acelui ecosistem.

cu rol major în producţia primară a acelui ecosistem. Fig. 1.6. Raportul dintre formele bioxidului de

Fig. 1.6. Raportul dintre formele bioxidului de carbon în soluţie şi pH-ul apei (după Sacchi şi Testard,1971)

Halogenii cei mai răspândiţi din apele naturale sunt clorul, bromul şi iodul, prezenţi sub formă de cloruri, bromuri, ioduri. Clorurile îşi au originea în rocile sedimentare şi sunt uşor solubile. În apele marine şi oceanice clorurile domină în proporţie de aproape 89%, în timp ce în apele dulci continentale sunt în

23

proporţie de aproape 7% din cantitatea totală de săruri. Bromul şi iodul sunt prezente în special în apele marine şi oceanice. Sulful reprezintă al doilea anion ca importanţă în compoziţia minerală a apelor interioare. Se găseşte sub formă de sulfaţi, sulfuri sau hidrogen sulfurat. Sulfaţii, puţin solubili, sunt transformaţi de bacterii în hidrogen sulfurat sau în sulfuri solubile, ce sunt utilizate de organisme în sinteza aminoacizilor cu sulf (cistina şi metionina). În ecosistemele lacustre bacteriile depun sulf la interfaţa apă-mâl. Concentraţia lui creşte cu adâncimea nămolului.

1.3.3.2. Cationii din apele naturale

Sodiul şi potasiul sunt prezenţi în apele continentale sub formă de cloruri, sulfuri, ioduri, carbonaţi, bicarbonaţi, etc., în concentraţii de ordinul miligramelor la litru, în funcţie de structura chimică a substratului. Aceste elemente formează suportul apei în organismele vii. Calciul este unul dintre cei mai importanţi cationi din apele naturale, aflat sub formă de cloruri, carbonaţi, bicarbonaţi şi sulfaţi. Solubilitatea acestor compuşi variază în funcţie de pH-ul apei, de presiunea hidrostatică şi de natura anionului de care se leagă. Astfel, solubilitatea lor în ordine descrescătoare este cloruri > sulfaţi > carbonaţi. În apele de suprafaţă concentraţiile de calciu sunt cuprinse între 150 mg/l Ca 2+ pentru apele de categoria I şi 300 mg/l Ca 2+ pentru cele de categoria a III-a. Apa potabilă trebuie să aibă o concentraţie maximă admisă de Ca 2+ de 100 mg/l . În apa mărilor şi oceanelor concentraţia calciului poate ajunge până la 400 mg/l. În timpul verii, datorită consumului intens de CO 2 în procesul de fotosinteză, mai ales în lacurile cu o vegetaţie submersă bogată, are loc decalcifierea biologică a bicarbonatului de calciu, cu formare de CO 2 şi depunerea pe plante a calciului de asimilaţie:

(CO 3 H) 2 Ca CO 2 + CaCO 3 + H 2 O Prin acest fenomen, în unele lacuri mari, iau naştere straturi de CaCO 3 formând “creta de lac”. În timpul iernii, când concentraţia de CO 2 din apă creşte, datorită intensităţii reduse a fotosintezei, are loc fenomenul de calcifiere biologică: creşte concentraţia de calciu din apă prin descompunerea bicarbonatului de calciu solubil format în timpul verii. Calciul furnizează compuşi pentru alcătuirea scheletului la numeroase organisme acvatice, vertebrate sau nevertebrate. Magneziul se găseşte în apele de suprafaţă în concentraţii ce variază între 50 mg/l în apele de categoria I şi 200 mg/l în apele de categoria a III-a. Ionul de Mg 2+ intră în structura clorofilei şi în compoziţia unor enzime. Raportul de Ca/Mg reprezintă un factor limitativ în dezvoltarea unor specii de zooplancton sau a unor peşti de apă dulce. Are acţiune stimulatoare asupra algelor fixatoare de azot. Fierul se găseşte în ape sub formă feroasă, ferică sau coloidală, legată de prezenţa acizilor humici. Starea bivalentă sau trivalentă a fierului depinde de pH-

24

ul apei. Concentraţia fierului în apele naturale depăşeşte adesea limita optimă pentru alge (1-2 mg/l) devenind astfel un factor limitativ în dezvoltarea populaţiilor de cianoficee. Peştii şi alţi hidrobionţi sunt de asemenea influenţaţi negativ de nivelele crescute de fier din apa, acesta devenind toxic. În cantităţi mari depreciază calitatea apei potabile şi industriale. Fierul este un oligoelement cu mare importanţă în viaţa organismelor, este indispensabil în formarea pigmenţilor respiratori, intră în alcătuirea hemoglobinei. Deficitul de fier produce anemii feriprive. Unele bacterii precum Thiobacillus ferroxidans, oxidează fierul şi îl depune. Se consideră că unele zăcăminte actuale de fier sunt rezultatul unor procese oxidative bacteriene. Manganul se găseşte în ape sub formă ionică sau în combinaţii complexe legat de fier (complex feromanganic) şi de unele substanţe organice. În apele interioare concentraţia lui variază, în straturile superioare, între 0,01 şi 0,1 mg/l în timp ce în profundal ajunge la câteva miligrame la litru. În apa mărilor prin procese de bioconcentrare în corpul hidrobionţilor, manganul este depus formând noduli de mangan. În doze mici manganul stimulează creşterea algelor. Cantităţi crescute de magneziu din apă constituie însă un factor limitativ în special în dezvoltarea cianoficeelor. Manganul are rol catalitic în germinaţie şi participă la activarea unor enzime. În lacuri, manganul participă la îmbogăţirea în oxigen a straturilor profundale. Aflat sub formă ionică în hipolimnion, manganul este antrenat de curenţii de convecţie spre straturile superioare, se oxidează formând oxizi greu solubili care cad spre fund. Aici cedează oxigenul substratului şi circuitul reîncepe. Cuprul este prezent în apă sub formă ionică sau de complex organomineral, în concentraţii cuprinse între 10 şi 100 mg/m 3 de apă. Compuşii carbonici ai cuprului sunt insolubili, se depun pe fundul apelor sub formă de malachit sau azurit, perturbând viaţa organismelor acvatice. În concentraţii mari devine toxic pentru dezvoltarea populaţiilor algale, pe acest fenomen bazându-se pe utilizarea sulfatului de cupru ca algicid în combaterea “înfloririlor algale” din bazinele acvatice. Cuprul este necesar la formarea unor enzime şi intră în structura unor pigmenţi respiratori precum hemocianina, cerebrocuprina, hepatocuprina. Siliciul se găseşte în apele continentale şi oceanice sub formă ionică şi coloidală (bioxid de siliciu coloidal), având originea în rocile scoarţei. În apele lacurilor concentraţia siliciului ajunge la 5-6 mg/l. Primăvara şi toamna, în perioada de maximă dezvoltare a diatomeelor concentraţia lui în apă scade, constituind astfel un factor limitant. Siliciul intră în alcătuirea frustulelor la diatomee şi a scheletului la spongierii silicioşi şi radiolarilor. După moartea acestor organisme şi sedimentarea la fundul apelor se formează adevărate depozite de siliciu.

25

1.3.3.3. Elementele biogene

Substanţele biogene sau bioelementele cuprind, în principal, sărurile de azot şi fosfor, utilizate de producătorii primari în sinteza substanţelor organice. Pentru creştere şi dezvoltare plantele au nevoie de cantităţi însemnate de azot şi fosfor. Reducerea concentraţiei acestora în mediu micşorează sau inhibă creşterea. În apele naturale are loc un adevărat circuit al substanţelor biogene. Bioelementele din apă sunt utilizate de producătorii primari şi transformate în biomasă. Prin descompunerea corpului hidrobionţilor morţi elementele biogene ajung din nou în apă fie sub formă anorganică, fie sub formă organică. Astfel, după moartea fitoplanctonului 20-25% din cantitatea totală de fosfor revine în masa apei sub formă anorganică, iar 30-40% sub formă organică. Azotul se găseşte în ape sub formă de azot molecular, săruri de amoniu, nitraţi, nitriţi şi sub forma unor combinaţii organice. Azotul molecular ajunge în ape din atmosferă, datorită coeficientului mare de solubilitate sau din procesele de denitrificare, sub acţiunea bacteriilor denitrificatoare. Azotul molecular poate fi utilizat direct de unele cianoficee precum Nostoc sau Anabaena sau de bacteriile fixatoare de azot. Azotul amoniacal rezultă din hidratarea amoniacului care adiţionând o moleculă de apă formează hidroxidul de amoniu (NH 4 OH). Azotul amoniacal este utilizat de bacterioplancton care îl transformă în compuşi oxidaţi sau de diatomee care îl transformă în azotaţi. Amoniacul ia naştere în apele naturale din acţiunea bacteriilor de putrefacţie asupra proteinelor din corpul hidrobionţilor morţi. În urma proceselor catabolice de dezaminare a proteinelor, hidrobionţii elimină în apă produşi cu toxicitate mai redusă precum sărurile amoniacale, ureea, acidul uric. Amoniacul prezintă un grad mare de toxicitate pentru majoritatea organismelor animale din ecosistemele acvatice. Concentraţiile crescute de amoniac din ape indică existenţa unei poluări avansate cu substanţe organice. Azotiţii sunt produşi intermediari de oxidare a amoniacului de către bacteriile nitrificatoare sau rezultă din reducerea azotaţilor sub acţiunea bacteriilor anaerobe.

NH 3 + 3 ½ O 2 bacterii aerobe

anaerobe. NH 3 + 3 ½ O 2 bacterii aerobe 2 NO 2 + 3 H

2 NO 2 + 3 H 2 O

NO 3 - + H 2 bacterii anaerobe

2 + 3 H 2 O NO 3 - + H 2 bacterii anaerobe NO 2

NO 2 + H 2 O

Sunt substanţe instabile, se oxidează formând azotaţi sau se reduc dând naştere la amoniac. Apar în apă la potenţiale redox cuprinse între 0.40 şi 0,45 v. Azotaţii reprezintă sărurile utilizate de producătorii primari pentru sinteza proteinelor. Azotaţii pot lua naştere din acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a

26

descărcărilor electrice asupra azotului molecular (în medie 5kg de azotaţi/ha/an) sau sub acţiunea nitrat bacteriilor care oxidează nitriţii la nitraţi după relaţia:

NO 2 - + ½ O 2

bacterii nitrificatoare
bacterii
nitrificatoare

NO 3 - +12.000 cal

Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic ce iau naştere prin amonificare sunt oxidate la nitriţi poartă denumirea de nitrificare. Nitrificarea are loc prin transformarea azotului molecular până la azotaţi, sub acţiunea unor procese fotochimice, prin oxidarea compuşilor cu azot, la suprafaţa apei, sub acţiunea unor procese chimice, şi prin transformarea amoniacului în nitriţi apoi în nitraţi prin acţiunea bacteriilor. (Mustaţă, 1998). În apele naturale, sub acţiunea bacteriilor poate avea loc procesul de denitrificare care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la oxizi de azot (NO sau NO 2 ) care pot fi reduşi la azot molecular şi eliminat în atmosferă. În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare, ce îmbogăţesc apele în azotaţi, şi cele de denitrificare, ce micşorează concentraţia acestora în ape. Aceste procese asigură un oarecare echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere din mediul acvatic. Azotul organic din apă se găseşte sub formă coloidală sau de molecule de aminoacizi, provenite din cadavrele organismelor hidrobionte. Prin activitatea lor metabolică organismele excretă compuşi cu azot precum aminoacizi, polipeptide, uree, hidroxilamina, etc. Fosforul este prezent în apă sub formă organică, legat de unii radicali sau de substanţe complexe sau sub formă de săruri ale acidului fosforic. Concentraţia normală a fosforului în apele dulci este de 1 mg/m 3 , dar concentraţia lui creşte cu adâncimea fiind maximă în malul de pe fundul bazinului acvatic. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice, de temperatură şi de intensitatea activităţii bacteriene. Deversarea de ape încărcate cu substanţe organice măreşte nivelul fosforului accelerând procesul de eutrofizare. Apele rezultate din staţiile de epurare au cantităţi de fosfaţi de aproximativ 10 ori mai mari faţă de nivelul lor la intrare în staţii, datorită descompunerii bacteriene a substanţelor organice. Timpul necesar circulaţiei fosfaţilor în apele superficiale este de ordinul minutelor, iar într-un ecosistem acvatic în ansamblul sau nu depăşeşte 4-5 zile. Fertilitatea chimică a apelor poate fi apreciată şi pe baza raportului N/P, exprimat prin azotaţi şi fosfaţi. Acest raport este relativ constant atât în mediul acvatic cât şi în compoziţia biochimică a planctonului, indiferent de componenţa sa specifică. Modificarea acestui raport indică o alterare a metabolismului normal al ecosistemului prin fenomene de poluare organică sau fenomene geochimice normale .

27

Compuşii organici ai fosforului, ADP şi ATP, sunt principalele substanţe macroergice ale metabolismului. De asemenea, fosforul intră în structura scheletului organismelor şi în alcătuirea acizilor nucleici.

1.3.3.4. Gazele solvite în apă

La suprafaţa aer-apă are loc un permanent schimb de gaze între atmosferă şi apă conform legii lui Henry: concentraţia unui gaz într-o soluţie saturată este proporţională cu presiunea la care se găseşte gazul respectiv când vine în contact cu soluţia.

C = P x K t0 unde : C = concentraţia gazului în apă (mg/l); P = presiunea parţială a gazului; K = coeficientul de solubilitate al gazului la temperatura t 0 . Din atmosferă pot trece în apă, în diferite proporţii, gaze precum O 2 , CO 2 , N 2 , H 2 , H 2 S, CH 4 , etc. Concentraţia acestor gaze în apă depinde de coeficientul de solubilitate al gazului, temperatura şi salinitatea apei, presiunea atmosferică. Oxigenul dizolvat în apă poate avea origine atmosferică, poate rezulta din fotosinteza fitoplanctonului şi a macrofitelor sau are origine minerală, rezultând din reducerea oxizilor. Cantitatea de oxigen solvit în apă se exprimă în ml O 2 /litru de apă sau mg/l (1 ml O 2 = 1,43 mg). În apele naturale există un echilibru relativ între cantitatea de oxigen produsă prin procesul de fotosinteză şi cantitatea de oxigen consumată prin respiraţia organismelor şi descompunerea substanţelor organice din apă (figura

1.7).

descompunerea substanţelor organice din apă (figura 1.7). Fig. 1.7. Schema echilibrului biologic global a fotosintezei

Fig. 1.7. Schema echilibrului biologic global a fotosintezei şi respiraţiei într-un ecosistem acvatic (după Soran şi Borcea, 1985)

28

În ecosistemele acvatice, în general, ziua predomină fotosinteza, având loc

o creştere a concentraţiei de oxigen din apă, în timp ce noaptea predomină respiraţia, deci se înregistrează o scădere a nivelului oxigenului. Cantitatea de oxigen ce se poate dizolva în apă la o anumită temperatură şi presiune rezultă din relaţia:

V = 1000 x K x p

unde:

V = volumul de oxigen în ml/l;

K = coeficientul de absorbţie al oxigenului (0,04998 la 0 0 C); p = presiunea atmosferică a oxigenului.

Solubilitatea oxigenului în apă variază invers proporţional cu temperatura

şi salinitatea apei şi este favorizată de mişcarea apei şi de creşterea presiunii

atmosferice (tab. 1.3., tabelul 1.4., figura 1.8).

760

Tab. 1.3. Solubilitatea oxigenului în funcţie de temperatura apei.

Temperatura

Solubilitatea

Temperatura

Solubilitatea

(

0 C)

(mg/l)

(

0 C)

(mg/l)

 

0

14,64

 

16

9,86

 

1

14,22

 

17

9,66

 

2

13,82

 

18

9,46

 

3

13,44

 

19

9,27

 

4

13,09

 

20

9,00

 

5

12,74

 

21

8,90

 

6

12,42

 

22

8,73

 

7

12,11

 

23

8,57

 

8

11,81

 

24

8,41

 

9

11,53

 

25

8,25

 

10

11,26

 

26

8,11

 

11

11,01

 

27

7,96

 

12

10,77

 

28

7,82

 

13

10,53

 

29

7,62

 

14

10,30

 

30

7,56

 

15

10,08

 

31

7,43

Tab. 1.4. Solubilitatea oxigenului în funcţie de temperatura apei şi presiunea atmosferică

Temperatura

Presiunea atmosferică (mm/Hg)

 

(

0 C)

700

750

760

790

 

1

12,50

13,5

14,00

14,5

 

10

10,00

11,00

11,00

11,5

 

20

8,10

8,70

8,80

9,20

 

25

7,50

8,00

8,10

8,40

29

Fig. 1.8. Solubilitatea oxigenului în apă la o salinitate cuprinsă între 0 -25% o la

Fig. 1.8. Solubilitatea oxigenului în apă la o salinitate cuprinsă între 0-25%o la o presiune de 760 mm/Hg

exprimă procentual şi se

calculează după formula:

Saturaţia în oxigen (%)= C/C 0 x 100

unde:

C = concentraţia oxigenului dizolvat determinat în momentul recoltării

probei; C 0 = concentraţia la saturaţie a oxigenului la temperatura din momentul recoltării. Deseori vara, în lacuri cu vegetaţie abundentă, datorită fotosintezei intense, are loc o suprasaturare a apei în oxigen. O suprasaturaţie slabă este inofensivă pentru majoritatea hidrobionţilor, în timp ce una puternică poate fi fatală, în special puietului de peşte, datorită emboliei gazoase care apare în aceste condiţii.

Gradul

de saturaţie

în oxigen al

apei se

30

Datorită variaţiilor termice sezoniere în apele stagnante are loc o adevărată stratificare a oxigenului. În timpul iernii difuzia oxigenului din atmosferă este împiedicată de pătura de gheaţă, oxigenul produs prin fotosinteză este redus cantitativ, dar gradul de solubilitate al oxigenului este mare datorită temperaturilor scăzute. În timpul circulaţiei de primăvară apa este saturată în oxigen. Odată cu încălzirea apei are loc o scădere a cantităţii de oxigen din hipolimnion, datorită proceselor de oxidare, descompunerii bacteriene sau fermentative a substanţelor organice şi respiraţiei vieţuitoarelor, procese ce se desfăşoară cu consum de

oxigen. În timpul stagnaţiei de vară, în lacurile eutrofe se înregistrează o scădere puternică a oxigenului datorită descompunerii substanţelor organice provenite din biomasa hidrobionţilor. Scăderea cantităţii de oxigen din lacuri poate avea cauze fizice precum creşterea temperaturii, scăderea presiunii atmosferice, deversarea de ape uzate încărcate cu substanţe organice, sau cauze biologice precum respiraţia vieţuitoarelor şi procesele de descompunere bacteriană. În timp ce cauzele fizice pot determina o scădere rapidă a oxigenului din apă, cele biologice produc scăderi lente.

Mâlul de pe fundul bazinelor acvatice nu conţine, de regulă, oxigen dar aici au loc procese intense de descompunere a substanţelor organice, cu consum de oxigen preluat din apă din vecinătatea fundului lacului. Acest fenomen face ca în zona profundală concentraţia de oxigen să scadă continuu, în bălţile mici, cu mâl bogat, instalându-se fenomenul de hipoxie ce afectează mai ales populaţiile de peşti. În apele curgătoare nu există o stratificare a oxigenului, datorită mişcării continui a apei. Variaţiile conţinutului de oxigen din lungul unei ape curgătoare sunt legate de diferenţele de temperatură dintre izvor şi vărsare şi de variaţia conţinutului de substanţă organică din acea apă. Bioxidul de carbon este prezent în apele naturale în concentraţii cuprinse între 0,2 şi 0,5 ml/l, în funcţie de temperatura şi salinitatea apei. Creşterea temperaturii şi a salinităţii reduce solubilitatea CO 2 în apă. Bioxidul de carbon din apă provine din bioxidul de carbon din atmosferă care difuzează în masa apei, din respiraţia hidrobionţilor, din descompunerea substanţelor organice, din procese de dehidrogenare şi din activitatea industrială. În apele naturale, bioxidul de carbon se află într-un echilibru dinamic sub formă de molecule nedisociate, acid carbonic sau ioni de carbonaţi şi bicarbonaţi.

CO 2 atm CO 2 din apaH 2 CO 3 Ca(HCO 3 ) 2 CaCO 3

Concentraţia bioxidului de carbon din apă scade prin consumul lui în procesul de fotosinteză a plantelor şi creşte prin eliberarea lui în timpul respiraţiei hidrobionţilor. Fotosinteza şi respiraţia sunt procese care se desfăşoară continuu în ecosistemele acvatice, cu predominanţă unuia sau altuia în funcţie de lumină.

31

Variaţiile conţinutului de CO 2 din apă, datorită unor cauze chimice sau biologice, sunt însoţite de modificări ale pH-ului apei. Scăderea concentraţiei de CO 2 în timpul verii, datorită consumului intens prin fotosinteză, duce la ridicarea pH-ului în epilimnion până la valori de 9 unităţi. În hipolimnion, în funcţie de conţinutul de calciu al apelor, concentraţia de CO 2 poate creşte, proces însoţit de scăderea pH-ului. Hidrogenul sulfurat din ape ia naştere din descompunerea substanţelor organice cu sulf provenite din corpul hidrobionţilor, din reducerea sulfaţilor din izvoarele termale sulfuroase, etc. În apele dulci H 2 S ia naştere în cea mai mare parte din descompunerea proteinelor sub acţiunea bacteriilor în timp ce în Marea Neagră 99% din hidrogenul sulfurat provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat reducătoare din speciile Microspira aestuarii şi Desulfovibrio desulfuricans şi numai 1% din descompunerea substanţelor organice cu sulf de către bacterii de genul Clostridium. Formarea H 2 S este favorizată de cantităţile reduse de oxigen, de slaba circulaţie a apei şi de concentraţiile ridicate de sulfaţi din unele ape. Hidrogenul sulfurat este toxic pentru majoritatea hidrobionţilor, dozele letale fiind foarte mici. Unele organisme acvatice precum alga Oscillatoria coerulescens, rotiferul Brachionus palla, crustaceul Cyclops strenuus suportă concentraţii relativ crescute de H 2 S. Speciile detritofage, care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere, precum polichetul Nereis diversicolor suportă concentraţii de H 2 S de până la 20 mg/l. Metanul sau “gazul de baltă” se formează în apa unor ecosisteme stagnante în urma descompunerii celulozei provenite din biomasa macrofitelor bentonice sub acţiunea metanbacteriilor. CH 4 este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor, prezenţa lui în apă arată un proces intens de acumulare a substanţelor organice, un mare deficit de O 2 şi un avansat stadiu de eutrofizare a bazinului respectiv.

1.3.3.5. Substanţele organice solvite în apă

Substanţele organice din apă sunt după natura lor chimică protide, aminoacizi, vitamine, lipide, glucide şi compuşi intermediari ai acestora. După originea lor, ele pot fi autohtone, fiind rezultatul activităţii biologice din respectivul ecosistem sau alohtone, aduse în bazin de apele de şiroire. Substanţele organice autohtone pot proveni din corpul hidrobionţilor precum proteinele, lignina, celuloza, sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor precum substanţele ectocrine. Substanţa organică solvită în apă reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. Bacteriile, protozoarele şi unele alge planctonice pot folosi direct substanţele organice dizolvate în apă, în dezvoltarea lor. Există date care arată că aceste substanţe pot fi utilizate şi de rotifere, crustacee sau bivalve.

32

Substanţele ectocrine, rezultate din metabolism şi eliminate în mediul acvatic, pot avea rol stimulator sau inhibitor a unor procese ce se desfăşoară în apă. În biocenoză, ele pot inhiba sau stimula metabolismul altor specii sau interveni în succesiunea normală grupelor taxonomice de alge şi zooplancton în cadrul ecosistemului. Concentraţia substanţelor organice din apă poate fi apreciată şi prin consumul biochimic de oxigen care reprezintă cantitatea de oxigen consumată de microorganisme într-un interval de timp pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice din apă. Timpul standard este de 5 zile la temperatura de 20 0 C (CBO 5 20 ). Cantitatea de substanţe organice din apă îi conferă o anumită putere reducătoare care se determină prin cantitatea de permanganat de potasiu necesară pentru oxidarea apei în mediu acid.

1.3.3.6. Substanţele radioactive din apele naturale

Cele mai frecvente elemente radioactive din ape sunt uraniul, toriul, radiul, carbonul, potasiul şi stronţiul. În apele continentale cel mai frecvent radionuclid este potasiul, iar în cele marine stronţiul. Elementele radioactive prezente în apă îşi au originea în litosferă, rocile granitice fiind mai bogate în aceste elemente decât cele bazaltice. Aceasta explică radioactivitatea variabilă a izvoarelor. Carbonul radioactiv ( 14 C) ia naştere din azotul atmosferic, sub acţiunea radiaţiilor cosmice, de unde este antrenat de precipitaţii.

1.3.4. Proprietăţi rezultate din dizolvarea substanţelor în apă

Salinitatea (S ‰) reprezintă greutatea elementelor solide în grame, care poate fi obţinută dintr-un kilogram de apă în vacuum, la o temperatură de 480 0 C, adusă la greutate constantă. Din punct de vedere al salinităţii apele pot fi împărţite în 4 mari categorii (figura 1.9):

- ape dulci sau ahaline cu salinitatea sub 0,5‰;

- ape salmastre sau mixohaline, cu salinitatea cuprinsă între 0,5 şi 30‰; acestea pot fi: oligohaline (S‰ = 0,5-5), mezohaline (S‰ = 5-18) sau polihaline (S‰ = 18-30);

- ape marine sau euhaline, cu salinitatea între 30 şi 40‰;

- ape suprasărate sau hiperhaline, cu salinitatea peste 40‰. Cantitatea şi calitatea sărurilor minerale din apă variază de la un bazin la altul, de la o categorie la alta de ape. În apele dulci continentale domină carbonaţii în proporţie de 79,9%, urmaţi de sulfaţi 13,2% şi cloruri 6,9%, în timp ce în apele marine domină clorurile în proporţie de 88,8%, urmate de sulfaţi 10,8% şi carbonaţi 0,4%.

33

În

funcţie

de

salinitate,

hidrobionţii pot fi dulcicoli, mixohalini, euhalini sau marini şi hiperhalini. Speciile hiperhaline, după originea lor şi adaptarea la salinitate, pot fi:

- specii halobionte, ce trăiesc în ape cu salinitate foarte ridicată cuprinsă între 25‰ şi 280‰ precum rotiferul Brachionus mülleri, filopodul Artemia salina,etc.;

- specii halofile care suportă salinităţi cuprinse între 25-100‰ precum rotiferul Notolca stricta, copepodele Cyclops bicuspidatus şi Cyclops strenuus, larvele de diptere Culicoides salinarius şi Chironomus halophilus, peştele

Gasterosteus aculeatus, etc;

halophilus , peştele Gasterosteus aculeatus , etc; Fig. 1.9. Clasificarea apelor naturale în funcţie de

Fig. 1.9. Clasificarea apelor naturale în funcţie de salinitate

- specii haloxene, de origine dulcicolă, care suportă variaţii de salinitate până la 100‰, precum larvele moluştei Stratiomys chamaeleon, gasteropodul Limnea ovata, etc. Cantitatea de săruri solvite în apă determină presiunea osmotică a mediului, care condiţionează metabolismul hidric, salin şi răspândirea hidrobionţilor. În funcţie de mecanismele de menţinere a presiunii osmotice a mediului intern, organismele acvatice pot fi:

- homeosmotice, care păstrează constantă presiunea osmotică a mediului intern, indiferent de salinitatea mediului, precum algele, nevertebratele dulcicole şi din apele hiperhaline şi vertebratele;

- poikilosmotice, la care presiunea osmotică a mediului intern este egală cu cea a mediului extern, deci variabilă. Aşa sunt nevertebratale marine. În funcţie de adaptarea la variaţiile de salinitate organismele acvatice se împart în două mari grupe: stenohaline şi eurihaline. Speciile stenohaline trăiesc în medii cu salinitate relativ constantă, întreg ciclul lor ontogenetic, fie la salinităţi mici şi constante (stenohalini de apă dulce) fie la salinităţi mari şi constante (stenohalini de apă sărată). Mecanismele de reglare osmotică a acestor organisme au eficienţa scăzută, creşterea sau scăderea salinităţii ducând la moartea lor prin şocuri osmotice. Organismele eurihaline pot trăi în medii acvatice în care salinitatea variază în limite foarte mari, în toate fazele ciclului ontogenetic. Unele specii îşi petrec primele stadii ale vieţii în medii cu salinitate redusă, apoi fazele de maturitate în ape cu salinitate mare. Aşa sunt morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia de mare, peşti migratori anadromi, la care reproducerea, dezvoltarea embrionară, creşterea

34

alevinilor şi a puilor are loc în mediul dulcicol, iar organismele mature trăiesc, în cea mai mare parte a timpului, în mediul marin. Organismele eurihaline au mecanisme eficiente de adaptare la modificarea salinităţii precum realizarea unei permeabilităţi mărite pentru apa de mare, (în special în ţesuturile de la suprafaţa corpului), reglarea presiunii osmotice de la nivelul celulei prin intermediul modificării concentraţiei unor aminoacizi liberi. Unele specii eurihaline prezintă adaptări pasive la variaţia salinităţii: creşterea salinităţii peste anumite limite determină intrarea organismului în starea de anabioză salină. Salinitatea împreună cu temperatura şi presiunea hidrostatică modifică densitatea apei şi influenţează condiţiile de flotaţie, de locomoţie, morfologia, metabolismul şi răspândirea hidrobionţilor. Presiunea osmotică ce apare în apă ca urmare a dizolvării sărurilor minerale acţionează diferit asupra organismelor acvatice. Astfel, speciile eurihaline suportă variaţii relativ mari ale concentraţiei de săruri minerale datorită unor modificări adaptative de origine endocrină. Speciile stenohaline sunt puternic afectate de şocurile osmotice datorate creşterii concentraţiilor de săruri dizolvate. Presiunile osmotice ridicate din apă provoacă la nivelul branhiilor fenomene de difuzie prin pereţii celulari, degenerarea sau moartea celulelor branhiale urmată de moartea indivizilor expuşi. Rhopia sau factorul rhopic reprezintă raportul valoric în care se găsesc diferiţi ioni în mediul acvatic şi care acţionează sinergic sau antagonic asupra parametrilor funcţionali ai organismelor. (E. Pora). Analizând raportul dintre diferiţi ioni din apele Mării Negre şi Mării Mediterane, E. Pora constată că principalul factor care limitează pătrunderea speciilor mediteraneene în Marea Neagră este raportul ionic diferit şi nu salinitatea totală diferită. Clorinitatea (Cl ‰) exprimă cantitatea totală de halogeni (Cl, I, Br) dintr- un kilogram de apă de mare, în care bromul şi iodul sunt substituiţi printr-o greutate echivalentă de clor. Deoarece clorinitatea exprimă concentraţia halogenilor la unitatea de greutate, se utilizează noţiunea de clorositate care exprimă clorinitatea în grame la un volum de 1 litru (clorositatea clorinitatea x densitatea apei la 20 0 C). Duritatea apei sau titrul hidrometric este dată de suma concentraţiei cationilor, cu excepţia celor de H + şi a metalelor alcaline. Duritatea unei ape este dată practic de suma concentraţiilor ionilor de Ca şi Mg. Duritatea unei ape poate fi duritate temporară dată de bicarbonaţii de calciu şi magneziu prezenţi în apă şi care pot fi eliminaţi prin fierbere sau duritate

permanentă dată de clorurile, sulfaţii şi nitraţii foarte solubili, ce se menţin în apă după precipitarea carbonaţilor. Suma celor două durităţi formează duritatea totală. Duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate, germane sau franceze. Un grad german este egal cu 10 mg CaO la un litru de apă, iar unul francez cu 10mg CaCO 3 la un litru de apă. În funcţie de duritatea lor apele pot fi clasificate astfel:

- ape foarte moi, între 0-4 0 ;

35

- ape moi, între 4-8 0 ;

- ape mijlocii, între 8-12 0 ;

- ape relativ dure, între 12-18 0 ;

- ape dure, între 18-30 0 ;

- ape foarte dure, peste 30 0 .

Apele piscicole sunt ape cu duritate moderată. Apele cu duritate mare nu pot fi utilizate în irigaţii deoarece accentuează fenomenul de sărăturare a solului, iar folosirea ca apă industrială este restrânsă numai în anumite domenii.

1.3.5. Proprietăţi fizico-chimice ale apei

Proprietăţile fizico-chimice ale apei cuprind caracteristici care se bazează atât pe determinări fizice cât şi chimice precum reacţia ionică (pH-ul), potenţialul de oxido-reducere, conductibilitatea electrică, etc. Reacţia ionică a apei (pH-ul). pH-ul unei soluţii este logaritm cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen din acea soluţie. O apă neutră are pH = 7, una acidă pH = 3-6, iar una alcalină pH = 8-10.

pH = lg 1

H +

= - lg H +

În practică determinarea pH-ului se face prin utilizare de hârtie indicatoare, prin metode colorimetrice cu soluţii de indicatori sau prin metoda potenţiometrică. În apele naturale, pH-ul variază în jurul valorii neutre. În turbării datorită acizilor humici apele devin acide (pH = 4), iar în bălţi şi lacuri cu productivitate crescută, datorită consumului de CO 2 prin fotosinteză pH-ul creşte la 9-10 unităţi. Apele bogate în fitoplancton au vara un pH mai ridicat decât iarna. În apele dulci continentale, cu cantităţi mici de săruri, în timpul zilei pot avea loc variaţii ale pH-ului datorită activităţii micro- şi macrofitelor, în timp ce în apele marine datorită sărurilor cu rol de tampon, pH-ul rămâne constant. Potenţialul de oxido-reducere (rH-ul) sau potenţialul redox (rH) este o măsură a echilibrului dintre procesele de oxidare şi cele de reducere dintr-un mediu lichid. El este definit ca logaritm cu semn schimbat al presiunii

hidrogenului gazos, din atmosferă, în echilibru cu hidrogenul molecular dizolvat în soluţie. Puterea reducătoare a unei ape este cu atât mai mare cu cât valoarea rH- ului este mai mică, astfel:

- la rH cuprins între 0-27, apa este considerată reducătoare;

- la rH cuprins între 28-54 apa este considerată oxidantă.

Intensitatea proceselor oxido-reducătoare este deosebit de importantă la interfaţa apă-mâl a unui bazin acvatic. Conductibilitatea electrică. Prin măsurarea conductibilităţii electrice a unei ape se poate aprecia conţinutul ei în substanţe minerale şi deci mineralizarea totală.

36

În mediul acvatic concentraţia de săruri minerale şi deci conductibilitatea electrică a apei, creşte în funcţie de abundenţa sărurilor din substrat, durata contactului cu substratul, suprafaţa de contact şi viteza de curgere a apei (tab. 1.5).

Tab. 1.5. Conductibilitatea electrică a unor tipuri de apă.

 

Tipul de apă

Conductibilitatea electrică

1.

Apă chimic pură

0,036 Siemens/cm

2.

Apă distilată

3,30 Siemens/cm

3.

Apa unor lacuri de munte

10

Siemens/cm

4.

Ape ce curg pe un sol primar

20

Siemens/cm

5.

Ape ce curg pe un sol calcaros

400-500 Siemens/cm

6.

Apa de mare

35.000 Siemens/cm

Conductibilitatea specifică reprezintă valoarea rezistenţei reciproce, măsurată între doi electrozi aflaţi la o distanţă de 1 cm şi având o suprafaţă de 1 cm 2 . Conductibilitatea specifică creşte progresiv cu creşterea concentraţiei substanţelor dizolvate în apă, fiind influenţată de natura substanţelor dizolvate şi de concentraţia ionică a soluţiei. Produsul dintre conductibilitatea electrică şi un factor calculat dă conţinutul total de substanţe dizolvate în apă.

37

2. ASOCIAŢII DE ORGANISME ACVATICE

Bazinele acvatice, indiferent de natură şi dimensiunile lor, cuprind două biotipuri: masa apei sau pelagialul şi substratul bazinului sau bentalul. Masa apei este populată de organisme animale şi vegetale care împreună formează pelagosul. În funcţie de locul lor de trai, de existenţa sau nu a organelor de deplasare activă, pelagosul cuprinde următoarele asociaţii de organisme:

pleustonul, neustonul, planctonul şi nectonul. Populaţiile de organisme legate de substratul bazinului acvatic formează bentosul. Unele specii pot exista ca forme pelagice o anumită parte a ciclului biologic (faza de ou, larvă), iar ulterior devin forme bentonice. Privitor la comunităţile de organisme hidrobionte este utilizată şi noţiunea de seston care cuprinde totalitatea corpurilor vii sau moarte, de mărimi diferite, care plutesc sau înoată în apă şi pot fi reţinute prin filtrare. Sestonul este alcătuit din bioseston format din organisme vii din apă şi cuprinde planctonul, neustonul, pleustonul şi nectonul şi abioseston sau tripton format din componente moarte ale sestonului, precum detritusul autohton (rezultat din activitatea planctonului, nectonului, neustonului, pleustonului şi bentosului din respectivul bazin acvatic) sau detritusul alohton adus de apele ce vin în bazinul acvatic. Este acceptată de majoritatea biologilor ideea că primele forme de viaţă au apărut şi s-au dezvoltat în mediul acvatic. Rezultă că majoritatea organismelor care populează astăzi apele Terrei sunt primar acvatice în sensul că strămoşii lor au apărut şi au evoluat în acest mediu. După A.S.Zernov, 75% din încrengăturile şi clasele de organisme care populează astăzi planeta sunt de origine acvatică şi din acestea 69% sunt marine şi 6% sunt dulcicole. În mediul acvatic există încrengături şi clase care nu au reprezentanţi în mediul terestru. Fauna actuală a apelor dulci se compune din elemente marine sau terestre care au emigrat în apă dulce. Sunt puţine grupe de organisme despre care se poate afirma cu certitudine că s-au format iniţial în apele dulci. Aşa sunt cladocerele şi rotiferii. Se pare că în istoria evoluţiei Pământului apa dulce este mai veche decât cea marină, salinitatea s-a produs datorită aportului de săruri aduse de râuri de pe uscat. Primele organisme animale fosile cunoscute par să fi făcut parte din fauna de apă salmastră. Odată cu creşterea salinităţii mărilor s-a diferenţiat şi stabilizat fauna de apă dulce şi fauna marină. Unele grupe sistematice de animale marine nu au deloc reprezentanţi în apele dulci (echinodermele, tunicierii, melcii opistobranhiaţi) în timp ce altele au foarte puţine specii dulcicole (spongierii, celenteratele, nemerţienii). Trecerea organismelor din apele marine în cele dulci şi invers este considerată o adaptare secundară. Forma organismelor a rămas neschimbată, modificându-se fiziologia individului, mai ales funcţia de osmoreglare. Migraţia organismelor din mediul marin în cel dulcicol şi invers este legată de reproducerea şi hrănirea speciilor.

38

Unele organisme marine care au migrat relativ recent în apele dulci nu şi- au adaptat perfect mecanismul osmoreglator la noile condiţii de mediu. Astfel, crabul cu cleşti catifelaţi Eriocheir sinensis, introdus involuntar în mările europene prin navele venite din Extremul Orient pătrunde în râurile continentelor dar pentru reproducere se întoarce în mediul marin. Organismele secundar acvatice sunt acelea care au avut strămoşi adaptaţi la viaţa terestră dar care ulterior au trecut la viaţa acvatică. Aşa sunt fanerogamele acvatice, cetaceele, unele specii de reptile. Adaptarea secundară a organismelor la viaţă acvatică, deşi provoacă o serie de fenomene de convergentă nu infirma principiul ireversibilităţii evoluţiei. În acest caz nu se revine la un nivel inferior de structură ci se face o restructurare a unor organe apărute şi dezvoltate la generaţiile terestre. Stabilirea originii şi vechimii organismelor acvatice poate indica vechimea bazinului respectiv şi evoluţia lui în timp. Fauna actuală a apelor dulci îşi are originea în terţiar. După glaciaţii aceste specii au pus stăpânire pe vechile areale, s-au format noi varietăţi şi specii, cu areale bine conturate.

2.1. Pleustonul

Pleustonul cuprinde comunităţi de organisme acvatice vegetale sau animale, a căror corp parţial emers, pluteşte la suprafaţa apei şi a căror deplasări pasive sunt condiţionate în cea mai mare parte de curenţii de aer. În lacurile dulci, pleustonul este reprezentat prin plante cu frunze plutitoare, nefixate prin rădăcini precum iarba-broaştei (Hidrocharis morsus ranae), lintiţa (Lemna trisulca, Lemna minor, L. polirrhiza, L. gibba, L. arrhiza), peştişoara (Salvinia natans). În apele marine, pleustonul este reprezentat de organisme din grupul sifonoferelor, precum Psyhalia physalis (corabia portugheză), Physophora hydrostatica, Vellela velella, care plutesc la suprafaţa mărilor şi sunt deplasate de vânt.

Hidrobionţii din pleuston prezintă adaptări pentru viaţa acvatică cât şi pentru cea aeriană: coloraţia criptică protectoare, transparentă faţă de acţiunea radiaţiei solare puternice, respiraţia aeriană, etc.

2.2. Neustonul

Neustonul este o comunitate de organisme acvatice animale sau vegetale a cărui ciclu vital este legat de pelicula superficială a apei. Dezvoltarea neustonului este favorizată de starea mai liniştită a apelor de suprafaţă, din acest motiv este mai abundent în anumite zone ale ecosistemelor stagnante, unde mişcările apei sunt relativ reduse fie datorită dezvoltării vegetaţiei şi existenţei unor obstacole naturale fie datorită formei specifice a litoralului care formează goluri liniştite. În funcţie de zona în care trăiesc organismele la interfaţa aer-apă, neustonul poate fi împărţit în epineuston şi hiponeuston.

39

Epineustonul este format din organisme care folosesc pelicula superficială a apei ca substrat de susţinere. Este alcătuit din organisme vegetale precum crisomonade, cloroficee (protococale, flagelate) şi organisme animale precum unele specii de hemiptere (Gerris, Velia, Hidrometra, Halobates), colembole, larve de Ephydra. Organismele epineustonice sunt menţinute la suprafaţă datorită tensiunii superficiale mari a apei şi elasticităţii peliculei superficiale a acesteia. În funcţie de apartenenţa hidrobiontilor la unul din regnuri, epineustonul poate fi epifitoneuston, format din producătorii primari ce trăiesc în pătura superioară a peliculei de apă şi epizooneuston, format de speciile de animale legate de această zonă.

Speciile ce intră în componenţa epineustonului au o serie de adaptări precum tegumentul hidrofob, ce împiedică udarea corpului, rezistenţa sporită la acţiunea directă a radiaţiei solare, etc. Hiponeustonul este format din hidrobionţi aparţinând unor specii heterotrope ce populează pătura superficială a apei cu o grosime de 1-5 cm, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Este format din specii diatomee şi flagelate, protozoare, viermi, moluşte, crustacee, insecte, etc. În funcţie de perioada ontogenetică sau de perioada de timp în care hidrobionţii sunt prezenţi în zona superficială a apei, hiponeustonul poate fi împărţit în următoarele categorii:

- euhiponeustonul – format din organisme care sunt prezente în pătura superficială tot ciclul lor ontogenetic, cum sunt unele copepode din familia Pontelidae, unele specii de Idothea şi Sagitta;

- merohiponeustonul – organisme care trăiesc ca neuston în primele stadii de dezvoltare (ouă, larve, pui) precum unele specii de polichete, moluşte, crustacee, insecte, peşti, sau numai în stadiul de adult precum unele gasteropode pulmonate, unele specii de hemiptere, diptere sau coleoptere;

- tihohiponeustonul cuprinde organisme neustonice care se menţin în orizontul superficial al apei numai în timpul nopţii. Aşa sunt organismele marine, precum misidul Gastrosacus, amfipodele Gammarus şi Dixamine, decapodul Palaemon, etc. Zona superficială a apei se caracterizează printr-o fluctuaţie nictemerală şi sezonieră accentuată a temperaturii, salinităţii, concentraţiei gazelor, cantităţii de lumină. Datorită acestui lucru organismele hiponeustonice prezintă o serie de adaptări particulare precum existenţa unor învelişuri ale corpului hidrofile, pigmentaţia corpului cu rol protector faţă de radiaţia solară, culoarea criptică protectoare sau transparenţa corpului, fototactismul pozitiv, adaptări privind nutriţia cu substanţe organice, etc.

2.3. Planctonul

Planctonul poate fi definit ca o comunitate de organisme vegetale sau animale care întreaga lor perioadă ontogenetică sau numai în anumite stadii ale

40

acesteia se menţin în stare de plutire liberă, mai mult sau mai puţin pasivă, în

masa apei (Kolkwitz). Noţiunea de plancton a fost introdusă în ştiinţă de Hensen (1887) care definea planctonul ca “tot ce pluteşte în apă”. Savilov (1958) considera că în categoria de plancton intră şi organismele care sunt legate de pelicula superficială de apă creată de tensiunea superficială a apei la contactul cu mediul aerian, adică neustonul. În funcţie de structura trofică şi apartenenţa lor sistematică organismele planctonice pot forma:

- fitoplanctonul – ce cuprinde producători primari din grupul microfitelor ce trăiesc în zonele luminate ale pelagialului;

- zooplanctonul – cuprinde consumatori de diferite grade aparţinând la diferite grupe sistematice: protozoare rotifere, cladocere, copepode, etc.;

- bacterioplanctonul – cuprinde reducători, adică diferite specii de bacterii care populează întreaga masă a apei. După apartenenţa hidrobionţilor la grupul organismelor planctonice tot ciclul ontogenetic sau numai în unele faze ale lui, aceştia pot forma:

- holoplanctonul sau planctonul adevărat – alcătuit din organisme animale sau vegetale la care tot ciclul vital activ se desfăşoară în masa apei cu excepţia unor stadii latente;

- meroplanctonul – format din specii care îşi petrec o anumită fază ontogenetică pe substratul bazinului acvatic, deci ca forme bentonice. Aşa sunt larvele pelagice de anelide, moluşte, crustacee, echinoderme, etc. În apele dulci, în funcţie de caracterul ecosistemului acvatic de apă stătătoare sau curgătoare, planctonul poate fi denumit:

- limnoplancton – plancton specific ecosistemelor acvatice stagnante şi care în funcţie de natura lor poate forma eulimnoplanctonul (planctonul lacustru), heleoplanctonul (planctonul iazurilor) sau telmatoplanctonul (planctonul mlaştinilor);

- meroplancton – plancton specific apelor lent curgătoare.

În apele marine, în raport cu localizarea în masa apei planctonul poate fi:

- plancton neritic – localizat în masa apei de deasupra platoului continental;

- plancton oceanic – care trăieşte în zonele de larg oceanic.

În funcţie de dimensiunile lor, organismele planctonice pot fi grupate în următoarele categorii:

- ultraplanctonul organisme planctonice sub 5, precum bacteriile;

- nanoplanctonul – organisme planctonice cuprinse între 5 şi 50-60, format din alge unicelulare şi protozoare de talie mică care trec, de regulă, prin fileul planctonic. Se separă din probă prin centrifugare, de aceea se mai numeşte şi plancton de cameră sau centrifugat;

41

- microplanctonul – hidrobionţi cu talia cuprinsă între 60 şi 1mm; este format din alge microfite coloniale, infuzori, rotifere, crustacee de talie mică. Se colectează cu fileu planctonic fin şi se separă din probă prin sedimentare;

- mezoplanctonul format din organisme planctonice cu dimensiuni cuprinse între 1 şi 5-10 mm. Este format din specii fitoplanctonice mari şi majoritatea speciilor zooplanctonice;

- macroplanctonul format din zooplancteri marini cu dimensiuni cuprinse între 1 cm şi 100 cm precum unele polichete pelagice, unele meduze, moluşte, chetognate, etc;

- megaplanctonul – forme planctonice marine ce depăşesc 1 m precum unele sifonofore, salpe coloniale, etc. Viaţa organismelor în masa apei a dus la elaborarea unor adaptări morfologice şi fiziologice care să le asigure flotaţia şi deplasarea în masa apei cu un consum energetic minim. Flotaţia sau plutirea activă este procesul prin care hidrobionţii se scufundă în masa apei cu o viteză minimă datorită unor adaptări fizice, morfofiziologice, biochimice şi comportamentale. Flotaţia poate fi exprimată prin formula lui V. Oswald:

unde:

f

Gr

V x Sp f = flotaţia;

Gr = greutatea restantă (greutatea organismului - greutatea apei dezlocuite);

V = vâscozitatea apei;

Sp = suprafaţa portantă

Conform acestei relaţii, flotaţia hidrobionţilor depinde de greutatea lor, de

vâscozitatea apei şi creşte odată cu creşterea salinităţii şi a presiunii hidrostatice. Organismele planctonice se adaptează la plutirea liberă în masa apei fie prin scăderea greutăţii restante, fie prin mărirea suprafeţei lor portante sau prin utilizarea simultană a celor două mecanisme. Micşorarea greutăţii restante a hidrobionţilor se realizează prin următoarele adaptări morfofiziologice:

- micşorarea părţilor dense ale corpului precum frustulele diatomeelor sau reducerea formaţiunilor scheletice la radiolari şi moluşte;

- micşorarea greutăţii specifice a organismului prin acumularea de produşi graşi (uleiuri sau grăsimi) ca substanţe de rezervă şi care îmbunătăţesc flotaţia;

- apariţia de incluziuni gazoase, cavităţi aeriene şi alte formaţiuni cu rol de flotori, precum cele întâlnite la unele specii de cianoficee, cloroficee şi la unii zooplancteri (sifonofore, moluşte, etc);

- înlăturarea din protoplasmă şi ţesuturi a unor produşi grei de metabolism precum ionii de calciu şi magneziu şi acumularea unor

42

produşi mai uşori, fenomen întâlnit la unele specii de alge, celenterate, moluşte, tunicate, etc.;

- creşterea conţinutului de apă din organism, prin hidratare celulară şi tisulară, până la apropierea densităţii corpului de cea a mediului. Aşa se întâmplă la unele specii animale marine (sifonofore, ctenofore) la care conţinutul în apă poate ajunge până la 99% din greutatea lor. Mărirea suprafeţei portante reprezintă o modificare adaptativă prin care se măreşte gradul de flotaţie al organismelor planctonice, în general, dar şi suprafaţa de absorbţie a sărurilor minerale nutritive aflate în concentraţii foarte reduse în mediul acvatic, fapt deosebit de important pentru organismele fitoplanctonice. Mărirea suprafeţei portante a hidrobionţilor se realizează prin următoarele mecanisme:

- micşorarea taliei organismului, ce modifică raportul volum/suprafaţă, crescând capacitatea de plutire (majoritatea organismelor planctonice au talii cuprinse între 50-60şi 1mm);

- modificarea formei corpului, ce are ca rezultat mărirea suprafeţei portante, fenomen realizat prin aplatizarea corpului întâlnită la unele diatomee (Planctoniella) sau flagelate (Leptodiscus) sau prin alungirea corpului (Synedra, Rhizosolenia);

- formarea de colonii globuloase ca la unele cloroficee (Pediastrum) şi diatomee (Fragillaria) sau asocierea în colonii catenare liniare (Melosira, Zygnema), spirale (Anabaena) sau în zig-zag (Tabellaria);

- emiterea de prelungiri ale corpului sau apendicilor care măresc suprafaţa portantă a hidrobionţilor. Organismele planctonice pot efectua adevărate migraţii, adică deplasări în masa apei, cu caracter periodic sau neregulat, în sens orizontal sau vertical. Viteza de deplasare a hidrobionţilor pelagici în mişcare variază de la câteva zeci la câteva sute de metri pe oră. De exemplu, dinoflagelatele se deplasează cu 2-3 cm/minut în timp ce dafniile cu maximum 90 cm/min. Hidrobionţii planctonici efectuează în special migraţii verticale, care apar ca fenomene de masă în care populaţii întregi sau părţi din populaţie se deplasează pe distanţe de zeci sau sute de metri din orizontul superficial al apei în profundal sau invers. Migraţiile nu sunt făcute de toţi indivizii populaţiei, ei se comportă în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică, condiţii de mediu. De obicei, stadiile tinere se menţin cu precădere în păturile superficiale ale apei. Deplasarea organismelor planctonice în masa apei este legată de prezenţa unor organe de deplasare eficiente. Majoritatea zooplancterilor se deplasează activ cu ajutorul cililor, flagelilor sau a apendicilor. La formele lipsite de mijloace active de locomoţie, precum microfitele planctonice, deplasarea în plan vertical se realizează prin modificarea greutăţii specifice a corpului. Migraţiile verticale în masa apei au de obicei caracter ciclic fiind condiţionate de variaţiile circadiene sau sezoniere ale luminii, temperaturii,

43

regimului gazos al apei şi altor factori biotici şi abiotici. Amplitudinea migraţiei este mai mare în apele limpezi şi mai mică în cele cu transparenţă scăzută. Se consideră că migraţiile circadiene ale planctonului sunt condiţionate de variaţia luminii, aceasta fiind principalul factor semnalizator ce reglează periodicitatea migraţiilor. Deplasarea circadiană a zooplanctonului în păturile superficiale ale apei, în timpul zilei, are pentru populaţie rol trofic, în timp ce deplasarea în timpul nopţii, spre adâncime, are rol protector. Migraţiile verticale sezoniere ale organismelor planctonice sunt determinate de ciclicitatea reproducerii, de necesităţile trofice, sau de variaţia unor factori abiotici, în principal de temperatura.

2.4. Nectonul

Nectonul cuprinde grupări de populaţii animale care au organe de locomoţie bine dezvoltate şi se deplasează activ în masa apei, chiar împotriva curenţilor puternici, în căutare de locuri de hrănire, reproducere, de iernare, etc. În apele dulci, nectonul adevărat este reprezentat de speciile de peşti bune înotătoare, la care se adaugă unele specii de reptile (broasca ţestoasă de apă, şarpele de apă), unii batracieni (tritonii şi broaştele de lac) şi chiar unele specii de insecte acvatice (Dytiscus marginalis, Hydrous piceus, Gyrinus notatus). În apele marine, în afară de peşti, nectonul este reprezentat prin diferite specii de chelonieni (Chelys fimbriata, Chelydra serpentina), şerpi (Pelamys platurus), balene (Balena myticetus), caşaloţi, (Kogia breviceps), delfini (Phocaena phocaena, Delphinus delphis, Tursiops truncatus), etc. Organismele nectonice au căpătat în decursul evoluţiei lor o serie de însuşiri adaptative ce facilitează deplasarea activă prin înot:

-

modificarea formei corpului în sensul creşterii calităţilor hidrodinamice, cu atât mai accentuat cu cât trăiesc în ape cu mişcări mai rapide (majoritatea speciilor de peşti);

-

accentuarea însuşirilor hidrofobe sau hidrofuge ale învelişului extern al corpului (la rechini, delfini);

-

deplasarea corpului prin mişcări ondulatorii (şerpi marini, anghile);

-

modificarea structurii membrelor la insectele acvatice;

-

dezvoltarea unor sisteme de înot bazate pe principiul acţiunii şi reacţiunii (meduze, cefalopode).

2.5.

Bentosul

Bentosul din ecosistemele acvatice este reprezentat de populaţii şi biocenoze a căror existenţă este legată tot ciclul ontogenetic sau numai o parte a acestuia de substratul bazinului. Împărţirea hidrobionţilor în organisme pelagice şi bentonice nu este absolută. Există organisme care populează substratul şi care într-o anumită perioadă a ciclului ontogenetic se ridică în masa apei în vederea reproducerii sau nutriţiei

44

formând grupa organismelor bentopelagice (unele polichete, crustacee, peşti). Stadiile larvare a unor specii marine (spongieri, celenterate, viermi, moluşte, crustacee), trăiesc în masa apei constituind meroplanctonul. În ecosistemele acvatice interioare şi marine, puţin adânci şi bine luminate, organismele bentonice sunt incluse în toate nivelurile piramidei trofice:

fitobentosul, perifitonul şi microfitobentosul aparţin producătorilor, zoobentosul consumatorilor, iar bacteriobentosul descompunătorilor. În etajele profunde bentosul este reprezentat numai de consumatori şi descompunători. În funcţie de zona de substrat în care trăiesc, organismele bentonice formează epibentosul sau endobentosul. Epibentosul alcătuit din epiflora şi epifauna este reprezentat de populaţiile vegetale, animale şi de microorganisme care trăiesc la suprafaţa substratului. Endobentosul este reprezentat de organisme animale şi microorganisme care trăiesc în grosimea substratului, în interstiţii, fisuri, galerii şi cavităţi ale acestuia. După dimensiunea lor organismele bentonice pot fi încadrate în următoarele categorii: microbentos (mai mici de 0,1 mm), mezobentos (între 0,1-2 mm) şi macrobentos (mai mari de 2 mm). După raportul dintre speciile epibentonice şi substrat pot fi deosebite următoarele categorii de organisme: sesile, sedentare, vagile sau erante. Hidrobionţi sesili sunt considerate organismele care trăiesc fixate de substrat. Din această categorie fac parte microfitele biotectonului, algele macrofite marine, iar dintre animale spongierii, unele celenterate, polichetele tubicole, briozoarele, unele bivalve, crustaceele Ciripede, ascidiile, etc. Organismele bentonice sesile prezintă o serie de adaptări care să le permită menţinerea şi stabilitatea pe substrat prin aderarea la acesta printr-o suprafaţă cât mai mare (alge, spongieri, briozoare marine şi dulcicole) sau prin fixarea prin intermediul unei zone restrânse, aşa cum întâlnim la unele forme pedunculate şi erecte din etajul litoral marin. Organismele sesile şi-au elaborat mecanisme de protecţie faţă de procesele de sedimentare ce au loc în zona bentală a ecosistemelor acvatice şi împotriva mişcărilor apei şi care tind să le desprindă de substrat. Astfel, la unii hidrobionţi sesili forma corpului este conică sau tronconica aşa cum întâlnim la unele moluşte (Patella, Ancylus) crustacee ciripede (Balanus) sau ramificata precum la unii spongieri, celenterate, hidrozoare şi antozoare, fapt ce le conferă o stabilitate mai mare pe substrat. Protecţia faţă de acţiunea valurilor şi a particulelor în mişcare se realizează prin dimensiuni adecvate ale corpului, printr-o formă hidrodinamică, la unele dintre ele şi prin realizarea unor învelişuri rezistente. Rezistenţa crescută la acţiunea valurilor se realizează fie prin schelete rigide de natură calcaroasă, ca la madreporari, fie printr-un schelet semirigid, ca la unele specii de spongieri şi antozoare, fie prin schelete foarte suple, ca la unii polipi hidroizi şi unele briozoare. Organismele acvatice sedentare sunt animale ce trăiesc pe substraturi dure, fixe sau mobile şi care fac deplasări pe distanţe mici. Din acest grup fac

45

parte gasteropodele de talie mare, echinodermele şi unii peşti bentonici precum gobiidele şi pleuronectidele. Organismele vagile sau erante sunt reprezentate de animale bentonice care pot efectua deplasări mai mari comparativ cu cele sedentare. În această categorie sunt incluse crustaceele decapode, moluştele gasteropode, selacienii batoizi, etc. Hidrobionţii vagili au mijloace de locomoţie eficiente, modul de locomoţie fiind dependent de natura şi consistenţa substratului. Hidrobionţii bentonici au patru tipuri principale de locomoţie:

- mersul sau alergarea pe substraturi relativ tari, caracteristic speciilor macrobentonice precum unele specii de crustacee, larve şi adulţi de insecte, unele vertebrate;

- târârea, de obicei combinată cu mersul, mo dalitate în care se deplasează unele polichete, crustacee izopode şi decapode, adulţi şi larve de insecte;

- glisarea sau alunecarea, proprie speciilor sesile, care îşi pot schimba locul în cursul vieţii: moluşte placofore, gasteropode, larve de insecte;

- deplasarea prin salturi, puţin frecvenţa la speciile bentonice, caracteristica mai ales hidrobionţilor din neuston. Apropiata de deplasarea prin salturi este mişcarea de reacţie cu jet de apă întâlnită la unele bivalve din genul Pecten şi Lima şi la unele larve de insecte. Datorită prezenţei unor mijloace de locomoţie eficiente, speciile erante pot efectua migraţii pe spaţii mari. În funcţie de periodicitatea migraţiilor acestea pot fi circadiene sau sezonale, după sensul migraţiei pot fi verticale sau orizontale, după modul de realizare pot fi active sau pasive, iar după semnificaţia lor biologica migraţiile pot fi de nutriţie, de reproducere şi cu rol protector. Speciile macrobentonice care se deplasează prin mers, precum crustaceele decapode mari, fac migraţii orizontale active cu caracter sezonal în vederea hrănirii, reproducerii, iernării. Aşa sunt homarul american sau crabul de Kamciatka ce se pot deplasa pe distanţe mari cu o viteză de cca. 2 km/oră. În apele dulci, unele nevertebrate bentonice, crustacee şi larve de insecte, se ridică în masa apei şi sunt purtate de curent în aval pe o anumită distanţă după care coboară din nou pe substrat. Această migraţie pasivă este făcută de obicei noaptea şi permite răspândirea acestor organisme pe spaţii mari precum şi schimbarea unor biotopi nefavorabili. După modul cum pătrund în substratul bazinului acvatic, organismele enbobentonice formează două categorii distincte: săpătoarele şi sfredelitoarele sau forantele. Organismele săpătoare sunt animale care pătrund parţial sau total în substratul mobil al bazinului prin dislocarea sa activă. Acestea formează în substrat galerii, de lungimi diferite, uneori consolidate cu secreţii. Unele specii, precum polichetul Arenicola, în deplasarea sa activă ingeră substratul. Din grupul organismelor bentonice săpătoare fac parte unele polichete, oligochete limnicole, brachiopode, unele specii de moluşte, crustacee, echinoderme.

46

Viaţa endobentonică a influenţat structura şi funcţiile animalelor săpătoare.

Astfel, la unele polichete endopsamice parapodele s-au redus şi s-au dezvoltat branhiile, la unele specii endobentonice lipseşte armătura bucală. La bivalvele care trăiesc în substrat cochilia este subţire, suprafaţa netedă, iar sifoanele lungi. Organismele săpătoare pătrund în substrat prin mecanisme foarte diverse. Unele bivalve, scafopode şi gasteropode pătrund în substrat hidraulic, prin alternarea stării de turgescenţă a piciorului, asociata cu mişcarea de înaintare a acestuia. Unele polichete dislocă substratul cu ajutorul parapodelor sau numai a cheţilor (unele oligochete), prin mişcări ondulatorii sau helicoidale ale corpului. Crustaceele sapă cu ajutorul apendicelor cefalice şi îndepărtează substratul prin mişcări ale apendicelor care creează un curent de apă. Speciile bentonice care îşi construiesc galerii permanente consolidează substratul cu ajutorul unor secreţii (Arenicola). Organismele săpătoare pot efectua migraţii circadiene şi sezonale, pe distanţe relativ reduse. Migraţiile acestor organisme sunt, în cea mai mare parte, verticale. Astfel, larvele de chironomide, în timpul zilei migrează în sedimente la adâncimi mai mari, iar în timpul nopţii revin mai spre suprafaţă. Animalele bentonice din zonele periodic inundate, în intervalele cu condiţii mai puţin favorabile migrează spre adânc, la 10-15 cm în sedimente, revenind la suprafaţa când condiţiile sunt propice dezvoltării lor. Acelaşi lucru se întâmplă înainte de venirea iernii, organismele endobentonice migrează spre pătura mai profundă a sedimentelor pentru evitarea îngheţului. Organismele forante sau sfredelitoare, sunt animale care au posibilitatea de a perfora substraturi mai mult sau mai puţin dure, pornind de la calcar şi gresie

şi

până la granit şi marmură. În apele dulci, organismele forante sunt reprezentate prin unele crustacee

şi

larve de insecte care îşi fac galerii în malurile argiloase şi în ţesuturile plantelor.

În ecosistemele marine sfredelitorii sunt mult mai numeroşi: spongieri, polichete, bivalve, crustacee amfipode, izopode, etc. Modalitatea de construire a galeriilor în aceste substraturi depinde de specie şi de natura substratului. Unele bivalve precum Pholas şi Petricola forează galerii în roci, prin mişcarea alternativă a valvelor, prevăzute cu dinţişori sau coaste radiare. Polichetul Polydora şi bivalva Lithophaga îşi construiesc galerii prin abraziune mecanică şi acţiunea unor secreţii proprii. Spongierul marin Clione forează cochiliile moluştelor sesile din genurile Ostrea şi Mytilus prin utilizarea de mijloace chimice: celulele spongierului formează o reţea de pseudopode care produce secreţii acide ce dizolvă calcarul din

cochilie. Speciile sfredelitoare care îşi săpa galerii în lemn folosesc în general mijloace mecanice de perforare. Bivalva Teredo navalis (viermele corăbiilor) sfredeleşte lemnul cu ajutorul a două valve mici situate la extremitatea anterioară

a corpului sau vermiform. Unele specii de izopode şi amfipode rod lemnul cu piesele bucale bine dezvoltate.

47

Perifitonul sau biotectonul reprezintă o comunitate de organisme acvatice care trăieşte fixată pe substraturi dure, vii sau moarte. Masa principală a perifitonului o formează speciile sesile de hidrobionţi printre care trăiesc animale sedentare şi vagile. Perifitonul este prezent în ecosistemele interioare dulcicole până la adâncimi de câţiva metri, iar în mediul marin în etajele superioare ale bentalului litoral, răspândirea lui fiind condiţionată în special de prezenţa luminii. În apele dulci, biotectonul constituie hrana unor specii de moluşte, crustacee, a puietului multor specii de peşti, dar şi a unor peşti adulţi (scobar). În mediul marin biotectonul are adesea rol negativ accentuând procesul de coroziune a construcţiilor, a amenajărilor hidrotehnice şi al navelor.

48

3. MEDIUL DULCICOL

Apele dulci interioare, formate din lacuri, ape curgătoare şi ape freatice, cantitativ reprezintă 0,2% din apele marine. Dacă la acestea se adaugă şi mările salmastre intercontinentale precum Marea Neagră, Marea Caspică şi Lacul Aral proporţia apelor continentale se ridică la 0,5% din apele oceanului planetar. Suprafaţa totală a apelor interioare este de 1.600.000 km 2 , adică 1,3% din suprafaţa uscatului planetar. Apele interioare îşi au originea, în cea mai mare parte, în precipitaţiile atmosferice care cad pe suprafaţa uscatului. Din acestea, aproximativ 10% se evaporă după contactul cu uscatul, circa 70% se scurge pe pante şi intră în apele de suprafaţă, iar 20% se infiltrează în sol şi intră în pânzele freatice. Proporţia în care apele de precipitaţii se evaporă, se scurg sau se infiltrează în sol depinde de natura rocilor pe care cad, de temperatură, de înclinaţia pantei şi deci de viteza de scurgere a precipitaţilor. Disciplina hidrobiologică care se ocupă cu studiul apelor continentale este limnologia. Limnologia a fost definită iniţial ca ştiinţa care se ocupă cu studiul complex al lacurilor. Denumirea vine de la cuvântul latin limnei - lac şi cuvântul grecesc logos - ştiinţă, vorbire. Actualmente se consideră că limnologia are ca obiect de studiu lacurile, apele curgătoare şi pânzele freatice, aşa-numitele ape interioare.

3.1. Apele subterane

Apele subterane cuprind apele care umplu golurile şi crăpăturile scoarţei Pământului, îmbibă straturile subterane cu o structură poroasă şi formează pânze freatice sau râuri şi acumulări de apă în goluri ale scoarţei şi în peşteri. Aproximativ 90% din apele freatice îşi au originea în apele de precipitaţii care se infiltrează în pământ.

3.1.1. Caracteristici şi clasificare

Apele subterane, după originea lor, pot fi clasificate în trei categorii mari:

- ape juvenile sau magmatice, sunt ape care au luat naştere din condensarea subterană a vaporilor de apă proveniţi din degazeificarea magmei vulcanice. Aceste ape au temperaturi ridicate, sunt bogate în săruri minerale, au cantităţi mari de gaze dizolvate, în special bioxid de carbon, ies la suprafaţă formând izvoare minerale şi termale. Unele izvoare minerale nu sunt de tip juvenil sau magmatic, ci apele se mineralizează prin dizolvarea sărurilor din straturile prin care trec;

- ape de zăcământ, ventrice sau fosile sunt apele care însoţesc zăcămintele de petrol şi conţin cantităţi mari de substanţe organice provenite din descompunerea organismelor din fostele lagune şi mări interioare care au dat naştere zăcămintelor de petrol;

49

- ape de tip vados îşi au originea în apele de precipitaţii care s-au infiltrat în sol. La întâlnirea cu o rocă impermeabilă (argilă, marnă etc.) apele de infiltraţie se acumulează şi formează pânza freatică sau stratul acvifer. Înclinarea pantei şi forţa de gravitaţie determină direcţia de scurgere a stratului acvifer care iese la suprafaţa pământului dând naştere izvoarelor. Apele de tip vados constituie originea izvoarelor care dau naştere tuturor apelor de suprafaţă (pâraie, râuri, fluvii, lacuri),aşadar reprezintă originea reţelei hidrografice de la suprafaţa uscatului. În acelaşi loc, pe verticală, pot fi întâlnite mai multe straturi acvifere. Prin foraje de mică adâncime, colectarea de apă freatică se face din primul strat acvifer, ca în cazul fântânilor. Forajele de mare adâncime colectează apă din mai multe straturi acvifere. Este cazul puţurilor colectoare pentru alimentarea cu apă a oraşelor. Sub albia majoră a râurilor, substratul este impregnat cu apă formând freaticul aluvionar. Prin intermediul acestuia se poate realiza comunicarea între apa râului şi stratul acvifer de sub acesta. Prin această legătură microfauna subterană se poate amesteca cu microfauna râului şi invers, dar şi cu microfauna altui râu care atinge aceeaşi pânză freatică într-un anumit loc (figura 3.1).

pânză freatică în tr-un anumit loc (figura 3.1). Fig. 3.1. Legătura dintre freaticul propriu - zis

Fig. 3.1. Legătura dintre freaticul propriu-zis şi freaticul aluvionar

Sub marile deşerturi ale Terrei, la adâncimi de mii de metri, se găsesc cantităţi imense de apă care umplu golurile din scoarţă. Aceasta este apa subterană de mare adâncime, aflată la presiuni foarte mari şi care formează

adevărate “mări subterane”. Astfel de acumulări se găsesc în regiunea Doneţk din Rusia, în geosinclinalul munţilor Atlas care se întinde şi sub Deşertul Sahara. Apele subterane au condiţii de viaţă foarte asemănătoare, caracterizate prin următoarele:

- temperatură foarte constantă şi egală cu media termică anuală de la suprafaţă;

- lipsa de lumină, ceea ce duce la lipsa plantelor verzi, deci sunt absenţi producătorii primari;

- hrana foarte puţină, în majoritate de provenienţă externă, reprezentată prin detritus vegetal şi animal;

50

- viteza de circulaţie a apei este mică, prin urmare înlocuirea oxigenului consumat de vieţuitoare este foarte lentă;

- spaţiile mici din porii rocilor nu permit existenţa unor organisme de talie mare. În mod excepţional, în cazul unor acumulări foarte mari de ape freatice, pot vieţui şi organisme mai mari.

3.1.2. Adaptările organismelor acvatice din subteran

Emil Racoviţă, întemeietorul speologiei, împarte organismele din mediul subteran după gradul lor de adaptare la acest mediu în trei grupe principale:

- grupul troglobiilor ce cuprinde organisme care trăiesc permanent în subteran şi nu ies la suprafaţă deoarece nu rezistă la factorii de mediu de aici, în special la lumină;

- grupul troglofilelor format din organisme care trăiesc în subteran dar pot ieşi la suprafaţă şi supravieţui un timp limitat;

- grupul trogloxenelor reprezentat prin organisme de suprafaţă care se refugiază un anumit timp în subteran. Organismele care trăiesc în apele subterane prezintă o serie de adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale legate în principal de lipsa luminii, constanta temperaturii, cantitatea redusă de hrana, spaţiul mic de trai, lipsa fluctuaţiilor sezoniere a factorilor abiotici, etc. Lipsa de lumină din mediul hipogeu a dus, pe de o parte, la regresia sau pierderea totală a văzului, pe de altă, la depigmentarea corpului. Regresia ochilor animalelor din subteran prezintă o gradaţie ce reflectă gradul de nefolosire a lor: unele au ochi funcţionali, la altele umoarea apoasă este înlocuită cu un ţesut conjunctiv, la altele corneea este opacă, asemănătoare cu tegumentul. La unele forme ochiul a regresat complet, iar nervul optic s-a atrofiat. Gradul de regresie al ochilor la animalele din subteran poate fi diferenţiat chiar iî cadrul aceleaşi specii, din aceeaşi grotă. De exemplu, la izopodul Trichoniscus agassizi, considerată specie în curs de adaptare la mediul hipogeu, în aceeaşi populaţie au fost găsiţi indivizi cu ochi bine dezvoltaţi (cca. 3,5%), indivizi cu resturi ale organului vizual (62%) şi indivizi la care ochiul a regresat total (34,5%). La unele specii ochiul dispare în cursul dezvoltării ontogenetice astfel ca larvele sau puii au ochi funcţionali în timp ce la adulţi ei sunt complet atrofiaţi. Fenomenul este prezent la batracianul Proteus sanguineus care trăieşte în peşterile din Dalmaţia şi la crustaceul Cambarus. Animale din subteran la care văzul a regresat complet întâlnim în majoritatea încrengăturilor: hidracarieni (Acherontacarus, Wandesia), insecte coleoptere (Trechus, Aphaenops), crustacee (Cambarus, Niphargus), peşti (Ablyopsis spelaeus, Lucifaga dentata, Stygicola subteranea), batracieni (Proteus sanguineus), mamifere (Neotoma pensylvanica) (figura 3.2).

51

1 2 3 4 5 6 Fig. 3.2. Organisme din peşteri: 1. Niphargus puteanus ;

1

1 2 3 4 5 6 Fig. 3.2. Organisme din peşteri: 1. Niphargus puteanus ; 2.

2

1 2 3 4 5 6 Fig. 3.2. Organisme din peşteri: 1. Niphargus puteanus ; 2.

3

1 2 3 4 5 6 Fig. 3.2. Organisme din peşteri: 1. Niphargus puteanus ; 2.

4

5

1 2 3 4 5 6 Fig. 3.2. Organisme din peşteri: 1. Niphargus puteanus ; 2.

6

Fig. 3.2. Organisme din peşteri:

1. Niphargus puteanus; 2. Cambarus setosus; 3. Cyclops teras; 4. Asellus cavaticus; 5. Dendrocoelum infernale; 6. Troglochaetus beranecki.

Lipsa luminii din mediul hipogeu şi regresia ochilor a provocat la animalele din subteran dezvoltarea puternică a altor simţuri. Astfel, simţul tactil al animalelor cavernicole este bine dezvoltat, la unele specii lungimea antenelor depăşeşte lungimea corpului (crustaceul decapod Troglocaris Schmidti). De asemanea s-a dezvoltat puternic sensibilitatea chimică şi olfactivă. Lipsa ochilor la animalele din subteran nu denotă o completă lipsă de sensibilitate la lumină. Aceste organisme sunt lucifuge. Ele percep lumina cu ajutorul tegumentului ca şi stadiile filogenetice îndepărtate. Absenţa luminii din mediul hipogeu a dus şi la depigmentarea corpului animalelor care trăiesc aici. Corpul este de culoare albă sau transparent. Animalele scoase la suprafaţă se repigmentează. Astfel, lătăuşul de peşteră (Gammarus pulex subteraneus) sau batracianul Proteus sanguineus în prezenţa luminii naturale sau artificiale se repigmentează. Temperatura relativ constantă din mediul subteran a dus la pierderea mecanismelor de termoreglare la animale ce trăiesc în acest mediu. În România temperatura medie în subteran este de 8 0 C1 0 C, iar temperatura apelor subterane cu un grad mai redusă decât a spaţiilor cu aer subpământene. Ca urmare a constanţei temperaturii animalele din mediul subteran sunt stenoterme. Gradul de stenotermie al acestor animale este legat de vechimea lor în

52

mediul hipogeu. Unele specii precum Niphargus încă mai au mecanisme de termoreglare fiind găsit în apa de izvor cu temperaturi mai ridicate decât apa freatică, în timp ce crustaceul Crangonyx moare atunci când temperatura apei creşte sau scade cu câteva grade faţă de media anuală. Hrana organismelor din peşteri constă în substanţe organice antrenate de apa de la suprafaţa solului şi din subsol, rezultate în urma proceselor microbiologice din sol, resturi fecale ale liliecilor din peşteri, substanţe organice provenite din descompunerea cadavrelor organismelor care trăiesc în peşteri sau produse de bacteriile chemosintetizante. Această cantitate de hrană, fie de natură endogenă, fie de natură exogenă, este relativ redusă şi inconstantă cantitativ. Din acest motiv animalele din subteran sunt rezistente la inaniţie. În cea mai mare parte aceste organisme sunt detritivore, adică îşi iau substanţele organice din detritusul ingerat. O altă parte îşi iau substanţele organice din apă prin osmoză, sunt deci osmivore. Răpitorii se întâlnesc numai în mod excepţional. Umiditatea mare din spaţiile subterane permite unor forme acvatice să trăiască un timp în golurile subterane pline cu aer (harpacticidul Moraria, izopodul Stenasellus, amfipodul Niphargus). În acelaşi timp, unele specii care trăiesc în spaţiile aeriene subterane intră în apă pentru a se hrăni, precum Oniscus, unele miriapode şi coleoptere cavernicole. Concentraţia mică de oxigen din apele subterane este compensată de creşterea permeabilităţii tegumentului organismelor hipogee, astfel că respiraţia poate fi şi de tip tegumentar, atât la cele acvatice cât şi la cele ce trăiesc în golurile peşterilor, dacă umiditatea este suficientă pentru a menţine tegumentul funcţional. Spaţiul freatic redus face ca majoritatea animalelor din subteran să aibă talie redusă de 1-2 mm sau chiar mai mică, precum unele rotifere, gastrotrichi, tardigrade, nematode, etc. Sunt însă şi organisme cu talie mai mare, precum lătăuşul de peşteri, Niphargus puteanus de 30 mm, turbelariatul Dendrocoelum infernale de 15 mm sau crustaceul Stygodites balcanicus de 50 mm. Talia animalelor din subteran este cu atât mai mare cu cât habitatul în care trăiesc are spaţii mai mari. Ritmul de viaţă al organismelor din subteran nu are o periodicitate sezonieră ca la suprafaţă. Condiţiile abiotice fără fluctuaţii sezoniere din mediul subteran fac ca reproducerea să aibă loc tot timpul anului încât la un moment dat se întâlnesc din aceeaşi specie indivizi aparţinând tuturor etapelor ontogenetice. Factorii de mediu din domeniul hipogeu înregistrează totuşi o serie de variaţii uşoare reflectate asupra evoluţiei lente a vieţuitoarelor din acest mediu. Aici trăiesc multe forme relicte, stadiul lor evolutiv este corespunzător preglaciarului sau chiar erei terţiare. Se consideră că în domeniul hipogeu organismele au înregistrat o întârziere filogenetică faţă de evoluţia celor de la suprafaţă.

53

3.2. Izvoarele

Izvoarele constituie originea reţelei hidrografice a apelor curgătoare şi apar în locul unde un strat acvifer răzbate la suprafaţa uscatului. Apele izvoarelor, în funcţie de originea lor, prezintă o serie de caracteristici fizice şi chimice precum:

- sunt sărace în oxigen dar conţin mult CO 2 , stocat în bicarbonaţi. Bicarbonatul de calciu din apele izvoarelor, la suprafaţă, pierde CO 2 şi se transformă în carbonat de calciu care se depune pe pietre sub formă de travertin;

- au o temperatură constantă şi relativ coborâtă, în jur de 8 0 C, excepţie fac izvoarele termale cu temperaturi mai ridicate decât ale mediului;

- reacţia ionică a apei este neutră, dar se alcalinizează datorită pierderii de bioxid de carbon care se degajă în atmosferă sau este utilizat de plante în procesul de asimilaţie clorofilană. Ramura limnologiei care se ocupă cu studiul organismelor care trăiesc în izvoare se numeste crenobiologie (de la cuvintele greceşti krene - izvor, bios - viaţă, logos - ştiinţă).După origine şi gradul lor de adaptare la viaţa de izvor organismele crenobionte pot forma trei grupe mari: crenobii, organisme care trăiesc numai în apa izvoarelor, crenofile, organisme care trăiesc în apa de izvor dar pot fi găsite şi în alte ape şi crenoxene, care ajung accidental în apa izvoarelor. După forţa cu care apa ţâşneşte din pământ, debitul apei şi viteza curentului de apă care se formează, izvoarele sau crenoanele pot fi:

- izvoare limnocrene care au aspectul unor bazine mici în care apa iese de jos în sus sau lateral, cu debit relativ moderat, fundul bazinului fiind căptuşit cu mâl sau nisip. Excedentul de apă se scurge formând pârâiaşe invadate de vegetaţie. Curentul apei este slab, bazinul izvorului fiind populat adesea cu animale de ape stătătoare precum larve de diptere, larve şi adulţi de coleoptere, larve de trichoptere şi perlide, crustacee (Candona), viermi (Tubifex, Lumbriculus), mormoloci de broască şi forme tinere de Salamandra maculosa (figura 3.3).

- izvoarele reocrene sunt caracteristice regiunilor calcaroase sau sunt

prezente în lungul faliilor bogate în precipitaţii. Debitul este mare, apa ţâşneşte cu

putere din stâncă, este de bună calitate şi este adesea utilizată pentru alimentarea cu apă a localităţilor. Viteza curentului este mare, vegetaţia proprie lipseşte, fauna este saracă, reprezentată prin planarii (Dugesia, Polycelis), crustacei (Gammarus),

gasteropode mici (Ancylus), larve de trichoptere (Agapetus, Hydropsyche). Când condiţiile sunt favorabile, în izvoarele reocrene îşi depun icrele păstrăvul de râu;

- izvoarele helocrene numite şi izvoare de bahnă, au debit mic, apa

musteşte în sol formând o zonă mocirloasă, cu vegetaţie caracteristică. În perioadele cu precipitaţii multe, apa se scurge din aceste izvoare formând mici pârâiaşe, în timp ce vara izvorul seacă, iar solul se usucă. Vegetaţia acestor izvoare este săracă, lipsa de hrană stabilă face ca şi fauna să fie săracă.

54

Fig. 3.3. Fauna izvoarelor limnocrene 1. Niphargus valachicus; 2. Synurella ambulans; 3. Asellus aquaticus; 4.

Fig. 3.3. Fauna izvoarelor limnocrene 1. Niphargus valachicus; 2. Synurella ambulans; 3. Asellus aquaticus; 4. Cyclops terras; 5. Asellus cavaticus; 6. Dencrocoelum infernale; 7. Physa acuta; 8. Bithynia tentaculata; 9. Thyopsis cancellata; 10. Sialis laturia; 11. Lype reducta; 12. Limnophilus flavicornis; 13. Lithax obscurus; 14. Baraea pullatta; 15. Pelopia sp.; 16. Dacothyas savulescui; 17. Hygrobates norvegicus; 18. Bandakia corsica; 19. Halodes minuta; 20. Eubria palustris.

Sunt situaţii în care izvorul unui râu întruneşte caracteristicile a două sau trei tipuri de izvoare descrise anterior. De exemplu, râul Moldova are un izvor de tip limoreohelocren. După modul în care iese apa din sol putem deosebi două categorii mari de izvoare:

- izvoare ascendente în care apa are iniţial un traseu descendent, umple fisurile scoarţei apoi datorită presiunii hidrostatice formate ies la suprafaţă;

55

- izvoare descendente în care apa datorită înclinaţiei pantei şi forţei de gravitaţie, coboară apoi iese la suprafaţă în locul în care stratul acvifer erodează roca. O categorie aparte de izvoare o constituie izvoarele termale a căror apă la ieşirea din sol depăşeşte temperatura maximă a apelor de suprafaţă de 30 0 C, temperatura acestor izvoare este determinată de temperatura substratelor geologice pe care le străbat, de unde şi denumirea de izvoare geotermale. În funcţie de temperatura lor izvoarele geotermale pot fi hipotermale (cu temperatura cuprinsă între 20-36 0 C), termale (temperatura de 36-37 0 C), mezotermale (temperatura cuprinsă între 37- 42 0 C) şi hipertermale (temperaturi mai mari de 42 0 C). Când mineralizarea izvoarelor termale este mare, acestea poartă numele de izvoare termo-minerale. Disciplina care studiază apele minerale terapeutice se numeşte crenologie. Fauna şi flora izvoarelor termale sunt de tip stenoterm termofil. În imediata apropiere a izvoarelor termale trăiesc specii care suportă temperaturi ridicate precum protozoarul Nasula elegans (50-52 0 C), crustaceul Cipris balnearis (45 0 C), insecte precum Hydrobius orbicularis (50 0 C), peşti precum Scardinius racovitzai (28-40 0 C) sau alga albastră Aphanizomenon floss-aque din izvoarele de la Herculane care suportă temperaturi de până la 70 0 C.

3.3. Apele curgătoare

Apele curgătoare sunt ecosisteme acvatice, de regulă cu caracter permanent, a căror apă se deplasează de la izvor spre vărsare printr-o depresiune numită albie, sub influenţa gravitaţiei, ca urmare a diferenţei de altitudine faţă de nivelul mării. Disciplina hidrobiologică care se ocupa cu studiul apelor curgătoare poartă numele de potamologie. Denumirea vine de la cuvintele greceşti potamos - râu şi logos - studiu.

3.3.1. Caracteristici hidrografice şi biologice

Condiţiile de formare, regimul de precipitaţii şi situarea geografică conferă apelor curgătoare anumite caracteristici hidrografice şi biologice: adâncime, lăţime, debit, viteza curentului, transportul de materiale, repartizarea zonală a unor organisme acvatice, etc. Adâncimea apelor curgătoare variază în funcţie de mărimea lor de la câţiva centimetri în cazul pâraielor, până la zeci de metri în cazul fluviilor. Adâncimea relativ mică a apelor curgătoare face ca presiunea hidrostatică, ca factor abiotic, să nu intervină în distribuţia organismelor potamofile. Lăţimea apelor curgătoare depinde de debitul apei şi variază în limite largi de la metri până la câţiva km ca în cazul marilor fluvii în zona de vărsare. În mod obişnuit curgerea apei se face printr-o albie, numită şi albie minoră. În timpul creşterii apelor datorate precipitaţiilor apele acoperă şi zona adiacentă adică albia majoră, modificându-şi substanţial lăţimea.

56

Debitul apelor curgătoare variază în funcţie de abundenţa precipitaţiilor, de sezon, de amplasarea lor geografică. Debitul lichid global al apelor curgătoare, adică cantitatea totală de apă pe care o transportă apele curgătoare de toate categoriile în cursul unui an, este estimat de diverşi autori între 37.000 şi 41.000 km 3 .

Debitele apelor curgătoare variază foarte mult în funcţie de zona geografică în care sunt amplasate acestea, astfel:

- în regiunile polare, apa este îngheţată în majoritatea timpului sau apele pot curge pe sub gheată, debitul este mic;

- în regiunile temperate, apele curgătoare îngheaţă rar, debitele sunt foarte variabile, în funcţie de sezon;

- în regiunile ecuatoriale, debitele sunt mari şi constante, deoarece cantitatea de precipitaţii este mare şi constanta. Aici sunt apele cu debitele cele mai mari de pe glob: Amazon, Congo, Mekong. Odată cu masele de apă sunt antrenate cantităţi însemnate de componente solide (particule de argilă, nisip) care formează debitul solid al apelor. Debitul solid global al tuturor apelor curgătoare de pe Terra a fost estimat la 0,13 x10 8 tone pe an. Cantitatea de hidrobionţi transportată de o apă curgătoare formează biodebitul acelei ape, iar cantitatea de substanţe minerale solvite constituie debitul substanţelor solvite. Curentul apei sau viteza de curgere a apelor depinde de înclinarea pantei, de denivelările albiei, de distanţa dintre maluri şi de adâncimea apei. În lungul unei ape, de la izvor spre vărsare, are loc o diminuare a vitezei de curgere datorită micşorării pantei şi creşterii fenomenelor de frecare. Curgerea apei are loc în toată masa ei dar cu viteză diferită, ceea ce determină apariţia a doi biotopi distincţi: biotopul lotic şi biotopul lentic. Biotopul lotic este zona în care viteza apei este mare, organismele planctonice ajung aici în mod accidental, biotopul fiind populat de organisme bentonice bine fixate pe substrat sau de organisme bune înotătoare. Biotopul lentic este cel în care viteza apei este redusă, alături de organismele bentonice şi nectonice, se dezvoltă un plancton specific apelor curgătoare numit potamoplancton. Începănd de la izvor spre vărsare biotopul lotic se restrânge, iar cel lentic se extinde, astfel că în zona de vărsare a marilor fluvii biotopul lentic este predominant. După Decamp (1971) curentul apei este foarte lent când viteza este sub 10 cm/s, lent între 10 şi 25 cm/s, moderat între 25 şi 50 cm/s, rap id între 50 şi 100 cm/s şi foarte rapid când viteza apei depăşeşte 100 cm/s. Viteza curentului apei determină orientarea, mişcarea, forma organismelor şi numărul de specii de-a lungul unei ape curgătoare. Organismele nectonice din apele curgătoare sunt rheotactice adică au tendinţă de a urca contra curentului compensând astfel puterea de spălare a apei în mişcare. Viteza curentului de apă influenţează forma corpului peştilor din apele curgătoare. Profilul transversal al corpului este cu atât mai rotund cu cât viteza

57

apei în care trăiesc peştii este mai mare. Peştii din apele de munte au corpul

fuziform, rotund în secţiune transversală, în timp ce peştii din apele line de câmpie au corpul turtit lateral, lenticular în secţiune transversală. Viteza de înot a peştilor este dependentă de viteza de curgere a apei (tab. 3.1). Din acest punct de vedere peştii pot fi împărţiţi în două grupe:

- peşti care se epuizează repede, precum plătică, linul, crapul, care trăiesc în ape cu viteză redusă;

- peşti care obosesc greu, precum păstrăvul, cleanul, mreana, specifice apelor cu viteze crescute.

Tab. 3.1. Viteza de înot a peştilor din apele curgătoare în funcţie de viteza apei

Apa

Lăţimea

Viteza

Specia

Viteza de înot (cm/s)

curgătoare

(m)

(cm/s)

Ape repezi

Ape domoale