Sunteți pe pagina 1din 56

Luna lui noiembrie in ziua dintai:

Pomenirea Sfintilor de minuni facatori si fara de arginti doctori Cosma si Damian.


Acesti Sfinti erau din Asia, din partile Ciliciei, din tata pagan si din maica crestina, al carei nume era Teodota, spre
deosebire de alti doi Sfinti Cosma si Damian, care se trageau din Roma si care se praznuiesc ca Mucenici, in fiecare an, la 1
iulie.
Deci, ramanand mama lor vaduva, asa precum cauta ea sa placa lui Dumnezeu cu viata ei cinstita, asa invata si pe fii ei,
hranindu-i cu buna invatatura, in credinta lui Hristos si povatuindu-i spre toata fapta buna. Si la unele scoli inalte i-a trimis
pentru a se desavarsi in iscusinta. In aces chip au ajuns tinerii nu numai adanc cunoscatori in mestesugul doctoricesc, ci au
primit de la Dumnezeu si darul de a tamadui orice suferinta sufleteasca si trupeasca, folosind atat oamenilor, cat si
dobitoacelor. Iar ceea ce uimea pe toti era impotrivirea lor de a primi vreo rasplatire pentru osteneala lor cu cei bolnavi, caci
nu tamaduiau pentru plata sau sa adune bogatii, ci ca sa-si dovedeasca dragostea lor fata de Dumnezeu si fata de semeni,
dupa porunca lui Hristos: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Matei 10, 8). Singura lor plata era ca cel tamaduit sa creada in
Hristos, de la Care ii venea tamaduirea.
Pentru aceasta purtare a lor, ei au fost numiti de cei credinciosi "doctori fara de plata" sau "doctori fara de arginti." Deci,
astfel petrecandu-si viata lor, cu pace si in dreapta credinta, s-au savarsit. Si sunt pomeniti in Biserica in fiecare an, ca niste
calzi folositori si doctori aparatori ai sufletelor si ai trupurilor noastre.
Intru aceasta zi, cuvant despre o femeie pustnica.
Un oarecare calugar s-a dus in pustia cea mai indepartata si a vazut o femeie sezand pe o piatra. Si, socotind ca este o
fiara, a inceput a striga si a-i porunci, zicand: "De esti om, pogoara-te aici sa vorbim." Iar ea a zis: "Ce voiesti, omule? Du-te
de aici, ca sunt femeie goala". Si i-a zis staretul: "Primeste o haina, scufia si braul". Iar ea primindu-le, s-a incins si a pogorat
spre staret. Si i-a zis batranul: "Pentru Domnul, spune-mi mie, cine esti tu?" Iar ea a zis: "Eu sunt fiica unei capetenii de
ostasi. Si voiau parintii mei sa ma dea pe mine dupa barbat si sa ma faca stapana casei. Iar eu m-am gandit ca toate lucrurile
lumii acesteia sunt trecatoare. Si am fugit noaptea in pustie si am ajuns la piatra aceasta; si sunt de atunci saizeci de ani
pana in ziua de astazi, iar om n-am vazut, fara numai, pe tine. Si am un vas de apa, iar altul de bob muiat si Dumnezeu in
toate zilele le umple pe ele".
Deci, a mancat dintr-insul staretul si a baut din apa ei si, saturandu-se, a laudat pe Dumnezeu. Si voind ea sa se duca la
chiliuta sa, dezbracandu-se, i-a zis lui: "Primeste-ti ale tale, parinte". Iar el i-a zis: "Nu face asa, maica sfanta, ci sa le ai cu
tine acestea". Insa ea nu voia, ci i-a zis lui: "Mergi de-mi adu mie alta haina, scufie si brau si degraba sa vii la mine". Iar el,
mergand si luand cele trebuincioase, iarasi a venit la piatra ei si a inceput a striga si a grai si nu era glas nici auzire si o piatra
lata era pravalita pe dinaintea pesterii. Iar fiarele cele salbatice, scrasneau cu dintii impotriva staretului. Si facand el
rugaciune, s-au risipit fiarele si piatra s-a rasturnat. Si, intrand in pestera, a aflat-o pe ea moarta. Apoi a imbracat-o cu haina,
cu scufia si cu coltuni si a pus-o pe ea in pestera.
Si era staretul beteag de un ochi, din tineretile sale si, indata a vazut, tot umbland cu cinstitele ei moaste, si a proslavit pe
Dumnezeu, Cel ce i-a dat ei un dar ca acesta si rabdare. Dupa aceea, facand rugaciune, a pravalit piatra peste usa pesterii si
s-a dus intru ale sale.
Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul.
Ati auzit ca doi de vor fi in tarina, unul se va lua si altul se va lasa, doua de vor macina la moara, una se va lua si alta se va
lasa, iar doi in casa si celelalte. Cei din casa sunt judecatorii si povatuitorii cei ce sunt in inalta stapanire si imparatii si
asupritorii. Ca este judecator drept si este judecator nedrept. Cel drept se ia si se scoate din foc, iar cel nedrept se lasa. Iar
cei din tarina, adica din lumea aceasta, sunt taranii, cei de rand si cei prea mici cu neamul si cu bogatia, slavitii si neslavitii,
dreptii si cei nedrepti. Si dreptii se iau, iar nedreptii se lasa in foc. Iar cele ce macina sunt multimea femeilor, iar in parte si
sufletele celor ce au luat jugul robiei si si-au savarsit in boala biata lor. Ca sunt femei drepte si sunt si nedrepte, sunt robi
drepti si sunt si nedrepti. Sunt bolnavi drepti, precum Iov si Lazar, si sunt nedrepti, precum Cain si Gheezi; pentru aceea zice:
"Doi de vor fi in pat, aratand astfel boala lor, dreptii se vor lua, iar nedreptii se vor lasa".
Iar cum se vor lua dreptii, sa spuna Pavel: "Cei vii in Domnul se vor rapi in nori, in vazduh, si totdeauna cu Domnul vor fi".
Si cum se lasa nedreptii? Vor aduna ingerii pe cei alesi din cele patru vanturi, iar pe necredinciosi ii vor arde cu focul cel
nestins. Deci, sa nu socotesti ca focul nestins al osanditilor va fi cu lemne, nici ca sunt oarecare slujitori care il aprind pe
dedesupt, precum socotesc multi barfitori. Ci cauta la Sodoma si vezi cuptor fara de lemne. Cugeta la impietrirea femeii si
minuneaza-te de ingrozirea focului. Ca si Lot era impreuna cu femeia si cu cele doua fiice ale lui. Dar nici Lor nu s-a ars de
foc impreuna cu fiicele si nici femeia lui n-a scapat de groaza focului. Ci fiecare a luat plata dupa starea sa. Asa va fi si la
judecata. Dreptii, adica, se vor lua ca Lot, iar cei nedrepti se vor lasa ca femeia lui Lot. Dumnezeului nostru, slava, acum si
pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 2 zile: patimirea Sfintilor Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor si Anempodist (+341-345).
Acesti Sfinti au fost din pamantul Persiei, pe vremea imparatiei lui Saporie cel Mare (310-379), cel care a ridicat
prigoana impotriva crestinilor. In vremea aceea, intre oamenii care slujeau la curte erau in taina si crestini. Dintre Sfintii
pomeniti astazi erau Achindin, Pigasie si Anempodist, oameni mai de frunte si intariti in credinta.
Deci, au fost parati acestia trei la imparatul, nu numai ca ei cred in Cel Rastignit, dar si ca, in ascuns, pe multi altii ii
vatama cu aceeasi invatatura. Drept aceea, prigonitorii spargand usile casei, unde erau adunati Sfintii, la rugaciune, i-au
prins si, legandu-i i-au adus in fata imparatului. Si, marturisind credinta, au fost dati la chinuri. Au fost batuti cu toiege
ghimpoase, spanzurati si arsi pe coaste cu faclii aprinse si i-au intins pe paturi de fier arse in foc. Ci Sfintii, prin rugaciune, au
surpat jos pe un idol de seama al persilor. Au fost bagati apoi in caldari cu smoala si cu plumb topit in clocot si aruncati in
mare. Si din toate, ramanand nevatamati, Sfintii au adus la credinta si pe alti curteni, de seama, ca Aftonie si Elpidifor, acesta
fiind cel dintai din sfatul imparatului, cat, proslavind ei pe Hristos, li s-au taiat capetele, impreuna cu alti sapte mii, in frunte cu
maica imparatului insusi.
Asemenea Achindin, Pigasie si Anempodist, fiind aruncati intr-o groapa cu fiare si ramanand nevatamati, au fost inchisi
intr-un cuptor ars in foc si asa si-au luat sfarsitul nevointei lor.

1
Întru aceastã zi, cuvânt despre Ava Serapion, cum a mântuit o desfrânatã.
Un oarecare calugar, anume Serapion, locuia in pustie. Iar odata, a venit in cetate pentru o trebuinta si, vazand o
desfranata, i-a zis: "Sa nu primesti pe nimeni, ca eu voi veni la tine deseara". Iar ea i-a ingaduit lui ca-l astepta. Apoi, dupa ce
a venit, i-a zis: "Asteapta-ma pe mine putin, ca am o lege pe care trebuie s-o implinesc". Iar ea i-a zis: "Savarseste-o,
parinte". Deci, stand ei in camera a inceput a citi Psaltirea, de la psalmul cel dintai si pana la sfarsitul psalmilor celor o suta
cincizeci si, la fiecare psalm facea cate trei inchinaciuni. Iar ea statea, tremurand, in spatele lui. Dar el cu dinadinsul se ruga
pentru dansa, ca sa se mantuiasca si, l-a ascultat pe el Dumnezeu. Iar, spre ziua, a cazut desfranata la picioarele lui,
rugandu-se si zicand: "Ai mila parinte, sa ma duci pe mine unde stii, ca sa ma mantuiesc. Ca pentru aceasta te-a trimis pe
tine Domnul la mine".
Deci, a luat-o pe ea si a dat-o la o manastire de maici si a zis el catre egumena: "Primeste pe sora aceasta si sa nu pui
asupra ei canon, ci pe cat va voi ea si sa nu o superi pe dansa". Iar ea petrecand acolo, dupa putine zile, a zis: "Sunt
pacatoasa, si voi sa mananc o data pe zi". Mai apoi, iarasi a zis: "O data la doua zile voi sa mananc, de vreme ce mult am
pacatuit, si printr-o fereastra dati-mi mie sa mananc. Si lucru de mana dati-mi sa lucrez". Si asa, pocaindu-se, a placut
Domnului si mantuindu-se, a adormit in Domnul.
Întru aceastã zi, cuvânt al lui Evagrie Monahul, despre mincinosi.
Voiesc sa va aduc aminte, voua, fratilor putin, si despre mincinosi. Ca va vad pe voi ca nu va prea sarguiti a va pazi
limbile voastre si cu lesnire mult suntem tarati de ele. Trebuinta este, dar, de multa trezvie, ca sa nu fim furati de minciuna.
Ca, mintind, nimeni nu se face partas lui Dumnezeu si strain de El este mincinosul. Ca scris este: "Toata minciuna de la
diavolul este". Si, iarasi: "Mincinos este si tata al minciunii". Pe diavolul, asadar, il numeste mincinos. Iar adevarul este
Dumnezeu, ca Insusi zice: "Eu sunt Calea Adevarul si Viata". Deci, vedeti de cine ne despartim. Si vedeti de cine ne lipim cu
minciunile: aratat este ca, de cel viclean, de voim, dar, sa ne mantuim cu adevarat, suntem datori sa iubim adevarul, cu toata
puterea si cu toata sarguinta si sa ne pazim de toata minciuna, ca nimic sa nu ne desparta pe noi de adevar si de viata.
Sunt insa trei osebiri si feluri de minciuna. Este minciuna de gand, este cel ce minte cu cuvantul, este inca si cela ce si
cu viata lui minte. Cela ce minte, din gandul sau este cel ce primeste pareri. De vede pe cineva graind cu fratele sau,
gandeste si zice: "De mine graiesc". Iar de vor lasa vorba, iarasi gandeste: "Pentru mine au lasat vorba". Si toate le minte cu
gandul. Inca si la clevetiri gandeste, de bataie, de osandire, de a face razboi. Ca nu poate pomul rau sa faca roade bune. Iar
daca voiesti cu adevarat a te indrepta pe tine, pune incepatura de pocainta si nu te tulbura. Dumnezeului nostru slava, acum
si puterea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 3 zile: pomenirea Sfintilor Mucenici: Achepsima, Iosif si Aitala (+380).
Acesti Sfinti au trait tot in imparatia persilor, pe vremea imparatului lor Sapor, prigonitorul crestinilor, adica toata vremea
cat peste romani au stapanit, rand pe rand, toti imparatii, de la marele Constantin si pana la Teodosie cel Mare (337-380). Iar
imparatii persilor prigoneau pe crestini, nu pentru faradelegi, ci pentru ca numarul crestinilor, pe fata sau in taina, crestea atat
de mult in aceasta imparatie, incat facea sa piara vechea religie pagana a persilor, care poruncea a se inchina la doi
dumnezei: unul al binelui si la altul al raului, precum si soarelui si focului, a bea sangele animalelor jertfite zeilor si altele
asemenea. De aici, ura imparatului impotriva credintei in Hristos si prigoana sangeroasa asupra crestinilor, timp de patruzeci
de ani. Deci, a trimis Saporie porunca in toate laturile imparatiei sale sa fie ucisi toti cei ce marturisesc pe Hristos in Persia. Si
au fost ucisi fara crutare multime de crestini fara de numar, prin sate si prin cetati, preotii vechii religii cautand si scotand de
prin ascunzisuri si omorand pe dreptcredinciosi cu salbaticie. Dar au fost ucisi pentru Hristos si oameni scumpi imparatului,
chiar din palatele imparatesti, drept aceea, imparatul a potolit uciderea poporului, poruncind ca numai invatatorii credintei sa
fie cautati si omorati.
Deci, a fost prins mai intai episcopul cetatii Anita, fericitul Achepsima, un batran cinstit, in varsta de peste optzeci de ani,
daruit de Domnul cu multa sanatate si ajuns la batranete in deplina putere. A fost adus la intrebare inaintea dregatorului si,
nevrand sa se inchine soarelui si focului, a marturisit credinta sa, zicand: "Nu voi vinde pe Dumnezeul cel din tineretele mele,
pentru o viata de inca putine zile". Si, neplacandu-le raspunsul lui, indata Sfantul Achepsima a fost intins gol pe pamant si
batut cu toiege ghimpoase. Si atata a fost batut, cat se rosise pamantul de sangele lui; apoi punandu-l in lanturi, l-au inchis in
temnita. In aceeasi vreme au fost prinsi si Iosif preotul si Aitala diaconul, vestiti prin stiinta si cuvantul lor; iar ravna lor pentru
Dumnezeu era cu ravna lui Ilie Proorocul, ca o sabie de amandoua partile ascutita impotriva necredintei. Si, nevrand sa se
inchine focului, au fost batuti si ei atat de mult, cat li se risipise carnea de pe oase si tot trupul lor era numai o rana. Si,
legandu-i in lanturi, i-au aruncat si pe ei in temnita, langa Sfantul episcop. Si au petrecut patimitorii lui Hristos trei ani, in mare
nevoie si foame, rabdand dureri fara masura; ca in tot acest timp, n-a fost luna in care sa nu fie scosi la chinuri, incat zilele de
sarbatoare erau, pentru ei, zile de suferinta. Deci, dupa toate acestea, odata, scotandu-l iarasi pe Sfantul Achepsima, ostasii
l-au batut pana si-a dat sufletul. Iar pe Iosif preotul si diaconul Aitala, spanzurandu-i cu capul in jos, i-au ucis cu pietre. Si asa
si-au dat sufletul lor in mainile lui Dumnezeu.
Întru aceastã zi, povestirea vrednicã de cuvântare despre minunea Sfântului Gheorghe si despre vedenia saracinului.
Amira al Siriei a trimis, intr-o vreme, pe nepotul sau in Diopoli, cetate pe care saracinii o numesc Rempli, ca sa vada
oarecare pricini ce avea acolo. Iar in cetatea aceea este o minunata biserica a Sfantului Gheorghe, pe care vazand-o de
departe, saracinul acela a poruncit slugilor lui sa-i aduca lucrurile deasupra, in camera de invatatura a bisericii, ca acolo vrea
sa poposeasca si el. Si a poruncit sa bage in biserica si cele douasprezece camile ale lui. Iar preotii bisericii il rugau pe
dansul sa nu faca acest lucru necuvios si lui Dumnezeu neplacut, iar el, infricosandu-i, a poruncit sa le bage. Si, cum au intrat
camilele in biserica, s-a intamplat o minune, au cazut jos si au murit. Si, vazand semnul acesta, nepotul lui Amira s-a mirat de
puterea cea mare a Sfantului Gheorghe si a poruncit sa scoata camilele afara din biserica.
Iar a doua zi, a mers preotul sa slujeasca liturghia si saracinul il privea din camera sa, sa vada ce vrea sa faca. Iar
Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, i-a deschis ochii mintii lui si i-a aratat o infricosatoare minune. Ca, in vreme cand
preotul savarsea dumnezeiestile Taine, saracinul a vazut ca preotul a junghiat un copil mic si foarte frumos si sangele lui l-a
turnat intr-un pahar sfintit, iar trupul lui l-a taiat si l-a pus pe un disc sfintit, si cand se canta chinonicul (priceasna), cantarea
pentru impartasire, a vazut saracinul acela pe preot ca a trait trupul pruncului in bucatele si impartasea poporul cu carnea si
cu sangele pruncului, si se minuna foarte. Si, dupa ce a savarsit dumnezeiasca Liturghie, preotul a luat prescurile cele mai
2
bune si le-a adus in dar saracinului, care a intrebat: "Ce sunt acestea?" Iar preotul a raspuns: "Acestea, domnul meu, sunt
prescurile pe care le slujim noi in biserica noastra". Atunci saracinul acela a zis lui cu manie: "Din acestea ai slujit tu Liturghie
astazi? Au nu te-am vazut eu cum ai junghiat fara mila un prunc mic si preafrumos si sangele lui l-ai turnat in pahar, iar trupul
lui l-ai taiat bucatele si le-ai pus pe disc si le-ai impartit norodului? Toate acestea care le-ai facut tu, spurcatule si ucigasule,
au nu le-am vazut eu?"
Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat si, cazand la picioarele saracinului a zis: "Slavit sa fie Domnul nostru, Care
te-a invrednicit pe tine, stapanul meu, a vedea o infricosata minune ca aceasta. De unde eu cred, intru Domnul meu, ca tu
esti mare om inaintea Lui si ca Dumnezeu vrea sa te aiba numarat printre cei mantuiti de El". Iar saracinul, ramanand uimit
de cuvintele preotului a zis: "Si nu sunt acestea, oare, intru acest chip precum eu le-am vazut?" Preotul a raspuns: "Asa sunt,
domnul meu, si asa le credem, ca painea si vinul pe care le aducem la Liturghia noastra sunt trupul si sangele Domnului
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea acestora, eu pana acum nu m-am invrednicit niciodata sa o vad, ca sunt
pacatos si vad inaintea mea numai paine si vin. Dar de vreme ce Domnul si Dumnezeul meu te-a invredincit pe tine, stapanul
meu, sa vezi o taina ca aceasta, cred ca esti mare om, caci numai parintii cei mari ai Bisericii noastre, ca niste preavrednici,
vad aceasta minunata taina".
Acestea auzindu-le si minunandu-se foarte, saracinul s-a plecat jos si s-a socotit multa vreme. Dupa aceea, ca si cum s-
ar fi desteptat dintr-un somn, si-a venit in sine si, poruncind slugilor lui sa iasa afara, a zis preotului: "Precum vad si precum
deplin ma incredintez, credinta crestinilor este cea adevarata si, vai mie, ca mi-am trecut viata mea cu minciuni si cu
desertaciuni, in credinta saracinilor cea cu adevarat necurata. Ci, de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca sa ma mantuiesc,
boteaza-ma, ca sa slujesc, macar de acum inainte, lui Dumnezeu, cu stiinta curata". Iar preotul i-a zis: "Nu indraznesc,
domnul meu sa te botez eu, ca unchiul tau este imparat si, instiintandu-se de aceasta, si pe mine ma va ucide si bisericile
noastre le va strica. Dar, daca voiesti, du-te in taina de aici si mergi la patriarhul Ierusalimului, ca un necunoscut, si el te va
boteza".
Iar saracinul, auzind acestea, a aflat o haina de par si, intr-o noapte imbracandu-se cu ea, a fugit pe ascuns si, mergand
ca un necunoscut la patriarhul Ierusalimului, a cazut la picioarele lui si l-a rugat pe dansul ca sa-l boteze. Si daca l-a botezat,
dupa a opta zi a zis catre patriarh: "Iata, cu darul lui Dumnezeu m-am facut crestin, deci ce se cade sa fac ca sa ma
mantuiesc?" Iar patriarhul i-a zis: "Daca voiesti sa te mantuiesti, du-te la muntele Sinaiului, unde se afla monahi cucernici si
imbunatatiti, si fa-te monah si pazeste poruncile Domnului".
Si el s-a dus la muntele Sinaiului si, facandu-se monah, a petrecut acolo trei ani, si deprinzandu-se intru toate faptele
crestinatatii de la monahii aceia, a ajuns la masurile cele mari ale faptei bune. Dupa aceea, a rugat pe egumenul sa-i dea
voie sa se duca la Rempli. Si, luand blagoslovenie, s-a dus si, intrand in biserica Sfantului Gheorghe, a intampinat pe preotul
cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care s-a zis mai inainte si, aratandu-se lui cine este, i-a grait: "Iata ca, ajutand
dumnezeiescul Dar, cu rugaciunile tale cele bine primite, m-am facut crestin si monah, insa am mare dorire sa vad pe
Domnul Iisus Hristos. Pentru aceea, fierbinte te rog sa-mi implinesc dorul meu".
Atunci preotul, slavind pe Dumnezeu, a zis: "Du-te la Amira, unchiul tau, si inaintea lui si inaintea tuturor saracinilor
marturiseste pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca este fiul lui Dumnezeu, Facator a toata zidirea, ca S-a facut om, ca a facut
slavite minuni in lume, ca S-a rastignit si S-a ingropat, iar a treia zi a inviat si cu slava la ceruri S-a inaltat. Si, facand asa, cu
indrazneala, vei vedea pe Domnul".
Deci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecandu-se dumnezeiestilor cuvinte ale cucernicului preot, indata s-a
pornit si s-a dus la locul unde era unchiul sau, si suindu-se noaptea in minaretul geamiei, a inceput a striga: "Alergati aici, o,
saracinilor, ca am sa va spun voua un cuvant". Iar aceia, auzind aceasta, au alergat cu faclii si, afland pe monahul acela, l-au
intrebat ce are sa le spuna? Iar monahul a zis: "Ce-mi veti da mie ca va spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe
ascuns?" Iar aceia au zis: "Daca ne vei spune noua aceasta, iti vom da bani cati vei voi". Iar monahul a zis: "Duceti-ma la
Amira, ca sa-i spun". Atunci, luandu-l pe el, l-au dus la Amira, cu bucurie, zicand: "Monahul acesta stie unde este nepotul
tau". Iar Amira l-a intrebat pe dansul, de-i stie cu adevarat. Iar monahul a raspuns: "Asa, cu adevarat il stiu pe dansul si eu
insumi sunt, insa acum sunt crestin si cred in Tatal, in Fiul si in Sfantul Duh, intru o Dumnezeire. Si marturisesc ca Fiul lui
Dumnezeu S-a intrupat din pururea Fecioara Maria si a facut mari minuni in lume si S-a rastignit si S-a ingropat si a treia zi a
inviat si la ceruri S-a inaltat si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal si va sa vie, iarasi, sa judece viii si mortii."
Acestea auzindu-le, Amira, unchiul sau, inspaimantandu-se, a zis: "Ce ai patimit, ticalosule, de ti-ai lasat calea ta,
bogatiile tale, si slava ta si umbli asa defaimat, ca un cersetor? Nu te intorci la credinta ta si sa marturisesti pe proorocul
Mahomed si sa vii iarasi la starea cea dintai?" Iar monahul a raspuns: "Eu, cate bunatati aveam atunci cand eram saracin,
toate erau partea diavolului. Iar aceste haine de par, pe care le port acum, sunt lauda mea, bogatia mea si arvuna slavei,
care am s-o dobandesc pentru credinta cea adevarata, a Hristosului meu, iar de Mahomed, care v-a amagit pe voi, ma lepad
si credinta lui o urasc, ma despart de ea si o dau anatemei." Cu toate acestea, lui Amira i s-a facut mila de el, si a zis
saracinilor ce se aflau acolo: "El si-a pierdut mintea si nu stie ce zice; scoateti-l afara si goniti-l pe dansul". Iar aceia i-au zis
lui: "Pe acela care a dat anatemii pe proorocul nostru si credinta noastra, pe unul ca acesta, vrednic de nenumarate morti, il
slobozesti? Atunci sa lepadam si noi credinta noastra si sa ne facem crestini".
Atunci, Amira, temandu-se de dansii, sa nu faca vreo rascoala, le-a dat lor slobozenie sa faca cu dansul ce vor voi. Iar
ei, scrasnind din dinti, au rapit pe acel fericit monah si, scotandu-l afara din cetate, l-au imposcat cu pietre, pe el, care chema
numele Domnului nostru Iisus Hristos. Si asa, s-a savarsit de-a pururea pomenitul, cu marturisirea cea buna. Si, mergand cu
indrazneala catre Domnul, pe Care l-a dorit, a luat cununa mucenicilor. Drept aceea, in fiecare noapte se arata multa vreme o
stea stralucita deasupra gramezii aceleia de pietre si lumina toata partea aceea, care lucru, vazandu-l saracinii se minunau.
Si trecand vreme destula, Amira a dat voie si slobozenie crestinilor sa scoata sfintele moaste ale Marturisitorului din gramada
pietrelor, si le-au aflat intregi si nestricate, avand multa buna mireasma. Si, sarutandu-le cu evlavie, le-au ingropat cu laude si
cu cantari de psalmi, slavind pe Domnul Hristos, Caruia se cuvine slava si stapanirea in veci! Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt despre un episcop, care a petrecut în pustie 39 de ani.
Ne spunea episcopul cetatii Suhia despre acest episcop, pe care l-a aflat in pustie, zicand: Cand am fost in pustie, fiind
monah, atunci a voit a ma duce in cea mai departata pustie, sa vad de se afla acolo cineva, slujind stapanului Hristos. Si,
3
luandu-mi paine si apa pentru patru zile, nu mi-a ajuns mie hrana si am indraznit a merge mai departe alte patru zile. Si
slabisem de sete si de osteneala si, iata, cazand spre moarte, zaceam pe pamant. Iar cineva venind, s-a atins de buzele
mele cu degetul, apoi m-a si pipait si indata m-am intarit, cat mi se parea ca nici nu fac calatorie, nici nu eram flamand, nici
insetat si, sculandu-ma, am umblat prin pustie. Iar dupa ce au mai trecut alte patru zile, iarasi am ostenit si mi-am ridicat
mainile la cer. Si, iata, acelasi barbat, ce pe mine ma intarise intai, iarasi m-a uns cu degetul pe buzele mele si m-a intarit si
am mai mers saptesprezece zile. Iar, dupa aceea, am aflat o chilie mica, un finic si apa si un barbat stand, caruia perii capului
ii erau imbracaminte si erau carunti, iar el insusi era infricosator la infatisare. Si dupa ce m-a vazut pe mine, a stat la
rugaciune, iar dupa aceea a zis: "Amin" si a cunoscut ca om sunt, m-a luat de mana si m-a intrebat, zicand: "Cum ai venit
aici? Si cum sta pacea in lume? Si inca mai gonesc prigonitorii pe crestini?" Iar eu am zis: "Cu rugaciunile tale am trecut prin
pustiul acesta, iar prigoanele, cu puterea lui Hristos, au incetat. Dar rugu-te eu, spune-mi mie, de unde esti tu? Si cum ai
venit aici?" Iar el, suspinand, cu plangere a inceput a grai: "Eu am fost episcop si, fiind prigoana atuncea, multe chinuri am
luat. Si, neputand suferi chinurile, mai pe urma am jerfit idolilor. Dar dupa aceasta mi-am recunoscut faradelegea mea si m-
am pedepsit pe mine sa mor in pustia aceasta. Si, iata, s-au implinit mie aici treizeci si noua de ani, de cand ma marturisesc
si ma rog lui Dumnezeu sa-mi ierte mie pacatul meu. Si mi-a dat mie hrana din finicul acesta, iar mangaieri de la altii n-am
luat".
Si acestea zicand, s-a sculat si a iesit afara si a stat la rugaciune multa vreme. Iar daca a sfarsit rugaciunea, a venit la
mine si, vazandu-i fata lui, m-am inspaimantat. Si mi-a zis mie: "Nu te teme, ca Domnul te-a trimis pe tine, ca sa-mi ingropi
trupul meu, ca si pacatul acum mi l-a iertat". Si acestea zicand, si-a intins picioarele si si-a sfarsit viata. Dupa aceea,
rupandu-mi haina, jumatate mi-am lasat-o mie, iar cu jumatate am acoperit trupul Sfantului si l-am ingropat pe el. Si indata s-
a uscat finicul si chilia a cazut. Iar eu m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi ca doar mi-a lasa mie finicul, ca sa petrec acolo. Si
dupa ce nu m-a ascultat pe mine Dumnezeu, m-am intors cu pace si, iata, barbatul cel ce se aratase mai inainte ma intarea
pe cale si asa, trecand pustiul si venind la frati, le-am spus toate. Deci, ma rog ca nici unul sa nu se dea pe sine la
deznadajduire pentru pacatele sale, ci prin rabdare sa afle de la Domnul mila.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre ascultare.
Iubitule, de vei sedea intru supunere la un parinte duhovnicesc, sa nu-ti pui singur tie randuiala, zicand: "Nu pot face aceasta
sau aceasta". Ca daca nu vei face ascultare, nu vei scapa de judecata. Ori, daca s-ar intampla vreo porunca de la egumen
peste puterea voastra, apoi sa spuneti si sa marturisiti la cel mai mare al vostru. Insa, celor ce sunt spre pacat, sa le stai
impotriva pana la sange. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 4 zile: pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Ioanichie cel Mare, de
la Olimp (+846).
Acest fericit a trait pe vremea luptatorilor impotriva sfintelor icoane, nascandu-se in tara
Bitiniei, din tata care se numea Miritrichie si din mama ce se numea Anastasia. Si, incepand
el a veni in varsta, din porunca parintilor sai, pastea vitele si cauta sa cunoasca ce este viata
crestinilor, pazind poruncile Domnului. Si ajunsese a fi foarte imbunatatit, povatuindu-se de
Duhul Sfant, la o viata de ascultare si de rugaciune. Si, cand isi facea rugaciunea, isi insemna
turma sa cu semnul crucii si ramanea turma lui nemiscata si nerisipita de fiare si de talhari.
Deci, ajungand el la plinatatea varstei, adica la 43 de ani, fericitul Ioanichie era un barbat
frumos, voinic cu trupul si bun pentru pentru oaste. Drept aceea, trimisii imparatului, care
alegeau astfel de barbati pentru paza imparatiei, l-au luat si pe Sfantul cu dansii, scriindu-l la
oaste.
Si, dintru acea vreme, era infricosator vrajmasilor, pentru voinicia lui si iubit ostasilor
celor impreuna cu dansul, pentru bunatatea si smerenia lui. Insa diavolul, pizmuind viata lui
cea imbunatatita, l-a tras pe dansul in lupta impotriva sfintelor icoane. Si Ioanichie a fost atat
de inselat de aceasta ratacire, incat arunca icoanele de prin biserici si prigonea pe cei ce se inchinau inaintea lor, nevrand
nici sa auda vorbindu-se de sfintele icoane, credinta lui neputand intelege o vreme ratacirea de la curtea imparatilor sai. Dar
Dumnezeu l-a izbavit de aceasta inselare, printr-un calugar care-l scoase din ratacire, zicandu-i pe nume, fara sa-l cunoasca
mai dinainte: "O, fiule Ioanichie, daca te numesti crestin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate
ostenelile faptelor tale celor bune, daca nu ai credinta cea dreapta". Si, cunoscand ca de la Duhul Sfant s-a facut aceasta, a
cazut la pamant, inchinandu-se. Si cerand iertare, ca din nestiinta a gresit, a fagaduit indreptare.
Deci, lasand cinstea si marirea pe care socotea imparatul sa i le dea pentru faptele sale de mare vitejie, Sfantul, dupa
24 de ani in slujba ostaseasca, parasind ostirea, s-a tras la muntele Olimpului si a mers la cei ce petreceau in viata
calugareasca, vrand sa inceapa razboiul contra duhurilor rautatii celei de sub cer.
Si parandu-i rau de greseala lui se pedepsea cu post si cu tot felul de nevointe ale trupului si sufletului sau.
Deci, a invatat sa citeasca si sa deprinda psalmii pe de rost si umbla prin manastiri, cautand sa cunoasca randuiala vietii
monahilor. Si a invatat pe de rost mai intai treizeci de psalmi, dorind mereu si cautand linistea pustniciei, si incerca a se
adaposti in chilii singuratice prin munti si prin paduri. Si a dus asa viata pustiniceasca timp de 12 ani, dupa care s-a facut
monah in manastirea Erest, ca acest pustnic, imbunatatit in fapte bune, inca nu era calugar.
Si, invatand pe de rost toata Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a trece raul pe deasupra apei cu picioarele
neudate, darul de a se inalta de la pamant in timpul rugaciunii nu numai cu duhul, dar si cu trupul sau, darul de a putea fi de
fata, fara a fi vazut, si darul de a tamadui pe cei bolnavi, al facatorilor de minuni. Si, umbland, canta psalmii lui David, la
fiecare stih adaugand cuvintele acestea: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul si acoperamantul meu este
Duhul Sfant"; si aceasta era ca o dulceata pe limba sa si se veselea.
S-a asezat in cele din urma, intr-o mica chilie langa manastirea sa, pe muntele Antida si a avut fericirea, inainte de
sfarsitul sau, de a fi partas la biruinta cinstirii sfintelor icoane (843), impreuna cu Sfanta imparateasa Teodora si cu Sfantul
patriarh Metodie al Constantinopolului. Si asa, plin de zile, Sfantul Ioanichie s-a mutat la Domnul, in varsta de nouazeci si
patru de ani. Dumnezeului nostru, slava!
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Nicandru, episcopul Mirelor si Ermeu preotul, hirotoniti de Sfântul Apostol Tit.
4
Acesti Sfinti, dezlipind pe multi de la idoli si apropiindu-i de Hristos, au fost parati la Libaniu, dregatorul cetatii, si, pentru
ca nu s-au supus poruncilor lui, acesta i-a pedepsit, legandu-i de caii lui de razboi si tarandu-i mult, pana se rupea carnea de
pe trup si se rosea pamantul pe unde treceau. Au fost spanzurati, apoi, pe lemn si cu unghii de fier strujiti si cu faclii arsi.
Asemenea, i-a bagat intr-un cuptor ars in foc si, ramanand nevatamati din voia lui Dumnezeu, a poruncit ratacitul acela sa le
bata piroane prin inima, prin capete si prin pantece. Si, inca fiind cu suflete, i-a bagat in groapa si i-a acoperit cu pamant. Si
asa, cu acea cumplita si nesuferita sila, si-au dat sufletele lor sfintite la Dumnezeu.
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rãbdare si despre ascultare.
Ne spunea noua cineva din parinti, ca un carturar antiohian a venit la un parinte zavorat si-l ruga pe el sa-l primeasca si
sa-l faca monah. Si i-a zis lui staretul: "Daca voiesti sa te primesc, vinde-ti toata averea ta si o da la saraci, dupa porunca
Domnului, si te voi primi pe tine". Deci, el, ducandu-se, indata a facut asa. Dupa aceasta, iarasi i-a grait lui alta porunca,
zicandu-i: "Oare, vei putea pazi ca sa nu vorbesti?" Iar el a fagaduit sa faca asa, si a petrecut cinci ani, negraind. Apoi au
inceput altii a-l slavi pe el. Iar parintele sau i-a zis lui: "Nu-mi este mie de trebuinta, dar te voi slobozi pe tine in Egipt, la o
viata de obste" si l-a slobozit pe el ca sa vada, oare, va incepe a vorbi, sau nu.
Iar acela savarsindu-si porunca, nimic n-a grait. Deci, parintele acela ce-l primise pe el, voind sa-l ispiteasca, de este
mut sau nu, l-a trimis pe el pentru raspuns, peste un rau mare, in vreme de puhoi, ca, de nevoie, sa zica: "Nu pot trece". Si,
trimitand alt frate, a mers dupa el, ca sa vada ce va face. Iar el, cum a venit la rau, neputand sa-l treaca, si-a plecat genunchii
la rugaciune si, iata venind un crocodil, l-a luat pe el si l-a dus de cealalta parte. Iar dupa ce si-a facut porunca, a venit la rau
si iarasi l-a luat pe dansul crocodilul si l-a adus in aceasta parte. Iar fratele cel trimis dupa dansul, venind, a spus acestea
parintelui si fratilor si s-au minunat.
Iar dupa aceea, trecand candva vreme, a raposat monahul. Si parintele acela, catre care fusese trimis el dincolo de rau
a trimis veste zicand: "Macar ca ai trimis un mut, insa ingerul lui Dumnezeu era". Atunci, parintele cel zavorat i-a spus lui
adevarul, zicandu-i: "Nu era mut, ci chiar prea vorbaret, numai ca, pazind porunca pe care i-o dadusem lui mai dinainte, a
petrecut asa". Si auzind aceasta, toti s-au minunat.
Întru aceastã zi, cuvânt al lui Evagrie monahul, despre curãtia cea deplinã si despre înfrânarea de la vorbirea cu femei si de a
cãuta în fata lor, despre nesatiul pântecelui si despre desfrânare.
Curatia cea deplina se zideste din infranare, iar infranarea se face din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se
salasuieste din durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu si nu are frica de El in inima sa si nu se infraneaza de la
toate relele care ii insala sufletul si trupul, unul ca acela cade in multe si grele pacate. Insa, neinfranarea este povatuitoarea a
tot pacatul. Iar, mai inainte de toate, ea aduce pe om la lacomia pantecelui si la satiul cel peste masura, din care se naste
desfranarea, care este mai grea si mai cumplita decat toate pacatele. Ca pierde si insala pe tot omul si, ca si cu o undita,
trage inima spre aceasta fapta rea. Pentru aceasta rautate zice dumnezeiescul Apostol: "Orice pacat pe care-l va savarsi
omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. (I Cor., 6, 18). Pentru aceea,
lacomia este un lucru rau si maica a nesatiului si mijlocitoarea desfranarii. Undelemnul creste para din felinar, iar hrana
aprinde focul patimii in cel ce se apropie de femeie, ca sa auda cuvinte stricatoare de suflet, iar dupa aceea ca sa faca si
desfranare.
Insa vorba de femeie este ca o invaluire de apa mare, care afunda corabia: de vreme ce din vorbirea cu femeia se
zamisleste acel iute foc al poftei si se naste gandul desfranarii si intuneca ochiul cel sufletesc, adica mintea. Si din mintea
cea neinfranata se face inima insagetata cu sageata vrajmasului, spre fapta cea de desfrau. Iar, dupa ce face omul
desfranare, atunci mintea lui se intuneca si ramane ca un iesit din minte si ca un rob, sau se poarta de gandul cel de
desfranare ca un vrajit, neavand nici o stapanire de sine peste voia sa. Pentru aceea, cade in acea desavarsita pierzare. Si,
petrecand in multime de razboaie, adeseori primeste si rani. Asemenea si cela ce vorbeste cu femeile: multe rani aduce
sufletului sau. Deci, cu dreptate zice cineva: "Nu vorbi cu femeia, ca sa nu te arzi cu focul ei". Pentru ca vederea si vorba cu
femeile, ca o sageata, raneste inima; ba si mai mult: sageata raneste numai trupul, iar frumusetea fetei pierde si sufletul si
trupul, precum zice dumnezeiescul Gura de Aur: "Ca otrava cumplita slobozeste, care se revarsa in tot trupul". Si, cu cat mai
multa vreme va zabovi, cu atat mai multa spurcaciune face. Iar cel ce se pazeste de unele sageti ca acestea, nu iese la
adunari nicidecum, nici la praznuirile cele cu ospete vatamatoare de suflete, nici nu merge sa vada fetze frumoase. Pentru ca
mai de folos este, precum scrie la Proverbe, a petrece in casa de plangere, decat in casa de ospete si a cauta cinste la
praznicele cele mirenesti si a privi fetzele cele frumoase, de vreme ce, de la aceasta, mare primejdie se face sufletului, si la
moartea insasi il duce, daca va face omul fapta lui cea cumplita.
Pentru aceea, sa nu indraznesti a umbla la ospetele cele necuviincioase, sa fugi de vorba cu femeile si sa nu cauti la
fetzele lor cu pofta si sa te opresti sa sa te feresti de bucatele cele de multe feluri. Si asa, te vei izbavi de fapta desfraului si-ti
vei mantui sufletul tau si te vei slobozi de vesnica osanda.Si, daca voiesti ca pana in sfarsit sa fii deplin curat, sa nu dai
femeilor indraznire sa caute la tine si nici sa nu vorbesti cu dansele. Pentru ca, mai intai, cinstite sunt si magulitoare cu chipul
si cu raspunsul, iar, mai pe urma, cu totul indraznesc si cuvinte amagitoare iti arunca, ca sa viseze mintea ta si sufletul. Si,
iarasi, intai vorbesc lin si dulce, precum zic Proverbele "Miere, adica, din buze le pica, iar pe urma se afla mai amare decat
pelinul". Cu adevarat, asa este, fara de minciuna. Ca cei ce se lipesc de femei straine abia pot sa se izbaveasca si multi au
pierit din pricina aceasta. Pentru aceea, la aceleasi Proverbe zice: "Sa bei din fantanile tale, iar nu din cele straine". Si, iarasi,
dumnezeiescul Apostol zice: "Sa fiti indestulati cu leafa voastra, iar de partea straina sa nu va atingeti".
Dar, sa graim iarasi, despre vorbele cele de mai sus. Cand femeile stau la vorba, atunci au cautatura in jos si cauta cu
cucernicie si intreaba de curatie si asculta cu dulceata. Iar dupa aceea, cautand mai sus putin si aratandu-se mai mult, iau
aminte la cele ce se graiesc si dupa aceasta isi pun un zambet pe fata si indata, razand, se infrumuseteaza si mai mult si se
arata luminoase la vedere, ca si cand si-ar schimba fata. Si, spunand cuvinte frumoase, nasc patimi, adica indeamna spre
pofta. Sprancenele isi ridica si ochii isi intorc icoace si incolo si isi slobozesc genele jos si apoi, incet, le ridica iarasi si, cu
iscodire, cauta cumplit, cu mare poftire, ca sa franga inima celor tineri si altora care se invoiesc cu aceasta, ca sa
savarseasca cu dansii pofta cea necurata. Inca isi mai intind grumajii si tot trupul si buzele si le tocmesc cu buna cuviinta si
graiesc cuvinte inaltate si alcatuiesc povestiri dulci la auz, ca pustiu cu totul sa-ti faca sufletul tau. Iar acestea toate, facandu-
se de dansele, te trag pe tine in lantul cel mult impietrit, care te duce la desavarsita pierzare, adica la moarte, iar dupa aceea,
5
la vesnica osanda. Si asa, amagesc si-ti robesc sufletul tau si mintea, intocmindu-se cu acele blande si dulci cuvinte si
schimbandu-se in tot chipul, cu adevarat ele pazesc intr-insele totdeauna o otrava cumplita si ne ranesc sufletele noastre. De
fiara neimblanzita sa nu te apropii, asemenea si de femeia tanara sa nu te atingi. De foc apropiindu-te si arzandu-te de el,
degraba sari in laturi. Iar slabanogindu-te de cuvintele femeiesti, nu poti ca sa sari in laturi degraba, pana ce si fapta cei face.
Ca, precum magnetul tine fierul, asa si vorba femeii nu te lasa de la sine, pana ce nu pomenesti, intru tine, de frica lui
Dumnezeu si pana nu sari in laturi singur de la dansa. Drept aceea pazeste-te de o patima si fapta rea ca aceasta, ca sa te
izbavesti si de nesuferitele chinuri vesnice.
Insa aceste invataturi nu numai noua, monahilor, ne folosesc, ci tuturor oamenilor celor ce vor sa se mantuiasca, intru
Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, totdeauna, acum si pururea si in
vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 5 zile: pomenirea Sfintilor Mucenici Galaction si Epistimi (+250).
Sfintii Galaction si Epistimi au trait pe vremea imparatiei lui Decius (250-253) in cetatea Emesa, din Fenicia. Parintii lui
Galaction erau pagani si au invatat credinta cea dreapta de la un monah, Onufrie, care i-a si botezat pe ei si pe fiul lor,
Galaction. Asemenea si Epistimi era nascuta din parinti pagani si, maritata fiind cu Galaction, a fost botezata de barbatul ei.
Deci, ei hotarandu-se sa-si pazeasca fecioria, si-au impartit saracilor averea lor si s-au facut amandoi monahi, el intr-o
manastire de calugari, ea intr-o manastire de fecioare, in slujba lui Hristos, nevoindu-se in rugaciune si ascultare, arzand ca
doua faclii in dragoste de frati si in aspra petrecere.
Si, fiind prinsi de stapanitorul Ursus si adusi la intrebare, au fost batuti rau si, aducand niste trestii ascutite, dregatorul a
poruncit slujitorilor sa-i intepe pe sub unghiile mainilor si picioarelor. Iar Sfintii rabdau, strigand: "Noi slujim lui Hristos.
Dumnezeul cel adevarat, iar de zeii cei deserti ne lepadam". Si li se taiara mainile si picioarele, iar la urma si capetele. Si era
Sfantul Galaction de trezeci de ani, iar Sfanta Epistimi de sasesprezece ani. Dumnezeului nostru, slava!
Întru aceastã zi, cuvânt despre Sfântul Ioan Gurã de Aur.
Acest preaintelept Ioan s-a nascut in Antiohia Siriei, din parinti bogati, tata avand pe Secund voievodul, iar maica pe
Antuza. Iar Meletie, patriarhul Antiohiei, a botezat mai intai pe Ioan si dupa aceea pe parintii lui. Ca n-a rabdat Dumnezeu ca
un soare ca acesta si luminator al Bisericii, precum si parintii lui, sa petreaca fara de luminare.
Deci, l-au si dat pe el la invatatura cartii si au pus pe langa dansul invatatori si slujitori, ca sa umble cu dansul, iar el sa
umble calare. Dar Ioan nu avea trebuinta de nimic, nici de sjujitori, nici de cai, ci cu smerenie se nevoia la invatatura. Si, asa,
s-a salasuit intru dansul intelepciunea lui Dumnezeu. Si ii erau lui invatatori Libanius filosoful si Andragat.
Iar, murind tatal sau, el a ramas orfan, iar maica sa, vaduva tanara, ca de curand iesise din casa ei parinteasca. Deci,
Ioan, ducandu-se la Atena, a deprins acolo toata invatatura si a biruit in cuvant si pe Antimie filosoful si a adus pe multi la
botez. S-a intors, dupa aceasta, la Antiohia si poftea sa primeasca viata calugareasca. Iar maica sa, luandu-l de mana
dreapta, l-a dus pe el in camara sa si, sezand pe marginea patului unde il nascuse pe el, varsa paraie de lacrimi. Si, la acele
lacrimi, prea putine cuvinte adaugand, zicea catre dansul: "Eu, fiule, nu m-am veselit cu tatal tau, pentru scurtimea vietii lui,
Dumnezeu asa voindu-ne sa fim, tu orfan, iar eu vaduva si moartea tatalui tau asa facandu-se. Si nici un rau, din cele ce mi
s-au intamplat, n-a putut sa ma sileasca si sa ma duca la a doua nunta, ca sa aduc si alt barbat in casa tatalui tau. Ci, am
petrecut ca intr-o furtuna sau ca intr-un cuptor de foc, in vaduvie rabdand, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, toate ispitele
ce mi s-au intamplat si, vazandu-ti fata ta, avand asemenea inchipuire cu a tatalui tau, adeseori mi se face si se pazeste in
sufletul meu mare adeverire si mangaiere. Afara de aceasta, nici averile tatalui tau nu le-am pierdut cu nevoia vaduvei si cu
cheltuielile cele multe, ci si pe acelea le-am pazit intregi, fiindu-ti de trebuinta spre ajutorul tau. Iar dupa ce ma vei da
pamantului, atunci iti vei indeplini gandul tau, precum vei voi."
Deci, Ioan ascultand rugaciunile maicii sale, a asteptat moartea ei si a ingropat-o pe ea. Apoi, si-a impartit bogatia sa si
pe robii sai i-a slobozit si, ducandu-se in manastire, s-a calugarit si minuni multe a inceput a face. Iar noi cu adevarat sa-i
zicem maicii lui: "Fericita esti tu intre femei, ca un fiu ca acesta ai nascut, fericim vaduvia ta, fericita este si rabdarea ta.
Pentru aceea, cu adevarat, nu te vom numi pe tine femeie, ci barbat desavarsit, ca barbateste, pana la sfarsit, ai rabdat."
Drept aceea si voi, bune femei, parasiti-va de rautatile voastre, ca femeia cea buna si dupa moarte il mantuieste pe barbat.
Întru aceastã zi, cuvânt al Precuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul, despre rugãciune.
Fericit lucru, cu adevarat, este a nu pacatui, iar daca vreunii vor pacatui, sa nu deznadajduiasca, ci sa planga pentru
cele in care au pacatuit, ca prin plans, iarasi, sa dobandeasca fericirea. Deci, bun lucru este totdeauna a ne ruga si a nu ne
ingreuna si, rugandu-ne a nu slabi, dupa cum a zis Domnul si apoi Apostolul: "Neincetat rugati-va, adica noaptea si ziua si in
tot ceasul". Si nu numai cand intri in biserica, iar in celelalte ceasuri sa fii fara de grija, ci ori lucrezi, ori de dormi, ori de
calatoresti, ori de mananci, ori de bei, ori de zaci, sa nu-ti curmi rugaciunea ta, ca nu stii cand va veni Cel ce va cere sufletul
tau de la tine. Sa nu astepti Duminica sau sarbatoarea sau un anume loc, ci, precum a zis Proorocul David: "In tot locul
stapanirii Lui". Deci, ori in biserica de esti, ori in casa ta, ori la tarina, ori vite de pasti, ori cladiri de faci, ori la ospete de te afli,
de rugaciune sa nu te departezi. Iar cand poti, pleaca-ti si genunchii, iar cand nu poti, roaga-te cu mintea si seara si
dimineata si in amiaza-zi. Daca rugaciunea ta va merge inaintea muncii si, sculandu-te din pat, miscarile tale cele dintai prin
rugaciune se vor face, atunci si pacatul nu afla intrarea in sufletul tau.
Rugaciunea este pazitoare a intregii intelepciuni, a maniei pedepsire, a ingamfarii umilire, a pomenirii de rau curatire, a
invidiei surpare, a paganatatii indreptare. Rugaciunea este putere a trupurilor, ocarmuire a casei, buna asezare a cetatii, tarie
a imparatiei, biruinta in razboaie, intemeierea pacii. Rugaciunea este pecete a fecioriei, credinta a nuntii, arma a calatorilor, a
celor ce dorm pazitoare, a celor ce privegheaza indrazneala, a plugarilor buna aducere de roade, a corabierilor mantuire.
Rugaciunea este ajutatoarea celor ce se judeca, slabire a celor legati, inima buna a celor intristati, dulceata a celor ce se
bucura, mangaiere a celor ce plang, praznic al celor ce nasc, cununa a celor casatoriti, ingropare a celor ce mor. Rugaciunea
este vorbirea cu Dumnezeu, intocmai cinstire cu ingerii, a bunatatilor sporire, abatere de la rautati, indreptare pacatelor.
Rugaciunea lui Iona i-a facut casa in pantecele chitului, iar pe Ezechia din portile mortii la viata l-a intors. Tinerilor din
Babilon, vapaia cuptorului in stropi de roua a prefacut-o, iar Ilie, prin rugaciune, a legat cerul sa nu ploua trei ani si sase luni.
Vedeti, fratilor, cate poate rugaciunea. In toata viata oamenilor nu este alta avere mai cinstita decat rugaciunea. De
aceasta niciodata sa nu va departati. Ci, sa nu rugam, ca nu desarta sa se faca osteneala noastra, precum a zis Domnul:
6
"Cand stati, rugati-va, lasati orice aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru cel ceresc sa va lase greselile voastre." Vedeti, fratilor,
ca in zadar ne ostenim, rugandu-ne, daca avem vrajba cu cineva. Si iarasi Domnul zice: "Daca iti vei aduce darul tau la altar
si acolo iti aduci aminte ca are cineva ceva asupra ta, lasa-ti darul tau inaintea altarului si, ducandu-te, impaca-te intai cu
fratele tau si atunci, venind, adu-ti darul tau." Asadar, aratat este ca, daca nu vei face aceasta mai intai, toate cate aduci sunt
neprimite. Iar daca vei face porunca Stapanului, atunci cu indrazneala roaga-te Domnului zicand: "Lasa-mi, stapane, datoriile
mele, precum si eu am lasat fratelui meu, implinind porunca Ta". Si-ti va raspunde Iubitorul de oameni: "Daca ai lasat, iti las si
eu. Daca ai iertat, iti iert si eu ale tale, ca stapanire am pe pamant sa iert pacatele. Lasati, si vi se va lasa voua".
Vedeti iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea neasemanata, vedeti bunatatea lui Dumnezeu cea nemasurata. Ati auzit,
in scurt, mantuirea sufletelor voastre. Dumnezeului nostru, slava!
Luna noiembrie în 6 zile: pomenirea celui între Sfinti, Pãrintele nostru Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului
(+351).
Marele marturisitor Pavel s-a nascut la Tesalonic si a fost notar si scriitor al Sfantului Alexandru, patriarhul
Constantinopolului, si diacon al marii biserici, traind pe vremea imparatiei lui Constantiu (337-361), fiul marelui Constantin.
Dupa moartea lui Alexandru, crestinii ortodocsi l-au pus pe Pavel patriarh in Constantinopol si acesta, folosind un timp cand
imparatul, care era arian, se afla, pentru mai multa vreme in Antiohia, a pastorit Biserica lui Dumnezeu in pace si in buna
randuiala a dreptei credinte.
Deci, intorcandu-se imparatul arian Constantiu de la Antiohia, l-a scos din scaun si a pus in locul lui pe arianul Eusebiu
al Nicomidiei. Plecand el la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie, fiind scos si el din scaun de acelasi imparat Constantiu,
inca si pe alti episcopi din Rasarit. Deci, cu scrisori de la imparatul Constant, fratele imparatului Constantiu, si de la papa
Iuliu, atat Pavel si Atanasie, cat si ceilalti episcopi si-au reluat scaunele lor. Dar, dupa o vreme, cu sfaturile arienilor,
Constantiu i-a scos iarasi pe episcopii ortodocsi din scaune. Atunci a scris Constant, imparatul din Apus, fratelui sau,
imparatul Constantiu de Rasarit, ca de nu-si vor lua episcopii scaunele lor, va veni cu putere asupra lui.
Si si-a luat atunci si dumnezeiescul Pavel scaunul sau, pentru putina vreme. Murind Eusebiu, a lasat, dupa moartea
imparatului Constant, pe Sfantul Pavel surghiunit in Armenia, la Caucaz, iar Constantiu a adus, in locul sau pe ereticul
Macedoniu, ceea ce nu s-a facut fara rascoala poporului credincios si fara varsare de sange. Iar Sfantul Pavel, ajungand in
Armenia, a fost inchis in lacasul in care sedea, parasit cu totul, nedandu-i-se nici mancare, nici apa. Deci, dupa sase zile,
arienii vazand ca inca este in viata, l-au sugrumat chiar cu omoforul sau. Si asa, si-a dat sufletul in mainile Domnului.
Întru aceastã zi, pomenirea prafului care, cu dumnezeiascã iubire de oameni, s-a pogorat pe pãmânt, în zilele lui Leon cel
Mare.
Intru al optsprezecelea an al stapanirii lui Leon cel Mare (457-474), intru a sasea zi a lunii noiembrie, pe la amiaza, tot
cerul s-a facut noros si obisnuita negreala a norilor s-a schimbat intr-o vedere de foc, incat se parea ca pe toate voia sa le
arda. Si atata a inspaimantat pe toti, incat socoteau, numai din aceasta priveliste, ca de s-ar pogora ploaie din acesti nori,
apoi negresit ploaia va fi foc si vapaie, arzand ca de demult Sodoma. Deci, pentru o asteptare ca aceasta, toti alergand la
sfintele biserici, cu bocete si cu alte rugaciuni, Iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecand bunatatea cu pedeapsa, a
poruncit norilor sa ploua o ploaie neobisnuita si straina, care pricinuia mare frica pacatosilor. Ca, incepand din ceasurile de
seara, ploaia s-a intins pana la miezul noptii. Iar praful care se pogora era negru si foarte fierbinte si asemenea ca spuza cea
mare din cuptor. El s-a aflat cazut pe pamant si pe case, mai mult decat de o palma barbateasca. Si a ars si parjolit toate cele
ce rasareau din pamant. Si s-a facut foarte greu de spalat, aratand si mania lui Dumnezeu, dar si pacatul il inchipuia. Ca de
abia l-au putut spala multe si repezi ploi, pogorandu-se in multe ceasuri si zile.
Asa, s-a aratat ca pacatul cel dintre noi sta asupra noastra, ca niste praf de foc, negru si mistuind de tot, ca focul,
sadurile faptei bune. Si ca avem trebuinta de multa tanguire si de multe lacrimi, din adancul inimii, lacrimi care se varsa in
suspin si amaraciunea sufletului, ca, spaland spuza cea infocata a rautatii in ingrasand pamantul cel bun al mintii, sa-l facem
a rodi cele dumnezeiesti, ca de pedeapsa cea din gheena, care arde si sufletul si trupul, sa scapam si Imparatia cerului sa o
dobandim. Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt despre vedenia Sfântului Ioan Gurã de Aur.
In Antiohia Siriei era o manastire, intru care se calugarise Sfantul Ioan Gura de Aur. Acolo a fost un calugar sirian de
neam, anume Isihie, batran fiind cu trupul, care facuse multi ani in manastire, infranandu-se si foarte aspru vietuind si care
avea proorocie, prin dumnezeiasca aratare. Acestuia ii urmã fericitul Ioan cu obiceiul, cu chipul si cu infranarea. Deci, intr-o
noapte, batranul, priveghind si rugandu-se lui Dumnezeu, a vazut intrand la Ioan, unde-si facea el rugaciunile sale, doi
barbati imbracati in haine albe si curate, foarte frumosi si luminati cu slava cereasca nespusa. Pe unul il vedea tinand in
mainile sale o carte scrisa, iar pe altul tinand niste chei. Pe acestia, vazandu-i, Ioan s-a infricosat si, cu indraznire sarguindu-
se, s-a inchinat lor pana la pamant. Iar ei amandoi, luandu-l pe el de mana, l-au sculat, zicandu-i: "Nadajduieste si nu te
teme". Iar Ioan le-a zis lor: "Cine sunteti, stapanii mei, care n-ati pregetat a veni la mine, robul vostru, fiind voi intru aceasta
mare dregatorie? Ca n-am vazut niciodata pe nimenia sa fie intr-o slava ca aceasta, precum va vad pe voi amandoi". Iar ei,
iarasi, au raspuns si i-au zis lui: "Nu te teme, barbatule al doririlor, ca intru tine a voit Duhul Sfant sa locuiasca, pentru curatia
vietii sale, ca trimisi suntem la tine de Invatatorul cel mare si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, ca sa-ti spunem o bucurie mare,
care va fi la toate bisericile lui Dumnezeu."
Deci, cel dintai, intinzand mana sa, i-a dat lui cartea cea scrisa, pe care o tinea, zicandu-i: "Primeste cartea aceasta din
mana mea. Ca eu sunt Ioan, cel ce am cazut la pieptul Domnului in vremea Cinei cea de Taina, si scotand de acolo
dumnezeiestile picaturi, am grait: La inceput era Cuvantul si Cuvantul era Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Asa si tie iti
va da Domnul cunoasterea Adevarului, ca sa hranesti, prin buzele tale, pe toti oamenii, cu mancare nestricacioasa, din viata
cea vesnica, si sa astupi gurile ereticilor care spun faradelegi asupra Domnului nostru Iisus Hristos."
Iar, celalalt, tinzandu-si mana sa, i-a dat lui cheile, pe care le tinea in mainile sale, zicandu-i: "Primeste acestea, caci eu
sunt Petru cel fierbinte la credinta, care am marturisit pe Domnul Hristos, ca Dumnezeu viu este si pentru aceasta am luat de
la Domnul cheile Imparatiei Cerurilor. Asemenea si tie, Domnul iti da cheile sfintelor lui biserici si ori pe cine vei lega, va fi
legat, si pe oricine vei dezlega, va fi dezlegat".
Deci, iarasi, plecandu-si genunchii sai, fericitul Ioan s-a smerit inainte lor, zicand: "Cine sunt eu, robul cel pacatos al
7
Domnului meu, cel mai nepriceput decat toti oamenii, ca sa fiu bun de slujba de care mi-ati vorbit? Nu sunt destoinic sa
primesc o slujire atat de mare si infricosatoare. Nu pot eu, adica, sa-i fiu de folos ei".
Iar acestia, luandu-l iarasi de mana dreapta, l-au sculat, zicandu-i: "Stai pe picioarele tale, imputerniceste-te si te
intareste si fa toate cele ce ti-am poruncit si sa nu tainuiesti darul cel dat tie de la Dumnezeu spre a grai, spre a sfinti si a
intari poporul Sau cu invatatura ta, popor pentru care sangele Sau Si-a varsat, ca sa-l mantuiasca din inselaciunile cele
multe. Si sa graiesti Cuvantul lui Dumnezeu cu indrazneala. Adu-ti aminte de Domnul, cel ce a zis: Nu te teme, turma mica,
pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia (Luca, 12,32). Si tu, dar, nu te teme, ca a voit Hristos, Dumnezeul
nostru, a sfinti multe suflete, prin tine, si la cunostinta Sa a le aduce. Iti vei petrece zilele insa in intristari si in necazuri multe
pentru dreptatea sufletului tau. Dar tu sa rabzi, ca unul tare si treaz, ca prin aceasta vei primi Imparatia".
Deci, cei doi, aceastea zicandu-le si insemnandu-i fruntea si toate madularele lui si apoi dandu-i lui sarutarea cea intru
Domnul, s-au dus. Iar Ioan, facand intru sine lacas Duhului Sfant, a inceput a invata credinta lui Dumnezeu. Aceluia slava se
cuvine, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Luna noiembrie în 7 zile: pomenirea celor treizeci si trei de Mucenici din Melitina. Ieron si cu ceilalti (+303-305).
Acesti Sfinti s-au nevoit pe vremea imparatilor Diocletian (284-305) si Maximian (305-311). Si era acest Ieron puternic la
trup si viteaz, dar bun si bland la suflet. Fiind plugar, slujitorii idolesti l-au gasit la ogor si, vrand sa-l prinda ca niste talhari, n-
au putut, ca plugarul, scotand fierul plugului, si-a facut din grindeiul plugului sau arma si, pornindu-se asupra lor, i-a gonit pe
toti, scapand ei cu sudori si cu sange. Deci, a mers Sfantul de buna voia sa la dregator si, stand la intrebare, i s-a taiat mana
dreapta din cot.
In temnita din Melitina se aflau inchisi, insa, si alti crestini care, marturisind credinta lor in Hristos, impreuna cu Ieron, au
fost osanditi la cazne grele, intinsi pe pamant si batuti cu vine de bou. Deci, dimineata, dupa ce au fost batuti din nou cateva
ceasuri, au fost scosi afara din cetatea Melitinei si tuturor li s-au taiat capetele, luand cununa Mucenicilor.
Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Lazãr, fãcatorul de minuni, cel ce s-a nevoit în muntele Galisiului (+1053).
Acest de trei ori fericit parinte al nostru Lazar era din pamantul Asiei Mici, dintr-un sat ce era aproape de Magnezia. Si
avea parinti dreptcredinciosi, Nichita si Irina cu numele, iar la nasterea lui a facut Dumnezeu sa se arate din cer o
dumnezeiasca lumina, care a umplut toata casa lui cea pamanteasca, inspaimantand pe femeile cele adunate. Iar dupa ce s-
a nascut pruncul, o, minune, acesta a stat indata drept si s-a inchinat spre rasarit, avand mainile atinse la piept cu buna
randuiala. Asa Dumnezeu aratand prin aceasta, curatenia si sarguinta Cuviosului, prin care sufletul sau avea sa primeasca
dumnezeiasca stralucire. Iar cand a ajuns la varsta potrivita, l-au dat la un dascal, ca sa-l invete Sfintele Scripturi si in putina
vreme a intrecut pe toti copiii. Drept aceea, era de toti laudat pentru ascutimea mintii sale. Si, ajungand mai in varsta, a luat in
sufletul sau, dumnezeiesc dor sa mearga la Ierusalim, sa vada Sfintele locuri unde a patimit Hristos. Dar mergea pe ascuns
de toti in dorita lui calatorie, amestecandu-se cu oarecare monahi, impreuna calatori. Deci, ajungand la sate, s-au intovarasit
cu un calator si se duceau la Ierusalim. Si, ajungand in Atala, pomenitul calator a pus viclesug in mintea sa, impotriva
Sfantului, ca sa-l vanda ca rob. Iar cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, unul din calatori i-a adus la cunostinta Sfantului si,
acesta afland, a fugit, calatorind pe calea sa ascunsa, ca mai inainte.
Ajungand la Sfintele locuri, inconjurandu-le pe toate si inchinandu-se, s-a intors la biserica Sfintei Invieri din Ierusalim si
a fost gazduit de arhidiaconul ei, prin el, a fost asezat in manastirea Sfantului Sava. Deci, dupa oarecare vreme egumenul,
vazand ca tanarul este impodobit cu toata intelepciunea si fapta buna, l-a trimis pe el la patriarhul Ierusalimului si acesta l-a
sfintit preot. Si, dupa aceea a zabovit la manastire mai multi ani, pana la ridicarea agarenilor (turcilor) care au pustiit toata
Palestina si manastirea Sfantului Sava cea de acolo, avand povatuitor pe spurcatul Aziz, care a pangarit infrumusetata
biserica a Sfintei Invieri si a sfaramat crucea cea din turla, aruncand-o pe pamant si, cu multe hule, a defaimat pe Dumnezeu.
Deci, Cuviosul acesta toate vazandu-le cu ochii sai, impreuna cu ceilalti parinti, au hotarat sa mearga la Roma. Si, ajungand
la Efes, s-a inchinat la locul iubitului de Dumnezeu Cuvantator si Evanghelist Ioan si a auzit Sfantul glas de sus, care ii arata
lui limpede sa se suie pe muntele cel din preajma Efesului, ce se cheama Galisiul, nefiind umblat de multi, pentru asprimea
lui, dar potrivit pentru mult dorita lui linsite.
Deci, suindu-se pe munte si mai presus de oameni nevoindu-se, si isipite nenumarate suferind de la dracii, care
navaleau la el ziua si noaptea, prin simturi si prin ganduri, pe acestia, cu puterea lui Dumnezeu pe toti i-a surpat. Iar
oarecand, savarsindu-si el rugaciunea cea de miezul noptii, i s-a aratat lui un stalp de foc, intins de la pamant pana la cer si a
vazut multime de ingeri care cantau lin: "Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui". Drept aceea, a zidit biserica
Invierii, acolo unde a vazut temelia stalpului celui de foc si de aceea biserica se cheama Sfanta Inviere. Si a fost ridicata de
imparatul Constantin Monomahul (1042-1055), care, de la sine, i-a trimis pe atunci multi bani, impreuna cu doua scrisori ale
sale, precum si sfinte odoare, cinstitul Lemn, Sfanta Evanghelie impodobita cu aur si dumnezeiesti icoane; i-a daruit apoi, cu
scrisori imparatesti, destule mosii si sate manastirii acesteia. Ca multa credinta si evlavie avea imparatul catre parintele
Lazar. Ca, fiind surghiunit imparatul in Ostrovul Lisveei, Cuviosul a vestit, prin cativa din ucenicii lui, cu trei ani mai inainte de
infaptuire, ca imparatul va scapa din surghiun si ca el va fi chemat a doua oara la imparatie.
Deci, Sfantul, facandu-si la dreapta bisericii un stalp descoperit, s-a suit deasupra lui, hranindu-se cu buruieni crude si
cu apa, si aceasta o data sau de doua ori pe saptamana, purtand fiare si vrednic de mila facandu-se, stand in gerul iernii si in
arsita zilei. Insa avea acoperamant de sus pe Preacurata Nascatoarea de Dumnezeu, care sta deasupra capului sau. Pentru
aceasta, nici zapada, nici arsura nu se atingeau de crestetul sau. Deci, a savarsit si minuni mari, si invrednicindu-se de darul
proorociei, si-a cunoscut mai dinainte sfarsitul sau. Iar fiii sai duhovnicesti cu lacrimi il rugau pe el si cereau ca sa mai ramana
inca in viata, spre mai mare folos si spre sporirea lor. Si, a cerut Cuviosul de la Nascatoarea de Dumnezeu, cincisprezece ani
adaogire vietii sale si si-a castigat cererea. Si ucenicii erau cu numarul peste noua sute si fiind plin de zile, a vietuit saptezeci
si doi de ani. Deci, savarsindu-se si anul al cincisprezecelea, ce i-a fost dat lui de Nascatoarea de Dumnezeu, s-a mutat catre
Domnul. Iar Dumnezeu, precum nasterea lui, asemenea si adormirea lui a slavit-o cu izbitoare minune, stralucind adica
stalpul cu dumnezeiasca lumina si pe dinlauntru si pe dinafara, incat si ucenicii care petreceau prin pesteri si prin munti,
precum si alti pustnici , sa afle de sfarsitul Cuviosului si sa-l jeleasca.
Deci, dupa ce au aflat ca a murit parintele lor, fara sa lase asezamant inscris si mai mult se tanguiau si plangeau cu
lacrimi si cu suspine, acestea zicand catre Sfantul: "Cu adevarat, nu se va pogora trupul tau de pe stalp, nici nu se va da
8
ingroparii, daca nu vei lasa noua, fiilor tai, vreo mangaiere". Iar mai vartos decat toti era intristat ucenicul care-l slujea,
Grigore cu numele. Si atunci a aratat Sfantul o prea mare minune. Ca, in vremea cand se tanguiau fiii sai, precum s-a zis,
mortul cel fara suflare s-a aratat viu si cu suflare si bagand mana in san si scotand o hartie, a dat-o ucenicilor sai si dupa
aceasta s-a facut iarasi fara suflare, ca si mai inainte. Deci, citind ucenicii cele scrise, cu inspaimantare, dar si cu bucurie, n-
au aflat obisnuita iscalitura de mana Cuviosului la sfarsitul asezamantului. Drept aceea, iarasi tanguindu-se catre parintele lor
ziceau: "De nu vei adeveri hartia cu iscalitura sfintei tale maini, noi aici vom muri". Iar Sfantul, ridicandu-se iarasi si sezand, a
savarsit iscalitura, tinand cu mana sa condeiul; si asa a dat asezamantul fiilor sai, apoi iarasi a adormit, umpland sufletele
tuturor de mare mirare.
Iar sfintele lui moaste cele vrednice de lumina, cinstindu-le dupa vrednicie, ucenicii lui cu slavoslovii, cu miruri si cu faclii
le-au asezat in sicriul cel de mult pret, aproape de stalp, lucrand si dupa moarte tot felul de minuni, intru slava adevaratului
Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine cinstea si slava in vecii vecilor! Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt despre un om vindecat de Sfântul Ioan Gurã de Aur.
Unui barbat din Antiohia, bogat si de neam bun, i se imbolnavise foarte jumatate din capul sau, incat de mare durere i-a
sarit ochiul lui cel drept si-i spanzura pe obrazul lui. Si el, multa vreme dand pe la doctori iscusiti, n-a aflat folos de la dansii.
Si, auzind de Sfantul Ioan, a venit la dansul la manastire si, apropiindu-se, s-a apucat de picioarele Sfantului, sarutandu-le si
cerand tamaduire. Iar Sfantul a zis: "Niste boale ca acestea vin oamenilor pentru pacatele lor si pentru imputinarea credintei
lor in Hristos. Deci, daca crezi, din tot sufletul tau, ca puternic este Hristos a te vindeca pe tine si, daca vei departa de la tine
cele dintai fapte rele ale tale, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a raspuns: "Cred, parinte, si voi face toate cele ce
imi vei porunci". Acestea zicand, s-a apucat de haina fericitului Ioan si a pus-o pe capul lui si pe ochiul cel bolnav si indata a
incetat durerea si a pus ochiul la locul lui si s-a facut sanatos, ca si cand n-ar fi fost niciodata bolnav. Si s-a dus omul la casa
sa, slavind pe Dumnezeu, Care prin placutul sau Ioan, i-a dat lui sanatate.
Întru aceastã zi, cuvânt de învãtãturã pentru tot omul ce voieste sã se mântuiascã.
Se cuvine episcopului sa fie fara de prihana, curat, nebetiv, bland, fara de rautate si neiubitor de argint, bine
chivernisindu-si casa sa. Ca daca nu stie cineva sa-si randuiasca casa, cum va putea ingriji de Biserica lui Dumnezeu?
Deci, daca, pentru un episcop, astfel de porunci sunt zise, cu cat mai vartos pentru tine? Ca daca tu, in zilele tale,
muncesti la cele ce cresc din pamant, precum zici tu, si munca ta aceasta sau saracia sau oricare alta slujba omeneasca te
impiedica de la rugaciunile tale catre Dumnezeu, sa nu te mahnesti de aceasta, ci, mai vartos, fa bine lucrul cel incredintat
tie, asteptand de la Dumnezeu plata dupa osteneala ta, pentru lucrul cel incredintat tie, precum si mai sus am aratat tie din
Sfintele Scripturi. Inca ai si in noapte ceasuri, cate ai si in zi. Imparte-le si pe ele dupa putere: pe unele, adica, spre odihna
trupului, iar pe altele spre slujba lui Dumnezeu. Ca pe Dumnezeu nu-L cuprinde nici un loc, ci precum zice dumnezeiescul
David: "In tot locul stapanirii Lui, binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul". (Ps.102,22). Si chiar de te-ar ura cineva pe tine
pentru aceasta, sa nu te mahnesti, ci fa bine lucrul cel incredintat tie. Dumnezeiescului nostru, slava, acum si pururea si in
vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 8 zile: Soborul mai marilor Arhistrategi Mihail si Gavriil si al tuturor cerestilor, fãrã de trupuri,
Puteri.

Astazi, Biserica ne cheama sa cinstim pe Sfintii Ingeri si lucrarea lor in viata noastra si in lume. Este sarbatoarea Sfintilor
Arhangheli Mihail si Gavriil, in jurul carora Biserica aduna si serbeaza toata obstea, tot "soborul" Sfintilor Ingeri laolalta. Ca
sarbatoare a ingerilor, ziua de 8 noiembrie a inceput a se serba in Biserica de prin veacul al cincilea si ea s-a raspandit
repede in tot Rasaritul crestin.
Despre ingeri, Biserica invata ca ei sunt "duhuri slujitoare" (Evrei,1,14), adica fiinte fara de trupuri, slugi credincioase lui
Dumnezeu si totodata prieteni si ocrotitori ai nostri, pusi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagan, la patria noastra
cereasca, la "Cerul nou si pamantul nou" ce vor sa fie. Asadar, daca ingerii se arata sub forme vazute, nu-i asta firea lor cea
adevarata, forma vazuta este un chip de imprumut, ei sunt "lumea nevazuta", "cerul".
Dupa descoperirile Sfintei Scripturi si dupa marturisirile Sfintilor, ingerii iubesc pe Dumnezeu, Il preamaresc si-I
implinesc voia Lui in conducerea lumilor, imparatiilor, a popoarelor, a oamenilor. Ca slujitori, ingerii sunt uneori implinitori ai
pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepselor peste Egipt. Dar, in mod statornic, ingerii slujesc la
apararea si calauzirea oamenilor. Ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepti: pe Lot de foc, pe Ilie de
Ahab, pe cei trei tineri in cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mantuirii: Nasterea
9
Domnului, suferinta din Ghetsimani, Invierea Domnului, a doua Lui venire. Ingerii pazitori sfatuiesc de bine pe oameni prin
glasul constiintei: tot ce este in noi bun, curat, luminat, orice gand frumos, orice miscare buna a inimii, rugaciunea, pocainta,
faptele bune, toate acestea se nasc in noi si se infaptuiesc din indemnul ingerului pazitor.
La inceput, toti ingerii au fost facuti de Dumnezeu buni, stralucind de frumuseti, de intelepciune si de tot felul de daruri.
Dar, Stapanul Cerului si al pamantului i-a supus unei incercari prin care ingerii, cu voie libera, sa-si dovedeasca ascultarea.
Incercarea aceasta s-a petrecut inainte de facerea lumii. Si, in aceasta incercare, o parte din ingeri, in frunte cu Lucifer, cel
mai frumos si cel mai inzestrat dintre ei, s-a razvratit impotriva Ziditorului sau, zicand: "Pune-voi scaunul meu deasupra
norilor si voi fi asemenea cu Cel Preainalt". Si ametit de mandrie, n-a vrut sa mai asculte de Dumnezeu.
Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: "Si s-a facut razboi in cer: Mihail, si ingerii lui, au
pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a
fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce insala pe toata lumea, pe
pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el" (Apoc.,12,7-9). Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhanghel, precum graieste
Domnul: "Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer" (Luca,10,18). Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub
dansul, inaltandu-se, a cazut si demonii, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.
Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, "credinta catre Stapanul sau, s-a aratat
adevarata capetenie peste cetele celor fara de trupuri". Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul
tuturor si a zis: "Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel ce era cu noi: cel ce era lumina, acum
intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu? Mi-ca-El? Ca numele de Mihail asta insemneaza: "Cine este ca Dumnezeu".
Si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor credinciosi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhanghelul a
fost randuit de Atotputernicul Dumnezeu capetenie a ingerilor buni si mare folositor si de bine facator al mantuirii noastre si,
luand chip vazut, s-a aratat multora, atat in Legea veche cat si in Legea noua.
Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam si astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta,
luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele.
Asa, in proorocia lui Daniil, Gavriil este numele talmacitor al vedenie (Dan.,8,16). Asemenea, Gavriil arata lui Daniil
intelesul celor saptezeci de saptamani de ani pana la venirea lui Mesia Hristos (Dan.,9,21-27). Dupa traditie, tot el, Gavriil,
vesteste lui Ioachim si Ana ca din ei va sa se nasca Doamna, Stapana noastra, Maria, Nascatoarea de Dumnezeu.
In Legea noua, Gavriil descopera preotului Zaharia, nasterea lui Ioan, Botezatorul Domnului (Luca,1,19). Tot Gavriil
anunta Fecioarei din Nazaret nasterea de la Duhul Sfant a Domnului Hristos, Mantuitorul lumii (Luca,1,28). Unii zic ca tot
Arhanghelul Gavriil a fost ingerul in vesmant alb, care, pogorandu-se din cer, a rasturnat piatra de pe usa mormantului si a
sezut deasupra ei, la ceasul Invierii Domnului. Si el a fost acela care, cel dintai, a dat Mironositelor vestea Invierii. Si, ca sa
zicem mai cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toata iconomia Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu, din inceput si pana
la sfarsit.
Pentru aceasta si Biserica lui Hristos a hotarat sa-l praznuiasca pe el, impreuna cu Arhanghelul Mihail, si sa cheme
darul si ajutorul amandoura, rugandu-i ca, prin mijlocirea si rugamintele lor, in veacul de acum, sa aflam izbavire de rele, iar
in cel ce va sa fie, sa ne invrednicim bucuriei si Imparatiei ceresti. Amin.
Întru aceastã zi, arãtare a minunilor marelui Arhistrateg al lui Dumnezeu, Mihail si a celorlalti
îngeri, cu arãtãri si minuni fãcute de ei, adunate pe scurt.
Multe si mari faceri de bine ale lui Dumnezeu s-au facut oamenilor prin ingerii lui
Dumnezeu, pentru ca ei sunt pentru noi, mijlocitori, ajutatori si rugatori catre Dumnezeu. Iar
Mihail, ca un mai mare peste ostile ceresti, ne izbaveste pe noi de toate primejdiile si
necazurile, de boli si de pacate. Ca a fost pus intaiul peste ingeri, in locul lui Lucifer si
lumina lui nu sufera sa o vada cel ce a cazut.
Iar pentru ceilalti ingeri, asa s-a zis in Scriptura. Cand Adam a fost inselat de satana si
s-a izgonit din Rai si cu moarte s-a osandit si neamul omenesc de la dansul a inceput a se
inmulti, incepand de atunci, ingerii au fost pusi de Dumnezeu de paza tuturor oamenilor, ca
sa nu ramana ei fara de purtare de grija sa sa fie inselati de satana. Si de atunci, tot
credinciosul isi are ingerul lui pazitor, iar necredinciosilor s-a pus un inger pazitor asupra
fiecarei tari, precum si Moise a zis: "A pus hotare neamurilor dupa numarul ingerilor lui
Dumnezeu".
De inger a fost luat si Enoh si a fost dus in Rai, ca, pana la a doua venire a Domnului
pe pamant, sa nu vada moartea cea de obste a oamenilor. La fel si Noe celui drept, ingerul
i-a vorbit de potop si l-a invatat pe el cum sa faca corabia, spre scaparea lui si a fiilor lui, ca sa ramana radacina de la Adam,
cel intai zidit, si sa se inmulteasca neamul omenesc, asemenea si jivinile, toate cele fara numar neamuri de dobitoace si de
fiare si de celelalte necuvantatoare, ca sa le pazeasca spre trebuinta oamenilor. Inger a fost si carmaciul corabiei in acele
mari ape si vanturi. Dupa care i-a spus lui Noe cum sa scrie el despre jertfe.
Si lui Avraam de-a pururea ingerii i-au fost sprijinitori si ajutatori la razboi, cand a biruit pe imparatul Codorlamor, care
avea cu sine trei sute de mii de ostasi, iar Avraam, numai trei sute optsprezece copii de casa, ca avea ajutor pe ingerii lui
Dumnezeu. Si pe Moise ingerul l-a pus mai mare peste semintia lui Israel si multe minuni a facut cu dansul: pe israiliteni i-a
trecut marea, pe Faraon l-a afundat, iar in pustiul Sinai minuni a facut.
Si in cetatea Ferza, Valac imparatul a chemat pe Valaam vrajitorul, zicandu-i sa blesteme pe israiliteni ca sa-i fie lui robi,
iar ingerul l-a intampinat pe el in portile cetatii. Deci, catarul a vazut pe inger si a strivit pe piciorul lui Valaam. Apoi Valaam,
vazand pe inger, i s-a rugat lui, zicand: "Nu ma pierde pe mine, stapane, ca iata, de acum nu ca sa blestem, ci ca sa
binecuvantez pe Israel voi merge", precum a si fost. Iar cand a raposat Moise, atunci Mihail Arhanghelul i-a ingropat trupul
sau. Iar dupa aceasta, cand Isus al lui Navi a inconjurat Ierihonul, intru care erau sapte imparati canaanei, dupa ce au cazut
zidurile din temelii, atunci a vazut Iosuna pe Mihail stand ca un ostas intrarmat si i-a zis lui: "Al nostru esti, sau din potrivnicii
nostri?" Si i-a zis Mihail lui: "Eu sunt voievodul ostirii puterilor ceresti si acum am venit spre ajutorul tau". Iar Iosua i s-a
inchinat lui, zicand: "Ce poruncesti stapane, robului tau?" Iar voievodul ostirii Domnului i-a zis: "Scoate-ti incaltamintea din
10
picioarele tale, ca locul pe care stai sfant este". Si a facut Iosua asa. Si a surpat Domnul toata puterea canaaneilor si a dat lui
Israel pamantul acela, pe care l-a fagaduit Dumnezeu parintilor lor.
Insa, dupa aceea, intarindu-se madianitenii si robind pe israiliteni, s-a aratat ingerul lui Ghedeon si i-a zis: "Sa iei cu tine
trei sute de ostasi si sa mergi impotriva imparatilor lui Madiam, Greb si Zebei", cu care erau o mie de mii de madiamiteni. Si a
facut Ghedeon asa, insa a dat oamenilor sai felinare si faclii si au navalit asupra madiamitilor noaptea si din tulburarea
ingereasca acestia s-au taiat intre ei si numai cei ce aveau felinare si erau cu Ghedeon, aceia au ramas vii.
Si iarasi s-a aratat ingerul lui Manoe si femeii lui, spunandu-le lor de nasterea lui Samson, care s-a razbunat asupra
celor de alt neam si a vrajmasilor lui Israil. Inca si cand a iesit David la razboi cu Goliat si l-a lovit pe el cu prastia in frunte,
iarasi ingerul Domnului l-a lovit pe Goliat de dinapoi si a cazut in branci. Ca daca David l-ar fi doborat pe el, apoi ar fi cazut cu
fata in sus, iar nu cu fata in jos. Iarasi ingerul slujea minunat lui Ilie si bucate ii da lui din mainile sale. Iar in vremea lui
Iezechia, a venit asupra Ierusalimului Senahrib, imparatul asirienilor si defaima pe Atottiitorul Dumnezeului lui Israil, iar
Iezechia s-a rugat Atottiitorului si a trimis Dumnezeu pe ingerul Sau si a ucis ingerul Domnului o suta treizeci si cinci de mii
din tabara asirienilor.
Si iarasi, intru acelasi Ierusalim, ingerul venea in tot anul si tulbura scaldatoarea Siloamului si multe tamaduiri facea.
Multe inca Insusi Dumnezeu a facut, aratandu-se in chip de inger, precum s-a aratat si lui Avraam in trei fete si cu Iacov s-a
luptat si la cei trei tineri din Babilon vapaia cuptorului in roua s-a schimbat. Si iarasi ingerul a izbavit pe Daniil in groapa de
gura leilor. Iar pe Avacum, el l-a dus din Ierusalim in Babilon si pe acelasi Daniil cu hrana l-a hranit.
Ingerul iarasi a surpat pe Nabucodonosor imparatul, din cinstea imparateasca, pentru mandria lui, si din om in dobitoc
cu chip strain l-a facut si sapte ani cu iarba si cu pamant s-a hranit, precum mai inainte Daniil ii zisese lui.
Deci vedeti, fratilor, cate faceri de bine a aratat Dumnezeu, pentru ingerii Sai, in Legea veche; apoi cu cat mai mult, in
darul cel nou lucruri minunate a facut.
Asa, cand Hristos S-a sculat din groapa, ingerul a vestit mai intai femeilor, zicand: "Hristos a inviat, nu mai plangeti de
acum". Ingerul si pe Petru l-a scos din temnita si legaturile lui Pavel le-a rupt si temnita a cutremurat-o. Ingerul Domnului a
rapit pe Filip Apostolul de la ochii famenului si l-a adus pe el din Gaza la Azot. Ingerul s-a aratat si lui Corneliu sultasul, la al
noualea ceas din zi, pe cand postea si se ruga lui Dumnezeu, cand i-a poruncit lui sa cheme la sine pe Apostolul Petru.
Ingerul a fost ajutator in razboi imparatului Constantin asupra paganului prigonitor Maxentiu si tot el a incredintat pe
Constantin imparatul, aratandu-i lui crucea pe cer si zicandu-i: "Cu acest semn vei invinge pe vrajmasii tai". Ingerul a fost
ajutator binecredinciosului imparat Iraclie asupra lui Cosroe paganul imparat persan. Iarasi, ingerii Domnului intaresc si pe
Mucenici a grai impotriva paganilor imparati, la razboaie ajuta binecredinciosilor imparati si cuviosilor parinti pustinci le ajuta
ca sa biruiasca mestesugurile diavolesti, Mucenicilor in chinuri le usureaza durerile si ranile si alte multe si de mirare minuni
fac: cuptoarele ce ard cu foc se sting, gurile leilor si ale pardosilor le leaga si pe morti ii inviaza.
Ingerii sunt pazitori si slujitori placuti lui Dumnezeu, cuviosilor parinti si vietuitorilor in pustie: hrana acelora le aduc, fiind
trimisi de Dumnezeu si le-o dau cu mainile lor, precum lui Pavel Tebeul si marelui Eftimie le-a inmultit painile si vinul si
undelemnul. Si nu numai acestora, ci si la multi alti sfinti slujesc ingerii si multe si negraite minuni fac in veacul acesta. Pentru
care pricina si Domnul Insusi zice, catre credinciosi: "Sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici ca, zic voua, ca ingerii lor,
in ceruri pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in Ceruri" (Matei,18, 10).
Deci, Acestuia urmandu-I noi toti, sa laudam acest cinstit praznic al marelui Arhanghel al lui Dumnezeu Mihail, si,
impreuna cu dansul, al tuturor ingerilor Domnului, care se trimit de El, spre slujba, Sfintilor, placutilor Lui si tuturor
credinciosilor le aduc daruri de la Dansul. Pentru aceasta si soborul ce se praznuieste in ziua aceasta, soborul Sfantului
Arhanghel Mihail se numeste.
Întru aceastã zi, cuvânt despre Ioan Grãdinarul.
Un oarecare gradinar, anume Ioan, era foarte milostiv fata de straini. Ca lucra in gradina si toata osteneala sa o da ca
milostenie, tinand numai cele cate erau de trebuinta pentru sine. Iar, mai pe urma, i-a pus diavolul in minte un cuget, zicandu-
i: "Aduna-ti tie putini arginti pentru cand vei imbatrani, sau te vei imbolnavi si vei avea trebuinta de bucate." Si asa, adunand,
a umplut o ulcica de arginti.
Deci, i s-a intamplat lui de s-a imbolnavit si-i putrezea un picior al lui si si-a dat argintul la doctori pentru vindecare, dar
tamaduire n-a castigat. Iar, mai pe urma, a venit la dansul un doctor iscusit si i-a zis: "De nu-ti vei taia piciorul tau, apoi tot
trupul tau va putrezi." Deci, s-a invoit ca sa-i taie piciorul. Iar, intr-acea noapte, si-a adus aminte si s-a pocait de relele ce a
facut si, suspinand, plangea, zicand: "Adu-ti aminte, Doamne, de lucrurile mele cele dintai pe care le faceam, lucrand si le
dam milostenie". Si, acestea zicand el, a stat inaintea lui Ingerul Domnului si i-a zis: "Unde sunt argintii tai, pe care i-ai
adunat?" Atunci, dandu-si seama, a zis: "Gresit-am Doamne, iarta-ma pe mine si, de acum, nu voi mai face asa." Atunci
Ingerul s-a atins de piciorul lui si indata s-a vindecat.
Iar dimineata, sculandu-se, s-a dus in gradina ca sa lucreze. Si a venit doctorul sa-i taie piciorul si a zis: "Unde este
Ioan?" Si i-au spus lui: "De dimineata s-a dus la gradina sa". Iar doctorul, inspaimantandu-se, s-a dus la gradina si l-a vazut
pe el sapand pamantul. Si a proslavit pe Dumnezeu, zicand: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui de Dumnezeu".
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric.
A zis ava Evagrie: "Sezand in chilia ta, aduna-ti gandul tau, adu-ti aminte de ziua mortii, vezi atunci moartea trupului, ia
in gand primejdia si durerea, cunoaste desertaciunea lumii acesteia, randuiala si sarguinta, ca sa poti petrece dea pururea cu
mintea ta luminata si ca sa nu slabesti. Inca mai adu-ti aminte de lucrurile iadului, gandeste-te cum sunt acolo sufletele, in cel
fel de amaraciune a osandei, sau in ce fel de arama suspinare, sau in cata frica si intristare. Sau in ce stare vor astepta
neincetata chinuire sufleteasca si lacrimile cele nesfarsite. Ci inca si ziua Invereii si starea cea dinaintea lui Dumnezeu sa o
pomenesti, gandind la infricosatoarea si groaznica osardie. Pune la mijloc rusinea care merge inaintea celor ce gresesc,
rusine care este inaintea lui Dumnezeu si a Hristosului Sau, a Ingerilor, a Arhanghelilor, a Stapaniilor si a tuturor oamenilor.
Pune la mijloc inca toate chinurile: focul cel vesnic, viermele cel neadormit, groaza, intunericul, scrasnirea dintilor, care este
peste toate acestea si peste celelalte chinuri.
Adu-ti aminte, iarasi, si de bunatatile cele randuite dreptilor si de indrazneala cea spre Dumnezeu Tatal si spre Hristosul
Lui, a Ingerilor si a Arhanghelilor, a Stapaniilor si a tot norodul, adu-ti aminte de imparatie si de darurile ei, de bucurie si de
11
desfatare. Pe amandoua aceste pomeniri sa le aduci intru tine, adica si cu pacatosii sa gandesti la plangere si la tanguire, si
sa nu le uiti pe acestea, ca nu cumva si tu intru ele sa ajungi, dar si de bunatatile cele pastrate dreptilor te bucura si te
veseleste. Si intru acestea, adica, a te desfata sa te sarguiesti, iar de acelea sa te departezi.
Vezi, dar, de acestea sa nu uiti niciodata, ori inlauntrul chiliei tale, ori aiurea altundeva, si de la pomenirea acestora sa
nu-ti departezi mintea, ca, macar pentru acestea, sa scapi de gandurile cele spurcate si necurate. Dumnezeului nostru slava,
acum si pururea si in vecii vecilor!" Amin.
Luna noiembrie în 9 zile: pomenirea Sfintilor Mucenici Onisifor si Porfirie (303-305).
Sfintii Mucenici Onisifor si Porfirie au trait pe vremea imparatiei lui Diocletian (286-305), de la care multe chinuri au
rabdat pentru Hristos. Ca, prinsi fiind ei ca sunt crestini, au fost adusi inaintea stapanitorului si, stand tari in credinta, au
marturisit fara frica pe Hristos, Dumnezeu adevarat. Pentru aceasta marturisire, au luat batai si rani peste tot trupul, in cazan
in clocot au fost aruncati, pe gratar inrosit in foc arsi si intru toate aceste chinuri, macar ca patimeau , se usurau oarecum cu
puterea Celui Preainalt. Deci, paganii, care-i puneau la cele mai neindurate cazne, vazand ca nimic nu-i poate departa de la
credinta lor, au poruncit la sfarsit si au legat picioarele Sfintilor de cai salbatici si, gonindu-i slujitorii, Mucenicii au fost tarati,
multe ceasuri, peste spini si balti, peste pietre ascutite si colturoase, care le rupeau carnea de pe ei. Si asa si-au dat sufletele
lor in mainile lui Dumnezeu. Iar trupurile lor, luate in taina de credinciosi, s-au asezat cu cinste in satul ce se cheama
Panghianeta. Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Matroana (+492).
Aceasta a trait in zilele imparatului Leon cel Mare (457-474) si a urmasilor lui, fiind din Perga Pamfiliei. Maritandu-se, a
avut o fiica si s-a dus la Constantinopol cu barbatul ei, fiind ea ca de douazeci de ani. Acolo, s-a cunoscut cu doua fecioare,
anume Eugenia si Suzana si ravnea la nevointa acestora, ca nu lipseau de la biserica si petreceau toata noaptea
indeletnicindu-se in posturi si privegheri. Deci, aprinzandu-se si mai cu multa caldura de dragostea credintei spre Dumnezeu,
Sfanta si-a lasat pe fiica ei in seama prietenei ei, Suzana, rugand-o sa creasca pe copila in frica lui Dumnezeu, ca pe o fiica a
ei, iar ea, in urma unui vis, s-a hotarat a merge ca famen intr-o manastire de barbati, ca numai asa se va ascunde de barbatul
ei care o urmarea, precum si de toti cunoscutii, ceea ce a si facut. Ca, tunzandu-si parul, s-a imbracat in haine barbatesti si,
dupa ce s-a rugat Domnului, s-a dus la manastirea staretului Vasian. Si, primita fiind de monahi ca famen, i-au pus ei numele
de Vavila.
Deci, afland cuviosul Vasian egumenul, din dumnezeiasca aratare, cele despre ea, ca adica este femeie, a fost trimisa
la cetatea Emesa, intr-o manastire de femei, fara sa o vadeasca pe ea. Era pe vremea cand credinciosii alergau de
pretutindeni la Emesa sa se inchine capului, atunci aflat, al Sfantului Ioan Botezatorului. Si a petrecut aici ea multa vreme si a
atat a crescut in duhovniceasca intelepciune si in fapte bune, cat murind stareta cea batrana, Matroana, a fost aleasa de
toate maicile sa le fie lor stareta in manastirea din Emesa.
Si a aflat de dansa si fostul ei barbat, Dometian si acesta voia sa o ia pe ea cu sila de oriunde, ea fiind femeia lui dupa
lege. Iar ea se ruga sa o acopere pe dansa Domnul si s-o faca nevazuta de barbatul ei. Deci, venind noaptea, si-a luat o
haina de par si putina paine si, iesind din manastire, nestiind nimeni, s-a dus la Ierusalim, iar de acolo la muntele Sinai si apoi
la Beirut, unde a scos, prin rugaciune, un izvor de apa, in pamant uscat si sterp, si unde s-a nevoit multa vreme, luptana
impotriva ispitelor diavolesti, facand semne si minuni.
Deci, murindu-i barbatul, fericita, dintr-o aratare, s-a dus din nou la Constantinopol. Si iarasi, Sfantul Casian a randuit-o
sa sada la manastirea care, dupa dansa, s-a numit manastirea Matroanei. Si traind pana la o suta de ani, cu pace s-a mutat
la Domnul.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintei Teoctista, cea din Lesbos (+881).
Aceasta era din cetatea Metimna si, data fiind de copil la casa de fecioare, s-a facut calugarita. Cand era de 18 ani, fiind
la un praznic al Invierii lui Hristos, a iesit, cu binecuvantare, la un sat, ca sa vada pe sora ei, care traia acolo maritata si a
ramas la dansa. Dar, in acea noapte, s-a intamplat sa vina in satul acela niste talhari din Creta, dintre care cel dintai era
vestitul in rautate Nisir. Acestia, luand robi pe toti ceilalti cetateni, au luat si pe Cuvioasa si s-au dus. Iar a doua zi, s-au oprit
in insula Paros si, scotand robii la tarm, sedeau si se socoteau cu cat sa vanda pe fiecare. Iar Cuvioasa Teoctista, gasind bun
prilej, a fugit in taina in padure, scapand prin aceasta din mainile lor. Deci, ramanand de atunci acolo, a trait fericita treizeci
de ani cu rea patimire, luptandu-se cu foamea, cu gerul, cu arsita si hranindu-se cu ierburi si cu verdeturi salbatice si
nevazand niciodata vreun om, in toata vremea aceasta, ci prin rugaciune numai cu Dumnezeu si cu Preacurata Nascatoare
de Dumnezeu vorbind, prin care si vietuia.
Si, dupa ce au trecut treizeci si cinci de ani, din dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros niste vanatori ca sa vaneze,
locul unde petrecea Cuvioasa, fiind un loc pustiu. Iar unul din vanatori, despartindu-se si cautand locul unde sa afle vanat, a
intrat intr-o biserica a Nascatoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, sa vada cele ce sunt intr-insa. Si, dupa ce a vazut si s-a
inchinat si a ridicat ochii sai in sus si, iata, a vazut in pamant, in partea dreapta a Sfintei Mese, ca o tesatura de panza de
paianjeni, ce se clatina in vant. Si, fiindca voia sa mearga mai departe, ca sa cunoasca bine ceea ce vedea, a auzit un glas
ce-i zicea: "Stai, omule, si nu te apropia ca ma rusinez a ma arata tie, fiind femeie eu". Iar vanatorul, inspaimantandu-se de
napraznicul glas si temandu-se, cauta sa fuga. Iar dupa ce, cu greu si-a venit in sine, vanatorul a intrebat pe ceea ce a
strigat: "Cine si de unde esti?" Iar Sfanta i-a raspuns: "Arunca haina ta ca sa ma acopar cu ea si apoi iti voi spune cele
despre mine". Si vanatorul a facut indata dupa porunca. Iar Cuvioasa, luand haina si imbracandu-se, s-a insemnat pe sine cu
semnul crucii si asa s-a aratat vanatorului, ca o vedere minunata si cu totul neasteptata.
Ca parul capului ei era albit, iar fata ei negricioasa, carne pe trupul ei cu totul nu se vedea la ea, ci doar o piele care
tinea si cuprindea legatura vinelor si a oaselor. Si, scurt zicand, tot trupul ei, nu se vedea trup, ci doar o umbra de trup. Deci,
dupa ce Sfanta a povestit toata intamplarea ei, a rugat pe vanator ca, atunci cand iarasi va veni in insula ca sa vaneze, sa-i
aduca o particica din Sfantul Trup si Sange al lui Hristos. Deci, cand s-a intors vanatorul, a adus cu sine dumnezeiestile
Taine, pe care Cuvioasa luandu-le si facand rugaciune, s-a impartasit, multumind lui Dumnezeu. Iar vanatorul, ducandu-se la
vanat, s-a intors degraba la Cuvioasa, pe care a aflat-o zacand moarta. Deci, sapand pamantul, pe cat s-a putut, si rugandu-
se mult Cuvioasei sa mijloceasca la Domnul pentru dansul, vanatorul a ingropat-o pe ea in locul acela unde o aflase, slavind
si binecuvantand pe Dumnezeu.
12
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre monahul Ioan Colov si ascultarea sa (sec.V).
Fericitul Ioan s-a numit Colov din pricina staturii, smereniei si ascultarii lui. Deci, lasand lumea, tanar fiind, a mers in
Schit cu Daniil, fratele sau adevarat, si amandoi s-au facut calugari si, sezand in chilie, se nevoiau, ostenindu-se cu postul si
cu rugaciunea. Iar, intr-una din zile, Ioan a zis fratelui sau Daniil: "Eu nu vreau sa ma mai ingrijesc de trup; de aceea, nici nu
voi bea, nici nu voi mai manca bucate ce sunt gatite la foc, ci ca un inger fara de griji vreau sa petrec in pustie". Si,
dezbracandu-si hainele sale, s-a dus din chilie. Insa in acea noapte a fost tare rece si, nemaiputand rabda, Ioan s-a intors la
chilie si se grabea, batand in usa. Iar fratele sau, vrand sa-l mustre pe el, abia i-a raspuns: "Cine esti de te grabesti asa?" Si a
zis: "Eu sunt Ioan, fratele tau; neputand suferi frigul, m-am intors ca sa-ti slujesc tie". Si i-a grait: "Nu-ti voi deschide, du-te de
aici, demone, si nu ma ispiti pe mine, ca fratele meu este inger si de trup nu se ingrijeste, nici hrana nu-i trebuie". Deci, dupa
ce s-a pocait, deschizandu-i, l-a primit pe el si i-a zis lui: "Frate, ai trup, deci se cade tie a patimi si a te ingriji pentru haine si
pentru hrana".
Iar dupa aceasta s-a dus Ioan la un mare staret teban, anume Pavel, si-i slujea lui. Si-l invata pe el despre ascultare. Iar
dupa ce a fagaduit ca intru toate sa-l asculte pe staret, luand batranul un lemn uscat, l-a infipt in pamant cu un capat in sus si
i-a zis: "In toate zilele sa-l uzi cu un vas de apa, pana ce va face rod". Si era apa departe de dansii, incat se ducea de seara
si venea dimineata. Iar, vreme de trei ani facand aceasta, a inverzit lemnul si si-a dat rodul sau. Deci, staretul a dat fratilor in
biserica din acest rod, zicandu-le: "Luati de mancati, acesta este rodul ascultarii".
] Dupa aceea, iarasi i-a zis lui staretul: "In cutare loc am vazut gunoi de hiena. Du-te s-o aduci pe ea la mine". Ca era
acolo o hiena rea si omora oameni si dobitoace. Si a zis Ioan: "Parinte, dar ce voi face de va veni asupra mea hiena?" Iar
staretul, zambind, i-a zis: "De va veni asupra ta, sa o legi pe ea si sa o aduci aici". Deci, s-a dus Ioan seara acolo si, iata, a
venit si hiena. Iar el, dupa cuvantul staretului, a inceput a o goni pe ea, zicandu-i: "Parintele mi-a zis mie sa te leg pe tine". Si,
prinzand-o pe ea, a legat-o. Iar staretul sedea, asteptandu-l pe el. Si iata a venit, aducand hiena legata. Acesta vazand,
staretul s-a minunat si, vrand sa-l smereasca pe el ca sa nu se mandreasca, luand un bat, l-a lovit pe el, zicandu-i: "Oare,
caine mi-ai adus aici ratacitule? Dezleag-o pe ea". Si indata fericitul a dezlegat-o.
Întru aceastã zi, Cuviosul nostru Simeon Metafrast (+940).
Patria Cuviosului Simeon a fost Constantinopolul, traind in vremea dreptcredinciosului imparat Leon cel Intelept (886-
912). Deci, pentru faptele lui cele bune si intelepciunea sa, s-a suit la vrednicia de magistru si de trimis imparatesc si avea
multa cinste la imparatul. Asa, oarecand, au navalit arabii in Creta, cu oaste, si au pradat cateva sate si cetati. Atunci,
imparatul a ales conducator pe acel mare si viteaz Himerie, impreuna cu care a trimis pe Cuviosul Simeon Metafrast, sa
mearga soli la arabii care luasera Creta, dandu-le amandoura putere ca, sau sa-i supuna cu binele pe arabi sub imparatia
Constantinopolului, sau sa-i piarda cu oaste prin razboi. De navalirea aceasta a arabilor pomeneste acelasi Metafrast, scriind
viata Cuvioasei maicii noastreTeoctista din Lesbos.
Deci, cu toate ca imparatul il iubea pe Cuviosul si-l cinstea, atat pentru intelepciunea si fapta lui buna, cat si pentru
fireasca lui barbatie, pricepere si socotinta, ce le avea in razboi si pururea pomenitul Simeon nu inclina spre lucrurile acestea
amagitoare, ci cugeta foarte mult sa paraseasca cele ale lumii acesteia si sa se faca monah. Deci, a zis catre imparatul ca,
daca se va intoarce biruitor din Creta, sa-i faca un dar pe care el ar dori sa-l ceara; iar imparatul i-a fagaduit ca, fara
impotrivire, ii va plini cererea. Deci, mergand in Creta impreuna cu Himerie, au vorbit, ca niste soli, inaintea stapanitorilor
arabi si atat i-a imblanzit pe ei prin cuvintele sale cele intelepte, incat fara razboi i-au biruit si i-au silit sa plateasca bir
imparatului...
Deci, intorcandu-se biruitor la Constantinopol, s-au inchinat imparatului, iar Cuviosul l-a rugat sa-i dea lui darul ce i l-a
fagaduit. Dar imparatul, nestiind ce are a-i cere, a dat lui Simeon mana de i-a sarutat-o (ca asa era obiceiul), socotind ca ii va
cere aur sau oarecare cinste mai mare, precum obisnuiesc oamenii de lume, dar Simeon, iubitorul de Hristos, mai mult decat
iubitorul de avutie, n-a cerut alta daruire de la imparatul decat sa-l lase sa se faca monah.
Atunci, s-a mahnit imparatul, pentru ca avea a se lipsi de un barbat atat de intelept si de un ostean atat de viteaz. Si,
neputand a-si calca fagaduinta, l-a imbratisat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon si l-a sarutat zicand: "Mergi, fiule, cu mila
lui Dumnezeu, Caruia roaga-te si pentru pacatele mele".
Deci, dupa ce s-a facut monah si s-a izbavit de tulburarea lumii, Cuviosul a scris vietile sfintilor cate le-a aflat. Si, ca unul
ce era bogat si avea putere si dar, a trimis oameni in felurite cetati si locuri, si i-au adus cate vieti de sfinti au aflat, pe care el
iarasi le-a talcuit cu prea dulci ziceri, pentru care lucru s-a numit metafrast, adica talcuitor. Si, toate cate le-a scris, sunt
intemeiate si fara greseala. Pe acestea si invatatorii italienilor le-au talcuit in limba italieneasca si-l au pe Cuviosul acesta
Simeon in Sinaxarul lor, si-l praznuiesc ca pe un Sfant, ca mult s-a ostenit, atat pentru Domnul, cat si pentru Sfintii Lui.
Întru aceastã zi, cuvânt despre folosul pomenirii mortilor.
Un oarecare om din Cipru a fost robit si, ducandu-l pe el in Persia, acolo l-au inchis pe el in temnita. Iar, scapand unii de
acolo si venind in Cipru, parintii lui i-au intrebat daca nu cumva acolo l-au vazut pe dansul. Si, raspunzand, le-au spus lor ca
a murit. Si inca noi, au zis ei, cu mainile noastre l-am ingropat pe el. Dar nu fusese acela de care l-au intrebat ei, ci altul care
semana cu el; inca le spusese lor ziua si luna in care murise el.
Deci, parintii ii faceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, dupa ce au trecut patru ani, omul acela
robit, fugind de la persi, a venit in Cipru. Si i-au zis lui parintii sai: "Noi auzisem ca ai murit si iti faceam pomenire de trei ori pe
an". Si, auzindu-i pe ei spunand aceasta, i-a intrebat pe ei, in care luna si in care zi faceau aceasta. Iar ei i-au spus: "La
Sfanta Nastere a lui Hristos, la Sfintele Pasti si in Sfanta zi a Cincizecimii". Deci, el le-a zis lor: "Intru aceste trei zile ale
anului, venea la mine cineva in haine albe ca soarele si ma slobozea pe mine din lant si din temnita si umblam toata ziua si
nimeni nu ma cunostea pe mine. Iar a doua zi, iarasi ma aflam purtand lanturi".
Întru aceastã zi, cuvânt despre cei morti.
Se cade a se face pentru cei morti, pomeniri: la trei zile, la noua zile si la patruzeci de zile, cu cantari, cu rugaciuni si cu
milostenie la saraci. Deci, dupa trei zile, facem pomenire, pentru ca a treia zi dupa moarte omului i se schimba chipul. La a
noua zi, facem pomenire, pentru ca de atunci incepe a i se risipi omului toata faptura, ramanand numai inima. Iar la patruzeci
de zile facem pomenire ca atunci si inima incepe sa piara. Ca si la zamislirea omului, in acest chip se alcatuieste pruncul: a
treia zi se inchipuieste inima, a noua zi incepe alcatuirea trupului, iar la patruzeci de zile toate madularele trupului incep a se
13
inchipui.
Deci, stiind dumnezeiestii Parinti ca pomenirile pentru cei morti, adica, milosteniile si slujbele, mare ajutor si folos dau
celor adormiti, poruncesc tuturor sa faca aceasta la biserica, luand randuiala aceasta de la Sfintii Apostoli. Insa aceasta o
graiesc pentru cei credinciosi. Pentru cei necredinciosi, insa, chiar de ar da cineva la saraci averea din toata lumea, nu va
spori nimic, ca cel ce, cand era viu, a fost vrajmas lui Dumnezeu, aratat este ca si dupa moarte este lasat la mila lui
Dumnezeu, ca nu se afla nedreptate la Dumnezeu. Ca drept este Domnul si iubeste si va rasplati fiecaruia dupa faptele lui.
Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
"Ce se întâmplã cu sufletul dupã moarte si cum poate fi el ajutat" de parintele Mitrofan.
" Inmormantarea si pomenirile pentru morti" de Pr. Eugen Dragoi
TAINELE CREDINTEI
Ce se intampla cu sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat
"ANASTASIA" PENTRU TOTI Parintele Mitrofan
Tiparit cu binecuvantarea
I.P.S. NICOLAE CORNEANU,
Mitropolitul Banatului
-CUPRINS-
Scurta lamurire pentru cititori
CE SE INTAMPLA CU SUFLETUL DUPA MOARTE
Taina mortii.
Moartea dreptului si moartea pacatosului.
A treia zi si vamile.
Semnificatia zilelor a noua si a patruzecea
CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR DIN LUMEA DE DINCOLO
Rugaciunea
Mijlocirea Bisericii
Milostenia
SCURTA LAMURIRE PENTRU CITITORI
Textele care urmeaza sunt estrase din lucrarea Parintelui Mitrofan (calugar rus din secolul trecut), Viata repausatilor
nostri si viata noastra dupa moarte (talmacita in romaneste de Mitropolitul Iosif Gheorghian). Parintele Dumitru Staniloae
scria despre ea: "Cartea aceasta este socotita de mare folos credinciosilor si Bisericii intregi, pentru intretinerea legaturii
dintre cei in viata si cei plecati dintre ei [...]. Intr-o epoca in care gandul la moarte, sub influienta mentalitatii occidentale, este
constant reprimat in favoarea unei atentii acordate exclusiv vietii pamantesti, cartea de fata reprezinta o indrumare nepretuita
pentru sustinerea in inimile crestinilor ortodocsi a perspectivei pe care ne-a daruit-o Revelatia." (din prefata volumului 1 al
editiei integrale, aparut in 1993 la Editura "Anastasia").
Fie ca Dumnezeu sa ne pomeneasca intru imparatia Lui, cu toti cei pe care-i purtam in ganduri si in inimi, vii sau mutati
de la noi.
CE SE INTAMPLA CU SUFLETUL DUPA MOARTE
TAINA MORTII.
MOARTEA DREPTULUI
SI MOARTEA PACATOSULUI
Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este
dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura
marturiseste astfel: "Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a
dat pe el" (Eccl.12,7).
Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i
este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea
este de folos omului.
Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea
rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?". Si Dumnezeu ii
raspunse: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".
Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei,
viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa
faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se
descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de
trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. "Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai." (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui
bun.
Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin
cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea
zi dupa moarte?
Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul
astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci
dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin
care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin
marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate
cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.
14
Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor
infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la
vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si
reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre
Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni
in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).
Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit
moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor?
Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi
facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare
salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca
asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta
patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri
intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a
inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui
Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.". Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele
mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare
lucru?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase
omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu
suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci
el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele;
apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si
picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si
cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut
sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se
arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi
un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele.
Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune,
facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand
deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele,
m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si
a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau,
rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau
aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a
scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si
pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme
duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce
este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au
luat si ne-am indreptat spre Rasarit.".
Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:

Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este este primit in rai,
in mijlocul ingerilor;
daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui
Dumnezeu capata biruinta;
cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca
inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta,
judecata omeneasca, si judecata milostiva);
cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata
cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.

Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.


Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee,
spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. "Nebune, intru aceasta noapte ti se
va cere sufletul tau." (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16,
22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa
sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in
Evanghelie.". Ca urmare, ocontinua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si
pasnica.
Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei
15
bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu
rabdare si marime de suflet.
Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de
lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie
Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele
nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din
trup si sa reintre in repausul lor vesnic.".
"Moartea pacatosului este cumplita." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce?
Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale.
Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in
suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de
ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se
uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului
paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul
lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade
cand paraseste aceasta lume.
A TREIA ZI SI VAMILE
SEMNIFICATIA ZILELOR A NOUA SI A PATRUZECEA
Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi? In ce
interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara?
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in
timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe
pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a
despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care
a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica
se roaga in acea zi pentru cei morti.
Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare de Biserica luptatoare, se
numeste - in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in scrierile Sfintilor Parinti - aer. Astfel, prin cuvantul aer nu
intelegem substanta eterica ce inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al caror
scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.
Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa, zice ca ingerii cazuti au fost
izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei refugiu? Dupa Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor
este in vazduhuri (aer), iar Apostolul Pavel ii numeste "duhurile rautatii raspandite in aer" si pe capetenia lor "domnul puterii
vazduhului". Indata dupa caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai, paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim;
cu toate acestea, un alt inger cazut s-a pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile
cerului s-au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet despartit de trupul lui; dreptii,
afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.
Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfaramatorul iadului; din acel
moment portile s-au redeschis. Dupa Domnul, talharul cel bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad,
au trecut acea cale fara piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i opri,
virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, dupa ce s-a
despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi, deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a
alege intre bine si rau, ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.
Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si, printr-o sincera cainta, sa
capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de
pacat o au ingerii cei cazuti. Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele,
amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste atunci greselile sale si prin aceasta
recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul
deja a pronuntat asupra lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami, nici la
judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de
catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc
vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e vinovat, ci
inca si de acelea pe care nu le-a comis, dupa marturisirea Sfantului Ioan Letsvithnik.
Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand
spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza
pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece
patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui
Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama
este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale
greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte
si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a
leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul
de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a
camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a
unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in
general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama
16
este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a
saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a
persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a
saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu);
a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false
cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este
aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.
Cunoscand starea sufletelor dupa moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a
treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea
vamilor.
Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului.
Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In
aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de
pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se
inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele
pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si
tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca
pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa
faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce
Biserica se roaga pentru morti in acea zi.
Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata
particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi - Judecata generala. Aceasta
stare a sufletului, corespunzand cu viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa
schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi dupa Invierea Sa, a inaltat natura umana la gloria suprema, asezand-o pe tronul
dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, dupa dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi dupa
moartea lor, intra in starea ce se cuvine valorii lor morale.
Urmand pilda Domnului Care, dupa inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu,
asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a
fost stabilit prin judecata particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in ziua
Judecatii generale.
Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava Sa, este neincetat preocupat
de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin
harul Sau sa vindece relele sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l
aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru raposatul
tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea de pe urma.
Prin urmare, vedem ca sufletul, dupa despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe pamant si se inalta in a treia zi
catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a
patruzecea zi afla care va fi starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea
definitiva.
CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR
DIN LUMEA DE DINCOLO
RUGACIUNEA
Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:
rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si
rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.
Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de credinta. Domnul Iisus
Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si
asupra altora, asupra viilor si asupra mortilor - este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, dupa invatatura
Apostolului si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in noi.
Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra
sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este
aceiasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita
incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta
sarcina unul altuia inseamna a acea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta
pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui
Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia
parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa
nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?
Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de
mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte.
Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.
Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai daca ei sunt ortodocsi si daca
au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea
rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era
cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de
17
presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta
mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?
Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A
inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se
ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate
propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciune pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul
iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi
nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. "Ca nu este drept nici unul", invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom.
3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti
in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de
mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: "A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti".
Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: "Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului!". El insusi ne-a invatat a ne ruga
astfel: "Si ne iarta noua gresalele noastre!". Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile
noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor
sale.
MIJLOCIREA BISERICII
Daca rugaciunea este expresia vointei, atunci care trebuie sa fie oare puterea rugaciunii intregii Biserici si a tuturor
membrilor sai in favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacitatii rugaciunii in faptele Apostolilor: in urma
rugaciunilor Bisericii, un inger l-a scos pe Apostolil Petru, in timpul noptii, din inchisoare, in ajunul condamnarii sale, fara ca
nimeni sa fi simtit; fiarele sale au cazut si paznicul ce era langa el nu a vazut nimic si nu a auzit nimic (Fapte 12).
In final, este normal a intrari faptul ca rugaciunea are o influienta benefica asupra sufletelor aflate dincolo de mormant.
Intotdeauna Biserica s-a rugat, se roaga si se va ruga pentru morti, pana la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele
trei servicii dumnezeiesti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie si la Vecernie, Biserica se roaga deopotriva pentru vii si
pentru morti. Scopul Bisericii este de a-l sfinti pe om, de a-l face vrednic sa participe la fericirea vesnica. Ea se ingrijeste de
mantuirea tuturor membrilor sai deopotriva, vii sau morti. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca rugaciunile pentru morti sunt un
obicei apostolic si o institutie a Sfantului Duh. Ceea ce este iarasi important este ca aceasta dogma (rugaciunea pentru morti)
a Bisericii Ortodoxe este strans legata cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Ioan Gura de Aur; in timpul
fiecareia dintre ele, Biserica se roaga de trei ori pentru cei raposati. O data se roaga la proscomidie, a doua oara - dupa
citirea Evangheliei, anuntand noutatea prea fericita a mantuirii tuturor celor ce cred in Iisus Hristos si iertarea generala a
pacatelor prin mijlocirea Mantuitorului. Atunci diaconul sau preotul intoneaza indoita rugaciune cu ecfonis in a doua ectenie in
care Biserica se roaga pentru cei raposati in acesti termeni: "Pentru Patriarhii ortodocsi, pentru evlaviosii imparati si
evlavioasele imparatese, Domnului sa ne rugam", pentru a marturisi unitatea si comuniunea intregii Biserici. Aceasta ectenie
se face in rugaciunea cu ecfonis in timpul Liturghiei, in timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decat ctitorii
templului pe care Biserica ii numeste cu adevarat fericiti si in adevar demni de o vesnica pomenire, pe toti cei raposati - atat
pe cei ingropati in aceste locuri precum si pe toti raposatii ortodocsi in general. Dupa indoita rugaciune cu ecfonis, vine
rugaciunea cu ecfonis special pentru raposati. In sfarsit, a treia oara, dupa binecuvantarea Sfintelor Taine, Biserica se roaga
inca o data pentru cei raposati. La serviciile de seara si de dimineata (la Vecernie si la Utrenie), Biserica se roaga deopotriva
pentru raposati, aceasta rugaciune exprimand unirea, legatura, raportul si comuniunea cu ei.
Rugaciunea comuna se face la biserica, rugaciunea particulara se face la domiciliu; de aceea, rugaciunile pentru morti
pot fi rugaciuni comune sau rugaciuni particulare, si trebuie sa ne rugam pentru raposati totdeauna si pretutindenea.
Repausatii pacatosi care erau in iad si care, prin rugaciunile Bisericii si ale rudelor care erau in viata, au capatat iertarea
pacatelor lor, s-au aratat celor vii pentru a marturisi despre schimbarea starii lor dincolo de mormant si pentru a lua parte la
primirea lor in numarul prea fericitilor.
In Biserica crestina, fiecare zi este consacrata memoriei unuia sau mai multor sfinti. In afara de aceasta, fiecare zi a
saptamanii este hotarata unei praznuiri speciale, astfel incat sambata este consacrata memoriei tuturor sfintilor si a
raposatilor. Rugandu-se in fiecare zi, pentru raposati, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii sai sa se roage pe
cat posibil mai des si cu mai multa putere pentru rudele lor adormite; insa aceste rugaciuni trebuie a fi cu deosebire savarsite
sambata, care este o zi speciala, o zi dedicata tuturor sfintilor si raposatilor. Sambata - Sabat - este un cuvant din ebraica,
care se talcuieste prin repaus. Biserica Ortodoxa consacra aceasta zi memoriei tuturor celor ce au parasit acest pamant
pentru lumea de dincolo de mormant, memoriei raposatilor perfecti (sfinti) si raposatilor imperfecti, a caror soarta nu este
desavarsit hotarata. Biserica cere pentru ei repausul vesnic, dupa aceasta viata de suferinta pe pamant.
In aceste zile toata Biserica, adica toti credinciosii, au un interes cu totul special asupra sortii raposatilor.
Aceste zile se numesc sambetele parintilor si se impart in:
sambetele ecumenice generale;
zile de pomenire particulare sau locale.
Sunt cinci sambete ecumenice:
sambata inaintea Sexagesimei;
sambata Sfintei Treimi;
cele trei sambete din a doua, a treia si a patra saptamana Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.
Slujba divina particulara este aceea ce se indeplineste de catre o singura persoana sau de catre o adunare la domiciliul
sau, sau la biserica. Acest serviciu privat cuprinde rugaciunile diminetii si cele de seara, care contin rugaciuni pentru morti,
rugaciunile inainte si dupa pranz, rugaciunea cu care incepe si se termina orice fapta buna. Rugaciunile particulare, savarsite
cu ajutorul preotului, sunt: slujba mortilor (panachida), rugaciunile de multumire (Te Deum) si sfintirea apei (agheasma).

MILOSTENIA
Dupa rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru raposati este milostenia pe care noi o facem in amintirea si in
numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pamantesti pe cei ce au nevoie de ele, pe saraci, adica pe fratii nostri.
18
Milostenia este de mare ajutor pentru odihna raposatilor pacatosi. Tot ajutorul dat saracilor Iisus Hristos il ia asupra Lui:
"Pentru Mine ati facut", zicea El; prin urmare, El nu va vrea sa ramana dator catre aceia de la care a primit binefaceri. Un
pahar de apa rece, cei doi bani ai vaduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile facute de cei vii in amintirea
raposatilor au aceiasi semnificatie ca si cand aceste fapte ar fi fost facute de raposatii insisi.
Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur arata toata importanta milosteniei: "Nimic nu e mai puternic pentru a sterge
pacatele decat milostenia; castitatea si postul nu fac bine decat celui ce le practica si aceste doua virtuti nu ajuta decat la
propria sa mantuire. In timp ce milostenia se raspandeste asupra tuturor si imbratiseaza pe toti membrii trupului lui Hristos.".
Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: "Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau?
Cinsteste-l prin milostenie si prin fapte de milostenie, caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.". Vorbind de
plansul nestapanit si de inmormantarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare raposatilor (ca si viilor, de altfel), el zice:
"Milostenia, facuta in numele raposatului, este un mare ajutor pentru mantuirea sa. Ingropaciunile bogate arata nu iubirea
pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti sa-l plangem cu adevarat pe raposat, iti voi arata un alt fel de soi de inmormantare si
te voi invata sa-l imbraci cu haine ce se vor scula impreuna cu el in ziua Judecatii si-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile
ce vor invia odata cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit si cu care va face sa straluceasca hainele sale, cand
va auzi cuvintele: "Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc.". Acestea sunt lucrurile care il vor face slavit, care il vor face
luminos, care indeparteaza primejdia. Sa ingropam mortii intr-un chip folositor lor si noua, intru slava lui Dumnezeu; sa facem
milostenie intru numele lor; sa le dam bune merinde pentru drum.".
Numarul mantuitilor si al osanditilor este format din bogati si saraci, invatati si nestiutori de carte, domni si slujitori.
Credinta mantuieste si necredinta pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obtine iertarea pacatelor sale pe pamant si dincolo
de mormant prin mijlocirea Bisericii si a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, dupa cuvintele lui Iisus Hristos, nici in
lumea aceasta si nici in cealalta. Noi trebuie sa intelegem prin aceasta nu credinta pe care o au chiar chiar si demonii, ci
credinta care se manifesta prin faptele de indurare catre Dumnezeu si catre oameni.
Astfel, cuvintele: "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele sale.", "Ceea ce omul va fi semanat, va secera.", si alte
cuvinte de acest fel, se refera la A Doua Venire a lui Hristos, cand va veni sa judece viii si mortii, caci atunci nici un ajutor nu
va mai fi posibil si nici o rugaciune nu va mai fi primita, Cand grozava zi a Judecatii cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat
omului pentru a lucra la mantuirea sa si la cea a aproapelui va fi consumat. Sfantul Ioan Damaschinul, legand expresiile de
acest fel cu sfarsitul lumii, zice ca: "Aceste cuvinte se vor indeplini in adevar pentru sufletele nepasatoare de mantuirea lor.
Unde se vor gasi atunci saracii? Unde se va cauta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugaciune, nici pentru milostivire.
Asadar, pana cand va sosi acea ora, sa ne ajutam unii pe altii si sa aducem jertfa de milostenie Domnului Celui indurat si
milostiv.".
Preot EUGEN DRAGOI
INMORMANTAREA
SI POMENIRILE
PENTRU MORTI
Editia a patra
SE TIPARESTE
DIN INITIATIVA SI CU BINECUVANTAREA
P.S. dr. CASIAN CRACIUN,
EPISCOPUL DUNARII DE JOS

Cuprins
Inmormantarea
Priveghere si stalpi (cina)
Ritualul inmormantarii
La cimitir
Pomenirea dupa inmormantare
Pomenirile de dupa inmormantare
Pomenirea de 40 de zile (ridicarea Panaghiei)
Alte randuieli si povatuiri
Hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
Bibliografie selectiva

INMORMANTAREA
Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand
"omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cuma a fost, iar sufletul sa se intoarca la
Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta
viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor
morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor,
pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor
Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in
legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii.
Pentru a evita atat confuziile, dar si superstitiile si datinile fara sens ori care nu au legatura cu credinta crestina ortodoxa,
am insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia
decedatului.

19
Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajeaza alte institutii (Oficiul starii civile, medicul
specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai de aspectele in care
Biserica si slujitorii sai sunt implicati.
Povatuirile au mai mult caracter practic, intrucat nu ne-am propus - si nici nu este cazul - o abordare teologica a mortii si
ceremonialului inmormantarii.
Ce trebuie sa facem?
Moartea unuia dintre crestini, este, fireste, prilej de indurerare si de intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa
anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este
cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a
implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie,
carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o
icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara,
premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru
a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta".
Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa Botezului prin care cel raposat a devenit
membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul ce nou al nestricaciunii, cu care vom
invia la ziua Judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).
Pe piept i se pune o icoana sfintita cu chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfantului pe care decedatul l-a avut ca
patron spiritual (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept
(dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste.
Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.
La capatul mortului se aseaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin pana la inmormantare aprind lumanari, rostind
rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!"
Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe
pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata
de Apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos
Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia
dupa Ioan 8, 12).
Deasupra usii de la intrarea in casa se aseaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea
de 40 de zile.
De retinut:
Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care
doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta
parte a casei.
In traditia populara s-a incetatenit obiceiul ca, de la moarte pana in ziua inmormantarii, sa se acopere oglinzile din casa cu
o panza alba, sa se rastoarne oalele cu fundul in sus si altele. Aceste practici - care sunt, evident, superstitii stravechi - ar
avea darul de a impiedica intoarcerea defunctului sau poposirea lui mai indelungata in casa unde a trait si, eventual, a murit.
Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula,
acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbati nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile, iar
femeile, in semn de jale, pana la inmormantare isi lasa parul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa
evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de
acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte!" sau, daca este femeie,
"Dumnezeu s-o ierte!"
Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-l gasim adunati langa trupul raposatului.
Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care
nu se folosesc in astfel de momente.
Daca decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l odihneasca!
(ori s-o odihneasca!).
PRIVEGHERE SI STALPI (CINA)
In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba
"stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care
se adauga citirea unor carti din cele patru Evanghelii.
Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o
coliva (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar de vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.
Colivia facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a omului
este graul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe
care Domnul Insusi le-a infatisat cu simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca
roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si
putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia
coliviei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca o va
dobandi mortul.
In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe o farfurioara ori tavita pe pieptul mortului, la baza icoanei.

De retinut:
Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de
conserve etc.), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractic, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru
20
a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect
destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias
priceput.
Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia, se se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt, hartie, capete de lumanare, lemne
ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand
respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine evlavioasa, rugandu-se
impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment
de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba
randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu
curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcatuirea coliviei.
Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri
de dulce, ori sa intrebam preotul.
Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca, de catre credinciosii mai
evlaviosi, din Sfintele Evanghelii si Psaltirea.
Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna.
Unii credinciosi, in situatia cand decedatul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a
dat sufletul, solicita preotului ca la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara
lumanare". Intr-adevar, Biserica ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima
impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui
raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija".
Asadar, astfel de mentiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, intrucat accentueaza vinovatia decedatului sau a rudelor pentru
lipsa de grija fata de suflet.
Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se
impartasea, editiile mai noi ale catehismului ortodox ingaduie, fara a fi obigatoriu, ca atunci cand se face pomenire sau
parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea "mort neimpartasit si nespovedit", iar uneori si "fara
lumanare".
RITUALUL INMORMANTARII
In ziua si la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si
cantaretului cate o lumanare aprinsa.
Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de
inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.
Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capatiul mortului);
urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce se impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in
care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul
mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.
Pe drum, pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub
conducerea cantaretului.
Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul
unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti.
De retinut:
Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si
exprima mentinerea unei superstitii care denota ignoranta.
Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. (A se vedea
Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfarsitul acestei carti). De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare,
romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de
seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi
din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
In timpul slujbei din biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste, de reculegere si de rugaciune.
Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un
mar, un colacel etc.), de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau
"Bogdaproste!" (cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!") Aceste formule
inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc in asemenea ocazii. Lumanarile si
darurile trebuie impartite inainte de inceperea slujbei, pentru a nu perturba desfasurarea randuielii de inmormantare.
Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si
rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta
credinta comuna in "Lumina - Hristos" care calazueste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele
apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul "Luminii celei
neapuse".
La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi, saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca
rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al
impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in
locasul bisericii si nu trebuie deranjata atmosfera slujbei de inmormantare.
Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea in mitologia
anticilor ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A atasa un ban de Sfanta Cruce
reprezinta o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox autentic nu o poate sustine.
21
Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege
panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in
biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii
spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul
sau cu gandul, dezleaga-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat
pe sine..."
Deci, este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbei inmormantarii. In coliva, colac si in
capete se aprind lumanari, arzand tot timpul slujbei.
Coroanele si pomul raman la usa bisericii.
Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
La capataiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, dupa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau
icoana cu patronul numelui.
Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori
inaintea acestuia bucati de panza alba numite ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele
reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata
al lui Dumnezeu si au menirea de a uni cele vazute cu cele nevazute. Tot acum se impart daruri si bani celor saraci, spre
pomenirea celui raposat.
Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul
celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar
nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel
mai scurt spre cimitir.
Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir.
Toti stiu ca cel decedat se duce "pe dtumul fara de intoarcere". Aceasta expresie inseamna, in fapt, ca mortul nu se mai
intoarce, evident, acasa (exista chiar o zicala populara - "mortul de la groapa nu se mai intoarce"). Multi insa considera ca
expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o
serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerare greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati pe parcurgerea
pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu
organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.
Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni - nu este bine sa se faca inmormantare ("pentru ca e
inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare,
inmormantarea putand sa se faca in orice zi a saptamanii.
LA CIMITIR
Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii,
preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire". Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul
ramas bun pot sa o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi
savarseste tot ritualul de ingropare (varsa undelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si
darurile care se impart la cimitir.
De retinut:
Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci
de zile (Panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire
pentru cel decedat.
Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.
Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele
amintind de frumusetea raiului.
Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la
mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
Tot acum se impart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se indrepte catre strainii
nevoiasi.
S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de pomana, o plapuma (ori o patura),
perne, o caldare cu apa, o ganie vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui
raposat, care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o
rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.
Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de
trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere in a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe.
Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat,
decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile
rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se
pregateste de intalnirea cu Dumnezeu.
Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor
care traiesc o viata grea in azilurile de batrani orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor de handicapati, intr-un cuvant,
strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie de mancare.
Daca inhumarea se face intr-un mormant din care s-a dezgropat o alta persoana decedata mai inainte, osemintele aceleia se
aduna de catre gropari, se curata si se aseaza intr-un saculet de panza alba. Preotul, la mormant, va stropi cu vin si
undelemn si aceste oseminte, care apoi se ingroapa, de regula, la picioarele celui decedat de curand. Familia trebuie sa aiba
22
grija sa pregateasca o coliva pentru sufletul celui ale carui oseminte au fost reinhumate, care se va binecuvanta de preot la
cimitir, pomenindu-i si aceluia numele, dupa randuiala.
POMENIREA DUPA INMORMANTARE
Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si,
indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.
Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manance cu cuviinta
si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mananca si
nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l
ierte!" (sau s-o ierte!), iar cand se primesc un vas, imbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci "Dumnezeu sa
primeasca".
Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine
de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de buna-cuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.
Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura.
Milostenia cea mai primitiva este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci,
familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganele de copii.
Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va
ajuta din fondurile bisericii si va angaja Comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia
nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini
porunca dragostei crestine, care trebuie vadita prin fapte concrete in astfel de situatii.
De retinut
Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe
maini. S-a incetatenit obiceiul ca persoanele care se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta
practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape
de sters atunci cand cei poftiti la masa sunt in numar mare.
Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin
aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea conjugata cu postul este mai puternica.
Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mancarea de
post". Aceasta este o viziune necrestina asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin
post. Mortul nu mananca, nu bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "Imparatia lui Dumnezeu - spune Sfantul Apostol Pavel
- nu este mancare si bautura" (Romani 14, 17).
Deci, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la sfatul competent al preotului.
POMENIRILE DE DUPA INMORMANTARE
Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste o data cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii dupa
ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a
mortilor in Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:
La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a
Mantuitorului a treia zi.
La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al 9-lea,
cand Domnul, inainte de a muri pe cruce, a fagaduit talharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri".
La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la ce a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Inviere, "pentru
ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer".
La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.
La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor
pentru viata de dincolo.
In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.
De retinut:
Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, in prealabil, cu preotul.
Acest lucru este necesar intrucat trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savarsirii pomenirii.
De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si sambata.
POMENIREA DE 40 DE ZILE (RIDICAREA PANAGHIEI)
La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa celelalte, se pregatesc o icoana si
un colac. Din colac, preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor
decedatului.
- Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales
imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvantarea acestor daruri, indeosebi de haine, se face de catre
preot printr-o rugaciune speciala aflata in Molitfelnic. Exista obieciul indatinat sa se imparta de fiecare data farfurii cu
mancare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad
nimic in aceasta privinta si fiecare poate da cat crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influienta asupra starii
sufletesti a celui raposat.
- Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, dupa
pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an,
pe care acesta sa-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le savarseste in sfanta biserica.
- In legatura cu zilele de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul in care se
implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac
pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv,
slujba sa fie deja savarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte, si nu dupa sorocul de pomenire. Referitor la aceasta
problema, iata sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxa Romana (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula): "Toate
23
soroacele de pomenire a mortilor incep a se calcula din momentul mortii, si nu de la inmormantare. Din momentul mortii,
sufletul intra in grija lui Dumnezeu Care randuieste, conform invataturii noastre de credinta, judecata particulara: <<...precum
este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati>> (Evrei 9, 27). Aceasta judecata care priveste mai
ales sufletul, fiindca trupul va fi judecat doar la invierea cea de obste si la Judecata Viitoare sau A Doua Judecata, nu are in
vedere daca trupul este inmormantat sau nu. Aceasta tine de cultul mortilor si de grija si respectul pe care cei vii le arata fata
de cei morti.
Parastasul de 40 de zile, care este si cel mai important dintre soroacele de pomenire a mortilor, se calculeaza totdeauna
de la moartea celui credincios. In principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor raposati sa le savarsim exact in ziua in
care ele se implinesc, de la moartea celui pomenit. In situatii speciale sau daca familia doreste sa faca pomenirea cu
mancare de dulce, iar sorocul cade in post, sau probleme de familie sau sociale ne obliga sa nu putem savarsim pomenirea
exact in ziua in care cade, atunci este bine ca sjujba respectiva sa se faca inainte, si nu dupa trecerea sorocului. Cat priveste
parastasul de 40 de zile, care in traditia ortodoxa inseamna ziua in care sufletul se prezinta la judecata particulara, acest
soroc, daca nu este indeplinit chiar in a 40-a zi, este bine sa fie savarsit mai inainte, pentru ca sufletul sa mearga inaintea lui
Dumnezeu cu plusul nostru de rugaciune si de milostenie, care sa fie sa sa atarne in favoarea lui. Caci aceastga este rostul
rugaciunii si al milosteniei pentru cei morti, adica de a mijloci pentru ei si a le usura pacatele, prin rugaciunile si faptele
noastre de mila. Nu consideram ca este o greseala mare sau o pagubire pentru cei raposati, nici daca sorocul se face dupa
trecerea datei respective, caci importante sunt rugaciunea si milostenia care se fac pentru cei raposati, si mai putin data. Mai
grav este daca nu ne rugam deloc pentru ei, din nepasare, nestiinta sau necredinta. Dar pentru impacarea constiintei
noastre, este bine sa savarsim pomenirea inainte de implinirea sorocului.".
Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevad o singura exceptie: daca decesul se
intampla in mijlocul saptamanii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri seara, cand se
va face parastasul lui. Iar sambata cea viitoare a saptamanii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se
face cand i se vor implini numarul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se incep de la Duminica cea noua (a Tomii) pana
la implinirea zilelor celor 40".
ATENTIE !
Nu se fac parastase in urmatoarele zile si perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind ziua Invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare.
b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase duminica, cel
putin in duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a
nu se intuneca bucuria praznicului cel mare al Invierii.
c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sf. Teodor.
d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.
e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.
In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se
face liturghie obisnuita sau deplina.
Este de dorit ca pomenirile sa se faca legate de savarsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de
mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani ar fi de dorit ca
parastasul sa urmeze dupa Sfanta Liturghie.
La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40
de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic in plus, ca si cand
ar trebui sa atragem atentia Mantuitorului asupra sorocului de care este vorba.
In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei decedati dupa sarbatoarea Sfintei Invieri din anul precedent, rudele "poarta
capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest
prilej, savarseste slujba parastasului.
Obiceiul, practicat in unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reinhuma cu slujba speciala nu este
prevazut in cartile de sjujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului.
Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte daruri sunt in functie de posibilitatile
celor care fac pomenirea.
Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca se poate face coliva de grau fiert si in perioada dintre Sf. Pasti si
Pogorarea Sf. Duh.
Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca sjujba sa se faca in comun si nu separat, caci cu
cat rugaciunea are caracter colectiv, cu atat este mai puternica.
La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume:
sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Infricosatoarei Judecati, numita si Mosii de iarna si sambata
dinaintea Pogorarii Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8
noiembrie), ziua de 6 august, Pastele blajinilor (luni si marti, dupa Duminica Tomii) si Joia Inaltarii, in special pentru eroi, ca si
ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele
trebuie respectate si cultivate, caci prin aceasta intretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care
acopera osemintele lor.
ALTE RANDUIELI SI POVATUIRI
Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o lumanare cand si-au dat sufletul), in
preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare (numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba ori un prosop, pe
care preotul o aprinde de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta randuiala in
fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani.
Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si, ca orice ofranda adusa lui
Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat
24
ori de la persoane particulare, intrucat in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul
tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care prin ardere provoaca fum
inecacios si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in
conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol bisericesc,
credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la pangarele parohiale, intrucat sunt produse la atelierele
specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa.
Pentru pruncii morti pana la varsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba
inmormantarii este diferita.
Pentru toti decedatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sf. Pasti si Duminica Tomii), slujba inmormantarii
se face dupa o randuiala speciala.
Celor care urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarsesc nici slujba inmormantarii si nici
slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Biserica. (Vezi Hotararea Sf. Sinod din anul 1928, la sfarsitul
acestei lucrari).
Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se savarseste nici o slujba si sunt ingropati la
marginea cimitirului, intr-un loc anume destinat.
Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage
clopotul si nu se tin cuvantari. (Vezi hotararea Sf. Sinod nr.506/1949 la sfarsitul acestei lucrari).
Crucea de la mormant care se "ridica", de regula, dupa pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, inlocuind pe cea
de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa
curata, busuioc, lumanari, tamaie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se stropi
de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor
monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta panzei nu este absolut necesara.
Mormintele trebuie ingrijite de rudele decedatului in permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). In legatura
cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc
bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatai pentru
cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, incorsetati in adevarate cutii de beton si mozaic.
De multe ori, langa aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii si de negrija noastra. Crestineste este ca si mormintele
vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni, fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei
morti sau le neglijeaza cu vinovatie.
Timp de 40 de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela si mormantul se tamaiaza (de una din rude ori de la o
persoana desemnata in acest scop). Pararea ca rudele apropiate nu au voie sa mearga la mormant sau sa tamaieze groapa
pana la pomenirea de 40 de zile este incorecta si trebuie parasita.
La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului.
Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atat mai mult, cu cat preotul, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "Se
pecetluieste mormantul acesta pana la A Doua Venire a Domnului".
Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul
de enorie, asa cum am mai spus.
Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra Ortodoxa, imdepartand obiceiurile si
datinile omenesti si indeplinind, pentru folos sufletesc, povatuirile ei.
HOTARARI
ALE SFANTULUI SINOD AL BISERICII
ORTODOXE ROMANE
Hotararea luata in sedinta din 15 iunie 1928, privind incinerarea
Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul cand cineva dintre ei ar voi sa se incinereze,
Biserica la va refuza orice asistenta religioasa;
Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului,
la care cimitir se va inmormanta cel decedat;
Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte".
Hotararea nr.506, din 1949, privind inmormantarea sinucigasilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178)
"Slujba inmormantarii sinucigasilor <> sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe
marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa ritual redus.
Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari".
Hotararea nr. 9117, din 1953, referitoare la folosirea cantarii instrumentale la inmormantari (B.O.R., nr. 6, 1954, p. 656-657)
"Folosirea cantarii din intrumente muzicale la inmormantari se lasa la aprecierea chiriarhirilor, spre a o rezolva de la caz la
caz, acolo unde acest obicei este introdus, cu conditia sa nu prejudicieze solemnitatea si atmosfera de evlavie a slujbei".
Bibliografie selectiva
Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum sa cinstim mortii, Barlad, 1938.
Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1990.
Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Bucuresti, 1992.
Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Bucuresti, 1993.
Pr. dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinta crestina, Malovat, 1996.
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. I, Galati, 1996; vol. II, Galati, 2001.

Luna noiembrie în 10 zile: pomenirea Sfintilor Apostoli Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Cuart si Tertiu (+66).
Toti acesti Sfinti sunt in ceata celor 70 de Apostoli ai Domnului. Din viata lor inchinata raspandirii cuvantului lui
Dumnezeu putine stiri s-au pastrat in Sfintele Scripturi si in Sfanta Traditie.
Asa, despre Sfintii Olimp si Rodion se stie ca au urmat Sfantului Apostol Pavel, la Roma, unde, fiind prinsi pe vremea
25
imparatului Nero, din porunca acestuia, li s-au taiat capetele (Rom. 16,11;15).
Sfantul Sosipatru se afla pomenit si el de Sfantul Pavel in Epistola lui catre romani (16,21), iar traditia ne spune ca a fost
episcop Bisericii din Iconia, unde s-a savarsit in pace.
Sfantul Erast, iarasi, este pomenit in aceeasi Epistola catre romani a marelui Pavel (16,23). Acesta a fost mai intai
iconom al Bisericii din Ierusalim, iar apoi episcop al Paneadei, de unde cu pace s-a dus catre Domnul.
Tot astazi se pomeneste si Sfantul Apostol Cuart. El a fost episcop al Beirutului si mult s-a ostenit pentru raspandirea
dreptei credinte. Deci, pe multi pagani botezandu-i, a adormit in Domnul (Rom.16,23).
Cat despre Sfantul Tertiu, el este acela care a scris Epistola marelui Pavel catre romani si a fost al doilea episcop in
Iconia, dupa Sfantul Sosipatru (Rom.16,22).
Iar acum, toti impreuna stau inaintea tronului lui Dumnezeu, intru vesnica veselie, primind de la Dansul rasplatiri pentru
nevointele si ostenelile lor cele cu multe dureri. Dumnezeului nostru, slava!
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Orest.
Acest Sfant a fost din cetatea Tiana, din tara Capadochiei, doctor cu mestesugul. Deci, marturisind pe Hristos, a fost
prins de dregatorul Maximin, pe vremea imparatiei lui Diocletian (286-305) si, nesupunandu-se a jertfi idolilor, ci marturisind
cu indrazneala pe Hristos Dumnezeu, a fost batut cu toiege atat de rau, cat nu era loc intreg pe trupul sau. Deci, l-au dus la
capistea idolilor si, sufland el asupra lor, au cazut idolii si s-au facut ca praful. Apoi, l-au inchis in temnita si, dupa sapte zile,
stand inaintea judecatorului Maximin, l-au silit iarasi sa jertfeasca. Si, nesupunandu-se, i-au patruns gleznele cu piroane lungi
si, legandu-l cu lanturi de un cal salbatic, l-au luat la goana si, tarandu-l douazeci si patru de mile departe de cetatea Tiana,
si-a dat sufletul.
Întru aceastã zi, cuvânt de suflet folositor, din Pateric. Un oarecare frate din Tebaida ne spunea noua, zicand: "Eu, fratilor, am
fost feciorul unui aducator de jertfe idolilor. Deci, cand eram eu copil, vedeam de multe ori pe tatal meu alegand seara si
dimineata in capiste, inchinandu-se si tamaind idolii. Iar, odata, am mers eu dupa tatal meu, in taina, nestiindu-ma el, ca sa
vad ce face cand merge in capiste si cum se inchina. Si, daca am mers si am intrat in capiste, am vazut pe satana, sezand ca
un imparat pe scaun imparatesc, si toti ostasii lui stand inaintea lui. Si, a venit unul din draci si i s-a inchinat lui, iar el l-a
intrebat, zicand: "De unde vii si ce ai facut?" Raspuns-a dracul si a zis: "Iata, in cutare parte am fost si am ridicat sfada si
razboi mare si multa varsare de sange am facut intre oameni si am venit sa-ti spun". Zis-a lui satana: "In cate zile ai facut
aceasta?" Raspuns-a demonul: "In treizeci de zile". Si, maniindu-se, a poruncit de l-au batut pe el, zicand: "Numai aceasta
slujba mi-ai facut in atatea zile?"
Si aceasta facandu-se, a venit alt drac, inchinandu-se lui. Iar el l-a intrebat si pe acela, zicand: "De unde ai venit?"
Raspuns-a acela: "Am fost pe mare si am ridicat furtuna mare asupra unei corabii cu multime de oameni si s-au inecat toti in
mare si am venit ca sa-ti spun". Si, l-a intrebat pe el zicand: "In cate zile ai facut aceasta?" Raspuns-a el, zicand: "In douazeci
de zile". Si a poruncit de l-au batut si pe acela, zicand: "De ce numai atat de putin lucru si atat de putina slujba mi-ai facut in
atatea zile?" Si, iata, si al treilea drac a venit si s-a inchinat lui. Si l-a intrebat si pe acela de unde a venit. Si a raspuns si
acela, zicand: "Intru aceasta cetate s-a facut o nunta. Si am pornit sfada si razboi mare intre nuntasi si intre mire si mireasa.
Si multa varsare de sange am facut si am venit sa-ti spun". Si l-a intrebat pe dansul, zicand: "In cate zile ai facut aceasta?" Si
a zis: "In cinci zile". Si a poruncit sa-l bata si pe acela, zicand: "Pentru ce in cinci zile numai atat de putina slujba si lucru ai
facut?"
Dupa aceasta a venit si altul si i s-a inchinat lui. Si l-a intrebat si pe acela, zicand: "Dar tu de unde ai venit?" Raspuns-a
acela, zicand: "Eu, stapane, sunt patruzeci de ani de cand ma lupt cu un calugar sihastru in pustie, iar intru aceasta noapte l-
am impins si l-am aruncat in desfranare". Iar satana, auzind aceasta, s-a sculat si l-a sarutat pe el si l-a pus pe scaun
aproape de dansul, zicand: "Cu adevarat bun lucru si placuta slujba mi-ai facut, vrednic esti de cinstea mea, ca ai facut o
isprava ca aceasta".
Acestea, vazandu-le cu ochii mei si cu urechile mele auzindu-le, am cunoscut ca mare este cinul calugaresc. Drept
aceea si eu, lasand lumea, am iesit in pustie, Dumnezeu povatuindu-ma pe calea mantuirii".
Întru aceastã zi, minunea tãmãduirii de catre Sfântul Ioan Gurã de Aur a dregãtorului Arhela.
Esti in Antiohia un om, anume Arhela, dregator fiind si mai mare in cetate. Deci, i-a iesit lui pe obraz o pecingine si,
petrecand multa vreme cu ea, n-a putut sa se curateasca de ea, si era foarte necajit, nu numai pentru buba, ci si pentru
rusine, ca era mare si la loc aratat si nu putea fi ascunsa, incat de multe ori zabovea mai mult in casa sa si nu iesea afara. Si
toti se fereau de el si se intorceau, nesuferit fiindu-le sa se apropie de danul. Insa avea ei un prieten apropiat si acela ii purta
de grija, vazandu-l pe el intr-acest fel. Iar odata, fiind el cu dansul in casa lui, din a lui Dumnezeu purtare de grija, a zis catre
Arhela: "Aud pe multi de un calugar ce vietuieste intr-una din manastirile din preajma cetatii, fiindca umbla unii dupa dansul,
si, intorcandu-se spun multe despre dansul. Deci, asculta-ma pe mine, la ceea ce te sfatuiesc eu: sa mergem la dansul in
manastire, cu credinta si cu cuget drept, si sa-l rugam sa faca rugaciune catre Dumnezeu pentru tine si nadajduim ca nu ne
vom intoarce de la dansul fara milostivire".
Aceasta auzind de la prietenul sau, Arhela a mers cu dansul in manastire la fericitul Ioan si, cazand la picioarele
Sfanului, il ruga pe el pentru tamaduirea bolii. Iar Sfantul Ioan a zis lui Arhela: "Sa fagaduiesti Domnului ca vei face cele
placute Lui si sa umpli mainile celor neputinciosi poate sa te tamaduiasca pe tine si sa te din averile tale si sa crezi ca
Dumnezeu faca sanatos de boala ce te-a cuprins". Si, raspunzand, Arhela i-a zis lui: "Toate cele poruncite mie de sfintia ta le
voi pazi pana la sfarsitul vietii. Si, de am rapit de la cineva fara dreptate, ii voi intoarce indoit, numai tamaduieste-ma pe mine,
Cuvioase parinte". Atunci, fericitul Ioan a zis celor ce stateau in fata: "Luati-l pe el si spalati-l cu apa din care beau fratii in
numele Domnului nostru Iisus Hristos si se va tamadui". Deci, l-au luat si i-au facut lui precum le-a poruncit lor. Si, intru
acelasi ceas, i s-a curatat pecinginea fetii lui si s-a facut teafar, rumeneala intorcandu-se la el, incat nu ramasese nici o urma.

Si s-a intors Arhela la fericitul Ioan, multumind lui Dumnezeu si placutului Sau Ioan, cazand la picioarele lui si
multumindu-i de vindecarea sa. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

26
Luna noiembrie in 11 zile: pomenirea Sfantului Mare Mucenic Mina, cel din Mitropolia
Cotiani (+304)
Sfantul Mina a fost pe vremea imparatiei lui Diocletian si Maximian (286-305), si era din
tara Egiptului, crestin cu credinta, iar cu slujba ostas din ceata tribunului Firmilian, aflandu-se
in rasarit cu trupa sa, in Cotianiul Frigiei, unde stapanea dregatorul Arghirisc. Deci, acesti
imparati pagani au dat porunca in toate partile ca, oricine nu se va inchina zeilor, sa fie
pedepsit cu chinuri si cu moarte, incat pretutindeni crestinii erau siliti sa jertfeasca idolilor.
Atunci, fericitul Mina, nesuferind sa vada cinstindu-se ratacirea idoleasca si inchinarea la
idolii cei fara de suflet, si-a lepadat ostasia si s-a dus in munte, in pustie, voind mai bine a
vietui cu fiarele, decat cu un popor care nu cunoaste pe Dumnezeu. Si, umbla din loc in loc,
invatand legea lui Dumnezeu si curatindu-si sufletul cu postul si cu rugaciunea.
Si, trecand multa vreme, s-a facut in cetatea Cotiani un mare praznic idolesc, la care,
adunandu-se mult popor paganesc, se faceau jocuri si intreceri, alergari si lupte in cinstea
necuratilor zei. Deci, intarindu-se indeajuns si auzind de acest praznic, Sfantul Mina s-a
aprins de ravna pentru Hristos si, lasand muntii si pustietatea, a venit in cetate. Si, stand in
mijlocul oamenilor, la un loc inalt, a propovaduit cu indrazneala pe Hristos. Prins si adus
inaintea dregatorului Arghirisc, acesta l-a osandit sa fie batut fara crutare cu vergi si tarat prin
cioburi ascutite, de i-au sfartecat trupul. L-au frecat apoi cu gheme de par aspru, fara mila, l-au ars cu faclii si l-au tras pe o
roata. Dar Hristos isi intarea Mucenicul care, ramanand nestramutat in credinta, striga cu glas mare: "De Dumnezeul meu
nu ma voi lepada. Al lui Hristos am fost, sunt si voi fi si idolilor vostri nu voi jertfi, nici le voi pleca genunchiul meu". Acestea
auzindu-le dregatorul, a dat cea din urma hotarare, zicand: "Lui Mina ostasul poruncim sa i se taie capul cu sabia". Si asa,
Sfantul Mina a luat de la Hristosw cununa Mucenicilor.
Din minunile Sfantului Mina, istorisite de Timotei, arhiepiscopul Alexandriei.
Dupa moartea paganilor, si uratorilor de Dumnezeu imparati ai Romei, imparatind dreprcredinciosul
imparat Constantin cel Mare si credinta in Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci, oarecare iubitori de
Hristos din cetatea Alexandriei, cautand si afland moastele Sfantului slavitului Mucenic al lui Hristos Mina, au
zidit o biserica cu numele lui. In aceeasi vreme, un negustor dreptcredincios din tinutul Isauriei, venind in
Alexandria pentru negutatorie si auzind de minunile si de tamaduirile cele multe care se faceau in biserica
Sfantului Mina, a zis intru sine: "Ma voi duce si eu, deci, si ma voi inchina cinstitelor moaste ale Sfantului
Mucenic si voi duce si eu un dar in biserica lui, ca sa-mi fie mie Dumnezeu milostiv, cu rugaciunile
rabdatorului Sau de chinuri". Si asa, sculandu-se, a purces, luand cu sine o punga plina de galbeni. Si,
venind la un iezer facut de revarsarea marii, a aflat o trecatoare si a venit la locul ce se zicea Loxonita, si,
acolo, iesind la tarm, isi cauta loc unde sa se odihneasca peste noapte, ca era seara. Si afland o casa, a zis
stapanului ei: "Prietene, fie-ti mila si ma primeste in casa ta, ca sa dorm peste noapte, ca a apus soarele si ma tem a merge
singur pe cale, si nici nu am tovaras sa calatoreasca cu mine". Iar cel cu casa a zis: "Intra, frate, si ramai aici, pana ce se va
face ziua". Deci, intrand oaspetele in casa, s-a culcat si a adormit. Iar cel cu casa, vazand la oaspete punga cu galbeni, a
ravnit la ea si, indemnat fiind de diavolul, a gandit sa ucida pe oaspetele sau, ca sa ia aurul. Deci, s-a sculat la miezul noptii si
l-a sugrumat cu mainile sale, apoi, taindu-l in bucati, l-a pus intr-o cosnita si l-a ascuns in camara sa cea mai dosnica,
cautand un loc foarte ferit, unde sa-l ingroape. Pe cand cugeta el acestea, s-a aratat Mucenicul lui Hristos, Mina, sezand pe
cal, venind ca un ostas trimis de imparatul si, intrand pe usa in casa ucigasului, intreba de oaspetele cel ucis. Iar ucigasul se
lepada, zicand catre Sfantul: "Nu stiu ce spui, stapane, n-a fost la mine nimeni". Iar Sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat
in camara cea mai dinlauntru. Si, afland cosnita, a tras-o afara si a zis catre ucigas: "Ce este aceasta?" Iar acela, foarte
infricosandu-se, s-a aruncat pe sine la picioarele Sfantului. Iar Sfantul, alcatuind bucatile celui taiat si rugandu-se, a inviat pe
cel mort. Si a zis catre dansul: "Da slava lui Dumnezeu!". Iar el, sculandu-se ca din somn si cunoscand ce a patimit de la cel
cu casa, a proslavit pe Dumnezeu si se inchina ostasului celui ce se aratase, multumindu-i. Deci, Sfantul, luand aurul de la
ucigas, l-a dat omului celui inviat si i-a zis: "Mergi in calea ta cu pace". Iar intorcandu-se catre ucigas, l-a prins si l-a batut,
certandu-l pe dansul, iar el cerea iertare. Iar Sfantul, dandu-i iertare si rugandu-se pentru dansul, a incalecat pe cal si s-a
facut nevazut de la ochii lui.
Era in Alexandria un om cu numele Eutropiu. Acesta a fagaduit sa dea la biserica Sfantului Mina un blid de argint si,
chemand pe argintar, i-a poruncit sa-i faca lui doua blide de argint: un blid pe numele Sfantului si sa scrie pe el cuvintele
acestea: "Blidul Sfantului Mare Mucenic Mina", iar celalalt a poruncit sa-l faca pe numele lui, si sa scrie pe el asa: "Blidul lui
Eutropiu, cetatean al Alexandriei".
Si argintarul, dupa porunca, a inceput a lucra, iar cand a sfarsit amandoua blidele, blidul Sfantului Mina a iesit mai frumos
si mai luminat, si, scriind numele fiecaruia pe blidul sau, le-a dat lui Eutropiu. Acesta, calatorind odata pe mare, a ospatat din
amandoua blidele, nou facute, si, vazand blidul cel facut pe numele Sfantului Mina mai frumos decat blidul lui, nu vrea sa-l
mai dea Sfantului, ci a poruncit slugii sale ca sa puna intr-insul bucate, iar blidul celalalt a gandit sa-l trimita la biserica
Sfantului Mina. Deci, dupa ce s-a sfarsit masa, sluga a luat blidul Mucenicului si, mergand la marginea corabiei, a inceput a-l
spala in mare. Si, spalandu-l, a cazut asupra lui o spaima, ca a vazut un om iesind din mare, care, rapind blidul din mana lui,
s-a facut nevazut. Iar sluga, tremurand de frica, s-a aruncat in mare dupa blid. Aceasta vazand, stapanul lui s-a temut si,
plangand zicea: "Vai mie, ticalosul, ca am ravnit blidul Sfantului si am pierdut si pe robul meu impreuna cu blidul. Iar Tu,
Doamne Dumnezeul meu, nu te mania pana la sfarsit asupra mea si fa mila cu sluga mea. Ca iata, dau fagaduinta ca, daca
voi afla macar trupul slugii mele, apoi voi face alt blid ca acela si-l voi da pe el placutului Tau, Sfantul Mina, sau pretul blidului
celui pierdut il voi da la biserica Sfantului". Si, ajungand corabia la mal, a iesit Eutropiu la uscat. Si se uita pe tarmul marii,
vrand sa vada trupul slugii aruncat in mare, ca sa-l ingroape pe el. Si, luand aminte cu sarguinta, a vazut pe sluga cu blidul
iesind din mare si, inspaimantandu-se, a zis cu mare glas: "Slava lui Dumnezeu, cu adevarat mare este Sfantul Mucenic
Mina". Si au iesit afara toti din corabie si, vazand pe sluga tinand blidul, s-au mirat si slaveau pe Dumnezeu. Si l-au intrebat
pe el cum a ramas viu si cum a iesit sanatos. Iar el le-a spus zicand: "Cand m-am aruncat in mare, un barbat cu buna
27
infatisare, impreuna cu alti doi m-au apucat si au calatorit impreuna cu mine ieri si astazi pana aici". Iar Eutropiu, luand pe
sluga si blidul, s-a dus la biserica Sfantului Mina si, inchinandu-se, au lasat blidul cel fagaduit Sfantului si s-au dus, multumind
lui Dumnezeu si proslavind pe placutul Sau, Sfantul Mina.
O femeie oarecare cu numele Sofia, din partile Fecozeliei, mergea la Sfantul Mina ca sa se inchine. Si a intampinat-o un
ostas pe cand mergea pe cale si poftindu-o pe dansa, vrea sa o sileasca la desfranare, iar ea, impotrivindu-se, chema in
ajutor pe Sfantul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci si pe siluitor l-a certat si pe femeie a pazit-o nevatamata. Ca
ostasul acela, legand calul de piciorul sau cel drept, vrea sa o sileasca pe ea. Iar calul, salbaticindu-se, nu numai ca a aparat
pe femeie, ci pe stapanul nelegiuit l-a tarat pana la biserica Sfantului Mina, nechezand si sforaind, incat a scos pe multi din
biserica sa-l vada, ca era praznic si se adunase multime de popor la biserica. Deci, vazand ostasul adunare de barbati si
calul tot salbaticindu-se, si ca nimeni nu putea sa-l ajute, si-a vadit fara rusine faradelegea sa, marturisind-o inaintea tuturor.
Si indata a statut calul si s-a facut bland. Iar ostasul, intrand in biserica, a cazut in genunchi, rugandu-se si cerand iertare
pentru pacatul sau.
Un schiop si o femeie muta sedeau langa biserica Sfantului, impreuna cu multi altii, pentru tamaduire. Iar la miezul noptii,
cand dormeau toti, Sfantul s-a aratat schiopului si i-a zis: "Apropie-te incetisor de femeia cea muta si o atinge pe dansa la
picior". Iar schiopul a zis: "Sfinte al lui Dumnezeu, au doara desfranat sunt eu de-mi poruncesti aceasta?" Iar Sfantul i-a zis a
doua oara si a treia oara acelasi lucru: "Daca nu vei face aceasta, nu te vei tamadui". Deci, omul s-a tarat, dupa porunca
Sfantului, si a atins-o pe cea muta la picior. Iar ea, desteptandu-se, a inceput a striga, suparandu-se asupra schiopului, care,
temandu-se de ea, s-a sculat si, sarind, a fugit. Si asa au capatat amandoi vindecarea lor: ca femeia muta a grait limpede, iar
omul cel schiop a sarit ca cerbul. Si amandoi, intelegand minunea, au dat multumire lui Dumnezeu si Sfantului Mucenic Mina.
Un oarecare pagan, avea ca prieten un crestin. Deci, ducandu-se paganul intr-un loc departe, a dat prietenului sau, spre
pastrare, o ladita cu o mie de glabeni. Si paganul a zabovit catava vreme in acel loc, in care se dusese. Iar crestinul a gandit
in inima sa sa nu mai dea inapoi galbenii paganului, cand se va intoarce, ci sa-i tainuiasca, ceea ce a si facut. Ca venind,
paganul a cerut crestinului sa-i dea galbenii ce i-a incredintat spre pastrare, iar crestinul a tagaduit, zicand: "Nu stiu ce
graiesti, ca nu mi-ai dat mie nimic". Paganul, auzind aceasta, s-a mahnit si s-a deznadajduit de aurul sau, dar a zis
crestinului: "Frate, nimeni nu stie de aceasta, numai unul Dumnezeu si, daca tagaduiesti aurul, cel dat tie spre pastrare,
zicand ca nu l-ai primit, apoi spune aceasta cu juramant. Deci, sa mergem la biserica Sfantului Mina si acolo jura-te ca n-ai
luat de la mine ladita cu o mie de glabeni". Si au mers amandoi; si crestinul s-a jurat, inaintea lui Dumnezeu, ca n-a luat de la
pagan aurul lui spre pastrare. Dupa sfarsitul juramantului, au iesit amandoi din biserica si, cand au incalecat pe caii lor, a
inceput calul crestinului a se salbatici, incat nu mai era cu putinta a-l tine, ca, rupand fraul, a fugit si a aruncat la pamant pe
stapanul sau. Si, cazand crestinul de pe cal, i-a iesit din deget inelul si o cheie din buzunarul sau. Apoi, sculandu-se, a prins
calul si l-a imblanzit si, incalecand iarasi, mergea impreuna cu paganul. Ajungand la un loc, a zis crestinul catre pagan:
"Prietene, iata, locul este frumos; sa descalecam de pe cai si sa mancam". Si, descalecand au slobozit caii sa pasca, iar ei au
inceput a se ospata. Deci, dupa putin, crestinul a vazut pe sluga sa ca venise si sta inainte, tinand ladita paganului intr-o
mana, iar in cealalta, inelul cel cazut din degetul lui si cheia. Si, vazandu-l, s-a inspaimantat. Si a zis catre sluga: "Ce este
aceasta?" Sluga a zis: "Un ostas calare a venit la stapana mea si i-a dat cheia si cu inelul si a zis catre dansa: Trimite in
graba ladita paganului, ca sa nu cada barbatul tau in primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea, ca sa ti le aduc, precum ai
porunci". Iar paganul, vazand aceasta, s-a mirat de minune si, bucurandu-se, s-a intors impreuna cu crestinul la Sfantul Mina.
Si s-a inchinat pana la pamant si cerea cu staruinta Botezul, pentru o minune ca aceasta, la care el insusi a fost de fata. Iar
crestinul ruga pe Sfantul sa-i dea lui iertare, ca unul ce a defaimat legea lui Dumnezeu. Si amandoi au primit precum au
cerut: unul, adica, Sfantul Botez, iar celalalt, iertare; si a mers fiecare intru ale sale, bucurandu-se si slavind pe Dumnezeu si
pe placutul Sau, Sfantul Mucenic Mina.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Victor (+160).
Acesta s-a nevoit pe vremea lui Antonin Piul, imparatul romanilor (138-161) si a lui Sebastian stapanitorul, in Italia. Ca,
silindu-l sa se lepede de Hristos si nevrand sa se supuna, mai intai i-au sfaramat degetele, apoi le-au bagat intr-un cuptor
aprins si, tinandu-l trei zile intr-insul, a iesit sanatos. L-au silit, apoi, de a baut bauturi otravite si, nevatamandu-se cu nimic, au
crezut in Hristos si cei ce pregatisera otrava. Dupa aceasta, i-au taiat Mucenicului toate vinele de la maini si de la picioare si
l-au bagat intr-o caldare cu undelemn fierbinte. L-au spanzurat apoi pe lemn si l-au ars cu focul, dupa aceea i-au scos ochii si
l-au tinut trei zile spanzurat cu capul in jos. Iar mai pe urma, l-au despuiat de piele si atunci si-a dat sufletul in mainile lui
Dumnezeu, taindu-i-se capul cu toporul.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Stefanida.
Aceasta era sotia unui ostas si credea in Hristos dintru inceput, de la stramosii sai, dar, murindu-i barbatul, a ramas
vaduva. Deci, vazand ea pe Sfantul Victor ca patimea cu patimi mai presus de om, il fericea pe el, si pentru barbatia lui si
pentru cununile ce avea sa le primeasca de la Dumnezeu. Deci, pentru o pricina ca aceasta, ca a marturisit, adica, si ea, intre
oameni pe Hristos, ca Dumnezeu mai inainte de veci, a fost dusa la dregator. Si i-au legat ei mainile de varful a doi copaci de
finic, pe care, cu mare sila i-au indoit. Iar cand i-au slobozit, intorcandu-se copacii cu repeziciune la starea lor cea dintai, au
spintecat pe Sfanta in doua bucati. Si asa, fericita si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, la 11 noiembrie.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Vichentie diaconul (+303).
Patria Sfantului Vichentie era Spania, fiind din cetatea Augustopol si, aflandu-se impreuna cu episcopul Valerie, invatau
amandoi poporul, ziua si noaptea, legea lui Dumnezeu. Si, vazand episcopul pe ucenicul sau cu buna pricepere si cu
frumoase purtari, l-a sfintit diacon si l-a facut propovaduitor al cuvantului lui Dumnezeu.
Era pe vremea paganestii imparatii a lui Diocletian (286-305), iar imparatul trimisese, ca dregator al sau in Spania, pe
tiranul Dacian, cu porunca sa omoare fara mila pe toti cei ce cheama numele lui Hristos. Deci, ajungand dregatorul in
Valencia, daca a auzit de Valerie episcopul si de Vichentie diaconul sau si de lucrarea lor pentru Hristos, indata a trimis
ostasi sa-i prinda si sa-i aduca in lanturi inaintea divanului sau de judecata. Si, mai intai, i-au bagat in temnita, punandu-le
picioarele in butuci, fara mancare, fara bautura, timp de trei zile. Apoi, scotand pe Vichentie, a poruncit de l-au frecat cu
tesale, care-i scrijeleau tot trupul si l-au rastignit pe o cruce, chinuindu-i toate madularele. Deci, pogorandu-l, iarasi l-au batut
si l-au ars pe coaste cu faclii. Iar fericitul nu inceta marturisind pe Hristos. Si, ca si cand ar fi ramas nevatamat, zicea: "Nu cer,
28
tiranule, sa incetezi a ma chinui, ci sa-mi dai si mai mari chinuri, ca mai tare este puterea lui Hristos, Care ma intareste, decat
puterea ta care ma chinuieste. Si nu voi inceta a marturisit si a-L proslavi pe Hristos, Unul si Adevaratul Dumnezeu".
Deci, deznodandu-i toate incheiturile, l-au batut pe piept cu bete de fier aprinse si, ramanand nevatamat, l-au aruncat in
temnita, unde fericitul s-a invrednicit de ajutorul ingerilor. Si indata dupa aceasta, si-a dat sufletul la Dumnezeu.
Intru aceasta zi, pomenirea Preafericitului Parintelui nostru, Teodor Marturisitorul, egumenul studitilor (+826).
Acesta s-a nascut in Constantinopol, pe vremea imparatiei lui Constantin Copronim (741-775), din parinti dreptcredinciosi,
anume Fotino si Teoctista. Deci, alegandu-si de mic calea cea buna si saturandu-si din destul setea de invatatura, s-a inaltat
la inaltimea cunostintei, si, calugarindu-se si deprinzand tot felul de fapte bune, s-a invrednicit si de darul preotiei, de la
Sfantul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Iar preacuviosul Platon se afla atunci egumen la manastirea, studitilor. Si
acesta, batran fiind, si lipsindu-se de egumenie pentru liniste, a primit fericitul Teodor, nepotul sau, egumenia, povatuind bine
si cu multa si dumnezeiasca ravna turma cea incredintata lui. Si adunand in lavra studitilor mii de calugari, care petreceau in
rugaciune si in lucrul mainilor, manastirea era in floare, pastorind-o zilnic la pasunea mantuirii cu hrana cuvantului de
invatatura.
Deci, fiindca Teodor staretul, impreuna cu Tarasie patriarhul, au mustrat cu indrazneala pe imparatul Constantin, feciorul
imparatesei Irina, ca s-a despartit de legiuita lui sotie, imparateasa Maria, si a luat pe alta, Teodota cu numele, Sfantul
Tarasie a fost scos din scaunul sau, iar pe marele Teodor, batandu-l, il surghiunira la Tesalonic.
Si n-a fosr chemat Cuviosul din surghiun decat dupa ce a fost orbit imparatul, fiul Irinei, lipsindu-se astfel si de vedere si de
imparatie. A mai fost izgonit, iarasi, Cuviosul pe vremea imparatului Stavrachios (811), tot la Tesalonic. Iar la anul 813, luand
Leon Armeanul imparatia, aceasta a inceput din nou a huli Sfintele icoane. Si Cuviosul Teodor, mustrand cu indrazneala pe
imparatul pentru ratacirea lui, a fost izgonit de acesta in ostrovul Apoloniadei si de acolo a fost trimis in partile rasaritului,
unde, batut fiind, a primit o suta de toiege pe spate, suferind cu vitejie. Tot atunci, a indurat batai grele si de la mai-marele
ostirii. De acolo, l-au trimis la Smirna si aici l-au inchis in temnita, punandu-i picioarele in butuci.
Deci, luand Mihail Gangavul imparatia (820-829), a fost scos si Cuviosul Teodor din legaturi si chemat din surghiun. Si,
avand cativa ani de odihna, ne-a lasat Cuvintele lui de Invatatura (catehezele), dupa care cu buna nadejde a raposat in
Domnul, la 11 noiembrie 826, in varsta de 68 de ani. Dumnezeului nostru, slava!
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Teodor, egumenul studitilor, despre cei ce se ostenesc pentru Dumnezeu.
Fratilor si parintilor, oamenii cand se aduna, fac negutatorie si sobor in toate zilele si vand si cumpara, dar scurta este
vremea aceea, fiindca iarasi se strica. Dar negutatoria cea pentru suflet tot una sta si nu se strica, ci este intinsa cat viata
fiecaruia. Ca negutatoria aceasta nu este aur sau argint, nici haine, ci mantuirea sufletului si viata vesnica, intru Imparatia cea
fara de sfarsit, pentru care se cade sa avem acum toata sarguinta si grija. Deci, sa nu gresim, fratilor, din neiscusinta, nici sa
ne lipsim de negutatoria cea buna, ci sa ascultam pe Domnul, Cel ce zice: "Imparatia cerului aproape este de noi, numai sa o
cumparam pe ea in toate zilele noastre, nu dand intaietate aurului sau argintului, ci adunand credinta dreapta si viata curatita,
ascultare si rabdare cu smerita intelepciune si dragoste, care este legatura desavarsirii". (Col.3, 14). Ca, iata, Domnul
propovaduieste in Evanghelie, zicand: "Iarasi este asemenea Imparatia Cerurilor cu un negutator, care cauta margaritare
bune. Si, afland un margaritar de mult pret, s-a dus, a vandut toate cate avea si l-a cumparat", (Matei, 13, 45, 46).
Iata, dar, sunteti si voi buni negutatori, lasand toate si cumparand pe Hristos, bunul si cinstitul margaritar. Ca aceasta este
a lua crucea Sa si a-I urma Lui cu cuviosie si cu dreptate. Deci, de vreme ce soborul sta de fata, apoi este vremea de
desteptare, de priveghere si de nevointa mare. Drept aceea, fratilor, sa fim gata si mai buni, cumparandu-ne mantuirea
noastra la acest "targ" dumnezeiesc. Bun negutator este acela ce toate vorbele le vinde pentru tacere, de nimic amarandu-
se, nici vaitandu-se. Bun negutator este cel ce a schimbat si a cumparat cinste, prin nevointa sa. Bun negutator este cel ce a
schimbat si a cumparat cinste, prin nevointa sa. Bun negutator este cel ce trupul si sangele sau isi vinde si primeste Duh prin
rabdarea si prin ascultarea fratilor. Si de vreme ce, despre ascultare este cuvantul, sa vorbim deci despre aceia care in toate
zilele fac bucate pentru frati si mult se ostenesc si asa implinesc legea dragostei. Sa luam aminte la cei ce se ostenesc spre
trebuintele fratilor, ca niste buni si iscusiti lucratori intru Domnul. Si iarasi, sa luam aminte la cei ce canta cu intelegere si
lauda pe Dumnezeu, cu nevointa mare, si care sunt vrednici de indoita plata. Sa intelegem dar, cum este viata noastra si cum
au lucrat Sfintii Parinti acea fericita negutatorie, cu multa rabdare, ca si noi bine sa lucram negutatoria si desavarsiti facandu-
ne, sa trecem de aici, dupa cuvantul Domnului cel zis de David: "Intoarce-te suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut
tie bine" (Ps, 114, 7). Deci, fie ca un glas ca acesta sa ne fie si noua grait, in vremea mortii, si sa castigam viata vesnica.
Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre milostenie.
Milostenia este mestesugire inteleapta, folositoare celor ce o fac pe ea; si prietena de aproape cu Dumnezeu este, ca de-a
pururea sta inainte, aproape de El, si cu lesnire aduce daruri pentru oricine voieste, daca nu este asuprita de noi. Iar asuprita
este atunci cand o facem din bunuri straine. Iar cand este curata, multa indrazneala are, ca ea dezleaga legaturile celor
legati, strica intunericul, stinge focul, omoara viermii, izgoneste scrasnirea dintilor si cu multa bucurie deschide usile cerului.
Ca imparateasa este cu adevarat, asemeni cu Dumnezeu facand pe oameni. Ca zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru
este milostiv" (Luca, 6, 36).
Si este usoara, avand aripi de aur cu zbor care infrumuseteaza pe ingeri, precum zice Proorocul: "Aripile voastre argintate
vor fi, ca ale porumbitei, si spatele vostru va straluci ca aurul" (Ps. 67,14). Ca mai bine decat un porumbel, porumbita priveste
prin gene cu ochi blanzi si nimic nu-i mai frumos decat ochii acestia. Frumos este si paunul, dar pe langa porumbita este ca o
nimica. Ea este pasare frumoasa si minunata avand aripi de aur, care vede mai inalt decat toate, fecioara este cu fata alba si
blanda. Cu aripi este si usoara, stand inaintea scaunului Imparatesc. Si, cand vom fi judecati, va sta grabnic de fata si se va
arata si ne va scoate pe noi de la osanda, imbracandu-ne cu aripile sale; ca jertfe ca acestea voieste Dumnezeu, de la noi,
Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna noiembrie în 12 zile: pomenirea celui dintre Sfinti Parintelui nostru Ioan Milostivul, arhiepiscopul Alexandriei
(+619).

29
Sfantul Ioan Milostivul a fost cipriot de neam, fiul lui Epifanie, domnul tarii, din Amatunda Ciprului, si a trait pe vremea lui
Eraclie, imparatul Bizantului (610-641).
Singur la parinti si mostenind o mare avere, la varsta cuvenita el s-a casatorit si a avut doi copii; dar murindu-i si sotia si
copiii, Ioan si-a impartit averea la saraci si a hotarat sa traiasca, de aici inainte, in slujba lui Dumnezeu si a celor lipsiti si in
suferinta, de unde si numele de Milostiv, cum i se zicea, pentru multele fapte bune si milostenii ce a facut in viata sa, incat
vestea despre dansul ajunsese in toata partea de rasarit a crestinatatii.
Deci, cand scaunul patriarhiei de Alexandria era fara pastor, imparatul Eraclie, la cererea poporului, a inaltat la aceasta
treapta pe Ioan, care, desi nu voia, mai apoi a primit hirotonia si a fost facut pastor al Bisericii din Alexandria, punand astfel
lumina in sfesnic, cum zice Evanghelia. Aici, grija lui cea dintai a fost cunoasterea saracilor, pe care ii numea "stapanii si
domnii mei", ca unii carora Hristos le-a dat puterea sa deschida poarta cerului celor ce fac milostenie cu dansii. Incepand a
paste oile cele cuvantatoare, s-a sarguit, mai intai, a-si curati poporul de eresurile vremii. Tot in timpul pastoriei sale, a avut
loc si navalirea persilor in Ierusalim si in alte parti ale imparatiei, ducand cu ei, o data cu cinstitul lemn al Crucii, multimi de
prinsi, pe care i-au luat pentru a-i vinde ca robi.
Cu acest prilej, fericitul Ioan a trimis in ajutor corabii cu grau si aur mult pentru rascumpararea celor cazuti in robie. A
trimis, de asemenea, mesteri si lucratori egipteni pentru refacerea caselor si bisericilor stricate si pangarite de navalitori,
precum si oriunde era nevoie, care pline de hrana celor infometati, saraci si in suferinta. Si asa, plin de ravna pentru
pastrarea dreptei credinte si pentru rugaciune, gata de orice fapta buna, in slujba saracilor, fericitul Ioan a petrecut multi ani
pe scaunul arhieriei sale, multe minuni facand, precum istoria lui ne arata.
In anul 619, voind Sfantul sa mearga la Constantinopol, pe drum l-au parasit puterile si, abatandu-se pe la Cipru, a murit
in Alexandria, locul nasterii sale, cinstit nu numai de crestini, ci si de necredinciosi.
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Nil Pustnicul (+450).
Sfantul Nil era de neam ales din Constantinopol. In vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395), el avea inalta
slujba de prefect al capitalei. Traia intr-o familie fericita, avand un fiu si o fiica. Din dragoste pentru Dumnezeu, el s-a retras
cu fiul sau Teodul la Sinai, in vreme ce sotia lui s-a dus cu fiica ei, la o manastire de maici din pustia Egiptului. Cand hoardele
barbare au scaldat intr-o baie de sange muntele Sinai, Nil a scapat cu fuga. Teodul a fost luat ca rob, insa a izbutit curand sa
scape si sa-si afle tatal pierdut. Episcopul din Eluza, la hotarul dintre Arabia si Palestina, a sfintit in preot atat pe tata cat si pe
fiu. Restul vietii, Nil l-a petrecut, iarasi, la muntele Sinai, ca pustnic.
De numele lui Nil, traditia a legat o multime de scrieri, care de buna seama, sunt de la mai multi scriitori. Dintre acestea,
Sfantul Nil Sinaitul ar fi alcatuit numai cartea ce se cheama "Povestiri", celelalte ar fi ale altora ca: Evagrie sau Nil din Ancira,
adica Nil ascetul din Filocalie, care n-a trait niciodata in Sinai, dar care era unul din marii indrumatori duhovnicesti ai timpului
sau, precum scrierile lui ne arata.
Deci, alcatuind el cuvinte pustnicesti pline de toata intelepciunea, intelegerea si folosul, carti care indeamna spre
nevointa, cu puterea cuvantului si cu darul Sfantului Duh, si asa, aducand cu dumnezeiasca dragoste pe multi, la Hristos, cu
pace s-a savarsit.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre milostenie.
Cu milostenia si cu credinta se curata pacatele. Iar milostenie scotesc nu pe cea adunata din silnicia si din jaful altuia, ca
aceea nu este milostenie, ci cruzime si neomenie. Ca ce folos este a dezbraca pe unul si a imbraca pe altul? Ca, chiar si
toata averea altuia de vom da, de nici un castig nu ne este noua. Si dovada este Zaheu care, atunci cand isi facea
rugaciunea la Dumnezeu, a zis: "Voi intoarce impatrit celor ce i-am napastuit". Iar noi, de mii de ori napastuind si apucand,
socotim ca ne rugam lui Dumnezeu; dar, oare, nu-L maniem pe El, inca si mai mult?
Ca, spune-mi mie, daca ai fi adus la altar un cal mort, tragandu-l din raspantiile drumului, oare nu toti te-ar fi gonit pe
tine, ca pe un spurcat si un iesit din minte? Deci, de ce nu te-as mustra? Ca, daca este adunatura din jafuri, nu este numai
precum calul cel mort, ci cu mult mai rau. Si tu acelasi lucru faci, cand, prin cuvintele tale, fagaduiesti lui Dumnezeu ca te vei
departa de rele, iar, prin obiceiurile cele rele, ajutorezi din jafuri pe cei ce n-au si, asa, iti aduci jertfa ta la altar. Dar acum, nu
este numai aceasta singura greseala, ci si una mai cumplita decat aceea, ca necinstesti, adica, sufletele sfintilor. Ca altarul,
masa aceasta, este de piatra sau de lemn, si se sfinteste si se curateste, iar acele suflete pe Insusi Hristos il poarta si tu
indraznesti a trimitea acolo, in ele, o necuratie ca aceasta. Dar el zice, ca nu da ajutor din avutia aceea, ci din alta avere
curata. De ras sunt aceste cuvinte si glume. Oare nu stii ca daca intru averea ta cea multa vei cadea si averea nedreapta,
aceasta pe toata o necinsteste. Precum si intr-un izvor curat cineva aruncand gunoaie, tot izvorul il face necurat, asa si
lacomia, intrand in bogatie o strica pe ea. Pentru ca, iata, s-a zis: "Din aceasta pricina mai bine este a nu milui". De vreme ce
si Cain mai bine era sa nu fi adus jertfa nicidecum, decat aducand jertfa proasta, sa manie pe Dumnezeu.
Iar cel ce ajuta, din cele straine, cum nu-l va mania pe Domnul? Ca zice Dumnezeu: "Jefuirea altuia este jefuirea Mea,
iar nu din averea ta. Acela este stapanul averii aceleia, chiar daca de mii de ori o vei tine tu pe ea. Eu ti-am poruncit, zice
Domnul, sa nu jefuiesti, iar tu cu jafuri Ma cinstesti". Si oare nu-ti va zice tie: "Tu gandesti faradelegea, ca Eu sunt asemenea
tie. Mustra-te-voi si-ti voi pune inaintea fetii tale pacatele tale". Sa ne departam deci, de cele nedrepte si cele drepte sa le
facem, pentru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 13 zile: pomenirea celui între Sfinti Pãrintele nostru Ioan Gurã de Aur, arhiepiscopul
Constantinopolului (+407).
Acest mare dascal si luminator al lumii a fost din marea cetate Antiohia, nascut la anul 344, din parinti dreptcredinciosi:
tatal lui se numea Secund si era capetenia Siriei, iar mama sa, Antuza.
Din frageda varsta, a pierdut pe tatal sau, iar mama sa, nemaicasatorindu-se, desi era foarte tanara, isi inchina viata
cresterii copilului ei. El a fost botezat la varsta de 20 de ani si a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai vestiti dascali din
Antiohia: Libanius si Andragatie. Indata, inca de la inceput, Sfantul atata o mare dragoste catre stiinta vorbirii si, cu nevointa
se puse la invatatura si, cu ascutimea mintii ce avea, a deprins toata stiinta elineasca. Tot asa a ajuns si la stapanirea
crestinestilor Scripturi, avand doi indrumatori de seama: pe arhiepiscopul Antiohiei, Meletie, si pe Diodor, episcopul din Tars,
capetenia scolii din Antiohia.
Mai era in Antiohia si o casa crestineasca de asceti, pe care o conducea un nevoitor mai in varsta, Carterius cu numele,
30
de unde Sfantul Ioan, si alti tineri ca el, dezgustati de o viata calduta, fara duh de jertfa, faceau
legaminte ascetice, din dragoste pentru Hristos. Era ca o manastire in cetate. Este timpul cand
Sfantul Ioan isi implini visul sau de taina, de a duce o vreme, o viata pustniceasca. In muntii din
preajma Antiohiei, el a trait, asadar, patru ani de manastire cu viata de obste si doi ani de pustnicie,
intr-o pestera. Deci, ajungand, astfel, la deprinderea vietii ascetice, Sfantul Ioan a fost ridicat la
randuiala clericilor de Sfantul Meletie, arhiepiscopul, care-l si botezase si l-a sfintit diacon (381), iar
Flavian, urmasul lui Meletie, l-a sfintit preot (386). In aceasta vreme, Sfantul Ioan a scris
preafrumoasa lui carte Despre preotie, inchinata prietenului sau Vasilie, cautand sa-si indreptateasca
fuga lui de preotie, socotindu-se nevrednic.
Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul si predicatorul neintrecut al patriarhiei din Antiohia, alcatuind multe cuvinte de
invatatura. Din acest timp ne-au ramas, de la el, Cuvantarile asupra Evangheliei de la Matei, Cuvantarile despre statui si
Cuvantarile la cele 14 Epistole ale Sfantului Apostol Pavel, toate adevarate indreptare pentru o viata desavarsita.
Intamplandu-se intre timp, ca Nectarie, patriarhul Constantinopolului, a parasit viata aceasta, Sfantui Ioan a fost chemat
cu porunca imparatului Arcadie, ca sa fie sfintit patriarh al Constantinopolului, primind hirotonia canonica din mainile
patriarhului Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398.
Ca patriarh, Sfantul Ioan s-a ostenit mult cu raspandirea credintei si convertirea la Ortodoxie a gotilor arieni de la
Dunare, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu intemeierea de asezaminte pentru bolnavi si saraci, pentru fecioare si
vaduve. El nu a incetat nici a predica, pentru indreptarea naravurilor, impotriva luxului, a lacomiei si pentru Evanghelia iubirii
de oameni.
Dintr-o pricina ca aceasta, dupa caderea de la putere a lui Eutropie, primul dregator al imparatiei, Eudoxia imparateasa
s-a facut vrajmasa Sfantului Ioan. Si anume, pentru ca, rapind ea, pe nedrept, via unei vaduve sarace, ce se numea
Calitropia, Sfantul a sfatuit-o sa nu tina lucrul strain cu sila. Si, nevrand ea sa asculte de cuvintele lui, Sfantul o mustra si o
asemana cu Izabela si Irodiada. Iar ea s-a facut cu totul fiara. Si a fost izgonit Sfantul din scaun, intai de dansa, dupa Sinodul
tinut la Stejar si condus de patriarhul Teofil, care-l sfintise episcop. Deci, dupa un timp, s-a intors Sfantul, la scaunul sau. Iar,
dupa doua luni, a fost izgonit a doua oara si surghiunit de imparatul, la Cucuz, in Armenia. Si, indurand Sfantul multe
suferinte, si-a dat cinstitul sau suflet lui Dumnezeu, la Comane, in Armenia. Ultimele sale cuvinte au fost: "Slava lui
Dumnezeu pentru toate"! (14sept.407).
Dar lumea din Constantinopol nu s-a linistit decat la anul 438, cand patriarhul Procul, unul din urmasii Sfantului, a mutat,
cu mare alai, moastele Sfantului Ioan, de la Comane, la Constantinopol. Imparatul Teodosie cel Tanar si sora sa Pulheria, au
luat parte la serbare, cerand in genunchi iertare pentru parintii lor. De atunci, sfintele lui moaste odihnesc cu cinste in biserica
"Sfintilor Apostoli", din Constantinopol.
Celui mai mare predicator din vremea de aur a crestinatatii, Biserica ii serbeaza pomenirea de trei ori pe an: la 13
noiembrie si apoi la 27 si 30 ianuarie, precum si in fiecare zi, cand se savarseste Liturghia lui.
Întru aceastã zi, cuvânt despre Sfântul Ioan Gurã de Aur.
Ne spunea noua parintele Tis de la Amasia ca auzise pe Adelfie, fratele sau, zicand: "Cand Sfantul Ioan Gura de Aur,
patriarhul Constantinopolului, a fost izgonit si surghiunit la Comane, petrecea in casa noastra si pentru acea multa
indrazneala si dragoste aveam catre dansul". Si, zicea Adelfie, fratele meu si episcopul de la Cucuz: "Dupa ce fericitul Ioan s-
a mutat la Domnul, fiind acolo in surghiun, mare mahnire am avut, ca un barbat ca acesta, invatator al lumii, care cu cuvantul
sau veselea Biserica lui Hristos, unul ca acesta in surghiun a raposat.
Insa, m-am rugat Domnului cu multe lacrimi, ca sa-mi arate mie in care randuiala este si de este numarat intre patriarhi.
Si mult rugandu-ma eu, pentru aceasta, intr-o noapte, am vazut in vis pe un barbat foarte luminat la vedere. Si m-a luat pe
mine de mana dreapta si m-a dus la un oarecare loc luminos si preaslavit si mi-a aratat mie pe toti invatatorii Bisericii. Iar eu
nadajduiam sa vad acolo cu dansii si pe doritul meu Ioan Gura de Aur. Si, dupa ce mi-a aratat mie pe toti si mi-a spus si
numele fiecaruia dintr-insii, iarasi luandu-ma de mana, m-a scos pe mine afara. Iar eu mergand dupa dansul mahnit ca nu
vazusem, cu arhierei, pe fericitul Ioan.
Deci, mi-a zis mie: "Ce-ti este? SI de ce esti mahnit? Ca nimeni intrand aici, nu iese de aici mahnit. Iar eu i-am raspuns:
Aceasta imi este mie mahnirea, ca, pe iubitul meu Ioan Gura de Aur, nu l-am vazut cu ceilalti episcopi. Iar el mi-a zis mie: Zici
de Ioan povatuitorul pocaintei? Si i-am zis: Asa. Deci, mi-a raspuns mie, zicand: "Tot omul, in trup fiind, nu-l poate vedea pe
acela. Ca acela la Scaunul Stapanului sta, intre Serafimi si Heruvimi. SI m-am mangaiat de cuvintele lui".
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre osânda cea fãrã de sfârsit si despre Împãrãtia Cereascã si ca
sã avem în minte totdeauna ziua iesirii sufletului nostru.
Sa intram, iubitilor, fiecare intru a sa constiinta si sa ne gandim la pacate si sa facem judecata asupra noastra, ca nu
cumva cu lumea sa fim instrainati, ca infricosatoare este Judecata, groaznic este locul si plin de intrebare si de frica,
asemenea si raul cel de foc care va curge. Sa ne aducem aminte de ceea ce s-a zis in Evanghelie: "Ingerii alergand, camara
inchizandu-se, facliile stingandu-se, puterile tragand in cuptorul cel de foc". Inca sa te gandesti si la aceasta: daca vreunuia
dintre noi i s-ar scoate le iveala astazi, inaintea a tot poporul, un lucru ascuns, apoi, cat nu s-ar ruga ca sa piara mai bine, sa
sa se desfaca pamanul cu dansul? Dar cand ar fi martori rai de fata la taina aceea? Apoi, ce defaimare nu vom primi atunci
cand, inaintea a toata lumea, se vor aduce la iveala toate, intr-o priveliste ca aceea, inaintea celor stiuti si nestiuti de noi, toti
luand aminte? Oh, vai mie, cum voi spune voua nevoia aceea?
De omeneasca nedumerire surprinsi, sau, mai bine inca se cade a zice, de frica de Dumnezeu, in ce chip vom fi atunci,
spune-mi mie, cand legati, cu dintii scrasnind, intru intunericul cel mai din afara vom fi goniti? Drept aceea, pe acestea ce vor
sa fie, caderea din imparatie, adica, durerea, legaturile cele vestite din gheena, intunericul cel mai din afara, viermele cel
otravit, scrasnirea dintilor, scarba, greutatea raului celui de foc, cuptorul cel nestins, pe toate adunandu-le si inainte punandu-
le, averea aceasta adunata sa o dezradacinam, ca boala este aceasta. Iar pe adevarata bogatie luand-o, sa ne izbavesti, de
aceasta cumplita saracie, vesnicei Judecati, si bunatatilor celor ce vor sa fie sa ne impartasesti. Ca, daca ne vom sargui si ne
vom ruga la Dansul, apoi ne va ierta pe noi Dumnezeu. Iar de nu vom cere de la Dansul, nici nu vom face nimic de acest fel,
apoi, cum vom fi noi iertati? Ca fapte bune nu vom indeplini, dormind.
31
Ca nici lucrurile cele bune ale lumii acesteia nu este cu putinta a le afla niciodata cel ce doarme; cu cat mai vartos cele
duhovnicesti. Ca si de la un prieten, nimic nu va lua cindva cel ce doarme; apoi, cum de la Dumnezeu? Nici parintii nu fac
cinste fiilor celor somnorosi; cu mult mai mult Dumnezeu. Nici stapanii nu sufera pe slugile cele lenese; cum, iarasi
Dumnezeu va suferi?
Pentru aceea, sa ne stramtoram putin aici, acum, ca in veci sa ne veselim. Ca stramtorati se cade sa fim aici; de nu,
apoi acolo ne asteapta pe noi suferinta. Pentru ce, dar, nu voim sa fim obiditi aici, ca acolo sa ne odihnim de-a pururea? Sa
suspinam deci putin, rogu-va pe voi, si sa ne targuim aici, ca atunci sa nu plangem. Aici, acest plans este o fapta buna, iar
acolo este fara de folos. Aici, putina vreme te vei veseli iar acolo fara de sfarsit te vei intrista. Sa ne intristam iubitilor, pana ce
este vreme. Insa, foarte sa ne ingrijim, ca sa nu zicem, ca bogatul cel nebun (Luca,12,19,20). Daca a iertat acum, acela se
ingrijeste de mantuirea sa. Deci, de ea sa ne ingrijim acum! Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor!
Amin.
Luna noiembrie în 14 zile: pomenirea Sfântului, slãvitului si întru tot lãudatului
Apostol Filip.
Acest Apostol, unul din ceata celor 12 Apostoli, era din Betsaida Galileii, impreuna
cetatean cu Andrei si cu Petru, Apostolii. Si multa intelepciune avea acest dumnezeiesc
Apostol, ca se indeletnicea cu cercetarea locurilor din Legea veche si din Prooroci, despre
Mesia cel asteptat, pregatindu-se, astfel, a-L cunoaste pe Acela, despre care inca nu stia ca
venise pe pamant. Cu acest fel de dragoste aprinzandu-se el pentru Mesia, iata ca Cel dorit
de El calatorea prin Galileea si, aflandu-l pe Filip, i-a zis lui: "Urmeaza-mi Mie". (Ioan,1,43).
Si, cunoscand pe Mesia in persoana lui Iisus Hristos, Filip lasa totul si se facu unul din cei
mai zelosi ucenici, insotind pe Iisus pretutindeni, luand aminte la viata Lui preasfanta,
urmand saracia Lui si invatand de la Dansul dumnezeiasca intelepciune cu care avea sa
lumineze lumea.
Cu drept cuvant, afland pe prietenul sau Natanail, caruia Scriptura ii mai spune si
Vartolomeu, Filip i-a spus cu bucurie: "Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in
Lege si Proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret", (Ioan,1,45). Si asa l-a dus la Iisus, si
inca multe locuri se afla in Evanghelie despre acest Apostol, care impartasea credinta lui
Hristos si altora.
Apostolii, fiind sortiti sa porpovaduiasca in lume, dupa pogorarea Duhului Sfant, s-au raspandit, fiecare in partile unde
era chemat, pentru vestirea Evangheliei. Apostolul Filip, precum ne spun istoricii Teodoret si Eusebiu, a predicat Evanghelia
iu cele doua Frigii din Asia Mica si in Ierapole.
A strabatut, deci, mai intai, toata Siria si toata Asia Mica si, intalnindu-se cu Sfantul Apostol Vartolomeu, au pornit a
lucra impreuna la slujba Cuvantului. Mai aceau cu ei inca si pe fericita fecioara Mariam, sora dupa trup a Sfantului Filip, care
ii urma si le slujea lor. Si daca au ajuns in Lidia, Apostolii au fost primiti cu dusmanie de pagani, au fost inchisi in temnita,
batuti cu toiege, improscati cu pietre, incercand sa-i ucida. Si n-au scapat cu viata, decat prin mijlocirea binecredinciosului Ir,
care, botezandu-se si Hristos facand minuni cu el, Apostolii au putut pleca nu numai nevatamati, dar botezand pe toti paganii
din cetate si lasand pe Ir episcop in urma lor. In calea lor prin Asia, cei doi Apostoli s-au intalnit si cu Sfantul Apostol si
Evanghelist Ioan, propovaduind si el Evanghelia tot prin Asia; si unii de la altii luand puteri, cu si mai multa ravna raspandeau
samanta lui Hristos.
Deci, au mers dumnezeiestii Apostoli in Ierapole, cetate plina de idoli. Si se osteneau Sfintii, ziua si noaptea, povatuind,
invatand si vindecand, dupa cuvantul Domnului. Si era in cetate un oarecare Stahie, care, de 40 de ani era orb; pe acela
Apostolii, vindecandu-l, a crezut in Domnul si s-a botezat si el si toata casa lui. Si s-a raspandit vestea in toata cetatea. Si s-a
botezat mult popor, crezand in Hristos. Iar dregatorul cetatii, auzind de aceasta, a dat porunca si, prinzand in lanturi pe Sfinti,
au legat de picioare pe Sfantul Filip si l-au rastignit cu capul in jos si, pe cand ii gaureau cu sfredelul gleznele picioarelor,
Sfantul facand rugaciune, si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu. Si indata s-a cutremurat pamantul si, despicandu-se, a
inghitit mult popor si pe dregator, cei ramasi cazand ingroziti la picioarele Sfintilor si eliberandu-i.
Deci, asezand pe Stahie episcop al noii Biserici si ingropand moastele Sfantului Filip, Apostolul Vartolomeu s-a dus in
Armenia, unde a fost rastignit pentru Hristos, iar Sfanta Mariam s-a dus in Licaonia, unde s-a savarsit in pace.
Întru aceastã zi, cuvânt despre hirotonia, ca preot, a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Lui Flavian patriarhul, primind scaunul Antiohiei si umbland si pentru cercetarea bisericeasca, pe cand facea randuiala
cantarii de noapte, i s-a aratat ingerul Domnului, zicandu-i: "Dimineata, sculandu-te, sa mergi in manastirea unde este
placutul lui Dumnezeu Ioan, si pe acela, luandu-l, sa-l hirotonesti preot, ca voieste Dumnezeu prin el sa lumineze pe multi
oameni si la cunostinta Sa sa-i aduca si sa-l arate pe el de o cinste cu Apostolii, ca vas ales este al lui Dumnezeu. Ca, iata, si
catre dansul sunt trimis de la Dumnezeu, ca sa-i spun sa nu se indoiasca de nimic, ci sa faca toate cele poruncite lui de tine".

Si era Ioan in ceasul acela in osebita lui chilie, facandu-si obisnuitele rugaciuni si cereri catre Dumnezeu. Deci, a venit la
dansul, fara de veste, ingerul Domnului, in haina luminoasa. Si, Ioan temandu-se foarte, dupa ce l-a vazut, a cazut cu fata la
pamant, tremurand cu totul. Si, atingandu-l pe el ingerul, l-a sculat, zicandu-i: "Scoala, nu te teme". Si i s-a aratat lui ingerul
ca un om. Iar Ioan, adunandu-si mintea, a zis catre dansul: "Cine esti tu, stapane, ca chipul tau m-a tulburat si spaima a cazut
asupra mea?" Iar acela, raspunzand, i-a zis lui: "Eu sunt ingerul Domnului si sunt trimis la tine ca sa-ti spun Darul lui
Dumnezeu, pe care il vei primi acum". Iar Ioan a zis: "Rogu-ma tie, stapane, nu ma pune pe mine sa ma fac de rusine, nici
din viata aceasta linistita nu ma lipsi pe mine, nu ma desparti nici de adunarea aceasta preadulce a fratilor mei". Raspunzand
insa, iarasi, ingerul i-a zis: "Cel ce a grait lui Moise, zicandu-i: Iata, te-am facut pe tine Dumnezeul lui Faraon, Acela puternic
este sa te faca si pe tine la fel". Si acesta zicandu-i, ingerul s-a dus de la dansul.
Iar a doua zi, cand vorbea el cu fratii, iata au venit la dansul doi din clericii lui Flavian, vestind venirea lui. Iar marele Ioan
si toti fratii, iesind afara din manastire, l-au intampinat pe el si i s-au inchinat lui si au intrat cu dansul in manastire. Si,
patriarhul, cautand la fericitul Ioan, i-a zis: "Pace tie, tamaduitorule al celor bolnavi cu sufletul si cu trupul si urmatorule al
32
Sfintilor Apostoli! Sculandu-te, sa mergi cu noi, ca sa facem voia Domnului pentru tine". Si l-au dus pe cuviosul Ioan spre
hirotonia randuielii preotesti. Si s-a facut o minune in ceasul acela. Ca dupa ce acesta si-a plecat capul, cand episcopul si-a
pus mana pe dansul, incepand rugaciunea hirotoniei, fara de veste, s-a aratat un porumbel alb asupra capului fericitului Ioan.
Iar episcopul, vazand aceasta, si toti cei ce erau cu dansul s-au inspaimantat, mult minunandu-se. Si s-a propovaduit aceasta
in toata cetatea. Si a petrecut fericitul in Biserica Antiohiei doi ani. Apoi a fost instiintat despre dansul Arcadie imparatul (395-
408) si, trimitand, l-au adus pe el cu cinste la patriarhie in Constantinopol. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in
vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 15 zile: pomenirea Sfintilor Mucenici si Mãrturisitori: Gurie, Samona si Aviv.
Dintre acesti Sfinti Mucenici, Samona si Gurie, s-au nevoit pentru dreapta credinta in zilele imparatului Diocletian (286-
305). Gurie se tragea din satul Sardochitia, iar Samona din Gonad. Si, parati fiind ca sfatuiesc poporul sa nu aduca jertfe
idolilor neinsufletiti, au fost prinsi si pusi la chinuri. Deci, indata i-au spanzurat, si pe unul si pe altul de cate o mana,
atarnandu-li-se de picioare pietre grele, care sa-i traga in jos; si au stat asa vreme indelungata, de la al treilea ceas pana la
ceasula al saselea, desfacandu-li-se, cu dureri cumplite, incheieturile mainilor si picioarelor. Pogorandu-i apoi din
spanzuratoare, i-au aruncat intr-o temnita umeda si intunecoasa, cu picioarele prinse in butuci, si au zacut acolo patru luni,
chinuiti de foame si de sete si in legaturi. Scotandu-i, iarasi, paganii se pregateau sa-i puna din nou la chinuri. Dar vazand pe
Sfantul Gurie ca este cu totul sfarsit de puteri, incat era mai mult mort decat viu, l-au scos a doua zi si i-au taiat capul. Iar pe
Sfantul Samona, l-au spanzurat de un picior, cu capul in jos si, tinandu-l asa mai multe ceasuri, i s-au desprins genunchii si s-
a prabusit in chinuri neinchipuite si i-au taiat capul.
Iar Aviv, diacon al bisericii fiind cu randuiala, a fost parat in zilele imparatului Liciniu (302-324) ca invata, in orase si in
sate, cuvantul Domnului. Deci, spanzurandu-l pe un lemn, l-au batut cu mare cruzime, de i-au umplut tot trupul de rani si de
sange. Si aducandu-l iarasi la intrebari si nevoind sa se lepede de Hristos, l-au bagat in foc si asa s-a savarsit Mucenicul
acesta.
Întru aceastã zi, învãtãturã a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Sa se stie ca cel ce face milostenie din dreapta avere si ca un placut lui Dumnezeu vietuieste si toata fapta buna o
savarseste, acesta mare este intru Imparatia cerului. Iar, cel ce nu voieste sa rabde chinurile, nevoile si asupririle vietii, acela
mic este inaintea lui Dumnezeu. Deci, spun iarasi ca cel ce vietuieste in credinta si in fapte bune primeste cu bucurie
chinurile, primejdiile si toate asupririle, acela mare este inaintea lui Dumnezeu si intre oameni este intreg la mine si intre
ingeri este slavit. Iar cei ce in viata de aici gresesc si nici un fel de primejdii nu primesc, aceia de mai mare osanda se fac
vinovati. Iar cei ce, macar de au si gresit aici, dar rabda nevoile, primindu-le cu pocainta, laudand pe Dumnezeu si rugandu-
se pentru cei ce le pricinuiesc lor nenorociri, aceia intocmai cu Sfintii isi vor primi soarta. Iar daca cineva nu crede cuvantul
acesta, sa se gandeasca la nenorocirile lui Iov, la chinurile Apostolilor si, mai mult decat toti, la suferintele lui Pavel.
Ca Iov, cand facea milostenie si vietuia dupa placerea lui Dumnezeu, atunci mic era inaintea lui Dumnezeu, iar inaintea
oamenilor era slavit. Iar cand primea primejdiile, atunci s-a facut mare inaintea lui Dumnezeu si slavit s-a facut intre toti Sfintii.
Asemenea si Apostolii, cand faceau minunile si alte fapte bune, nu erau slaviti. Dar cand indurau
primejdii si chinuri, atunci proslaviti erau foarte. Iar Pavel a rabdat primejdii si nevoi mai mult
decat toti, drept aceea si cununi a luat mai multe decat toti, ca si este cel mai ales decat toti. Ca
pentru cel ales, toti alesii sa dobandeasca mantuire, pe care unii au si castigat-o. Ca precum
aurul lamurit este prin foc, asa si Sfintii se lamuresc prin chinuri. Iar pe pacatosi i-a slobozit
Dumnezeu la rasfatare, dupa a lor voie, ca n-au voit hrana cea vesnica, ci de viata aceasta
vremelnica s-au legat. Drept aceea, noi sa ne legam de cealalta si destule bunatati ne va da noua
Dumnezeu. Iar cei ce cauta viata aceasta si o iubesc pe ea nu o vor primi pe cealalta.
Întru aceastã zi, cuvânt despre asezarea, ca patriarh, a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
In vremea imparatiei lui Arcadie, fiul lui Teodosie, murind Nectarie, patriarhul
Constantinopolului, sfat a facut imparatul cu toti patriarhii, cautand cu sarguinta un urmas vrednic
de scaului patriarhiei Constantinopolului, in locul celui ce se mutase. Atunci s-au pornit toti
patriarhii de la scaunele lor la Constantinopol: Inochentie de la Roma, avand cu sine un barbat,
vorbitor ales, pe care gandea sa-l puna pe scaunul patriarhiei, Iuvenalie de la Efes, aducand pe
sine pe un oarecare monah Alexandru, talcuitor de carti, Macarie de la Ierusalim, luandu-si pe
Sisoie, arhidiacon cu randuiala fiind, Teofil de la Alexandria, cu Isidor pustnicul, caruia ii fagaduia
ca-i va da scaunul Constantinopolului, si Flavian de la Antiohia, luand cu sine pe Ioan Gura de
Aur, dupa porunca imparatului.
Deci, toti patriarhii, fiind impreuna cu imparatul in biserica Sfanta Sofia, in mijlocul tuturor stralucea Ioan ca soarele in loc
intunecat; iar Teofil, multe ocari aducea asupra lui Ioan, vrand sa puna in loc la patriarhie pe Isidor, incat mai pe urma a zis:
"Chiar de va veti iscali voi si veti sfinti pe Ioan, pana la sfarsit, el nu va fi voua patriarh". Iar ei, cercetand dupa canoane viata
Sfantului Ioan, l-au descoperit ca pe un impodobit de Dumnezeu, plin de invatatura, de Dumnezeu insuflata, si de fapte
minunate. Iar cand si-au pus peste dansul mainile, s-a facut o minune, ca tot altarul s-a umplut de vapaie. Si, sfintindu-l pe el,
l-au asezat in scaun in luna lui februarie, in 26 de zile. Si ca un rau curgea invatatura din gura lui.
Luna noiembrie în 16 zile: pomenirea Sfântului Apostol si Evanghelist Matei.
Sfantul Evanghelist si Apostol Matei era evreu de neam si a fost unul din cei 12 Apostoli ai Domnului. Inainte de a fi chemat
de Domnul sa-i fie ucenic, Sfantul fusese vames in Capernaum, langa lacul Galileii si se numea Levi. Vamesul era urat si
dispretuit de popor, ca unul care era strangator de biruri si le amintea ca sunt supusi romanilor. A primi sa fii vames insemna,
pentru ei, a primi sa fii cel din urma ticalos al neamului tau. Dar din acest Matei vamesul, Mantuitorul si-a facut un
dumnezeiesc Apostol, care, cel dintai, a scris, ca martor de aproape, o istorie a vietii si faptelor dumnezeiescului sau
Invatator.
Ca ucenic al Mantuitorului, Sfantul Matei si-a schimbat nu numei numele, numindu-se din Levi, Matei, ci a lepadat si
viata lui dinainte, aducand la Hristos, in loc de biruri, suflete de oameni, incepand cu viata sa si cu insusi sufletul sau. Drept
aceea, si Evanghelia sa, fericitul Matei a scris-o in doua limbi: intai in evreieste, adica in limba aramaica, pe care a vorbit-o si
33
Mantuitorul, si o vorbea tot poporul, iar a doua oara, prin anii 62-63, in greceste, adica in limba care se vorbea pe atunci in
toata imparatia romanilor, cu scopul ca vestea cea buna sa o poata cunoaste cat mai multi oameni. In sfanta lui Evanghelie,
fericitul Matei descrie copilaria si faptele cele mai presus de fire ale Domnului, invatatura Sa cea dumnezeiasca, patimile Lui
cele mantuitoare si preamarita Lui Inviere. Dar, in Evanghelia sa, Sfantul Matei nu poate uita clipa cand, stand la vama, s-a
intalnit pentru prima oara fata in fata cu Mantuitorul si a auzit pe Domnul zicandu-i: "Vino dupa mine!" (Matei 9,9-13); nu
poate uita cum el, indata lasand toate, a urmat Domnului si l-a primit pe Domnul in casa sa si, cum, de atunci, Domnul l-a
invrednicit de s-a numarat cu cei 12 Apostoli ai Sai. Eusebiu si Sfantul Epifanie ne spun ca, dupa Inaltarea la cer a
Mantuitorului si dupa ce s-a inteleptit cu cele dumnezeiesti in ziua Cincizecimii, primind puterea Duhului Sfant, Sfantul Matei
a scris Evanghelia sa, la rugamintea iudeilor veniti la credinta si ca Sfantul Apostol Vartolomeu a dus aceasta Evanghelie si a
lasat-o in India. Traditia Bisericii mai stie ca, socotindu-si incheiata munca sa de Apostol al iudeilor, Sfantul Matei s-a
indreptat spre alte locuri ale rasaritului, straduindu-se sa aprinda credinta in Hristos printre persi, etiopieni si nubieni,
smulgandu-i din intuneric si aducandu-i pe calea cea adevarata a vietii si a mantuirii.
Nu se stie lamurit unde anume si-a sfarsit Apostolul viata si ostenelile sale. O traditie spune ca Sfantul Matei ar fi primit
moartea de mucenic in Etiopia, fiind ars pe rug de necredinciosi.
Întru aceastã zi, cuvânt despre vederea Apostolului Pavel lângã Sfântul Ioan Gurã de Aur.
In Constantinopol era un om cu dregatorie, care, fiind parat de rauvoitori la imparatul, a fost izgonit din palate si scos din
dregatorie. Deci, fiind el mahnit, a mers la Ioan Gura de Aur, pe cand acesta era patriarh in Constantinopol, insa in taina, ca
sa nu-l stie nimeni din cei ce-l parasera la imparatul, si gandea sa-l roage pe fericitul Ioan sa-l izbaveasca pe el de mania
imparateasca. Deci Ioan, chemand pe Proclu, fratele celui randuit sa-i aduca lui aminte plangerile, i-a zis: "Sa-mi aduci
aminte la noapte, cand va veni acest om". Insa, avea obicei Ioan ca scria noaptea. Si in acea noapte, luandu-si condeiul a
inceput a scrie la talcuirea Epistolelor Apostolui Pavel.
Deci, a venit omul cel clevetit, cum ii poruncise lui, iar Proclu s-a apropiat de usa si, cautand prin crapatura usii, a vazut
pe Ioan sezand si scriind si pe cineva vorbindu-i deoparte, la ureche. Si era chipul aceluia cam plesuv, iar barba deplina si
lata Si, intorcandu-se, a zis omului aceluia: "Ingaduieste putin ca altul inainte de tine a intrat la dansul". Iar dupa ce a zabovit
putin, s-a sculat Proclu si a vazut asemenea pe Ioan scriind si celalalt soptindu-i. In acelasi chip a fost si a treia oara. Apoi a
inceput a toca de Utrenie. Atunci Proclu i-a zis omului: "Sculandu-te, mergi la casa ta, ca de acum nu mai vorbeste cu
nimeni". Si cu mare mahnire s-a dus. Aceasta iarasi s-a petrecut si in a doua noapte si, asemenea, si in a treia noapte l-a
vazut. Deci, s-a asezat Proclu langa usa. Dar omul acela iarasi, dupa obicei, a venit. Si, sculandu-se, Proclu s-a apropiat de
usa, si privind, i-a vazut pe ei vorbind intre ei. Atunci i-a zis omului: "Mergi la casa ta si sa te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti ajute
tie, ca vad ca cel ce vine la Patriarhul, de la Dumnezeu este trimis, de vreme ce nevazut intra la dansul".
Iar, facandu-se ziua, si-a adus aminte fericitul Ioan de omul acela, si chemand pe Proclu, i-a zis lui: "Oare n-a venit aici
omul acela de care mi-ai spus mie, pentru pricina ce voia sa vie la noi?" Iar acela, raspunzand, i-a zis: "Asa este cu adevarat,
parinte, iata este a treia noapte a venirii lui aici". Iar el i-a zis: "Pentru ce nu mi-ai pomenit de dansul?" Raspunzand iarasi,
Proclu a zis: "Vorbeai cu altul tu insuti, pentru aceea n-am cutezat a intra la tine". Iar acesta a zis: "Cu cine? Ca n-a fost
nimeni la mine in aceasta noapte". Atunci Proclu i-a spus cum era fata si chipul aceluia ce i se aratase lui si a adaugat: "gura
lui era langa urechea ta si in taina iti graia tie, soptindu-ti la ureche, iar tu scriai". Iar fericitul Ioan se minuna, auzind acestea
de la dansul.
Si daca a tacut cu vorba, Proclu a cautat la icoana Sfantului Apostol Pavel si, vazandu-i chipul intocmai asa ca al aceluia
ce i se aratase lui, s-a inchinat lui Ioan si a zis, aratand cu degetul la chip: "Intru acest chip era cel pe care l-am vazut". Atunci
a cunoscut preainteleptul Ioan ca Dumnezeu l-a ascultat pe el si l-a adeverit ca lucrul lui este primit, ca, talmacind Epistolele
Apostolui Pavel, el scria ceea ce Apostolul insusi ii spunea sa scrie. Deci, sculandu-se, s-a rugat Domnului, multumindu-i ca
n-a trecut cu vederea ostenelile lui. Iar dupa aceasta, ducandu-se la imparatul, l-a rugat pentru omul acela ce era in necaz; si
l-a pus pe el imparatul din nou in vechea lui randuiala.
Întru aceastã zi, învãtãturã a Pãrintelui nostru Pamvo cãtre ucenicii sãi.
Ava Pamvo a trimis pe ucenicul sau sa vanda rucodelia sa. Si stand saisprezece zile in cetate, dupa cum ne spunea
noua, noaptea dormea in tinda bisericii Sfantului Apostol Marcu. Si ascultand slujba bisericii, s-a intors la batranul. A invatat
inca si cateva tropare. Deci, i-a zis lui batranul: "Te vad, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispita ti s-a intamplat in cetate?"
Raspuns-a fratele: "Cu adevarat avo, in lenevire cheltuiam zilele noastre in pustia aceasta, ca nici canoane, nici tropare nu
cantam. Ca, mergand in Alexandria, am vazut cetele bisericii cum canta si am fost in intristare multa ca nu cantam si noi
canoane si tropare". I-a zis lui batranul: "Amar noua, fiule, ca au ajuns zilele in care vor lasa calugarii hrana cea tare, cea zisa
prin Duhul Sfant si vor urma cantarilor si glasurilor; ca, ce umilinta, care lacrimi se nasc din tropare? Oare cand sta cineva in
biserica, sau in chilie si isi inalta glasul? Ca daca inaintea lui Dumnezeu stam, suntem datori sa stam, cu multa umilinta si nu
cu raspandire, ca n-au iesit calugarii in pustia aceasta ca sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa se raspandeasca si sa cante
cantari cu viers si sa puna glasurile in randuiala cu mestesug si sa-si clatine mainile si sa-si tarasca picioarele, ci suntem
datori cu frica lui Dumnezeu si cu cutremur, cu lacrimi si cu suspine, cu glas evlavios si umilit si masurat si smerit sa aducem
lui Dumnezeu rugaciune.
Ca, iata, iti zic tie, fiule, ca vor veni zile cand crestinii vor strica cartile Sfintelor Evanghelii si ale Sfintilor Apostoli si ale
dumnezeiestilor Prooroci, stergand Sfintele Scripturi si scriind tropare si cuvinte elinesti. Si se va revarsa mintea la acestea,
iar de la acelea se va departa. Si despre aceasta parintii nostri au zis: "Cei ce sunt in pustia aceasta sa nu scrie vietile si
cuvintele parintilor pe pergament, ci pe hartii, ca neamul cel de pe urma o sa stearga vietile parintilor si sa scrie dupa voia lor,
ca mare este nevoia ceea ce va sa fie". Si a zis fratele: "Asadar, se vor schimba obiceiurile si asezamintele crestinilor si nu
vor fi preoti in biserica, ca sa se faca acestea?" Si a zis batranul: "Intr-acest fel de vremi, se va raci dragostea la multi si nu va
fi putin necazul, navaliri ale paganilor si porniri ale popoarelor, neastamparare a imparatilor, desfatarea preotilor, lenevirea
calugarilor. Vor fi egumeni care nu vor tine seama de mantuirea lor si a turmei, osardnici toti si grabnici la mese, galcevitori,
lenesi la rugaciune si ravnitori la clevetiri, gata spre a osandi vietile batranilor si cuvintelor lor, nici urmandu-le, nici auzindu-le,
ci mai vartos ocarandu-le si zicand: De am fi fost si noi in zilele lor, ne-am fi nevoit si noi. Iar episcopii in zilele acelea se vor
sfii de la fata celor pustnici, judecand judecati cu daruri, nepartinind saracului la judecata, necajind pe vaduve si pe sarmani
34
chinuindu-i. Inca si in popor va intra necredinta, desfranare, uraciune, vrajba, zavistie, intaratari, furtisaguri si betie". Si a zis
fratele: "Ce va face, oare, cineva in vremile si in anii aceia?" Si a zis batranul: "Fiule, cel ce se mantuieste intr-acest fel de
zile, isi mantuieste sufletul sau si mare se va chema in Imparatia Cerurilor".
Luna noiembrie în 17 zile: pomenirea celui dintre Sfinti Parintelui nostru Grigorie, facatorul de minuni, episcopul
Neocezareei Pontului (+270-271).
Acesta a trait in zilele lui Aurelian imparatul (270-275), nascut in Neocezareea Pontului, aproape de tara Armeniei, din
parinti bogati. Murind tatal sau, cand Grigorie avea 14 ani, cresterea lui a ramas in grija mamei sale. Dar el incepu sa
inteleaga si singur partea cea buna a vietii si, crescand in varsta, crestea si dreapta credinta a lui Hristos intr-insul. Mama sa
l-a trimis la dascali de seama, invatand limba latina si mestesugul vorbirii frumoase si, curand, se dovedi atat de iscusit, incat
se minunau multi de darurile lui.
In cautarea celor mai vestiti dascali ai vremii, Sfantul Grigorie si fratele sau Atinodor ajunsera si la Alexandria Egiptului,
unde, intalnind pe marele Origen (185-254), se facura, vreme de trei ani, ucenicii lui, deprinzand de la dansul invataturile
Sfintei Scripturi. Tot in Alexandria, Sfantul invata cu osardie mestesugul doctoricesc si minuna pe toti tinerii din cetate prin
viata lui curata si plina de smerenie.
Intorcandu-se in cetatea sa, lumea se astepta sa-l vada primind vreo dregatorie imparateasca, mai ales dupa invatatura
capatata la vestitele scoli din Alexandria. Dar Sfantul, care intre timp primise Botezul, parasi toate maririle si, lepadand si
averea sa, se retrase intr-un loc singuratic, unde vietui in rugaciune si in adancirea dumnezeiestii intelepciuni a Sfintelor
Scripturi. Deci, fericitul Grigorie, afland ca arhiepiscopul Fedim al Amasiei, la cererea crestinilor si preotilor, hotarase sa-l faca
episcop al Neocezareei Pontului, socotindu-se nevrednic de asemenea cinste si raspundere, a parasit locul de liniste si a
ratacit multa vreme, prin pustietati, pentru a nu fi gasit. In cele din urma, insa, a fost aflat si, numai dupa multe rugaminti, s-a
invoit a primi sa fie parinte si pastor crestinilor din Cezareea Pontului, indrumandu-i pe calea dreptei credinte. Intr-o scrisoare
a sa, Sfantul Grigorie de Nyssa, care i-a scris viata, marturiseste ca atunci cand a fost sfintit episcop, fericitul Grigorie al
Neocezareei a scris un dreptar de credinta cu privire la Sfanta Treime, regula pe care a lasat-o Bisericii sale si care a ferit
multa vreme pe credinciosi de ratacirile eretice. Tot asa, pe vremea prigoanei lui Decius (250-253), cunoscand omeneasca
slabiciune, Sfantul Grigorie sfatuia pe crestini sa fuga si sa se ascunda, ca nu cumva, infricosandu-se de cruzimea chinurilor,
sa se lepede de credinta.
Pentru credinta lui puternica si viata curata pe care o ducea, s-a invrednicit de mari daruri duhovnicesti si a savarsit
nenumarate minuni, pentru care fapte i s-a dat numele de Taumaturgul, adica facatorul de minuni. Nu se stie anul in care a
murit (270 sau 271), dar se zice ca, pe patul de moarte fiind, Sfantul Grigorie a intrebat pe cei de aproape ai sai: "Cati pagani
mai sunt in cetatea Neocezareei?" I s-a raspuns: "Se mai afla saptesprezece necredinciosi, care tin la inchinarea la idoli, dar
cetatea intreaga crede in Hristos". Atunci, Sfantul a zis: "Slava lui Dumnezeu, ca numai saptesprezece crestini am aflat cand
am venit aici episcop, iar acum, cand merg catre Domnul, atatia necredinciosi, raman, cati credinciosi am aflat intai!" Si,
acestea zicand, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Zaharia Ciobotarul si a lui Ioan.
Un om oarecare, vestit in lucrurile lumesti, cu numele Ioan, lepadand toate indulcirile vietii, ducea o viata smerita si
monahiceasca si, indeletnicindu-se cu fapte dumnezeiesti, se sarguia sa placa numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se
pururea in rugaciuni si cereri, nazuind si sporind catre fapte din cele mai inaintate si mai mari, pe langa toate celelalte sporiri
ale lui, avea si lucrul acesta nelipsit, ca se ducea ca sa privegheze toata noaptea la biesericile Domnului. De aceea, intr-o
noapte s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofii, ce se afla in Constantinopol si, afland usile incuiate, fiind ostenit, a sezut
acolo pe un scaun ce era aproape si, sezand, isi citea slujba cu glas soptit.
Si, iata, s-a facut o stralucire de lumina ce venea de undeva de afara si, privind mai cu luare-aminte, a vazut un barbat
cucernic, care mergea in urma luminii aceleia. Deci, bucurandu-se pentru aceea vedere, lua aminte, mai bine voind sa vada
ce are sa faca omul acela. Si, cand a ajuns omul la portile bisericii Sfintei Sofii, care erau inchise, si-a plecat genunchii
inaintea portilor si indelung a facut o rugaciune, apoi a ridicat in sus mainile si, facand semnul Sfintei Cruci pe porti, iata, o
minune: indata ele s-au deschis de la sine, si, impreuna cu lumina, a intrat inlauntru si omul acela minunat. Si, dupa ce a
intrat in tinda, si-a plecat iarasi genunchii pe podea, la locul unde era zugravita deasupra Iocoana Preasfintei Nascatoare de
Dumnezeu si, sculandu-se, a deschis si acolo portile si, ajungand la portile cele frumoase de argint din pridvorul bisericii, a
facut si acolo destula rugaciune. Apoi, cu semnul crucii, le-a deschis si pe acelea si asa a intrat in biserica, cu totul fiind
luminat.
Deci, mergand in mijlocul bisericii, si-a ridicat mainile, cerand indurare de la Dumnezeu, iar dupa ce si-a ispravit
rugaciunea, s-a intors si a trecut prin tinda Bisericii, iar portile s-au incuiat singure, prin dumnezeiasca lucrare, indata ce el a
iesit afara. Deci, sta acel sfant om Ioan si cauta cu luare aminte unde va merge acel dumnezeiesc barbat, dupa iesirea din
biserica. Si, fiindca acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit Ioan a-l urma, ca sa afle unde se ascunde acest fel de
scump margaritar al lui Dumnezeu. Si abatandu-se acela putin din drumul drept, mergea spre calea cea pogoratoare a
Sfantului Mucenic Iulian si, apropiindu-se de o prea micuta casa si batand cu mana in usa, a strigat incet numele femeii ce
era inlauntru: "Maria!" Si asa, a intrat inlauntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a luat de la el si intre ei a pogorat noaptea
intunecata.
Iar femeia acelui dumnezeiesc barbat a aprins lumanarea din candela si a dus-o barbatului ei. Insa el nu s-a culcat pe
pat, nici si-a odihnit trupul cu vreun alt chip, ci a inceput sa lucreze, ca era cizmar. Atunci si cel ce-i urma lui, vrednicul de
pomenire Ioan, fara de sfiala a intrat inlauntrul casei si, cazand la picioarele lui, le uda cu lacrimi si, rugandu-l pe el, zicea:
"Nu ascunde de mine cine esti si care este inalta vietuire, prin care faci straine fapte pe care le-am vazut, cu ochii mei, eu
insumi". Iar acel smerit vietuitor zicea: "Iarta, batranule, pentru Domnul, eu sunt om pacatos si nu am la viata mea nici o fapta
buna, ca cine sunt eu, nevrednicul? Sau de unde am invatat eu vreo inalta vietuire, precum zici, de vreme ce sunt sarac si
ma aflu ostenitor in cel mai neinsemnat mestesug. Te-ai inselat, omule, te-ai inselat si parere ai vazut, nu adevarul".
Atunci batranul a adaus lacrimi peste lacrimi si nu inceta a-l jura pe el cu numele lui Dumnezeu, ca sa-i arate fapta buna
cea mare a lui, si zicea: "De n-ar fi fost lucrul dumnezeiestii Pronii, ca sa se descopere viata ta ascunsa, cu adevarat nu m-as
fi invrednicit eu, cel mai mic, sa fiu martor acestui fel de taina". Deci, stramtorat fiind de juraminte, acel minunat barbat s-a
35
sculat de pe scaun si, facand mai intai metanie batranulul, a inceput a zice asa: "Bine, sa stii fratele meu, ca pe pamant nici o
alta isprava n-am castigat, decat sa ma tavalesc in noroi si sa ma intinez cu pacatele, cinstind mai mult desfatarea
trupeasca. Iar dupa acestea, din bunatatea Dumnezeului meu, luand aminte la frica chinurilor ce vor sa fie, dupa ce pe
aceasta ce-o vezi am luat-o de femeie, n-am intinat curatia trupurilor, ci amandoi cu unire pazim fecioria si tainuim aceasta,
zicand ca ea este stearpa. Si, pana acum, cu ajutorul lui Dumnezeu noi pazim adevarata curatie a sufletului si a trupului, din
dorinta izbavirii si dragostea pentru Dumnezeul nostru. Voi adauga inca si alta, pentru lagamantul juramantului: Bogatia mea
toata nu este mai multa, fara numai trei arginti si jumatate si cu acestia, cumparand piei lucrez mestesugul cizmariei si
castigul pe care il scot de acolo, il despart in doua: o parte, adica cea mai dreapta si de capetenie o harazesc lui Hristos,
impartind-o la saraci, fratii lui Hristos. Iar cealalta parte, o cheltuiesc la trebuintele noastre. Si asa, pururea petrecand, ma
inchipui, la infricosata judecata ce va sa fie. Si-mi aduc aminte de cercetarea cea infricosatoare ce au sa-mi faca cumplitii
demoni".
Iar Ioan, aceasta povestire auzind-o, si minunandu-se de curata si fericita viata a pururea pomenitului Zaharia (ca asa
se numea) l-a prea laudat pe el, apoi, binecuvantandu-l, a iesit din casa lui cu mare bucurie. Apoi, s-a dus la casa unde
gazduia, multumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a vazut. Iar fericitul Zaharia, cel ce cu adevarat nu avea mandrie,
fugind de amagirea slavei lumesti, si-a lasat casa si a fugit, ramanand cu desavarsire necunoscut tuturor.
Întru aceastã zi, învãtãturã a lui Varlaam, catre Iosaf, dar mai ales catre noi.
Ascultati, fratilor si fiilor, ce ni se cade a face dupa Botez. Sa ne lepadam de tot pacatul si de toata patima si sa punem
faptele cele bune la temelia credintei, caci credinta, fara de fapte, moarta este asemenea si faptele fara de credinta moarte
sunt. Despre aceasta ne invata inca si Pavel Apostolul: "Cu Duhul sa umblati si poftele trupului sa nu le faceti. Acestea sunt
desfranarea si toata necuratia si celelalte fapte rele: luarea de mita, slujirea la idoli, otravirea, vrajba, sfada, iutimea, mania,
cearta, erezia, iubirea de argint, clevetirea, betia, mandria si cele asemenea acestora. Cati cei ce fac acestea nu mostenesc
imparatia lui Dumnezeu. Ca rodul Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, indelung-rabdarea, bunatatea, facerea de bine,
credinta, blandetile, infranarea, sfintirea sufletului si a trupului, smerenia, sfaramarea sufletului si a trupului, smerenia,
sfaramarea inimii, milostenia, nerautatea, iubirea de oameni, privegherea, pocainta cea curatitoare de toate pacatele cele
facute mai inainte, lacrimile cu pocainta, si tanguirea pentru ale sale pacate". Ca prin aceste fapte bune proslavim pe
Parintele nostru care este in ceruri. Ca zice: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema pe voi si va rugati
pentru cei ce va asupresc pe voi, faceti bine celor ce va urasc pe voi, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Care este in ceruri. Ca El
rasare Soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Nu osanditi, dar, ca sa nu
fiti osanditi, iertati si se va ierta voua. Si nu va faceti comori pe pamant, unde rugina le strica si furii le sapa si le fura, ci faceti-
va comoara in ceruri, unde nici molia, nici rugina nu o strica si unde furii nu o sapa, nici n-o fura. Ca unde vor fi comorile
voastre, acolo vor fi si inimile voastre.
Nu va ingrijiti cu inimile voastre ce veti manca sau ce veti bea, nici cu trupul cu ce va veti imbraca, ca stie Tatal vostru,
Care este in ceruri, ca va trebuie toate acestea. Ca Cel ce ne-a daruit sufletul si trupul, ne va da tuturor hrana si haina. Cel ce
hraneste pasarile cerului si florile campului atat le infrumuseteaza, cu atat mai mult pe voi! Cautati, dar, mai intai, Imparatia lui
Dumnezeu si dreptatea Lui si acestea toate se vor adauga voua. Nu va ingrijiti pentru ziua cea de maine, ca ziua de maine se
va ingriji de ea insasi. Deci, toate vate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi sa le faceti lor. Sa intrati pe poarta cea
stramta in Imparatia Cerurilor. Ca larga si desfatata este calea ce duce la pierzare si multi sunt cei ce umbla pe ea. Si stramta
este poarta si ingusta calea, care duce la viata, si putini sunt cei ce o afla pe ea. Nu tot omul cel ce-mi zice Mie "Doamne,
Doamne," va intra in Imparatia Cerurilor, ci cela ce face voia Tatalui Meu, Care este in ceruri. Cel ce iubeste pe tatal sau ori
pe mama sa, mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cela ce nu-si ia crucea sa si nu vine in urma Mea, nu este
vrednic de Mine".
Iata, acestea si altele asemenea cu acestea, a poruncit Mantuitorul Apostolilor ca sa-i invete pe credinciosi. Si acestea
toate se cade noua a le pazi, daca dorim sa castigam desavarsirea si sa ne invrednicim, dupa dreptate, de cununile cele
nestricacioase. Pe care fie ca Dumnezeu, dreptul Judecator, sa le daruiasca tuturor celor ce iubesc aratarea Lui..
Întru aceastã zi, cuvant despre Euharist, pastorul.
Doi batrani, vietuind in pustie, au rugat pe Dumnezeu sa le arate lor in care masura au ajuns ei. Si le-a venit lor glas,
zicandu-le: "In cutare sat al Egiptului este un om, un mirean pe rand, cu numele Euharist si femeia lui, Maria; dar voi n-ati
ajuns inca la masura acelora". Deci, sculandu-se, batranii s-au dus la satul acela si au intrebat de casa lui. Si, afland numai
pe femeia lui, i-au zis ei: "Unde este barbatul tau?" Iar ea le-a raspuns: "Este pastor si paste oile". Si i-a adus pe ei in casa
sa. Iar facandu-se seara, a venit Euharist cu oile sale si vazand pe batrani, le-a gatit lor masa si a adus apa, ca sa le spele lor
picioarele. Zis-au batranii: "Nu vom gusta nimic, de nu ne vei spune noua faptele tale cele bune. Iar Euharist, cu multa
smerenie le-a zis: "Eu sunt pastor si aceasta mi-i femeia". Insa n-au primit batranii numai atata, ci il rugau pe el. Iar acela
nicidecum nu voia sa le spuna. Apoi i-au zis batranii: "Dumnezeu ne-a trimis la tine".
Si, dupa ce a auzit acest cuvant, indata s-a temut si le-a spus lor: "Iata aceste oi le avem de la parintii nostri, iar daca ne
daruieste Dumnezeu dintr-insele vreun castig, noi il despartim in trei parti: o parte la saraci, alta la primirea de straini, iar a
treia o cheltuim pentru trebuintele noastre. Iar de cand am luat pe femeia mea, nu ne-am spurcat nici eu nici ea, ci in feciorie
am petrecut si fiecare din noi deosebi dormim si noaptea ne imbracam in haine de par, iar ziua in hainele nostre. Iar pana
acum nimeni din oameni n-a stiut cele despre noi".
Deci, acestea auzind, batranii s-au minunat si, inchinandu-se, s-au dus in pustie, mustrandu-se pe ei si laudand pe
Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci! Amin.
Luna noiembrie în 18 zile: pomenirea Sfântului marelui Mucenic Platon (+302).
Acesta era din tara Galatiei, din cetatea Ancira, frate cu Mucenicul Antioh, nascut din parinti crestini si crescut in dreapta
credinta. Desi tanar cu anii, ca intelepciune era batran si propovaduia pe Hristos cu indrazneala, in mijlocul inchinatorilor de
idoli. Pentru aceasta a fost prins de necredinciosi si adus la judecata inaintea dregatorului Agripin. Deci, acesta auzind pe
Sfantul ca nu se inchina zeilor, indata a randuit doisprezece slujitori de l-au batut fara mila, pe rand. Iar bunul patimitor nu a
ostenit, rabdand si marturisind pe Domnul Sau Hristos. L-au intins apoi pe un pat de arama ars in foc, batandu-l iarasi cu
toiege si l-au ars cu maciuci de fier inrosit in foc, la subsuori si pe coaste, dar, cand l-au pogorat de pe pat, au aflat tot trupul
36
lui intreg si sanatos, neavand nici urma de rana, incat toti ziceau: "Cu adevarat mare este Dumnezeul crestinilor".
Chinuitorul a poruncit atunci sa jupoaie pe Sfant si i-au scos fasii de piele de pe spinare, in chip de curele, si i-au frecat
carnea si coastele cu tesala, pana ce cadea carnea de pe oasele lui. Si dregatorul, vazand ca nu poate cu nimic intoarce pe
Platon de la Hristos, a hotarat sa-l taie cu sabia, si atunci i-au taiat capul.
Întru aceastã zi, Sfântul Mucenic Romano si copilul Varula (+303)..
Acesta traia in zilele lui Maximin (305-313) si, din dragostea ce o avea pentru Hristos, de ravna dumnezeiasca
aprinzandu-se, oprea nu numai poporul paganesc din Antiohia, ci si pe insusi dregatorul Asclipiade, de a intra in capistea
idolilor, zicand: "Nu sunt idolii dumnezeu, ci unul este adevaratul Dumnezeu, Iisus Hristos". Deci, l-au batut peste gura si,
spanzurandu-l, l-au strujit pe coaste, iar Mucenicul rabda cu vitejie, marturisind pe Hristos Dumnezeu si defaimand pe
dregator. Si era acolo un copil crestin, cu numele Varula. Si cautand Mucenicul la copil a zis dregatorului: "Mai priceput este
copilul acesta decat tine, om batran".
Si dregatorul, chemand pe copil la sine, i-a zis: "Pe care Dumnezeu cinstesti?" Iar copilul a raspuns: "Pe Hristos
cinstesc". Si l-a intrebat iarasi dregatorul: "Cum este mai bine, a cinsti un Dumnezeu sau mai multi?" Copilul a raspuns: "Mai
bine este a cinsti pe unul Dumnezeu Iisus Hristos". Dregatorul iarasi a zis: "Prin ce este mai bun Hristos, decat toti zeii?" Iar
copilul a raspuns: "Cu aceasta este mai bun Hristos: ca este Dumnezeu adevarat, ca ne-a zidit si ne-a mantuit pe noi toti, iar
zeii vostri sunt diavoli". Si se minunau toti de acel copil si de cuvintele lui cele intelepte. Deci, a poruncit dregatorul sa bata pe
copilul acela cu vergi, fara mila, fiind si mama sa de fata la patimirea fiului ei. Iar el, poftind apa, fiindu-i sete, mama sa i-a zis:
"Nu bea, fiul meu, dintru aceasta apa, ci du-te si bea din apa cea vie". Si mustrand copilul pe tiran, acesta a poruncit calaului
si i-a taiat capul.
Iar Sfantului Romano i-au taiat limba, si, dupa ce i-au taiat-o, tot n-a tacut marturisitorul lui Hristos, ci chiar fara limba
graia lamurit, multumind lui Dumnezeu. Deci, aflandu-se de aceasta minune a Sfantului si la imparat, din porunca acestuia,
fericitul a fost sugrumat in temnita si asa a parasit aceasta viata, luand cununa muceniciei.
Întru aceastã zi, cuvânt despre smerenie, de care se tem diavolii.
A fost in Egipt un om, mai mare peste popor, si avea o fiica in care intrase un demon cumplit care o chinuia pe ea. Deci,
avea tatal ei prieten pe un calugar oarecare si acesta i-a spus lui: "Nimeni nu va putea tamadui pe fiica ta fara numai pustnicii
pe care ii stiu eu, dar chiar de-i vei ruga pe ei, nu vor primi sa faca aceasta, din smerenie. Drept aceea, asa sa le faci lor:
cand vor veni la targ ca sa-si vanda lucrul mainilor lor, sa cumperi si tu de la dansii si, cand vor veni sa ia pretul sa le zici lor
sa faca o rugaciune; si cred ca diavolul va fugi de la fiica ta".
Deci, acela ducandu-se la targ, a aflat pe un ucenic al lui Macarie stand; si avea vase si cosnite. Si cumparand de la
dansul, l-a luat pe el la casa lui, ca sa-i dea pretul cosnitelor. Iar cand a intrat calugarul acela in casa, indracita aceea l-a lovit
pe el peste ureche, iar calugarul a intors indata si celalalt obraz, dupa porunca Domnului. Si demonul, incepand s-o
chinuiasca pe fecioara, zicea: "O, sila si nevoie, porunca acestuia ma goneste pe mine". Si indata s-a tamaduit fecioara. Iar
dupa ce a venit la batrani, ucenicul le-a spus de cele ce se facusera si aceia au proslavit pe Dumnezeu, zicand: "Legamant
este mandriei diavolesti sa piara de smerenie si sa fuga degraba la porunca lui Hristos".
Întru aceastã zi, învãtãturã a Sfântului Efrem, despre iubirea de sãraci.
Veniti, dar, fratilor, sa defaimam cele vremelnice si sa ne ingrijim de vesnicele bunatati fagaduite noua. Sa ne sarguim
noi inainte, pana nu se intuneca, mai inainte pana nu se risipeste targul. Sa nu ne castigam noua prieteni din mamona al
nedreptatii. Sa castigam dintre saraci multi martori. De la dansii sa cumparam undelemn si sa-l trimitem inainte. Ca ei:
vaduvele, sarmanii, neputinciosii, ciungii, schiopii, orbii, leprosii si toti saracii, care stau la usile bisericilor, sunt cei ce vand
undelemn candelelor. Pe acestia sa-i cautam si sa-i ingrijim, ca ei impaca pe Dreptul Judecatorul cu noi. Pe cei ce vin la noi,
sa nu-i intoarcem deserti inapoi, ci cu fata vesela sa-i intampinam, iar celor ce nu pot sa vina, noi sa le trimitem milostenie.
Aceasta este mai mare si decat cea dintai porunca. Fiecare sa cerceteze in biserici, daca nu cumva este vreun sarac, sau
vreun strain, si, aflandu-l sa se sarguiasca a-l lua in casa sa si sa-l odihneasca, pentru ca, impreuna cu saracul, intra si
Hristos in casa, Cel ce pentru noi s-a facut sarac, ca prin jertfa aceasta primim milostivirea lui Dumnezeu. Si, daca cel ce
primeste un prooroc, plata de prooroc ia, oare cel ce pe Iisus Hristos Insusi Il primeste, ce fel de plata va lua? Cu adevarat ca
pe cea scrisa: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit" (I.Cor.,2,9). Cel ce aduce pe sarac
in casa sa, aduce si pe Hristos, Care a zis: "Fericiti cei milostivi". Cel ce miluieste pe sarac imprumuta pe Dumnezeu, Cel ce
a zis: "Intrucat ati facut aceasta unuia din acesti preamici, Mie mi-ati facut". Cel ce pe strain primeste sub acoperamantul sau,
primeste pe Hristos, Cel ce a zis: "Iar Fiul lui Dumnezeu n-are unde sa-si plece capul".
Acestea si cele asemenea acestora sunt roade ale pocaintei si cununa si lauda si slava crestinilor. Sa nu se laude cel
intelept cu intelepciunea sa, sau cel puternic cu puterea sa, ci, toti cei ce se lauda, cu Domnul sa se laude, iar lauda
crestinilor este porunca lui Dumnezeu. Lauda crestinilor este Invatatura Apostolilor si a Proorocilor. Lauda crestinilor este
smerita cugetare, saracia cea duhovniceasca si ascultarea. Lauda crestinilor este cantarea cu psalmi cu umilinta. Lauda
crestinilor este pocainta cu lacrimi, lauda crestinilor este blandetea cea cu liniste si slujirea catre toti. Lauda crestinilor este a
spala picioarele fratilor. Lauda crestinilor este a zice catre prietenul sau: "Iarta-ma, ca am gresit tie". Lauda crestinilor este
primirea strainilor si milostivirea. Lauda si mantuirea crestinilor este ca, totdeauna, la masa lor, saracii si sarmanii si strainii sa
manance impreuna cu ei, ca din casa lor Hristos niciodata nu va lipsi. Lauda crestinilor este ca sa nu apuna soarele asupra
maniei lor, nici sa doarma avand ceva asupra cuiva. Lauda crestinilor si cununa este a rabda necazuri si a nu se mania; unul
ca acesta se afla prieten cu Cel ce a zis: "Intristarea voastra se va preface in bucurie" (Ioan,16,20). Lauda crestinilor este a
cerceta pe cei din temnita, pe cei ce sunt in pesteri, pe munti si prin crapaturile pamantului, ca niste ucenici adevarati ai Celui
ce a zis: "In temnita am fost si ati venit la Mine". Lauda crestinilor este a pomeni de-a pururi pe Dumnezeu si ziua cea mare a
Judecatii. Dar pentru ce sa nu zic si cele mai mari? Fala crestinilor si lauda si mantuirea este marturisirea dreptei credinte si a
nu se uni nici a se imprieteni cu cei ce cugeta impotriva ei, ci a pazi porunca si arvuna neintinate, neprihanite si
neamestecate de tot eresul, pana la aratarea Domnului Iisus Hristos. Ca aceasta vazand, Domnul va zice: "Iata, cu adevarat,
crestin, intru care nu este viclesug". Cu aceasta suntem datori sa ne laudam fratilor, iar nu cu carute si cu cai, cu dregatori si
cu bogatie. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 19 zile: pomenirea Sfântului Prooroc Obadia.
37
Proorocul Obadia (Avdie) este unul din profetii mici din Biblie. Scrierea lui este cartea cea mai scurta din tot Vechiul
Testament: are numai 21 de versete si se numeste Vedenia lui Avdie. Despree viata Proorocului, insa, nu avem nici o alta
stire, cartea sa e singura marturie despre el. Se crede ca ar fi trait cam cu 600 de ani inainte de Hristos.
Cartea este scrisa in urma navalirii pustiitoare a unei puteri straine asupra Ierusalimului. In aceasta imprejurare, idumeii,
fratii evreilor, s-au unit cu dusmanii si au luat parte la pustiirea lui Israel. Proorocul vesteste, din partea lui Dumnezeu,
pedeapsa idumeilor. Cartea este un strigat catre dreptatea lui Dumnezeu. In ziua Judecatii insa Sionul va fi din nou un loc de
mantuire, iar Idumeea va pieri pentru totdeauna.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Varlaam (+304).
Acest Sfant Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei; fiind batran cu varsta si fiindca marturisea pe Hristos, a fost adus
inaintea stapanitorului Antiohiei si, neprimind a jertfi idolilor, a fost batut cu vine de bou, dupa care i s-au smuls unghiile. Apoi,
fiind dus la un altar idolesc, a poruncit dregatorul sa-i deschida Mucenicului cu sila mana lui cea dreapta, punand in ea
carbuni aprinsi cu tamaie, socotind stapanitorul ca nu va putea suferi si va arunca carbunii impreuna cu tamaia peste altarul
idolesc, ca prin aceasta sa se arate ca a adus jerfa zeilor. Dar patimitorul lui Hristos a stat cu mare barbatie, neschimbat si
netulburat, fara numai ca-si misca mana lui cea dreapta, pana cand focul i-a mancat carnea palmei lui celei drepte, ca a ales
viteazul nevoitor al adevarului ca mai bine sa-si arda mana decat sa para paganilor, ca a adus jertfa demonilor. Si in nevointa
aceasta si-a dat sufletul, luand cununa marturisirii. Pe viteazul acesta l-au cinstit cu cuvinte de lauda atat marele Vasilie cat si
dumnezeiescul Hrisostom.
Cuvânt despre Sfântul Ioan Gurã de Aur si despre vãduva cea nãpãstuitã de împãrãteasa Eudoxia.
In Constantinopol era un oarecare dregator cu numele Teognost, barbat bun si temator de Dumnezeu. Acest dregator a fost
vorbit de rau catre imparatul de un alt dregator raucredincios si pizmas, ca ar fi defaimat pe imparatul si ca ar fi numit pe
imparateasa nesatula de aur si pierzatoare a toata imparatia, rapind averi straine, fara de nici un drept. Si s-a maniat
imparatul pe el si a poruncit sa fie surghiunit in Tesalonic, si toate averile lui sa i le ia si numai o vie, care era afara din cetate,
pentru hrana femeii lui Teognost si a copiilor lui, sa-i lase.
Deci, Teognost, mergand in Tesalonic, s-a imbolnavit, de suparare si a murit. Iar femeia lui, pentru moartea barbatului ei
si pentru luarea averii fiind in mare suparare, a venit la Sfantul Ioan si i-a spus lui cu lacrimi, tot necazul. Iar el o sfatuia pe ea
cu cuvinte folositoare sa indrepte spre Dumnezeu necazul sau si i-a poruncit ca in toata ziua sa ia hrana, pentru sine si
pentru copiii ei, de la casa pentru straini a Bisericii. Iar el astepta vreme cu bun prilej, cand socotea sa roage pe imparat
pentru acea vaduva, ca doar va porunci sa-i intoarca ei si copiilor, averea cea luata fara vina. Dar rautatea imparatesei a
facut impiedicare si a adus o nevoie si mai mare, nu numai asupra vaducei acelei, ci, si asupra fericitului Ioan insusi.
Ca, sosind vremea cand se culeg strugurii din vie, cand tot poporul iesea fiecare la via sa, a iesit si imparateasa si se
plimba prin viile imparatesti. Si, trecand pe langa via lui Teognost, ca nu era departe de viile imparatesti, a vazut-o frumoasa
si a intrat intr-insa, a taiat un strugure cu mainile sale si a mancat din el. Si era un obicei vechi imparatesc dupa care, daca
intra imparatul sau imparateasa intr-o vie straina si manca struguri din ea, stapanul viei aceluia nu mai avea stapanire asupra
ei, ci via aceea era numarata intre viile imparatesti. Iar stapanul viei i se da pretul pe via sa, sau lua de la imparatul o alta vie,
in locul viei sale. Deci, dupa acest asezamant imparateasa a poruncit sa se scrie via lui Teognost intre viile imparatesti. Si
aceasta a savarsit-o, facandu-si doua socoteli: una, ca sa faca si mai mult rau vaduvei si copiilor ei, de vreme ce se aflase ca
vaduva alergase la Sfantul Ioan si i-a spus lui tot necazul ei, si pentru aceasta imparateasa se maniase pe ea, iar alta, ca sa
caute pricina Sfantului Ioan, sa-l poata izgoni pe dansul din Biserica, socotind ca, daca va auzi de aceasta luare a viei,
Sfantul nicidecum nu va tacea, ci va ridica glas impotriva ei, pentru vaduva cea nedreptatita si, de aici se va ridica pricina a
se savarsi lucrul cel gandit de ea, precum s-a si intamplat.
Deci, pentru ca vaduva aceea napastuita a cazut inaintea fericitului Ioan, acesta a trimis, prin arhidiaconul Eutihie,
scrisoarea sa catre imparateasa, ca s-o induplece pe dansa spre milostiviere, aducandu-si aminte de viata cea buna a
parintilor ei, de faptele bune ale imparatilor de mai inainte, aducandu-i aminte de frica lui Dumnezeu, de Judecata cea
infricosatoare, si, rugand-o sa intoarca via vaduvei celei sarace. Dar ea a scris Sfantului inapoi cu asprime, neplecandu-se
invataturilor lui, nici rugamintea ascultand-o, ci punea inainte legile imparatesti cele vechi si, ca si cum ar fi fost nedreptatita
de Sfantul, se lauda ca nu va rabda o incalcare ca aceea. "M-ai osandit, zicea, cu cuvintele tale, ca si cand as face
nedreptate si faradelege; nestiind tu asezamintele cele imparatesti, napastuitu-m-ai cu invinuirile tale, dar nu-ti voi rabda tie,
pana in sfarsit, defaimata fiind". Iar Sfantul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a sculat si a mers la palat, la imparateasa si
sezand aproape de imparateasa, a inceput iar si cu cuvantul bland a o sfatui pe dansa, graindu-i si rugand-o sa dea inapoi
via vaduvei. Iar ea a zis: "Acum am scris tie ce este randuit despre vie de imparatii cei de demult. Sa i se dea vaduvei alta vie
in locul aceleia sau sa ia pretul pentru dansa". Iar Sfantul a zis: "Nu-i trebuie ei alta vie, nici nu cere pretul pentru dansa, ci pe
a ei o cere, da-i inapoi partea ei de mostenire". Imparateasa a zis: "Nu te impotrivi asezamintelor imparatesti celor de demult,
ca nu spre bine va iesi tie o impotrivire ca aceasta". A raspuns Ioan: "Nu pune pricina asezamintele si legile pe care imparatii
cei pagani le-au asezat. Ca nimic nu te impiedica pe tine a strica legea cea nedreapta si a o aseza pe cea dreapta, fiind
imparateasa binecredincioasa. Deci, da inapoi via celei nedreptatite, ca sa nu te numesc pe tine a doua Izabela si sa
mostenesti blestemul impreuna cu dansa".
Acestea zicand Sfantul, s-a aprins imparateasa de mare manie si a umplut palatul de strigare, descoperind otrava cea
tainuita din inima ei, si spunea: "Pentru mine ma voi razbuna eu insumi. Si de acum nu numai ca nu voi da via vaduvei, dar
nici alta vie in locul aceleia si voi porunci sa nu i se dea nici pretul ei. Iar tie pedeapsa iti voi da pentru ocara aceasta". Si a
poruncit sa scoata pe Sfantul Ioan, cu sila, afara din palat.
Insa imparatul, stiind obiceiul cel rau al imparatesei, tacea ca si cum n-ar fi stiut nimic. Dar imparateasa cu toata puterea
uneltea pentru izgonirea Sfantului Ioan, care lucru l-a si savarsit curand. Iar pentru faptele ei rele, imparateasa si-a luat mai
pe urma plata ei. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Luna noiembrie în 20 zile: pomenirea Precuviosului si de Dumnezeu purtãtorului Pãrintelui nostru Grigorie
Decapolitul.
38
Acest Sfant s-a nascut si a crescut in Isauria, in una din cele zece cetati ce se cheama Irinopole, din parinti
dreptcredinciosi, Serghie si Maria, pe vremea luptatorilor impotriva Sfintelor icoane si sub domnia lui Leon Armeanul (813-
820). A fost dat la carte din frageda varsta si, avand aplecare spre cele dumnezeiesti si invatand bine, citea pe la biserici.
Deci, daca a ajuns la varsta tineretii, parintii se pregateau sa-l insoare, dar el s-a despartit de cele lumesti, mergand la o
manastire, unde se afla egumen Sfantul Simeon Marturisitorul, unchiul sau dupa mama, care i-a fost lui adevarat parinte
duhovnicesc. Intr-a acea manastire a vietuit fericitul Grisgorie vreme de 14 ani, pecetluindu-si viata cu tot folosul duhovnicesc
al nevointelor calugaresti si dupa ce s-a pregatit cu sarguinta a inceput a umbla din loc in loc, prin mijlocul credinciosilor din
sate si din orase, imbarbatandu-i spre marturisirea dreptei credinte in lupta pentru Sfintele icoane.
Lunga si plina de primejdii a fost calatoria aceasta a Sfantului Grigorie, intru care s-a aratat si mare facator de minuni, ca
a trecut prin Efes, prin Enos, Hrisopolis, Corint, ajungand pana la Roma, unde a zabovit mai multa vreme. A mers, apoi, in
Siracuza Siciliei si a ajuns, de asemenea, si la biserica Sfantului Mina din Tesalonic, unde a primit si darul preotiei, mergand
catre Bizant, a ajuns in cele din urma, la muntele Olimpului. Si multime multa de eretici a adus la calea credintei si a fost
crestinilor de mare folos. Deci, urcandu-se in munte si imbolnavindu-se, a inteles ca i s-a apropiat sfarsitul. A plecat atunci la
Constantinopol, unde se afla unchiul sau Simion, inchis in temnita, pentru Sfintele icoane, si, inchinandu-se lui, s-a savarsit
cu pace. Trupul lui n-a putrezit insa, ci s-a dovedit purtator de mari daruri si s-a pastrat in cinste multa vreme in manastirea
unde sfarsise. Iar la anul 1497, Banul Barbu Craiovescu, care a rezidit din temelie manastirea Bistrita, din judetul Valcea, a
adus cu multa cheltuiala, moastele Sfantului Grigorie Decapolitul si le-a asezat la aceasta manastire, unde se afla si astazi,
fiind facatoare de minuni, atat pentru bolile trupesti cat si pentru cele sufletesti ale celor ce vin la dansele cu credinta. Racla
de argint in care odihnesc ele astazi este daruita in 1656 de Constantin Voievod.
Întru aceastã zi, pomenirea celui dintre Sfinti Pãrintelui nostru Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului, ucenicul Sfântului
Ioan Hrisostom si mostenitor al scaunului sãu (+447).
Acest dintre Sfinti Parintele nostru Proclu a trait pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar (408-450). Deci, pentru ca
era cucernic si imbunatatit, a fost hirotonit episcop al Cizicului de catre Sfantul Sisinie, patriarhul Constantinopolului. Si,
mergand la Cizic, n-a fost primit de catre clericii eparhiei sale, ca aveau hirotonit pe altul, cu numele Dalmat. Pentru aceasta
s-a intors inapoi la Constantinopol, ramanand fara eparhie.
Deci, dupa ce a murit Maximian, patriarhul Constantinopolului, in aprilie 437, a fost ales Proclu, ca patriarh al
Constantinopolului. Proclu a urcat in scaunul patriarhal chiar in ziua mantuitoarelor patimi ale Domnului, adica in sfanta si
marea Joi. Deci, binevietuind si pastorind doisprezece ani si trei luni, cu pace s-a mutat catre Domnul.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Antioh despre milostenie si iubirea de sãraci.
Iubirea de saraci si iubirea de straini sunt doua ramuri de maslin cu al caror rod se ung toti, din care insusi Domnul Isi
unge capul si picioarele si va rasplati in imparatia cereasca pe acela care-L unge. Ca adevaratul iubitor de saraci aude pe Cel
ce zice: "Milostenia si credinta nu te vor lasa pe tine, insa sa le legi pe ele de grumazul tau si vei afla darul, ca sa gandesti
cele bune inaintea Domnului si a oamenilor". Iar caile dreptilor intocmai cu lumina stralucesc, mergand inainte lumineaza,
pana ce se ispraveste ziua. Inca si Legea porunceste, zicand: "Deschide mainile tale spre sarac, ca sa nu strige catre
Dumnezeu impotriva ta". Iar la Proverbe zice: "Viata saracului sa nu o uiti si sufletele celor flamanzi sa nu le intristezi si sa nu
ocolesti cu milostenia ta pe cei ce au trebuinta. Pe fratele cel scarbit sa nu-l alungi, nici sa-ti intorci fata ta de la sarac". Si
iarasi zice: "Omul cel milostiv, sufletului sai ii face bine, iar cel nemilostiv isi pierde trupul sau". Si Proorocul Osea zice: "Sa
semanati cu dreptate si mila si dreptatea sa le paziti si sa va apropiati de Dumnezeul vostru de-a pururea". Daniil a zis lui
Nabucodonosor: "Sfatul meu sa fie placut inaintea ta, imparate, pacatele tale sa le curatesti cu milostenia, si nedreptatile tale,
cu indurarile spre cei saraci". Iar David zice: "Impartit-a, dat-a saracilor, dreptatea lui ramane in veacul veacului Domnul
iubeste milostenia si dreptatea. Fericit este cel ce intelege pe cel sarac si netrebnic, ca in ziua cea rea il va izbavi pe el
Domnul". Iar Iov a zis: "Au doar am lasat eu pe cineva sa iasa din usile mele cu sanul desert?" Si altul: "Pleaca-ti urechea ta
la cel sarac, ca cel ce da saracului, nu va duce lipsa". Si iarasi: "Pe cat poate da mana ta si pe cat iti este puterea, fa
milostenie". Ca omul milostiv sufletului Sau ii face bine, si binecuvantarea lui Dumnezeu este peste capul celor ce dau".
Bogatia, poate sa fie izbavire a sufletului omului. Cu milosteniile si cu credinta se curata pacatele. Si cel ce miluieste pe sarac
imprumut da lui Dumnezeu si, dupa darea lui, i se va rasplati. Deci, bine este omului a da din destul celor lipsiti, din ostenelile
sale, cele ce da Domnul, fara alegere cui sa dea, sau cui sa nu dea. Cu slujba aceasta preadreapta se implineste pentru ca
este slavita la Dumnezeu. Si asa, drept sa slujeasca lui Dumnezeu si viu va fi. Ca mare este omul si scump barbatul cel
milostiv. Iar Apostolul zice: "Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera. Iar cel ce seamana cu binecuvantare,
cu binecuvantare va si secera". Si mai zice: "Macedonia si Ahaia ne-au rugat, cerand harul de a lua parte si ele la ajutorarea
sfintilor celor saraci, care sunt in Ierusalim". Iar Domnul a zis: "Vindeti averile voastre si dati milostenie si faceti-va pungi ce
nu se invechesc si comori in cer ce nu se imputineaza, ca unde sunt comorile voastre, acolo vor fi si inimile voastre".
Întru aceastã zi, cuvânt despre izgonirea Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Eudoxia imparateasa, maniindu-se pe Ioan Hrisostom din pricina viei lui Teognost, pentru care era mustrata de Ioan, a
adunat sinod nedrept, pe Teofil, episcopul Alexandriei si pe alti treizeci si cinci de episcopi, si, pe toti i-a castigat cu daruri, ca
sa iscaleasca pentru izgonirea lui Ioan. Iar Ioan era in biserica, invatand poporul, impreuna cu patruzeci de episcopi. Si
venise in acea vreme si episcopul Epifanie din Cipru, si imparateasa, chemandu-l, l-a rugat ca si el sa iscaleasca la izgonirea
lui Ioan. Dar Epifanie a zis: "Chiar daca toti vor iscali, eu nu noi iscali". Iar Ioan a scris lui Epifanie, zicand: "Oare si tu ai iscalit
pentru izgonirea mea?" Iar Epifanie i-a scris, zicandu-i: "Rabdatorule de chinuri, biruieste, si cand esti batut!"
Intr-acea vreme, Teofil, impreuna cu episcopii sai, au judecat pe Sfantul Ioan, hotarand sa fie izgonit din scaun, si, ca
niste lupi, l-au scos pe Ioan cu sila si l-au surghiunit pe el departe, peste mare. Insa poporul s-a tulburat foarte, ca il iubea pe
Ioan, si l-au adus inapoi. Iar dupa catava vreme, iarasi, s-a ridicat furtuna cea dintai asupra fericitului, intr-o pricina ca
aceasta: Pe un stalp inalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, in mijlocul ulitei celei mari era facut si pus un idol de argint, cu
chipul imparatesei Eudoxia. Si era obiceiul sa se faca acolo prilej de veselie, cu jocuri de tot felul. Deci, Sfantului Ioan
parandu-i-se ca spre ocara bisericii s-a facut acel loc de veselie, acolo aproape, a inceput, cu indrazneala, dupa obiceiul sau,
sa ridice glas asupra celor ce au pus idolul acela acolo si au poruncit ca acolo sa se faca jocuri. Iar imparateasa, avand inca
in amintire mania ei cea mai dinainte asupra Sfantului, auzind cuvintele lui, a inceput a intelege ca impotriva ei graieste
39
Sfantul, pentru a o defaima. Si asa socotind, s-a umplut de manie si iarasi a inceput a pune sarguinta ca sa adune sobor
impotriva Sfantului Ioan. Iar Sfantul, simtind aceasta, a inceput mai luminat a grai despre dansa, inaintea a toata adunarea:
"Iarasi Irodiada se indraceste, iarasi de tulbura, iarasi joaca si salta, iarasi cauta capul lui Ioan". Iar imparateasa, auzind
acestea, s-a pornit spre manie si l-a izgonit pe Ioan, sobor mare facand si imboldindu-l la manie si pe imparatul. Iar cand a
izgonit pe Ioan, a iesit o vapaie de la Pristol, care a ars biserica si palatele si zidurile si curtile si, intrand vapaia, a ars si
palatul in care se adunau dregatorii, pentru ca, din aceasta, tuturor sa le fie cunoscut ca, nu din intamplare, ci din mania lui
Dumnezeu s-a facut o ardere ca aceasta, din pricina izgonirii Sfantului Ioan Gura de Aur. Si in trei ceasuri, din ceasul al
saselea din zi, pana in ceasul al noualea, multime de ziduri preafrumoase si podoabe de multi ani si nespuse bogatii in
cenusa s-au prefacut. Si nici un suflet n-a pierit din tot norodul, in pojarul acela infricosat, si toti ziceau ca pentru izgonirea
Sfantului Ioan, pedepseste Dumnezeu cetatea cu foc, pentru ca, fara de vina, a fost izgonit placului lui Dumnezeu. Iar
vrajmasii Sfantului Ioan, impotriva raspundeau, zicand ca cei de acelasi gand cu Ioan au aprins biserica. Si multi au fost
prinsi si pusi la chinuri de dregatorul cetatii, care era pagan cu credinta, incat unii au si murit. Insa nu s-a aflat nici o pricina
de la oameni a acelei arderi cu foc, fara numai din mania lui Dumnezeu.
Iar pe Ioan l-au surghiunit in Cucuz, cetatea Armeniei, iar acolo toti jertfeau si se inchinau la idoli si pe soare il faceau
Dumnezeu. Iar Ioan, pe toti oamenii ce erau acolo, i-a adus la credinta crestineasca, si pe un paralitic, ce zacuse opt ani pe
un pat, l-a tamaduit. Deci, auzind de acestea, papa Inochentie al Romei, impreuna cu Honorius imparatul, au scris o
scrisoare catre imparatul Arcadie, zicand: "Pentru aceea s-a pogorat mania lui Dumnezeu peste cetatea ta si peste voi toti, ca
ai izgonit fara de lege pe Ioan. Si acum, sa poruncesti ca sa se faca sobor in Tesalonic". Iar Eudoxia imparateasa, auzind
aceasta, a pus straji la toate drumurile dinspre Roma, ca sa nu lase pe nimeni de la Roma sa intre in Constantinopol, ci pe
toti sa-i intoarca. Si iarasi, a trimis papa Inochentie cinci episcopi, dar straja prinzandu-i, i-a trimis inapoi.
Iar fericitul Ioan, din zavistia asupritorilor, a fost dus Cucuz in Aras, felurite necazuri facandu-i lui, ca sa moara cat mai
degraba. Iar de acolo, l-au dus la un loc pustiu, ce era langa malul Marii Pontului. Si i s-au aratat lui pe cale, treaz fiind el,
Sfintii Apostoli Petru si Ioan, pe care-i vazuse si mai inainte, fiind el in Antiohia, si i-au zis lui: "Bucura-te, pastorule cel bun al
oilor celor cuvantatoare ale lui Hristos, cel ce esti tare rabdator de chinuri, ca suntem trimisi la tine de stapanul cel de obste,
Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, ca sa-ti ajutam tie si sa te mangaiem pe tine in ostenelile tale, pe care le-ai luat
pentru curatia sfaturilor tale. Ca ai mustrat pe imparateasa, care facea faradelege, urmator facandu-te lui Ioan Botezatorul,
cel ce a mustrat pe imparatul Irod, pentru Irodiada, sotia lui Filip, fratele sau. Acum dar, imputerniceste-te si te intareste ca
plata ta multa este in ceruri. Drept aceea, si noi vestim tie bucurie mare ca, peste putine zile, te vei duce la Domnul
Dumnezeul nostru si vei fi in odihna cu Dansul, in Cereasca Imparatie. Iar Eudoxia va fierbe in viermi si te va cauta pe tine
spre ajutor si nu te va afla si va muri in pacatele ei". Si aceasta zicandu-i, s-au dus de la dansul.
Iar, venind ei in Comane, care este un loc la Marea Pontului, afara din cetate, s-au asezat langa biserica Sfantului
Mucenic Vasilisc. Iar, intr-acea noapte, i s-a aratat lui Mucenicul Vasilisc si i-a zis: "Nadajduieste, frate Ioane, ca maine
amandoi vom fi dincolo". S-a aratat inca Mucenicul Vasilisc si preotului bisericii, zicandu-i: "Sa gatesti loc fretelui Ioan". Iar a
doua zi, a rugat Ioan pe ostasi, sa astepte acolo pana la al cincilea ceas, dar ei nu l-au ascultat si au iesit. Si, inotand cu
corabia ca la treizeci de stadii, s-au intors la biserica de unde au plecat. Iar dupa ce au venit, indata fericitul Ioan a cerut
luminoase vesminte arhieresti si, dezbracandu-se de hainele sale dintai, s-a schimbat pana la incaltaminte si, pe acestea, le-
a impartit la cei ce au fost in corabie cu dansul. Dupa aceea s-a impartasit cu Trupul si Sangele Domnului si a rostit inaintea
celor ce erau acolo rugaciunea cea de pe urma. Si, zicand cuvantul cel obisnuit: "Slava lui Dumnezeu pentru toate" a
pecetluit cu "Amin". Si-a intins apoi picioarele cele ce alergasera spre mantuirea celor ce voiau sa se pocaiasca, mustrand
pacatele cele din rautate facute. Asa a adormit, cu fericit si negrait somn, Sfantul Ioan Hrisostom. Fie ca sa fim si noi vrednici
de pomenirea lui si cu rugaciunile lui sa castigam Imparatia Cerului. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii
vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 21 zile: Intrarea în Bisericã a Preasfintei Stãpânei nostre Nãscatoarei de Dumnezeu si pururea
Fecioarei Maria.
Pricina sarbatoririi de astazi este faptul aducerii, cu evalvie, in Biserica Legii vechi din Ierusalim, a copilei de trei ani,
care avea sa fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos; intai, pentru ca acest lucru, atunci cand s-a petrecut, s-a facut intr-un
chip minunat si, al doilea, ca un fapt care este ca o pregatire la Taina cea infricosatoare de la Craciun, a nasterii cu trup de
om a Cuvantului lui Dumnezeu, intrucat Taina aceasta tot prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu avea a se face.
Intamplarea aceasta nu se afla in Sfanta Scriptura, ci se intemeiaza numai pe Traditia Bisericii. Sfintii Parinti au inceput a o
sarbatori, pe la anul 750. Dar iata in ce chip istorisesc sfintele carti bisericiesti, pricina pentru care Nascatoarea de
Dumnezeu a fost dusa la Templul Legii vechi si daruita Domnului.
Ana, cea pururea pomenita, care mai toata viata ei a fost stearpa, adica fara sa nasca copii, luand indemn, din Cartea
Sfanta la cele ce s-au petrecut cu cealalta Ana, care era si ea stearpa, maica Proorocului Samuel, ruga, impreuna cu
barbatul ei Ioachim, pe Stapanul firii, sa le daruiasca lor un prunc, fagaduind ca, daca le va implini cererea, indata il vor darui
si inchina lui Dumnezeu. Si asa a nascut Sfanta Ana pe ceea ce s-a facut pricina mantuirii neamului omenesc, pe
impacatoarea si imprienitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina innoirii lui Adam cel cazut, a invierii si indumnezeirii lui,
pe Preasfanta si de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria. Iar cand ea a fost de trei ani, au luat-o parintii ei si au
adus-o la Templu si au incredintat-o preotilor. Deci, luand-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o in cele mai dinlauntru ale
Bisericii unde, o data pe an, intra numai singur arhiereul. Si acesta a facut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea sa se
nasca dintr-insa, spre indreptarea si mantuirii lumii cea stricata prin pacat. Si a ramas fecioara acolo, petrecand doisprezece
ani de sfanta vietuire. Ca erau la Templul din Ierusalim trei randuri de chilii, in care locuiau, cu frica de Dumnezeu, fecioare si
vaduve inchinate Domnului, precum si preotii si slujitorii, traind din averea Templului. Si in acest loc de buna crestere, Sfanta
Fecioara, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai in varsta, lucrul de mana, citirea Scripturii si indeosebi
rugaciunea.
Iar cand s-a apropiat vremea dumnezeiestii Buneivestiri, iesind de la Templu, Sfanta Fecioara a descoperit arhiereului si
preotilor ca ea, inca din leagan, este fagaduita lui Dumnezeu si ca ea insasi a ales o viata de feciorie neintrerupta. Drept
aceea, la 15 ani ea a fost logodita cu dreptul Iosif, rudenia sa, de 84 de ani, ca, sub chipul casatoriei, sa se pazeasca curata
40
in lume; si astfel, Iosif logodnicul, a slujit ca martor la Nasterea cea fara prihana a Domnului, cat si ca ocrotitor la fuga in Egipt
si la intoarcerea de acolo la Nazaret, in pamantul lui Israel.
Iubiti, asadar, fratilor, pe maica Domnului, - spune un parinte, - iubiti-o cu inima fierbinte si plina de nadejdi. Ramaneti
tari si tineti invataturile pe care le-ati primit de la Biserica, despre Maica Domnului. Cinstiti pe Nascatoarea de Dumnezeu.
Respingeti cu tarie minciunile ratacitilor, care defaima pe Sfanta Fecioara. Sa stiti ca diavolul striga prin gura hulitorilor,
diavolul care o uraste, pentru ca ea a nascut pe Cel ce i-a surpat stapanirea. Ramaneti tari in traditiile sfinte ale Bisericii si
cinstiti pe cea plina de dar si mai ales alujiti-o si luati-o ca aparatoare si sprijinitoare. Ca mult poate rugaciunea Maicii, spre
imblanzirea Stapanului, si nu este nimeni care sa se increada in mila Preacuratei si sa nu fie ajutat si mangaiat.
Cu ale ei preacurate rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi! Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt despre un cãlugar, care voia sã stie judecãtile lui Dumnezeu.
A fost un oarecare calugar sihastru, plin de toate bunatatile, care se ruga lui Dumnezeu, zicand asa: "Doamne, da-mi
mie sa stiu ce sunt judecatile Tale, cele de multe feluri". Si a facut post mare pentru aceasta pricina. Dar nu i-a aratat
Dumnezeu lui vreme ce este cu neputinta omului a le cunoaste pe acelea. El insa se nevoia mai departe, rugand pe
Dumnezeu pentru aceasta. Deci, Dumnezeu, vrand sa-l incredinteze pe el si sa nu se osteneasca fara de minte, i-a dat lui un
gand ca acesta: sa mearga sa cerceteze pe un batran, vechi de zile, ce statea departe de dansul, ca sa-l intrebe pe el. Deci,
luandu-si hrana, s-a dus la staretul. Si i-a trimis Dumnezeu lui un inger in chip de calugar si intampinand pe sihastrul, i-a zis:
"Unde mergi, robul lui Hristos?" Iar el i-a zis: "La cutare sihastru". Iar acela a zis: "Si eu, dar, voi merge cu tine la dansul".
Deci, bucurandu-se sihastrul de tovarasie, au mers impreuna. Si in ziua dintai, mergand, au gazduit la un oarecare om,
iubitor de Dumnezeu, si acela primindu-i pe ei, i-a cinstit cu multa omenie si au mancat dintr-un blid de argint. Iar dupa ce au
mancat, ingerul luand blidul, l-a aruncat in mare. Si s-a intristat foarte, de aceasta, sihastrul. Iar de acolo mergand, a doua zi,
au gazduit la un om primitor de straini, care si picioarele lro le-a spalat si bine i-a cinstit pe ei. Si omul acela a adus la dansii
inca si pe singurul sau fiu, ca sa-l blagosloveasca pe el, precum l-au si blagoslovit; dar peste noapte, mergand, ingerul i-a
sugrumat copilul. Si simtind sihastrul, nu i-a zis nimic, pricepand ca mai pe urma avea sa inteleaga. Iar a treia zi mergand, n-
au aflat pe nimeni care sa-i primeasca, insa au gasit o casa pustie, veche, si sezand la umbra peretilor, au inceput a manca
posmagi, de care ducea sihastrul. Si, dupa ce au sezut ei, ingerul sculandu-se, s-a incins si a inceput a strica casa si iarasi a
o zidi pe ea. Atunci, sihastrul a inceput a-l ocara pe el cu manie si mustrandu-l, ii zicea asa: "Oare inger esti sau drac? Ca nu
faci lucrurile lui Dumnezeu". Si i-a zis lui ingerul: "Dar ce am facut?" Si i-a raspuns batranul: "Ieri si alaltaieri, acolo unde ne-
au primit acei oameni de Dumnezeu iubitori, unuia blidul i l-ai aruncat in mare, si altuia i-ai omorat copilul, iar aici, unde n-am
aflat nimic si nici oameni nu sunt, oare cui zidesti casa aceasta?" Atunci i-a spus lui ingerul: "Sa nu te minunezi, batranule, de
aceasta, nici sa nu te smintesti de mine, ci asculta ca sa-ti spun: Omul cel ce ne-a primit pe noi intai era placut lui Dumnezeu
intru toate, dar blidul pe care l-am aruncat ii venise lui dintr-o nedreptate. Deci ca sa nu-si piarda plata sa, din pricina blidului
aceluia, l-am aruncat in mare, iar tu nu te mira de aceasta. Asemenea, al doilea om, placut este si el lui Dumnezeu, dar de i-
ar fi trait acel copil mic, apoi de mare rautate avea sa fie pricinuitor si vas al vrajmasului. Pentru aceea l-am sugrumat si i-am
scos sufletul, pentru bunatatea tatalui sau, ca si acela sa se mantuiasca. Deci, nici de aceasta sa nu te smintesti, parinte". Iar
batranul i-a zis: "Dar aici, in loc pustiu, ce faci, stricand casa aceasta si iarasi zidind-o pe ea?" Si ia raspuns ingerul: "Omul
din casa aceasta si-a pierdut averea si, saracind a plecat. Dar mosul lui, zidind palatul acesta a pus aur in perete. Deci,
pentru aceea i-am surpat casa, ca nu cumva sa piarda cineva pe Dumnezeu, cautand aurul acela aici si sufletul acela sa se
osandeasca, zidul nou aratand ca peretii vechi nu mai sunt". Si acestea spunandu-i-le cu deamanuntul, ingerul i-a zis lui:
"Mergi, batranule, la chilia ta inapoi si nu te mai osteni fara de minte. Ca graieste Duhul Sfant: Judecatile Domnului sunt
adanci si mult necercate si nestiute de oameni. Deci, nu cauta sa le patrunzi pe ele, ca nu-ti este tie de folos". Si acestea
zicand catre batran, ingerul, intr-acel ceas, s-a facut nevazut. Iar sihastrul, temandu-se foarte, a inteles sa nu mai intrebe de
judecatile lui Dumnezeu, spunand tuturor cele intamplate. Si asa si-a mantuit sufletul sau in Domnul Dumnezeul nostru Iisus
Hristos.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Daca ai deprindere la pacate, pune-ti asupra ta frica lui Dumnezeu si chinurile cele vesnice si vei birui cu adevarat. Ca
nu este nici o osteneala a lasa mania fata de cel ce te-a intristat pe tine. Ca osteneala sau durere este a se ruga lui
Dumnezeu, Celui ce ne da si a cere multime de bunatati cu osardie? Ce osteneala este a nu vorbi urat nici unui om? Ce
impiedicare este a lepada invidia si vrajba? Ce osteneala este a iubi, adica, pe aproapele tau? Ce greutate este a nu grai
cuvinte de rusine, a nu vorbi de rau si a nu defaima pe nimeni? Ce impiedicare este a milui pe saraci? Iar daca postesti, arata
numai cu fapta. Daca vezi un sarac, miluieste-l. De ai vrajmas, smereste-te. De vezi pe aproapele sporind in bine, nu-l
invidia. De vei vedea femeie frumoasa la chip, intoarce-ti ochii de la dansa, ca nu numai gura sa flamanzeasca, ci si ochiul si
auzul si picioarele si mainile si toate madularele trupului tau; si aceasta facand, te vei mantui, intru Iisus Hristos Domnul
nostru, Caruia se cade slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 22 zile: Pomenirea Sfintilor Apostoli, din cei saptezeci: Filimon, Arhip, Onisim, Apfia, ce au fost
ucenici Apostolului Pavel.
Acesti Sfinti Apostoli, din cei saptezeci, au fost urmatori si ucenici ai Sfantului Apostol Pavel, slujind acestuia la
raspandirea adevaratei credinte in Hristos, in locuri diferite: Sfintii Arhip, Filimon si Apfia lucrand in cetatea Colose din Frigia,
iar fericitul Onisim la Roma, slujind adica Domnului, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel insusi si insotindu-l pretutindeni.
Pentru aceasta slujire, Sfantul Arhip este cinstit de Sfantul Pavel cu numele de "impreuna ostean cu noi", precum sta
scris in Epistola catre Filimon, din Biblie (Filimon 2). In aceeasi Epistola, dregatorul Filimon este zugravit ca un fiu
duhovnicesc si prieten adus la credinta de insusi marele Apostol, in casa caruia era Biserica crestinilor din Colose si este
pretuit de Apostol ca "iubitul Filimon, impreuna lucrator cu noi" (Filimon 1), iar Sfanta Apfia, sotia lui, este numita "sora Apfia"
din cauza vredniciilor ei (Filimon 2). La 15 si 19 februarie din acest Prolog, sta scris cum, prin credinta in Hristos, Sfantul
Onisim, din sclav, ajunge Apostol al Domnului si, din raufacator, frate egal in vrednicie cu fostul sau stapan, Filimon.
La randul ei, Traditia Bisericii ne spune cum toti membri acestei familii de ucenici ai Sfantului Apostol Pavel au fost
sfintiti "episcopi calatori" la sfarsitul vietii marelui Apostol, in timp ce "sora Apfia" isi sfintea viata, slujind fratilor de credinta in
Biserica din casa ei. In sfarsit, tot din Traditie stim ca, precum au slujit in locuri diferite, asa au si patimit, pentru credinta, in
41
locuri diferite. Cei din Colose, impreuna cu Sfanta Apfia, au patimit pe vremea nebunului imparat Neron (54-68), fiind ucisi cu
pietre de pagani, la sarbatoarea Artemidei din Efes, pentru marturisirea credintei lor in Hristos, din cetate in cetate. Iar Sfantul
episcop Onisim a fost prins, propovaduind imparatia lui Hristos, din cetate in cetate, pe vremea prigoanei lui Domitian (81-
96), cand, rabdand multe chinuri, i s-a taiat capul. Si asa cu muceniceasca moarte, au trecut Sfintii catre Dumnezeu.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintei Mucenite Cecilia si a Sfintilor Mucenici Valerian si Tiburtie (+232).
Acestia s-au nevoit pe vremea imparatiei lui Alexandru Sever (223-235). Sfanta Cecilia s-a nascut la Roma din parinti
luminati, dar inchinatori la idoli. Auzind ea de propovaduirea Sfintei Evanghelii, a crezut in Hristos si a pus gand in inima ei sa
nu se marite, ci sa se pazeasca curata, inchinandu-si fecioria ei lui Hristos Dumnezeu. Insa, fara voia ei, parintii au insotit-o
prin nunta cu un tanar de bun neam, dar necredincios, anume Valerian. Drept aceea, Sfanta Cecilia inca din prima zi de
casatorie, descoperi sotului ei, ca si-a inchinat fecioria ei Domnului Hristos si izbuti sa-l induplece pe el ca sa vietuiasca
impreuna in curatie, indreptandu-l spre credinta in Hristos. Puse deci inceputul cel bun, cerand si primind Sfantul Botez din
mainile Sfantului Urban, episcopul Romei din acea vreme (223-230), intr-una din catacombele Romei, pe calea Apia, locul
unde se adunau crestinii pentru Cuvantul Domnului, pentru Sfintele Taine si pentru rugaciune. La ransul sau, Valerian
intoarse la credinta pe Tiburtie, care ii era frate bun. Si la atata fapta buna s-a inaltat Tiburtie, incat si cu ingerii vorbea in
toate zilele.
Valerian si Tiburtie, care se facusera vestiti pentru milostenia lor la saraci si prin nevointa lor de a inmormanta pe fratii
crestini morti pentru Hristos, nu intarziara a fi parati si, fiind prinsi, eu fost dusi inaintea guvernatorului cetatii, Almatie. Deci,
marturisind ei pe Hristos, au fost dati de acesta in seama comandantului Maxim, ca sa le taie capetele. Dar acesta, daca
vazu ingeri petrecand si purtand la cer sufletele celor doi Sfinti Mucenici, ca pe niste odoare, a crezut in Hristos, el si toata
casa lui. Cat despre Sfanta Cecilia, ea a fost inchisa intr-o baie foate tare infierbantata si, nelasand-o sa iasa de acolo vreme
de trei zile, nu pati nimic rau. Dar, stand tare in credinta, din porunca guvernatorului Almatie, acolo in baie i se taie capul si a
fost inmormantata in cimitirul Calist din Roma.
Întru aceastã zi, învãtãturã a Sfântului Varlaam, despre viata si moartea oamenilor.
Am auzit ca este oarecare cetate mare ai carei cetateni aveau de la cei vechi obicei sa primeasca pe un strain, care sa
nu cunoasca legile cetatii lor, nici obiceiurile lor sa nu le stie nicidecum si pe acesta si-l puneau imparat peste ei. Si, astfel,
acesta lua toata stapanirea si tinea toata puterea, pana ce sfarsea un an. Dupa aceea, fara de veste, in zilele cand era mai
fara de grija si se hranea din destul, socotind el ca imparatia lui in veac petrece, se sculau asupra lui si, luand dupa dansul
haina cea imparateasca, il batjocoreau pe el gol, prin toata cetatea, si il trimiteau in surghiun departe, intr-o mare insula
pustie, unde nu era nici hrana, nici haina, fara numai rea patimire, incat nici o nadejde nu mai avea el de hrana si de haina, ci
totdeauna numai suferinta, fara nadejde de mai bine.
Deci, oarecand, dupa obiceiul cetatenilor acelora, au pus imparat pe un alt om care, insa, avea multa cunostinta in sine
si purtare de grija, ca nu la fel cu ceilalti, sa-l rapeasca si pe el, la implinirea anului. Ca acesta, neravnind indestularea ce i s-
a facut deodata, neravnind nici pe imparatii care au fost mai inainte de el si rau au fost izgoniti, nepurtand grija, acesta in
nevointa si in grija isi avea sufletul, cum adica s-ar chivernisi mai bine pe sine. Deci, sfatuindu-se cu sfetnici intelepti, a luat
cunostinta de la ei, de obiceiul acelora si de locul cel de surghiun; ca i se cuvenea lui, cu drept cuvant, fara de inselare a fi
instiintat de toate.
Dupa ce dar, s-a instiintat de aceasta, ca adica, oarecand, intru aceeasi insula va fi si el surghiunit si de imparatie lipsit,
deschizand visteriile sale, pe care inca le avea intru a sa stapanire, neoprit si-a luat de cheltuiala aur si argint si multime de
pietre de mult pret, le-a dar la slugile sale credincioase si le-a trimis in insula aceea, unde avea sa fie si el surghiunit. Iar
sfarsindu-se anul cel hotarat, s-au sculat cetatenii si luandu-l, l-au trimis gol in surghiun, unde erau si ceilalti imparati
vremelnici, dar nerecunoscatori. Acesta insa, cu bogatia cea mai inainte trimisa, petrecea de-a pururea in indestulare, avand
hrana, si bautura si fiind slobod de toata frica acelor cetateni necredniciosi si rai. Iar talcuirea este aceasta: Prin cetate, adica,
fratilor, sa intelegeti lumea aceasta trecatoare, iar prin cetateni, pe incepatoriile si stapniile dracilor, care stapanesc lumea si
intunericul acestui veac, care ne amagesc pe noi cu desfatari si cu inselatoare bogatie, cu mancarile si bauturile vietii
acesteia, punandu-ne in minte totdeauna, ca viata aceasta, trecatoare si vremelnica, este nestricacioasa. Iar prin imparati, sa
intelegem pe drepti si pe pacatosi si pe fiecare din noi, care vietuind in lumea aceasta, unde moartea venind fara de veste, ne
rapeste si ne duce in insula cea mai inainte-zisa, adica in celalalt veac. Si de vom fi vietuit bine, in viata aceasta, cu fapte
bune, cu credinta si cu blandete, cu infranare si cu milostenie, cu post si smerenie, apoi ne vor lua pe noi ingerii blanzi, in
viata cea vesnica, iar de vom vietui rau, cu fapte spurcate, ne vor lua pe noi ingeri infricosati si ne vor da pe noi dracilor
nemilostivi si, asa, ne vor duce pe noi in fundul iadului si in muncile cele gatite lor, precum zice Scriptura. Va lua fiecare dupa
faptele sale. Deci, acestea stiindu-le, sa ne infranam trupul de desfranare si sufletul de betie, inima de gandirea semeata si
de la iubirea de argint, limba de la multa graire si de la clevetire, mainile de la furtisag si de la razboi si sa primim a face
numai faptele bune, cu care vietuind, vom dobandi vesnica viata.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre lãcasurile cele de dincolo.
Mantuitorul numeste "multe lacasuri" (Ioan 14,2) ale Tatalui, masurile deosebite de intelegere ale mintii celor ce se
salasuiesc in lumea de dincolo, vreau sa spun, adica, despartirile si deosebirile intru care se vor desfata ei cu mintea. Ca nu
cu deosebirea locurilor a zis "multe lacasuri", ci cu treptele darurilor. Ca precum fiecare se desfateaza de razele soarelui
acestuia simtit, dupa curatia puterii celei vazatoare a ochiului si, precum intr-o casa un felinar straluceste o singura lumina,
neimpartindu-se in multe straluciri, asa si in veacul cel ce va sa fie, toti dreptii se vor salasui intr-o singura bucurie cu
nedespartire. Si fiecare, dupa masura sa, este luminat de un singur soare gandit, si dupa vrednicie, gusta bucurie si veselie
ca dintr-un singur aer un singur loc, un singur scaun, o singura privire si o singura forma. Si nu vede cineva masurile celui ce
il intrece, nici ale celui mai jos decat dansul, ca nu, vazand darul cel covarsitor al prietenelui, sau lipsa sa, sa se faca lui
acestea pricina de intristare si de mahnire. Sa nu dea Dumnezeu sa fie una ca aceasta acolo unde nu este intristare, nici
suspin, ci fiecare se veseleste inlauntru, dupa darul cel dat lui, dupa masura sa. Asa este randuiala Imparatiei, asa este si
randuiala gheenei si nu este alta randuiala, care sa mijloceasca intre ele, fara numai felurimea deosebirii rasplatirilor.
Si daca aceasta este adevarat, precum si este adevarat, apoi ce lucru mai nebunesc este si mai fara de minte decat cei
ce zic: "Destul imi este sa scap de gheena, ca, de a intra in Imparatie, nu duc grija! Ca a scapa de gheena, aceasta este
42
insasi intrarea in Imparatie. Precum si, a cadea in Imparatie, este a intra in gheena". Ca nu ne-a invatat pe noi Scriptura ca
sunt trei locuri! Ce, dar, ne-a invatat? Iata: "Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, va pune oile, adica de-a dreapta Sa, iar
iezii de-a stanga! Ca n-a zis trei randuieli, ci una de-a dreapta si una de-a stanga. Si a despartit hotarele lor, dupa salasurile
lor, zicand: "Ca pacatosii se vor duce in osanda vesnica, iar dreptii in viata vesnica vor straluci ca soarele". Si iarasi: "Vor veni
de la rasarituri si de la apusuri si se vor aseza in sanurile lui Avraam, in Imparatia cerurilor, iar fiii imparatiei vor fi aruncati
intru intunericul cel mai din afara, unde este plansul si scrasnirea dintilor" (Matei 8,1). Dumnezeului nostru slava!
Luna noiembrie în 23 de zile: pomenirea celui dintre Sfinti Pãrintele nostru Amfilohie, episcopul Iconiei (395).
Acest Sfant s-a nascut in Capadochia, catre anul 340, si a stralucit cu nevointa si cu
dumnezeiasca cunostinta, in vremile imparatilor Valentinian si Valens, ajungand pana la
vremea marelui Teodosie (379-395) si a fiilor sai Honorius si Arcadie. A trait in aceeasi vreme
cu Sfantul Vasilie cel Mare si cu Sfantul Grigorie de Nazianz, desi era mult mai tanar decat ei,
si a avut legaturi de prietenie cu ei.
In tinerete a invatat carte, ajungand judecator respectat si iubit de tot poporul, pentru
cinstea si bunatatea sa, precum si invatator vestit al dreptei credinte, bun vorbitor impotriva
ratacirilor din vremea sa si, indeosebi impotriva lui Arie si a lui Macedonie, om al faptelor, mai
mult decat filosof. Pe la 373, la indemnul Sfantului Grigorie de la Nazian, parasi lumea si
slava omeneasca si se retrase, cu tatal sau, intr-un tinut indepartat din Capadochia, o
singuratate numita Oziz, nevoindu-se acolo cu citirea Sfintelor Scripturi si cu gradinaritul.
Pentru ca in locul acela nu crestea graul. Sfantul Grigorie ii trimitea grau, iar Amfilohie ii
aducea legume.
Deci, dupa oarecare vreme, Sfantul Vasilie, fiind ales arhiepiscop al Capadochiei,
Amfilohie s-a ferit de el, de teama sa nu fie asezat la vreun scaun de episcop, socotindu-se
nevrednic de asemenea raspundere. Parasi deci Capadochia si se aseza in Iconia. Dar se
intampla ca, in acea vreme, tocmai Iconia sa fie fara pastor. Afland ca este cautat, a voit mai
intai sa fuga, dar la staruintele poporului, a primit, pana la urma, sa fie sfintit episcop al Iconiei, in anul 374. Bucurandu-se de
aceasta, Sfantul Vasilie, care-l pretuia mult, ii trimise o scrisoare de incurajare si indreptar de lucru.
S-a dovedit un viteaz cuvantator, aparand si intarind dreapta credinta in popor, pentru care pricina multe izgoniri si
necazuri a rabdat, in vremea stapanirii imparatului arian Valens (364-378). Asemenea, a luat parte la cel de al doilea Sinod a
toata lumea, impotriva lui Macedonie si a altor luptatori impotriva Duhului Sfant, altaturi de cei o suta cincizeci de parinti,
Sinod tinut in Constantinopol, in anul 381, aratandu-se unul dintre marturisitorii credintei Bisericii, in Duhul Sfant, din crezul
nostru de astazi si de totdeauna. Si asa, pastorind multi ani turma lui Hristos si alcatuind multe invataturi in dreapta credinta,
s-a odihnit cu pace in Domnul.
Istorisirea, foarte de folos, a visului unui oarecare frate Ioan.
A fost, pe vremea imparatului Constantin cel Mare, un om cu numele Ioan, cunoscut imparatului pentru mestesugul sau.
Acesta, avand viata inrautatita, nu si-a pus in minte niciodata gheena. Dar Domnul, Cel ce pe toate le iconomiseste spre
folos, a mijlocit indreptarea lui prin vis. Deci, acesta a vazut o data in vis ca el a adus imparatului Constantin un lucru din
mestesugul lui si, pentru aceasta, vorbea cu imparatul cu multa indrazneala si se bucurau impreuna. Dupa aceasta, a vazut
pe imparatul ca scoate o sabie goala si ca, apucandu-l de par, se grabea sa-i taie capul fara mila. Iar Ioan isi pleca gatul sau,
socotind ca, adica, imparatul glumeste. Dar in vremea ce facea aceasta, a auzit cu groaza pe imparatul, zicandu-i: "Cand
sabia va manca parul tau, atunci gatul tau se va umple de sangele tau". Deci, i s-a parut lui ca i s-a taiat capul si cand sabia a
ajuns pre piept, nedumirindu-se Ioan si temandu-se a cauta ajutor de la cineva, si de frica si groaza acelei lupte, s-a
desteptat. Si viindu-si in sine, sta cu totul inspaimantat si, facandu-se semnul crucii peste trupul lui, zicea: "Multumescu-ti tie,
visule, ca groaza aceasta mi-ai aratat-o numai cu nalucire, iar nu si cu fapta". Si asa, a ramas Ioan iarasi nepocait si
neindreptat.
Iar dupa catava vreme, a cazut la grea boala si chema ajutorul lui Dumnezeu. Deci, a vazut atunci iarasi, nu in vis, ci
aevea, ca sta dinaintea unui divan de judecata. Vedea inca si pe un imparat infricosator, sezand pe scaun si imbracat
totodata cu podoaba imparateasca si arhiereasca. Si de-a dreapta si de-a stanga lui sedeau oarecare barbati cu sfintita
cuviinta si cucernici, iar el, Ioan, sta mai jos decat aceia; de-a dreapta imparatului vedea niste tineri frumosi, iar de-a stanga
lui vedea ca sta cineva mai smerit. Inapoia imparatului vedea o prapastie foarte intunecata si adanca, incat numai din vedere
pricinuia nespusa frica si durere mare. Deci, in vreme ce el sta cu frica si cu cutremur, i-a zis lui imparatul: "O, tanarule, oare
stii cine sunt Eu?" Iar Ioan i-a raspuns: "Stiu Stapane, ca Tu esti Cel ce Te-ai intrupat, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu,
precum dumnezeiestile nostre Scripturi glasuiesc". Iar imparatul a zis catre dansul: "Si daca tu, din Scripturi, Ma cunosti, apoi
cunosti, si pe cei care stau impreuna cu Mine. Deci, cum ai uitat ingrozirea aceea pe care ti-a facut-o tie imparatul
Constantin, cu cativa ani mai inainte? Sau, nu intelegi ce-ti spun?" Iar Ioan i-a raspuns: "Inteleg Stapane, si groaza aceea o
am inca in inima mea". Si a zis imparatul: "Daca ramasitele groazei le ai inca in inima, cum staruiesti in rautati? Deci, invata-
te din cercare, prin tine insuti, ca Eu eram Cel ce ti-am dat tie groaza aceea, si nu Constantin."
Si, acestea zicandu-le, Imparatul numai cu un semn a poruncit celor Ce-l inconjurau ca sa-l arunce pe Ioan in prapastia
ce se vedea in spatele tronului imparatesc. Deci, indata ce au inceput tinerii sa-l impinga in prapastie pe Ioan, fara mila,
indata acesta chema in ajutor pe Nascatoarea de Dumnezeu, ca i s-a parut lui ca a vazut-o si pe Dansa acolo in mijloc. Si
dupa aceasta, a auzit pe Imparatul zicand: "Lasati-l pe el sa plece pentru rugaciunile Maicii Mele". Pana aici, este ceea ce a
vazut Ioan. Iar el, inspaimantandu-se si venindu-si in fire, s-a dus la un monah cucernic si i-a povestit lui intamplarea. Iar
monahul i-a zis: "Da slava lui Dumnezeu, frate, ca te-ai invrednicit sa iei asemenea invatatura, de aceea, desteapta-te,
iubitule, ca nu cumva sa patimesti si tu cele intamplate aceluia, despre care iti voi povesti acum: Un vis asemenea cu al tau,
a zis monahul, a vazut si un alt om aevea. Ca, acesta aflandu-se la judecatoriile imparatesti si vazand pe un anume
Gheorghe, care cu silnicie era dus legat, sa fie aruncat intr-o grozava prapastie, cu totul s-a inspaimantat. Deci, avand
indrazneala catre imparatul, el a oprit pe cei ce-l duceau pe osandit la prapastie si-i ruga pe ei sa-l lase, dandu-le lor chezasie
ca in douazeci de zile se va indrepta. Deci, Gheorghe a fost slobozit, prin acest fel de chezasie si de ajutor. Dupa, aceea, cel
43
ce a vazut acestea si a inteles ce insemneaza ele, s-a dus si i-a descoperit lui Gheorghe, cel osandit la prapastie, ca ii era
prieten si cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, ca nimic le-a socotit. Asadar, a ramas ticalosul neindreptat. Iar dupa
ce au trecut acele douazeci de zile, Gheorghe a fost rapit din viata aceasta si s-a dus ca sa plateasca fagaduita datorie."
Acestea le-a povestit cu chip de adaugire monahul acela catre Ioan, iar Ioan, auzindu-le, si avand in mintea sa, vii inca,
ingrozirile ce a vazut, si-a marturisit fara de rusine toate pacatele sale, si schimbandu-si in mai bine viata, a vietuit multi ani,
placand lui Dumnezeu, si asa s-a dus la cerestile locasuri.
Întru aceastã zi, istorie a Sfântului Varlaam cãtre Ioasaf, despre viata vesnicã, despre bogãtie si sãrãcie, despre cereasca
Împãratie si despre osândã.
Am auzit ca a fost un imparat, care se ingrijea foare mult de imparatia sa, si era bland si milostiv cu oamenii de sub
stapanirea lui, dar gresea, totusi, ca nu avea luminarea cea cu dreapta cunostinta, ci de indracirea idoleasca era stapanit.
Inca avea si un sfetnic bun si impodobit cu toata evlavia fata de Dumnezeu si cu toata cealalta imbunatatita intelepciune, insa
se intrista si se scarbea pentru inselarea imparatului si se ispitea sa-l mustre pe el pentru aceasta, dar se oprea de la un
lucru ca acesta si se infrana, temandu-se ca sa nu fie pricinuitor de rau si lui si cunoscutilor lui. Ca multora, mustrarea nu se
face spre folos si, de aceea, el cauta vreme potrivita, pentru a-l trage spre bine.
Iar odata, intr-o noapte, a zis imparatul catre dansul: "Vino, sa iesim si sa umblam prin cetate, doar vom vedea ceva de
folos". Deci, umbland ei prin cetate, au vazut o raza de lumina stralucind in sus dintr-o fereastra, si privind spre fereastra
aceea, au vazut sub pamant un loc ca o pestera, in care sedea un om, petrecand in cea mai de pe urma saracie, imbracat in
zdrente si femeia lui ii sta inainte, amestecandu-i vinul. Iar barbatul, luand paharul, canta dulce cantare si femeia lui ii facea
veselie, saltand si cu cantari laudandu-si barbatul. Iar cei ce erau impreuna cu imparatul, toti acestea auzindu-le, s-au
minunat, ca oamenii aceia fiind intr-o asa saracie, incat nici casa nu aveau, nici haine, petreceau o viata vesela ca aceea. Si
a zis imparatul catre sfetnicul sau: "O, ce minune, prietene, ca eu si tu n-am vrea niciodata o viata ca acesti oameni,
bucurandu-se de o hrana si slava ca aceea in care stralucim, in vreme ce aceasta proasta si ticaloasa viata, pe unii oameni
ca acestia ii indulceste si-i veseleste". Iar sfetnicul, raspunzand, i-a zis: "O, imparate, pe cele ce vezi, sa nu le intelegi asa. Ca
viata aceasta inselatoare si ticaloasa numai pe cei necunoscatori ii veseleste. Ci aceasta este o taina crestineasca. Ca
Dumnezeu nu sileste pe nimeni spre El, ci prin fapte ne da semne si chipuri, ca pe cei ce-L cunosc pe El, prin acestea, sa-i
duca la Imparatia cereasca, iar pe cei ce nu voiesc a-L cunoaste, fara de raspuns, in osanda sa-i arunce. Iar talcuirea este
aceasta: Noaptea, adica, este traiul vietii acesteia. Iesirea imparatului este auzirea cuvantului de suflet folositor, iar pestera
cea adanca este Biserica lui Hristos, cea de Prooroci vazuta si de Apostoli zidita. Barbatul si femeia, imbracati in zdrente,
arata, sufletul si trupurile dreptcredinciosilor crestini, imbracate cu deplina curatie si cu smerenia cea buna. Cantarea de dulci
cantari sunt, adica, Scripturile cele de Dumnezeu insuflate. Veselia si saltarile inseamna omorarea poftelor trupesti, bautura
si paharul, Sfantul Sange al lui Hristos, din care oamenii primesc viata vesnica, dupa cum zice Proorocul: "Se vor impartasi
din indestularea casei Tale".
Iar Ioasaf a zis: "Arata-mi mie, parinte, toate cele ce graiesti, ca acestea toate ma bucura pe mine". Iar Varlaam i-a zis:
"In ceasul cand vei ajunge in pustie, atunci iti vei aduce aminte, despre cele vazute, si tuturor le vei spune". Dumnezeului
nostru slava!
Luna noiembrie în 24 de zile: pomenirea celui dintre Sfinti Pãrintelui nostru Clement, episcopul Romei (+101).
Fericitul si preainteleptul Clement era roman din nastere. A fost adus la credinta de marii Apostoli Petru si Pavel, de la
care a invatat credinta in Hristos cea adevarata, facandu-se propovaduitor Evanghelie si apostolicestilor asezaminte. Si a fost
al treilea episcop al Romei, dupa Lin si Anaclet.
Cu vrednicie a stat pe scaunul Romei vreme de aproape zece ani. In timpul acesta, s-a petrecut o mare dezbinare in
Biserica din Corint. Multi credinciosi nemultumiti, nu stim din ce pricini, s-au razvratit impotriva preotilor si-i alungau de prin
locurile lor. Atunci, Sfantul Clement, in numele Bisericii din Roma, scrie corintenilor o vestita Epistola, in anul 96, care, fiind
citita in bisericile din Corint, toti credinciosii si-au recunoscut gresala, intorcandu-se la calea cea dreapta, de la care se
abatusera, facand pace in Biserica lui Dumnezeu.
Traditia Bisericii ne spune ca Sfantul Clement a murit mucenic. Ca, fiind prins pe vremea prigoanei lui Traian (98-117),
si, nesupundu-se poruncii lui, a fost surghiunit intr-o cetate indepartata numita Cherson (Crimeea), iar acolo a fost osandit sa
fie aruncat in mare, legandu-i-se de grumaz o ancora de corabie. Si asa s-a savarsit de trei ori fericitul.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Petru, episcopul Alexandriei (+312).
Acesta a fost in zilele imparatului Maximin si a ajuns episcop al Alexandriei, dupa moartea lui Teona (300). A pastorit cu
intelepciune si curaj Biserica, pe vremea prigoanei lui Diocletian si a urmasilor lui. Istoricul Eusebiu il numeste dascal minunat
al credintei crestine si podoaba dumnezeiasca a episcopilor. In niste vremi ca acelea pline de groaza, el a intarit pe multi din
cei slabi si fricosi, iar in cele din urma a fost izgonit si el pentru Hristos. Si umbla prin Fenicia si Palestina, intarind pe crestini,
prin scrisori, si cerand darul Duhului Sfant pentru dansii. O traditie a Bisericii spune ca Dumnezeu i-a descoperit Sfantului
Petru, intr-o vedenie, tot raul pe care Arie avea sa-l aduca in Biserica lui Hristos. Ca a vazut pe Domnul, in chip de copil ca de
doisprezece ani, stralucind mai mult ca soarele, purtand o haina rupta, din cap pana in picioare. Deci, intrebandu-L pentru ce-
I este rupta haina, a aflat de la El ca Arie este cel care I-a rupt-o, Domnul aratand prin semnul acesta, ruptura pe care a
facut-o intre Tatal si Fiul, nemarturisindu-l pe Hristos de o fiinta cu Tatal. Si Domnul a incheiat: "Sa nu-l faci pe el urmasul
tau!" Deci, instiintandu-se pagantul imparat Maximin ca, pentru invatatura lui Petru, multi se intorc de la idoli la Hristos, a
trimis ostasi sa-l prinda si l-au inchis in temnita. Dar, vazand darzenia poporului credincios, a venit imparatul insusi in
Alexandria si a poruncit sa se taie capul Sfantului Petru. Si asa, acest Sfant s-a savarsit, dupa porunca imparatului, castigand
cununa cea nevestejita a chinuirii pentru Hristos.
Întru aceastã zi, cuvânt despre Pafnutie monahul, cum a mântuit acesta pe un tâlhar.
Pafnutie monahul, alegandu-si viata pustniceasca, niciodata nu gusta vin. Iar, umbland el odata prin pustie, a aflat niste
talhari si acestia beau vin. Insa, l-a cunoscut pe el vataful talharilor si stia ca nu bea vin. Dar, vazandu-l pe el slabit de multe
osteneli, i-a umplut un pahar de vin, iar in cealalta mana a luat sabia si a zis staretului: "De nu-l vei bea, apoi te voi ucide pe
tine". Deci, cunoscand staretul cu duhul ca prin aceasta il va castiga pe el pentru Dumnezeu, luand paharul l-a baut. Iar
vataful de talhari i-a zis: "Iarta-ma, parinte, ca te-am suparat pe tine". Si i-a zis staretul: "Cred ca Dumnezeu, pentru acest
44
pahar, va face mila cu tine si in veacul de acum si in cel ce va sa fie". Si, umilindu-se talharul, a grait batranului: "Cred in
Dumnezeu si de acum nu voi mai face strambatate niciodata, nici nu voi jefui, nici nu voi mai ucide, ci voi merge impreuna cu
tine si ma voi pocai de pacatele mele". Deci, lasand pe tovarasii sai, a mers cu staretul si si-a mantuit sufletul sau, vietuind in
pocainta.
Întru aceastã zi, cuvânt de învãtãturã, pentru preoti, al Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Si iarasi tu, o preote, pastorule al oilor lui Hristos si statatorule inainte al infricosatei Lui Mese, cel ce inalti rugaciunile la
Dumnezeu pentru toti cei ce sunt in locasul si in Biserica aceasta si te rogi pentru unirea credinciosilor, sa te pazesti de betie,
ca ea iti spurca rugaciunile tale. Sa nu inlocuiesti cuvintele sfinte cu cele proaste omenesti, stiind ca esti vorbitor cu
Dumnezeu. Trupul tau sa-l pazesti curat, stiind ca esti mijlocitor catre Dumnezeu pentru fratii tai. Sa ai lina pasirea picioarelor
tale, de vreme ce stai la loc sfant. Pazeste-ti mainile tale de toate necuratiile, de vreme ce, cu acelea amandoua, ridici Trupul
lui Hristos. Sa primesti smerenia si sa te socotesti pe tine nimic, ca, strigand tu catre Dumnezeu, sa caute spre tine, ca spre
cei smeriti cauta Domnul. Sa ai curata limba ta de osardirea a tot omul, de vreme ce cu limba slavesti pe Dumnezeu laolalta
cu ingerii. Retrage-te adeseori de la tulburarea cu poporul, ca mintea ta, fiind netulburata sa inalte rugaciune curata catre
Dumnezeu. Milostiv sa fii catre cei saraci, ca cel milostiv va afla mila de la Dumnezeu. Cand te apropii de Sfantul Pristol, sa-ti
scoti incaltamintea grijilor lumesti si necuratele ganduri din inima ta, ca locul unde stai sfant este. La sfintele rugaciuni, adu-ti
aminte de fratii tai, pana la cel mai din urma dintre ei. Sa nu amesteci rugaciunile, nici sa nu canti pe glasuri multe la cantare,
ca acelea gonesc smerenia. Sa citesti cu ravna fratilor tai vietile si invataturile Sfintilor Parinti, nu cu inalta cugetare si
dascaleste, ci smerindu-te pe tine si cu inteles, insa toate cu porunca mai marelui tau, si nu ca la sine, ca sa nu cazi in cursa
indraznelii.
Sa nu-ti saturi peste masura pantecele tau, ca nu cu infocare trupeasca si cu aburii mancarii sa gonesti pe Duhul Sfant,
Care se pogoara asupra Darurilor. Cand stai la Sfantul Prestol sa nu te uiti deseori inapoi, ci ochii sa ti-i ridici numai spre Cel
ce locuieste in ceruri. Sa ai pace si inchinaciune si cu cel mai de pe urma, cerand de la toti binecuvantare si rugaciune, ca
stand, inaintea altarului, sa-ti ridici fara osandire mainile. Inca o data, iarasi, iti zic tie, o, slujitorule al lui Hristos, pazeste-te de
bautura, ca esti serafim cu trup si nu ti se cade tie sa te dai la bautura. Inca, te mai pazeste de iubirea de avere, de mandrie,
de osandire, de iubirea de slava, de manie si de desfranatele ganduri. Ca toate acestea sunt straine de randuiala ingereasca
si tu slujesti Trupului lui Hristos, primind slujirea ingerilor si amestecandu-te cu dansii. Ca se zice: "Acum puterile ceresti
nevazut impreuna cu noi slujesc". Drept aceea, preotule, sa fii priceput, sa intelegi ce esti si ce slujesti. Si, cunoscand
aceasta, sa slujesti Domnului cu frica si cu dragoste, toate naravurile cele de gluma sa le lepezi. Ca, dupa ce ai primit slujba
ingereasca, si aceasta pazind-o cu frica, cu dragoste si cu
evalvie, sa ajungi a locui in ceruri, impreuna cu ingerii, in veci nesfarsiti, intru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine
slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 25 de zile: pomenirea Sfintei Mucenite Ecaterina (+305).
Aceasta Sfanta a trait pe vremea lui Maximian, cel ce domnea impreuna cu Diocletian.
S-a nascut in Alexandria, fiind fiica de neam imparatesc. Desteapta, frumoasa, crescuta in
belsug, Sfanta Ecaterina a dobandit cunostinte rare si multa invatatura, ajungand, foarte de
tanara, printre cei mai de seama intelepti ai vremii sale. A cunoscut, astfel, scrierile lui
Virgiliu, Esculap si Hipocrate, ale lui Aristotel si Platon si ale altor intelepti asemenea lor, a
cunoscut tot mestesugul marilor cuvantatori, si graia in multe limbi straine. Dar osebit de
toate aceste invataturi, Sfanta era si o luminata crestina, cunoscand Sfanta Scriptura si
straduindu-se sa vietuiasca dupa poruncile Domnului Hristos, pe care Il iubea ca o
logodnica, socotindu-L Mirele sufletului sau.
In zilele prigoanei pornite impotriva crestinilor de imparatul Diocletian, sosind
Maximian in Alexandria Egiptului, a fost prinsa si Sfanta Ecaterina pentru marturisirea ei
cea in Hristos. Deci, a fost pusa la batai grele si la sangeroase chinuri, din care a iesit
nevatamata. Asemenea intre alte pedepse, Sfanta a fost silita de Maximian sa se infrunte
cu o adunare de filosofi pagani, ca sa dovedeasca in fata poporului, desertaciunea zeilor.
Iar ea, rusinandu-i pe toti, cu intelepciune si cu buna graire, i-a induplecat pe cei i suta
cincizeci de invatati sa creada in Hristos, incat, staruind ei in marturisirea credintei, au fost
arsi in foc. In cele din urma, scapand ea ca prin minune de invartirea cea ucigatoare a
roatei, a fost osandita sa i se taie capul si asa a luat cununa marturisirii. Trupul ei se afla la manastirea Sfanta Ecaterina, pe
muntele Sinai.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mare Mucenic Mercurie.
Acesta a fost pe vremea imparatilor Decius (250-253) si Valerian (253-260), tragandu-se
cu neamul din partile rasaritului. Era fiu al unui scit, ce se numea Gordian si facea parte din
ceata vitejilor, ce se numea a Martionilor. Odata, aratandu-i-se inainte ingerul Domnului,
acesta i-a insuflat in inima atat indrazneala si vitejie, incat Mercurie a izbutit o mare fapta de
biruinta impotriva barbarilor. Pentru aceasta, a fost ridicat de imparatul Decius la vrednicia de
general, si l-a facut sfetnic apropiat al sau.
Deci, dupa razboi, l-a poftit imparatul pe Mercurie sa aduca impreuna jertfa de multumire
Artemidei. Dar, pentru marturisirea lui Hristos in fata lui Decius, Sfantul a fost legat de patru
stalpi si i-au taiat trupul cu cutitele. Dupa aceea, l-au intins deasupra unui foc, pe care l-a stins
cu paraiele sangelui sau. L-au batut apoi si l-au spanzurat cu capul in jos, legandu-i o piatra
grea de grumaji. L-au batut iarasi cu bice de streang aramite. Si ramanand nevatamat, a fost
dus la Cezareea Capadochiei, unde i s-a taiat capul. Si asa a luat cununa muceniciei. Si avea
Sfantul Mercurie, cand a marturisit pe Hristos, douazeci si cinci de ani, fiind mare la trup,
frumos la fata, cu parul auriu, pe care il impodobea o fireasca rumeneala ce stralucea pe fata
sa.
45
Întru aceastã zi, pilda Sfantului Varlaam, despre eretici si inchinatori la idoli.
A fost un oarecare om bogat, avand turme multe de oi, pe langa care a pus pastori buni, ca sa le pasca pe ele. Si erau
acolo dumbravi multe, in care pasteau acele turme de oi. Si in aceleasi dumbravi erau si multe turme de capre salbatice,
dintre care unele erau batrane, iar altele tinere. Deci, vazand oile acelea, caprele s-au amestecat cu ele si au inceput a paste
impreuna si umblau la pasune in acelasi loc. Si acestea vazand, pastorii s-au ostenit mult cu caprele acelea si au inceput a le
primi in staul si le-au facut pe ele ca pe niste oi si au zis: "De acum caprele acestea nu se vor mai desparti de oi", si nu s-au
mai ingrijit de ele. Deci, unele dintre aceste capre, dupa putine zile, iar altele dupa multe zile, se duceau la vechile lor turme,
intru care se nascusera. Si, odata iesind din staul nu se mai intorceau de la turmele lor, la oile cele blande. Iar talcuirea
aceasta este: Omul este Hristos, oile, crestinii. Pastorii sunt episcopii si preotii, iar dumbravile toata lumea. Turmele de capre
sunt ereticii si inchinatorii la idoli, dintre care unii vin la dreapta credinta, dar, dupa Botez, incep iarasi a se aduna cu cei de la
care au venit, apoi se intorc la credinta lor cea dintai, pentru ca episcopii si preotii nu-i pastoresc bine pe dansii. Ca pe cei ce
vin, dintre eretici si dintre inchinatorii la idoli, catre dreapta credinta crestineasca, se cade mai intai a-i cerceta pe dansii, de
pazesc sfanta randuiala a Bisericii, cea pentru dansii, si asa sa se lipeasca ei, cu toata inima, de adevarata credinta a lui
Hristos. Inca se cade a-i invata in toate zilele, ca, nu numai sa nu se intoarca la a lor veche credinta, ci si pentru a se ingriji
de mantuirea lor. Ca datori sunt episcopii si preotii ca unii ce sunt pastori si invatatori, sa se ingrijeasca de mantuirea a toata
lumea si fara de lenevire sa invete.
Întru aceastã zi, cuvânt despre un calugar vorbit de rau la Ioan Milostivul.
Avea fericitul Ioan, mai mult decat altele, multa grija sa nu osandeasca pe nimeni, pentru orice fel de greseala si, mai
ales, pe calugari, de vreme ce a gresit o data cu unul din acestia si de atunci niciodata nu osandea pe calugari in graba, caci i
se intamplase lui, in adevar, un lucru ca acesta: Un calugar tanar umbla de cateva zile prin Alexandria, avand impreuna cu
sine o fecioara tanara si foarte frumoasa. Acest lucru vazandu-l, unii s-au tulburat, socotind ca, pentru pacat o poarta cu sine,
si au instiintat pe Sfantul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit sa-i prinda pe amandoi si sa-i inchida deosebit in temnita. Deci, in
noaptea urmatoare, s-a aratat calugarul acela in vis patriarhului, aratandu-i lui spatele sau plin de rani si a zis catre dansul:
"Oare placuta iti este tie aceasta, stapane? Au asa ai invatat de la Apostoli a paste turma lui Hristos? Cu sila, nu cu voia? Sa
ma crezi ca te-ai inselat". Acestea zicand, d-a dus de la dansul. Iar patriarhul, desteptandu-se din somn, gandea la ceea ce
vazuse si, cunoscandu-si greseala sa, sedea pe pat necajindu-se si intristandu-se. Si, facandu-se ziua, a poruncit sa-l aduca
pe monahul acela, vrand a-l vedea pe el, de este asemenea celui ce i s-a aratat in vedenie. Si a venit monahul cu mare
greutate, ca nu putea sa se miste de multimea ranilor. Si, cand l-a vazut pe el, patriarhul a ramas o vreme ca un mort,
neputand rosti un cuvant. Iar, dupa o vreme, venindu-si in sine, l-a rugat pe monah sa-si dezbrace haina sa si sa-i arate lui
spatele, ca sa vada de este atat de ranit, precum il vazuse pe el in vis. Si, plecandu-se rugamintii, monahul a inceput a se
dezbraca de haina sa. Si, din intamplare, dezbracandu-se el, i s-au descoperit partile trupului sau cele ascunse si l-au vazut
toti ca este famen, dar de vreme ce era tanar, nimeni nu-l cunostea pe el. Si, vazand trupul lui zdrobit de rani, patriarhul i-a
parut foarte rau de aceasta si, trimitand dupa cei ce-l parasera pe monah, i-a despartit pe ei de biserica vreme de trei ani. Iar
de la monah isi cerea iertare, zicand: "Iarta-ma, frate, de vreme ce din nestiinta am facut aceasta; am gresit lui Dumnezeu si
tie. Insa, nu ti se cadea nici tie, asa, fara grija, a umbla cu fecioara prin cetate, ca sa nu smintesti pe mireni, fiindca porti chip
monahicesc". Atunci a inceput a grai monahul, cu multa smerenie: "Sa ma crezi pe mine stapane, ca nu mint, ci adevarul
spun tie. Mai inainte de aceasta vreme, fiind eu in Gaza si mergand sa ma inchin la mormantul Sfintilor Mucenici Chir si Ioan,
m-a intampinat catre seara aceasta fecioara si, cazand la picioarele mele, m-a rugat pe mine cu lacrimi, ca sa nu o opresc pe
dansa a merge impreuna cu mine. Iar eu, lepadandu-ma de ea, am fugit; dar ea, mergand in urma mea, zicea: Juru-te pe tine
cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit sa mantuiasca pe cei pacatosi si va judeca viii si mortii, nu ma lasa pe mine. Acestea
auzind, am zis catre dansa: Pentru ce ma juri pe mine asa, fecioara? Iar ea tanguindu-se, mi-a raspuns: Eu sunt pagana si
doresc sa las credinta mea parinteasca si sa fiu crestina. Deci, rugu-te pe tine, parinte, nu ma lasa pe mine, ci mantuieste
sufletul cel ce voieste a crede in Hristos. Acestea auzind, m-am temut de judecata lui Dumnezeu si, luand-o pe dansa, am
invatat-o sfanta credinta. Si, venind la mormantul Sfintilor Mucenici, am botezat-o pe ea in biserica si umblu cu dansa, intru
curatia inimii, pana cand o voi duce intr-o manastire de fecioare". Iar patriarhul auzind acestea, a oftat si a zis: "Cati robi ai
Sai ascunsi are Dumnezeu, iar noi, pacatosii, nu-i stim". Si a spus inaintea tuturor vedenia ce vazuse despre monah noapte
in vis. Si, luand o suta de galbeni, voia sa-i dea monahului aceluia. Iar el n-a vrut sa ia nici unul, zicand: "Monahul care crede
ca Dumnezeu are purtare de grija pentru dansul, aceluia nu-i trebuie aur. Iar cel ce iubeste aurul, acela nu crede ca este
Dumnezeu". Acestea zicand, s-a inchinat patriarhului si s-a dus. De atunci, fericitul Ioan a inceput si mai mult a cinsti pe
calugari, si pe cei buni, dar si pe cei ce pareau a fi rai, si a ridicat o manastire, spre odihna monahilor celor straini si se pazea
pe sine de osandire. Si, ca un pastor bun, isi invata oile sale sa nu indrazneasca a osandi pe nimeni, chiar de ar sti greseala
cuiva, ci sa-si vada fiecine ale sale pacate, iar nu pe cele straine. Dumnezeului nostru, slava acum si pururea si in vecii
vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 26 de zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Alipie Stâlpnicul.
Acesta a trait in zilele imparatului Eraclie (610-641), tragandu-se din cetatea Adrianopole a Paflagoniei. Din frageda
tinerete a fost plin de ravna pentru poruncile Evangheliei si pentru fapte bune, crescand dupa invataturile Bisericii, in deplina
infranare si necunoscand alta bucurie decat cugetarea neincetata a Domnului. Crescand in varsta si sporind in intelepciune,
s-a facut iubit de Dumnezeu si de oameni si a fost sfintit diacon al Bisericii, slujind lui Dumnezeu cu credinta si evlavie.
Dupa o vreme, a simtit chemarea sa vietuiasca in liniste si singuratate, ca sa se indulceasca din neincetata cugetare
catre Domnul, si, cautand un loc in care i-ar fi fost lesne a petrece astfel. Si, gasind acel loc, nu departe de Adrianopole, s-a
suit pe un stalp, dorind ca toate sa le aiba, din ravna pentru Domnul: iarna si zaduful, ploaia si zapada, grindina si gerul fara
de nici un acoperis, simtind intru sine o puternica dorinta sa se asemene cu Sfantul Simeon Stalpnicul. Si s-a facut astfel,
singur si de buna voia sa, mucenic nu numai un an, ci cincizeci si trei de ani, patimind pe stalp ca si cum ar fi fost rastignit pe
cruce. Si venea multime de norod sa asculte de la dansul sfaturi de folos si sa se tamaduiasca de boli; ca, inca din timpul
vietii sale, se facuse atat de placut lui Dumnezeu, incat tot trupul lui era luminat, ca de o lumina cereasca si multe minuni
facea.
La urma, capatand o rana la un picior si neputandu-se sprijini pe el, sta numai pe o parte, sprijinit de stalp, si asa a zacut
46
treisprezece ani ca Iov, pana si-a dat cinstitul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Iar toata vremea vietii lui a fost o suta de
ani.
Întru aceastã zi, pomenirea Precuviosului Pãrintelui nostru Nicon, numit "Pocãiti-vã".
Acesta se tragea din tara Armeniei si a trait in zilele imparatului Vasile Bulgaroctonul (976-1025), fiind fiu al unui
oarecare mare dregator. Deci, auzind dumnezeiescul glas ce zice: "Tot cel ce va lasa pe tatal sau si pe mama sa..." si
celelalte, si-a lasat toate si s-a dus la o manastire, la care a aratat cea mai desavarsita nevointa si aspra petrecere. Iar dupa
ce a aflat tatal sau ca el a imbracat haina monahala, il cauta pe la toate locasurile calugarilor. Iar Sfantul, iesind din
manastirea sa a colindat tot Rasaritul, propovaduind tuturor zicand: "Pocaiti-va!" Pentru aceasta, asa si i-a ramas numele.
Deci, s-a dus si in insula Creta si, de acolo, in Peloponez si la toate cetatile si orasele, apoi s-a dus in cetatea Lacedemonia,
unde savarsind multe minuni, a facut si o biserica lui Hristos, Mantuitorul nostru. Si acolo, aflandu-se pana la sfarsit, s-a
mutat catre Hristos, Cel dorit de dansul, luand de la El cununa nevointei.

Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Stelian Paflagonul.


Acesta a fost inchinat lui Dumnezeu inca din pantecele maicii sale si s-a facut lacas
Duhului Sfant. Ca, impartindu-si la saraci bogatia ce avea si facandu-se monah, covarsea pe
toti prin aspra lui vietuire si ostenicioasa sihastrie. S-a dus apoi in pustie si petrecea intr-o
pestera si primea hrana printr-un inger. Acolo, s-a invrednicit insa de darul doctorilor fara de
arginti si tamaduia multe si grele suferinte, mai ales pe timp de molime, cand mureau multi
copii. Iubea mult copiii si a fost sprijinitorul si ajutatorul lor si izbavea din boala pe multi copii
bolnavi, cand parintii lor chemau numele Sfantului intr-ajutor. Deci, pururea pomenitul,
Stelian, asa vietuind, vindecari si multe minuni savarsind, la adanci batraneti s-a mutat catre
Domnul.

Întru aceastã zi, cuvânt de învãtãturã cãtre cei ce stãpânesc.


De te-a pus pe tine imparatul in orice dregatorie, fie de judecator al poporului sau, fie la oranduiala cetatii sale, fie ca stai
inaintea fetii lui si multi ti se pleaca, ori vin la tine, mici sau mari, slaviti si neslaviti, aducandu-ti cinste si daruri si iti cad tie la
picioare, sa stii ca acest bine ti s-a daruit tie de la Dumnezeu. Vezi insa sa nu iei ceva cu pacat. Ca iata, daca cineva, vrand
sa biruiasca pe parasul sau, ar izbuti sa te castige pe tine cu plata mai dinainte, vei judeca cu nedreptate pe acel om, care
este chipul lui Dumnezeu, pentru care Hristos Si-a varsat sangele Sau. Ca destul iti este tie si casei tale leafa ta cea hotarata
tie la aratare, nu pe ascuns. Iar de vei primi ceva in dar, cunoaste-ti boala sufletului, si ia aminte mai mult cu intelegerea
sufletului tau, cu frica lui Dumnezeu, ca pe o bautura tulbure, curateste-l ca printr-o strecuratoare, ca sa nu se prinda de
sufletul tau spurcaciunea vietii acesteia, adica averea cea nedreapta, care-ti va naste boala fara scapare. Ci, precum am zis
mai inainte, strecoara-l de-a pururea si cu toata vrednicia spala-l in apa care curge alaturi, adica, da-l saracilor celor ce trec
pe ulite, pe langa portile tale, care cer paine si apa, haine, odihna si curatire. Primeste-i si adu-i in casa, hraneste-i, adapa-i
si-i incalzeste. Tu vei face dupa puterea ta, iar Dumnezeu se pregateste sa-ti rasplateasca tie insutit, precum Insusi a
fagaduit si se va tine de cuvantul Sau. Tu sa semeni, iar El va face sa creasca. Si, daca aici putin, iti va rasplati tie, iar tu
lauda randuiala Lui. Iar cand vor navali asupra ta ispitele, catre Cel ce le-a lasat, sa-ti ridici mainile, de vreme ce drept este a
rabda, cu rugaciune si cu tarie isipitele ce ni se intampla si a multumi lui Dumnezeu pentru ele; si sa nu te minunezi, faca nu
vei lua aici rasplatiri pentru faptele cele bune. Ci, cand te vei muta din lumea aceasta trecatoare si vei intra in vesnica si
luminata Cetate, in Ierusalimul cel de Sus, atunci vei primi ceea ce acum este scris.
Daca cunosti pe Dumnezeu, sau citesti cartile, sa nu zici: "Amar mie, iata sunt bogat si legat cu grijile cele lumesti; nu
ma pricep ce voi face!" Tine bogatia pe care ti-a dat-o tie Dumnezeu, nu o feri pe ea nevazut. Si de-ti este tie cu putinta si de
doresti a fi fara de grija, imparte-o la saraci si te fa calugar. Iar de nu poti sa faci aceasta, apoi, si in lume facand asa, nelipsit
vei fi de mila lui Dumnezeu, zicand catre El: "Dupa mila Ta, mantuieste-ma!" Insa aceasta o zic pentru miluirea saracilor. Sa
nu zici: "Averea este a mea". Ci sa zici: "Averea imi este incredintata mie pentru putine zile". Drept aceea, ca un iconom sa
impartesti averea cea incredintata, precum porunceste Cel ce ti-a incredintat-o tie. Deci, averea ce ti-a dat-o tie Dumnezeu,
ca poruncile Lui sa le implinesti printr-insa , sa nu o lasi neamului tau celui mai de pe urma. Ci pe fiii tai si pe femeia ta si pe
toata semintia ta, sa o incredintezi lui Dumnezeu, bunul pazitor, a carui mila este mare si bogatia nestiuta. Ca averea din
lumea aceasta este asemenea cu raul, se duce de aici in jos si apoi iarasi vine din sus. Nu te ingriji, dar, pentru cei mai de pe
urma fii, nepoti si stranepoti. Ca aceia altfel vor vietui. Ca ori ispitele, ori furtul, ori razboiul, ori pierzand increderea
imparateasca, averea nu le este de nici un folos, de nici un ajutor. Drept aceea, in viata ta, de sufletul tau sa porti grija si la el
mult sa te gandesti, ca unul iti este sufletul tau, doar una vremea vietii tale si o moarte vei avea. Aceasta sa te doara, pentru
aceasta sa te mahnesti; si curatirea pacatelor aici sa o ceri, iar la iesirea din viata, apararea de diavolul. Si, dupa ce vei
merge acolo, vei intelege ca n-ai fi putut lua Imparatia lui Dumnezeu, cea gatita din veac, nici palatele Lui cele luminos
randuite, daca nu le-ai fi cumparat aici. Dar de ai sta sa cumperi cu bogatia lumii acesteia si o casa din cele mai mici din
Ierusalimul cel de Sus, apoi nici bogatia din toata lumea adunata nu face cat pretul ei. Insa, Imparatia lui Dumnezeu se
cumpara cu milostenia, iar milostenia nu sta in mare si in mult, ci se socoteste dupa puterea celui ce da si daca da cu toata
inima. Ca darea la saracii cei ce au trebuinta, aceea este milostenie fericita si de ea au fost pline vasele celor cinci fecioare
intelepte, carora li s-a deschis Imparatia.
Deci, pe aceasta milostenie sa o pastrezi si tu nedepartata si sa o legi pe ea la grumazul tau, ca totdeauna sa fie cu tine.
Ca zic Scripturile: "Milostenia barbatului este pecetea pe care o poarta pe sine". Drept aceea, de o vei primi pe dansa, nici un

47
potrivnic nu te va birui, vazand ca porti pecetea Imparatului Ceresc si ca mergi spre Dansul, Caruia este slava, acum si
pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 27 de zile: Pãtimirea Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul.
Acest Sfant Mucenic a fost un mare dregator la curtea regelui persilor, pe vremea crestinestilor imparati Honorius si
Arcadius (395-408). Crestin de la stramosi, de neam cinstit si luminat, el isi luase femeie crestina si vietuia in bogatie si in
cinste, fiind foarte iubit de regele sau, imparatul persilor. Toate acestea erau si o mare primejdie pentru sufletul sau si a avut
prilejul sa vada singur cat de usor poate cadea in pacat cel ce se lipeste prea mult de comorile pamantesti. Ca, inselandu-se
cu toate aceste binefaceri si cinstiri, cand regele a deschis razboi contra crestinilor, Iacob a cazut de la credinta in Hristos si a
adus jertfe idolilor, inchinandu-se lor impreuna cu regele. Afland de aceasta cadere, mama si sotia lui Iacob s-au indepartat
de dansul, aratandu-i, prin scrisori, greul pacat ce savarsise: ca a ales mai mult dragostea imparatului, decat dragostea lui
Hristos si pentru o slava trecatoare a ales osanda rusinii vesnice. Pentru aceste cuvinte, umilindu-se cu sufletul, Sfantul s-a
departat de legea cea desarta a imparatului sau si isi plangea pacatul, ca s-a despartit de Hristos. Deci, venind inaintea
imparatului, a marturisit credinta lui in Hristos. Si imparatul maniindu-se pe el, a poruncit sa i se taie fiecare incheitura a
trupului, una cate una. Deci, i s-au taiat toate incheiturile trupului sau, ale mainilor si ale picioarelor, pana i-a mai ramas
numai capul si trunchiul, iar, la urma, i-au taiat si capul. Si asa a luat de trei ori fericitul cununa cea nestricacioasa a nevointei
pentru Hristos.
Întru aceastã zi, cuvânt ca sã nu osândim pe cãlugari.
Multi oameni nestiutori, din nepricepere, defaima pe calugari. Cand vad pe cate un calugar gresind, atunci spun: "Iata,
acestia spun legea Domnului si o talmacesc in vreme ce ei singuri cad in multime de pacate". Si iarasi, daca vad pe vreun
calugar mancand bucate, ei se fac rai si amarnici clevetitori, dar uita ca, ei insisi, umbla beti in toate zilele si nu stiu, sarmanii,
ca, prin acestea, peste ale lor pacate, isi aduna pentru ei mai mare foc si ca se lipsesc de orice raspuns, la Judecata. Pentru
aceea, ii cearta Domnul, zicandu-le: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui si barna din ochiul tau nu o iei in seama?" (Matei,7,3).
Bine este ca pentru ale noastre pacate sa ne osandim pe noi insine si nu pe altii si asa sa castigam mila lui Dumnezeu.
Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul, despre despãrtirea sufletului, despre a doua venire si
despre judecatã.
Ati auzit, frati iubiti, toti cei care ati luat Sfantul Botez, cum vom fi judecati si cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zice
Proorocul: "De ce ma tem de ziua cea rea? Pana si faradelegea calcaiului meu, ma va insoti". Ca va veni fratilor, o zi si un
ceas, cand va lasa omul toate si pe toti si de va duce singur singurel, gol si fara ajutor, fara ocrotire, fara de insotire, negatit,
fara de indrazneala, in ziua cand nu se asteapta cand se desfateaza, cand strange averi, cand benchetuieste, cand nu se
ingrijeste, ca intr-o noapte adanca, intunecoasa si dureroasa, se duce ca un osandit, acolo unde se duce toata firea
oamenilor care au Sfantul Botez. De multi povatuitori ai trebuinta atunci, o, omule, de multi ajutatori, de multe rugaciuni, de
multi impreuna calatori, de multe fapte bune, in ceasul despartirii sufletului. Mare va fi atunci frica si cutremurul, mare taina,
mare imprejurarea, mare trecerea trupului catre lumea cea de dincolo, cand se duce omul catre veacul cel nemarginit, de
unde nimeni nu s-a mai intors. Unul singur este ceasul acela si nu alt ceas, una singura este calea aceea si nu este alta cale.
Cumplita este trecerea, dar toti printr-insa vom trece. Stramta si necajita este calea, dar toti pe ea vom calatori. Amar si greu
este paharul, dar toti il vom bea pe el si nu pe altul. Mare si nearatata este taina mortii si nimeni nu poate sa ne-o
povesteasca noua. Groaznice si infricosatoare sunt acelea ce patimeste atunci sufletul, dar nimeni din noi nu le stie, fratilor
iubiti. Iata, ne ducem si nu stim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acela l-am si dobandit si orice am trimis inainte,
acela ne va intampina. Si orice am agonisit pe pamant, aceasta imi va fi mie folosul. De am miluit pe cineva, in ceasul acesta
voi fi si eu miluit. De am adapostit pe cineva, acum voi fi si eu adapostit. Ca stramt si greu imi este mie ceasul de acum al
iesirii sufletului meu, mai greu decat toti ceasul, ca nepregatit m-a apucat. Intunecata imi este noaptea aceasta de acum, ca
fara de roada am fost taiat. Grea imi este mie calea aceasta de acum, ca nici o merinda nu am pe cale. Ci, lacrimati si va
rugati, ca sa aflu acolo putina rasuflare. Nu cer mult, ca am pacatuit mult. De ce sa-mi aprindeti lumanari, cand eu nu mi-am
aprins candela sufletului meu? De ce sa ma puneti ca pe cuviosi in sicriu, cand viata si naravul lor nu l-am urmat? Vai mie
cum m-am inselat, cum m-am batjocorit, zicand: "Sunt tanar, sa ma indulcesc din dezmierdarile vietii. Sa ma desfatez din
destul de dulcetile lumii. Sa-mi ingrijesc trupul si apoi, mai pe urma, ma voi pocai. Ca Dumnezeu este iubitor de oameni si
negresit ma va ierta pe mine". Aceasta, in fiecare zi gandindu-le, rau mi-am cheltuit viata. Invatam si aminte nu luam. Eram
sfatuit si radeam, auzeam Sfintele Scripturi si nu credeam si, iata, acum sfarsitul m-a prins nepregatit. Auzeam de judecata si
o luam in batjocura, auzeam de moarte si traiam ca un nemuritor. Iata acum am ajuns aici nepocait si nu-i nimeni sa ma
izbaveasca, ajutor caut si nu-i nimeni sa ma ajute. Iata, ma osandesc si nu este nimeni care sa ma mantuiasca. Dreapta este
judecata lui Dumnezeu. De cate ori n-am fagaduit ca ma pocaiesc si iarasi mai rau am lucrat! De cate ori I-am cazut inainte si
iar m-am lepadat! De cate ori m-a miluit si eu iarasi L-am suparat.
Acestea vorbindu-le spre noi cel ce se sfarseste, deodata i se leaga limba lui, i se schimba ochii, ii tace gura, i se
opreste glasul si ostile cele infricosatoare se pogoara, slujitorii dumnezeiesti cheama sufletul sa iasa din trup, demonul cere
sa ne traga pe noi la judecata. Pe acesta vazandu-l ticalosul om, chiar imparat de ar fi, chiar tiran, chiar stapanitor a toata
lumea, tot se clatina, tot tremura, tot se tulbura, tot se inspaimanta. Vazand puteri infricosatoare, vazand chipuri straine,
vazand fetze aspre si posomorate, vazand randuieli pe care niciodata nu le-ai mai vazut si gandind in sine zice: "Bine este
cuvantat Cel singur nemuritor. Bine este cuvantat Cel singur Imparat nemostenit". Iar munca este vesnica. Iata cu adevarat
osti ceresti. Iata chipuri infricosatoare ale lumii demonilor. Iata ostasii cei puternici ai lui Dumnezeu celui tare, iata pustnicii
Celui singur Preaputernic. Acestea le vede atunci cel ce moare, iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce il cheama
priveste. Si toti oamenii care sunt de fata, inspaimantati, zic unii catre altii: "Taceti, taceti si nu suparati pe cel ce doarme, nu
strigati si nu plangeti, ca sa nu-l tulburati pe dansul. Rugati-va ca in pace sa-i iasa sufletul. In mare lupta acum el se afla.
Ganditi-va ca aceasta si voi o veti patimi. Cautati si taina aceasta n-o uitati. Rugati-va ca sa aiba ingeri iubitori de oameni.
Cadeti la rugaciune, ca pe Stapanul sa-L afle milostiv si bland. Cautati si ingrijiti-va de ceasul acesta; ca, oare, ce este omul?
Vierme, tarana, umbra si vis. Iata a trecut, iata s-a dus, iata a facut, iata a incetat, iata s-a linistit, iata s-a domolit. Leul cel
mare si nebiruit, tiranul, dregatorul cel infricosator tuturor, acum zace. Si a trecut cel cunoscut, ca un necunoscut, cel nascut,

48
ca un nenascut, cel mai mare decat multi s-a facut un nimic, cel ce stapanea legea, acum zace legat si este dus unde vor cei
ce-l duc. In ziua aceea vor pieri toate gandurile lor". (Ps.145,4).
Atunci ingerii, luand sufletul, se duc prin vazduh, unde stau incepatoriile, stapaniile si tiitorii de lume ai puterilor celor
potrivnice, parasii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti, cei ce tin socoteala faptelor, care intampinandu-l in vazduh, cer
seama si il iscodesc si aduc aminte pacatele omului si inscrisele lui, cele din tinerete, cele din batranete, cele de voie si cele
fara de voie, cele prin fapte si cele din ganduri, cele prin aduceri aminte. Multa frica este acolo, mult cutremur pentru ticalosul
suflet, nepovestita este nevoia pe care o patimeste atunci de la multimea milioanelor de vrajmasi, fiind tinut de dansii, fiind
frant, clevetit, impins si oprit sa nu se salasuiasca in lumina si sa nu intre in latura celor vii. Insa, pe suflet il aduc Sfintii ingeri.
Iar noi, trupul, din casa luandu-l, ca pe un strain il ducem cu sarguinta la mormant. Si vedem acolo alta taina mare si mai
infricosatoare, vedem morti mari si mici, imparati si oameni de rand, tirani si robi, toti in tarana prefacuti, un praf, o
putreziciune, un vierme. Precum cel tanar, asa si cel batran, precum cel slabanog, asa si cel puternic, cu un chip si in acelasi
fel de mormant zacand. Si zicem unii catre altii: "Iata, cutare si cutare, acesta este cutare imparat, acesta este cutare tiran si
acesta este cutare dregator. Acesta este nepotul caruia, si aceasta este fiica cutaruia! Aceasta este tanara cea inchipuita,
care se trufea, acesta este tanarul, care se gatea".
Acestea, zicandu-le de multe ori cu suspinuri la morminte, lacrimam, vazand taina cea mare si infricosatoare, vazand ca
acolo toata tineretea este necunoscuta, vazand ca toata varsta acolo se risipeste, vazand ca acolo toata frumusetea se
strica, vazand ca acolo tot ochiul s-a stins, vazand ca dintii acolo s-au risipit, vazand ca toate au cazut si toata osteneala si
truda lumii acesteia se naruie. Ca graim si nimeni din cei plecati nu ne aude. Plangem si nimeni nu ia aminte. Pe nume ii
strigam pe cei ce zac in morminte si zicem: "Unde v-ati dus fratii nostri; cum traiti, cum va aflati, cum asa degraba ne-ati
parasit? Dati-ne noua vreun cuvant, precum graiati nu de mult, graiti-ne noua, raspundeti-ne noua". Si praful acesta, care
este inaintea ochilor vostri in mormant, tarana aceasta pe care o vedeti, oasele acestea putrezite, viermii acestia necurati, nu
sunt trupurile acelea ale tinerilor si ale tinerilor pe care ii iubeati? Tarana aceasta este trupul acela cu care va imbratisati si pe
care cu dragoste il sarutati? Tina aceea este fatza aceea pe care ziua si noaptea fara satiu o dezmierdati? Viermii acestia si
curgerea aceasta intinata este trupul acela cu care pacatuiati? Vedeti si infricosati-va ca, atunci cand, pe sotiile voastre
lasandu-le, va desfranati, atunci va tavaleati in tina si in tarana aceasta. Cunoasteti ca toate madularele lor sunt tina. Nu va
amagiti, o, tineri si tinere fara de minte, nepriceputi si fara de omenie. Este o judecata si o rasplatire. Este iad, este osanda
fara de sfarsit, este intuneric neluminat si este gheena nemangaiata si este vierme neadormit si este plans netacut si este
scrasnire neincetata care nu cauta la fata si sunt slujitori care nu iarta si este plangerea amara si vesnica.
Si cand toti ne vom scula din morti, stand inainte, seama ni se va cere. Si inaintea celui mare, infricosator Divan al
Judecatorului ne vom marturisi. Cand din Cer va veni sa judece toata lumea, de la rasariturile soarelui pana la apusuri, cand
glasul acelor infricosatoare trambiti va rasuna, cand zidirea toata cu frica si cu cutremur se va clatina si se va tulbura, cand
mormintele se vor deschide si tot trupul se va scula, gol si supus. Cand toata gura se va astupa si toata limba se va marturisi,
cand raul de foc va curge pe dinaintea Judecatorului, Cel de care Daniil zice: "Priveam pana ce s-au pus scaunele si a sezut
Cel vechi de zile. Scaunul lui para de foc. Roatele lui, foc arzand. Mii si mii stau inaintea Lui si milioane de milioane Ii slujesc
Lui.". Judecata a inceput si cartile s-au deschis. Aceasta este ziua si ceasul de care David zice: "Pentru ce ma tem in ziua
cea rea?" Este ziua pe care Iov a blestemat-o, zicand: "Sa o blesteme pe dansa Cel ce a blestemat ziua aceea, Cel care va
nimici pe chitul cel mare si-l va birui, adica pe diavolul". De ziua aceea si alt Prooroc a zis: "Iata, vine Domnul si cine va rabda
ziua venirii Lui?" Cand Dumnezeu, aratandu-se, va veni, Dumnezeul nostru si nu va tacea, iar imprejurul Lui vifor tare.
Chema-va cerul de sus si pamantul ca sa cearna pe poporul Sau. Atunci tot trupul va sta inainte la acel divan infricosator ca
un osandit. Toti legati, toti goi, tremurand, tulburati, ingrijorati, socotind fiecare ce va zice, ce va raspunde Imparatului
imparatilor, Domnului Dumnezeului nostru. Unde vor fi acolo parerile imparatilor, unde stapanirea dregatorilor, unde podoaba
hainelor, unde caii cei cu fraul de aur, unde sunetul argintilor, unde desfatarea, unde benchetuiala, unde vor fi cei ce
mananca zi zic: "Sa mancam si sa bem ca maine vom muri". N-ati auzit dumnezeiestile Scripturi, ca va fi judecata si
rasplatire, care va plati fiecaruia dupa faptele lui? Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta: "Veniti binecuvantatii Parintelui
Meu, de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii!" Iar celor de-a stanga: "Duceti-va de la Mine,
blestematilor, in focul cel mai din afara, cel gatit diavolului si ingerilor lui". Se vor duce acestia in osanda vesnica, iar dreptii in
viata vesnica. Imparatului nostru, slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Alte texte
CELE SAPTE PLANSURI ALE SFANTULUI EFREM SIRUL
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul comentata
Viata Cuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul(28 ianuarie)(Dupa Metafrast)
Cuvânt la venireaDomnului, Sfârsitul lumii si venirea lui Antihrist
Despre dragostea de Dumnezeu

SF. EFREM SIRUL, Cuvinte si învatãturi (2)

C U V ÂN T
LA VENIREA DOMNULUI
Sfârsitul lumii si venirea lui Antihrist
Cum voi putea eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, sa
spun cele mai presus de puterea mea? Dar, de vreme ce Mantuitorul,
prin a Sa milostivire, pe cei necarturari i-a invatat intelepciunea si pe
credinciosii cei de pretutindeni i-a luminat, si pe a noastra limba o va
lumina cu indestulare spre folosul si zidirea, si a mea, a celui ce zic, si a
tuturor ascultatorilor. Si voi grai intru dureri, si voi spune intru suspine,
pentru sfarsitul lumii acesteia de acum si pentru cel prea fara de rusine
si cumplit balaur, cel ce va sa tulbure pe toate cele de sub cer, si sa
49
bage temere, si imputinare, si cumplita necredinta in inimile oamenilor, si sa faca aratari, si semne, si infricosari, incat, de ar
putea, sa amageasca si pe cei alesi si pe toti sa-i insele cu mincinoase semne si cu naluciri de aratari, care se vor face de
catre dansul (Mate 24, 25).
Dupa ingaduinta Sfantului Dumnezeu, va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-a inmultit paganatatea lumii si
pretutindeni tot felul de lucrari rele se lucreaza. Si pentru aceasta, Preacuratul Stapan va slobozi duhul inselaciunii ca sa
ispiteasca lumea pentru paganatatea ei, de vreme ce oamenii au voit a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul (II
Tesaloniceni 2, 11).
Fratilor, mare nevointa va fi in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de
insusi balaurul cu multa stapanire. Cand se va arata pe sine ca un dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si
toti dracii, ca ingerii, in vazduh inaltandu-se inaintea tiranului (II Tesaloniceni 2, 4). Ca vor striga cu tarie, schimbandu-si
chipurile, infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci, fratilor, oare cine se va afla ingradit si petrecand neclintit, avand
in sufletul sau semnul Unuia-Nascut, Fiului Dumnezeului nostru, adica Sfanta Lui Cruce? Cand va vedea necazul acela
nemangaiat, facut pretutindeni, peste tot sufletul, care nu va avea nicaieri mangaiere, nici iarasi slabire, pe pamant si pe
mare. Vand va vedea toata lumea tulburata si va fugi fiecare sa se ascunda in munti, unii, adica murind de foame, iara altii
topindu-se ca ceara de sete cumplita, si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Cand va vedea toate fetele lacrimand si cu dorire
intreband, daca nu cumva se afla vreun cuvant al lui Dumnezeu pe pamant. Si nu va auzi nicaieri.
Cine oare va suferi zilele acelea? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand va veni amestecarea popoarelor, ce
vor veni de la marginile pamantului pentru vederea tiranului, si multi, inchinandu-se inaintea tiranului, strigand cu cutremur:
„Tu esti mantuitorul nostru?” Marea se va tulbura si pamantul se va usca, cerurile nu vor ploua, sadurile se vor veºteji si toti
cei ce vor fi pe pamantul rasariturilor, catre apusuri vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi la apusurile soarelui catre
rasarituri vor fugi cu cutremur. Atunci, luand obraznicul stapanire, va trimite draci in toate marginile ca sa propovaduiasca cu
indraznire: „Imparat mare s-a aratat cu slava. Veniti de il vedeti pe el”.
Cine oare va avea suflet de diamant, incat sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi acest om,
precum am mai zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Ca eu, fratilor, iubitori de Hristos si desavarsiti, m-am infricosat numai
din pomenirea numelui balaurului, cugetand in mine necazul ce va fi oamenilor in vremurile acelea si in ce fel se va arata
acest balaur pangarit si aspru neamului omenesc. Iar mult mai amar se va arata Sfintilor, celor ce vor putea birui nalucirile lui.
Ca atunci vor fi multi cei ce se vor afla bine placuti lui Dumnezeu si se vor putea mantui, in munti, si in dealuri, si in locuri
pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite.
Ca Sfantul Dumnezeu, vazandu-i pe dansii asa, intru plangere nemangaiata, si intru credinta curata, se va milostivi
spre ei, ca un Parinte, iubitor de fii, si ii va pazi pe ei, unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta cautand pe sfinti
pe pamant si pe mare, socotind ca a imparatit de acum inainte pe pamant si pe toti ii va supune. Si va socoti, ticalosul, sa
stea impotriva in ceasul acela infricosat, cand va veni Domnul din ceruri, nestiind, ticalosul, a sa neputinta si mandrie, pentru
care a si cazut. Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa pe toate cu mincinoasele semne vrajitoresti. Si nu va fi in
vremea aceea, cand va veni balaurul, slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si amestecare, morti si infometati, intru
toate marginile. Ca Insusi Domnul nostru cu dumnezeiasca Sa gura a zis: Ca unele ca acestea nu s-au aratat din inceputul
zidirii (Matei 24, 21).
Iara noi, pacatosii, cum vom asemana nevoia cea peste masura a ei, inca si netalcuita, daca Dumnezeu asa a numit-
o pe dansa? Insa sa-si puna fiecare mintea sa cu dinadinsul intru sfintele cuvinte ale Domnului si Mantuitorului nostru, cum
ca pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele necazului aceluia, prin a Sa milostivire, sfatuindu-ne pe noi si
zicand: Rugati-va va sa nu fie fuga voastra iarna, nici sambata (Matei 24, 20). Si iarasi: Privegheati totdeauna, adeseori
rugandu-va ca sa va faceti vrednici a scapa de necaz si a sta inaintea lui Dumnezeu, ca vremea este aproape (Luca 20, 36).
Si intru aceasta rautate stam toti, si nu credem, dar sa ne rugam necontenit cu lacrimi si cu rugaciuni, noaptea si ziua,
caznad la Dumnezeu, ca sa ne mantuim noi, pacatosii.
De are cineva lacrimi si umilinta, sa se roage Domnului, ca sa ne izbavim de necazul ce va fi pe pamant; ca sa nu
vada nicidecum, nici pe fiara, nici sa auda infricosarile ei. Ca va fi pe alocuri foamete, cutremure si morti, de multe feluri, pe
pamant. Suflet viteaz va avea cel care va putea sa-si tina viata sa in mijlocul smintelilor. Ca, daca putin se va imputina omul,
lesne se va incinjura si se va robi de semnele balaurului celui rau si viclean. Si unul ca acesta se va afla neiertat la Judecata.
Ca insusi vanzatorului se va asemana, ca a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o,
iubitilor, ca sa se afle cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei, cele ce se vor face. Ca fiind
impotriva lui Dumnezeu, pe toti va voi sa-i piarda.
Auziti, fratii mei, iubitori de Hristos, ca a facut israielitenilor in pustie, cand ieseau din Egipt, cum i-a amagit pe ei,
ticalosul si preaspurcatul, ca sa faca toti, acel pacat prea cumplit, ca a invatat pe Valaam ca sa dea lui Valac, imparatul
madianitilor, sfat rau si pe popor sa-l amageasca spre desfranare, cu totul deodata sa-i piarda pe ei, dupa ce toti se vor
desfrana cu muierile ca niste dobitoace. Si au pus femei cu ochi nerusinati si mese pline de stropiri si de jertfe, inaintea
portilor, pe toti tragandu-i spre moarte, ca cel ce va vrea sa se desfraneze cu spurcatele acelea, mai inainte sa faca jertfa si
apoi sa intre la dansele. Ca femeile nu luau plata de la popor, ca sa jertfeasca ii sileau pe toti cei ce veneau la dansele. Si au
pus boierilor pe fiicele boierilor. Asijderea inca si bogatilor pe fiicele bogatilor. Iara pe cele mai multe din femei, de obste, la
tot poporul cel de jos, vrand pe toti deodata sa-i vaneze spre moarte, ca nici bogatul sa se ingretoseze de cei saraci, nici
boierii de fiica cea saraca a celui de jos.
Vazut-ai lucrare a nedreptatii si vicleana mestesugire, cum tuturor le-a sapat gropi spre moarte? Vazut-a cineva
dintre voi candva vreun lucru ca acesta fara de rusine? Pe desfranare tinand, ca sabia cea cu doua ascutisuri, caci, cu doua
morti cumplite secerau femeile pe cei ce intrau la dansele: si ca sa jertfeasca, si sa se desfraneze. Ca acest fel de chip va
face tiranul, ca toti sa poarte pecetea fiarei, cand va veni in vremea sa, la plinirea vremurilor, sa amageasca cu semne pe toti
si apoi asa, sa cumpere bucate, si tot felul de trebuinta si povatuitori de popor sa puna ca sa savarseasca porunca lui.
Luati aminte, fratii mei, covarsirea fiarei si mestesugirile vicleniei, cum de la pantece isi incepe lucrarea, ca, dupa ce
se va stramtora cineva, plictisandu-se de bucate, sa fie silit a primi pecetea aceluia, paganescul chip, dar nu peste toate
madularile trupului, ci pe mana dreapta, asijderea si pe frunte, ca sa nu aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta,
50
cu semnul Sfintei Cruci, nici iarasi pe frunte, nicidecum a se insemna cu Sfantul Nume al Domnului, nici cu Preaslavita si
Cinstita Cruce a lui Hristos si a Mantuitorului nostru. Ca stie ticalosul, ca Crucea Domnului, daca se va pecetlui, risipeste
toata puterea lui si pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este aceea care pecetluieste toate madularele
noastre. Asemenea si fruntea, ca un sfesnic, poarta faclia luminii, adica pe semnul Mantuitorului nostru, pe fata.
Deci, fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, ca pana la ceasul mortii sa nu se
teama, nici sa stea cu molesire, cand va inchipui balaurul pecetea sa in locul Crucii Mantuitorului. Ca acest fel de chip va
face, ca de tot Numele Domnului si Mantuitorului nostru nicidecum sa se numeasca in vremile acestuia. Si aceasta o va face,
fiindca se teme si se cutremura de Sfanta putere a Mantuitorului nostru, neputinciosul. Ca de nu se va pecetlui cineva cu
pecetea celuia, nu se va face robit de nalucirile lui, nici iarasi Domnul nu se va departa de la unii ca acestia, ci ii va lumina si
ii va trage catre Sine.
Se cade sa intelegem noi, fratilor, cu tot dinadinsul nalucirile vrajmasului, ca sunt nemilostive si fara de omenie. Iar
Domnul nostru cu liniste va veni la noi, la toti, ca sa goneasca de la noi mestesugirile fiarei. Deci, noi, tinand neabatuta
credinta lui Hristos cu usurinta vom birui puterea tiranului. Gand neschimbat se ne castigam si buna statornicie si se va
departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa faca.
Eu, prea micul, fratilor, va rog pe voi, iubitorilor de Hristos sa nu ne molesim, ci, mai vartos, sa ne facem puternici cu
puterea Crucii. Netrecuta nevointa este langa usi. Platosa credintei sa o luam toti. Sa scoatem cu dragoste din Izvorul cel
Dumnezeiesc nadejdile mantuirii sufletelor noastre. Pe nezidita, zic, iubitilor frati, Treimea cea de o fiinta, Care este izvor ce
izvoraste viata. Daca se va ingradi cu acest fel de arme, sufletul nostru, nu va fi calcat de balaur. Cu toate acestea, se cade
nouta a ne ruga ca sa nu venim in ispita, nici sa fugim iarna.
Deci, fiti gata, ca niste robi credinciosi, neprimind pe altul. Furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai, va veni
intru ale sale vremuri ca sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, Adevaratul Pastor. Ca va lua asupra
sa chipul Adevaratului Pastor, ca sa insele oile turmei. Insa cei ce vor cunoaste aratat glasul cel sfant al Adevaratului Pastor,
indata il vor cunoaste. Ca glasul pierzatorului nu se aseamana cu al Adevaratului Pastor, fiindca este ranitor. Glasul fiind plin
de chipul furului, indata se cunoaste in ce fel este acesta.
Deci, sa ne invatam, o, prieteni, cu ce fel de chip va veni pe pamant sarpele cel fara de rusine. Fiindca Mantuitorul,
vrand sa mantuiasca neamul omenesc, S-a nascut din Fecioara si prin chipul omului a amagit pe vrajmasul cu Sfanta Putere
a Dumnezeirii Lui. Si bland, si smerit a fost pe pamant, ca pe noi sa ne inalte de la pamant la cer. Caci, cu incredintare si cu
adevarat, Dumnezeu Cel ce S-a zamislit, Acelasi, intrupandu-Se, Acelasi, nascandu-Se din Sfanta Fecioara cu trupul nostru,
prin patima Crucii a mantuit tot neamul omenesc, dand porunci. Si iarasi va sa vina in ziua cea mai de pe urma, sa judece vii
si mortii si sa rasplateasca tuturor dupa faptele lor, dreptilor si necredinciosilor, ca un drept Judecator. Aceasta cunoscand-o
vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu Slava Dumnezeirii, a socotit si aceasta sa ia asupra sa chipul venirii Lui si
sa ne insele pe noi.
Iar Domnul nostru pe nori luminosi, ca un fulger infricosat, va veni pe pamant (Matei 24, 27-28). Dar vrajmasul nu va
veni asa, ca este viclean. Se va naste cu adevarat dintr-o fecioara spurcata care va fi unealta lui. Si nu el insusi se va intrupa,
ci cu acest fel de chip va veni prea pangaritul, ca un fur, ca sa insele pe toti: smerit, linistit, urand, zice, cele nedrepte, dinspre
idoli intorcandu-se, evlavia mai mult cinstind-o, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, prea cu buna asteptare, bland
catre toti, cinstind cu buna cuviinta neamul iudeilor, fiindca ei asteapta venirea aceluia. Si pe langa toate aceste semne va
face aratari, si infricosari cu multa stapanire. Se va fatarnici cu viclesug, sa placa tuturor, ca degrab sa fie iubit de catre multi.
Daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face
imparat.
Ca, dupa ce vor vedea noroade multe si gloate, niste fapte bune ca acestea si puteri, toti cu o intelegere se vor face
si cu bucurie mare il vor propovadui pe el ca imparat, zicand unii catre altii: „Au doara se mai afla vreun om bun si drept ca
acesta?”. Si mai mult poporul cel ucigas al iudeilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea, ca unul ce va
cinsti mai mult locul si biserica iudaiceasca, va arata lor ca are purtare de grija pentru dansii.
Cand va imaprati balaurul pe pamant, cu mare sarguinta popoarele i se vor face ajutatoare. Edom si Moab, inca si fiii
lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina cu bucurie si ei, cei intai aparatori ai lui i se vor face. Se va intari indata
imparatia aceasta si va bate cu manie pe trei imparati mari. Apoi se va inalta inima lui si va varsa balaurul amaraciunea sa,
punand inaintea celor din Sion veninul mortii. Tulburand lumea, va clinti marginile, va necaji toate, va pangari suflete. Caci nu
se va mai arata ca un cucernic, ci cu totul intru toate aspru, fara de omenie, iute, manios, cumplit, nestatornic, infricosat, slut,
uracios, gretos, salbatic, pierzator, obraznic si sarguindu-se a arunca in groapa paganatatii, intru a sa nebunie tot neamul
omenesc. Va inmulti cu minciuni, semne in multime. Si stand inainte multe alte popoare si laudandu-l pe el, pentru naluciri, va
striga cu glas mare, incat se va cinsti si locul, intru care popoarele vor sta inaintea lui, si va grai cu indraznire:
„Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea mea. Iata, inaintea voastra a tuturor poruncesc acestui munte ce
este de cealalta parte, ca acum sa se mute aici, de aceasta parte de mare, prin cuvantul meu”. Si va zice spurcatul: „Tie iti
poruncesc: Muta-te dincoace de mare!”. Si va alerga, adica, muntele in ochii privitorilor, nicidecum clatinandu-se din temeliile
sale. Ca cele ce Dumnezeu Cel Preainalt dintru inceputul zidirii le-a intarit si le-a inaltat, asupra acestora prea spurcatul
stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii celei mari, fiind
ostrov foarte mare, ii va porunci sa se duca si pe uscat sa stea in tarmuri veselitoare spre veselia privitorilor, ostrovul
nicidecum din mare miscandu-se. Iar balaurul isi va intinde mainile sale si va adunca multime de taratoare si de pasari.
Asisderea insa va pasi pe deasupra adancului si ca pe uscat va umbla peste dansul si va naluci pe toate. Si multi vor crede si
il vor slavi pe el, ca pe un dumnezeu tare. Iara cei ce vor avea pe Dumnezeu intru ei, se vor lumina ichii inimii lor si cu de-
amanuntul vor privi prin credinta curata si il vor cunoaste pe el.
Dupa aceasta se va sui pe apa marii si ca pe uscat, asa va umbla pe apa. Si asa va naluci si va insela lumea, si multi
vor crede lui si il vor slavi pe el ca pe un dumnezeu tare. Iara cati vor avea frica lui Dumnezeu intru dansii si ochii inimii
luminati, vor cunoaste cu adevarat ca nici muntele nu s-a miscat din locul sau, nici ostrovul nu s-a mutat din mare pe pamant.
Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihtist. Ca nu va primi sa numeasca pe Curatul Nume al Tatalui si al Fiului
si al Sfantului Duh, caci este luptator de Dumnezeu si fiul pierzarii.
51
Acestea asa facandu-se si popoarele inchinandu-se lui si ca pe un dumnezeu laudandu-l, din zi in zi se va mania Cel
Preainalt din ceruri, Isi va intoarce fata Sa dinspre el si se vor face ciume cumplite, foamete necurmata, cutremure
neincetate, foamete si stramtorare pretutindeni, necaz mare, morti necontenite, temere infricosata si tremur nepovestit. Atunci
cerurile nu vor ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor lipsi, raurile vor seca, iarba nu va mai odrasli, verdeata nu va
mai rasari, copacii din radacina se vor usca si nu vor mai rodi, pestii marii si chitii intr-insa vor muri. Si asa, marea va trimite
putoare pierzatoare si sunet infricosat, incat vor slabi si vor muri oamenii de frica.
Atunci va plange cumplit tot sufletul si va suspina; atunci toti vor vedea necaz nemangaiat, cuprinzadu-i pe dansii
noaptea si ziua si nicaieri nu vor afla sa se sature de bucate. Ca povatuitori aspri de popoare se vor pune in tot locul. Si daca
cineva va aduce cu sine pecetea tiranului, pe frunte sau pe mana dreapta, va cumpara putine bucate din cele ce se vor afla.
Atunci vor muri prunci la sanul maicii lor, va muri si maica deasupra pruncului ei si vor muri tatal impreuna cu muierea si cu fiii
in ulite si nu va fi cine sa-i ingroape si sa-i stranga in morminte. Din mortaciunile cele multe ce vor fi aruncate in ulite se va
face rea putoare pretutindeni, care va necaji tare pe toti cei vii. Dimineata toti vor zice cu durere si cu suspinuri: „Cand se va
face seara ca sa dobandim odihna?”. Venind seara iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intru dansii: „Oare cand se va
lumina, ca sa scapam de necazul ce ne sta deasupra?”. Si nu va fi unde sa fuga sau sa se ascunda. Ca se vor tulbura toate,
marea si uscatul. Pentru aceasta ne-a zis noua Domnul: Privegeati deci, ca nu stiti in care zi vine Domnul vostru (Matei 24,
42). In mare si pe pamant va fi rea putoare, foamete, cutremure, in mare tulburare, pe pamant tulburare; infricosari in mare,
infricosari pe pamant. Aurul mult si argintul si hainele cele de matase, nimic nu vor folosi pe cineva intru necazul acela. Ci toti
oamenii ii vor ferici pe mortii cei ingropati, mai inainte de a veni necazul acela mare pe pamant. Ca atunci va fi aruncat si
aurul, si argintul in ulite si nu va fi nimeni cine sa-l ia, fiindca vor fi urate toate. Ci toti se vor sargui a fugi si a se ascunde si
nicaieri nu va fi cu putinta sa se ascunda de necaz. Ci impreuna cu foamea si cu necazul si cu frica se vor afla fiare si
taratoare de trupuri mancatoare, muscandu-i. Dinlauntru frica si dinafara cutremur. Si noaptea si ziua pe ulite vor fi
mortaciuni. In ulite putoare, in case putoare; in ulite foame si sete, in case foame si sete; in ulite glas de plangere, in case
glas de plangere; in ulite galcevi, in case galcevi; in ulite amar, in case amar. Unul pe altul cu plangere il va intampina: tatal
pe fiu si fiul pe tata; mama pe fiica; prieteni pe prieteni in ulite, imbratisandu-se vor lesina; si frati cu frati, imbratisandu-se vor
muri. Se va veºteji frumusetea fetii la tot trupul si se vor face fetele lor ca de mort. Va fi gretioasa si urata chiar frumusetea
muierilor. Se va veºteji tot trupul si pofta oamenilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplitei fiare si au luat pecetea aceea, adica
paganescul chip al spurcaciunii, alergand catre dansul, vor zice lui cu durere: „Da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti
murim de foame, sugrumandu-ne, si goneste de la noi fiarele cele inveninate”. Si neavand, ticalosul, va raspunde cu multa
asprime, zicand: „De unde sa va dau eu voua, o, oamenilor, sa mancati si sa beti? Cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie
si pamantul iarasi nicidecum nu a dat seminte sau roade”.Auzind acestea, popoarele vor plange si se vor tangui, neavand de
necaz mangaiere, ci necaz peste necaz va fi lor nemangaiat, caci de buna voie au crezut tiranului. Ca acela, ticalosul, nu va
putea nici luisi sa-si ajute, si cum pe dansii ii va milui? In acele zile va fi nevoie mare din necazul cel mult al balaurului, si din
frica, si din cutremur, si din vuietul marii, si din foame, si din sete, si din muscarile fiarelor. Si toti cei ce vor lua pecetea lui
Antihrist si se vor inchina lui, ca lui Dumnezeu Celui Bun, nu vor avea nici o parte intru imparatia lui Hristos, ci impreuna cu
balaurul se vor arata in gheena. Fericit va fi acela ce se va afla prea sfant si prea credincios si va avea inima lui fara de
indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica va lepada toate intrebarile lui, defaimandu-i si muncile si nalucirile (Apocalipsa 11,
3-4). Iar mai inainte de a se face acestea, va trimite Domnul pe Ilie Tezviteanul si pe Enoh, ca un Milostiv, ca sa faca
cunoscuta dreapta credinta neamului omenesc si sa propovaduiasca cu indraznire cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu
creada tiranului de frica, care vor striga si vor zice: „Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui, nicidecum, sau sa il
asculte pe luptatorul de Dumnezeu. Nimeni din voi sa nu se infricoseze ca se va surpa degrab. Iata, Dumnul Cel Sfant, vine
din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui”. Insa putini vor fi atunci cei ce vor vrea sa asculte si sa creada
propovaduirii Proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa Isi arate negraita Sa iubire de oameni, ca niciodata El nu
voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara
de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la judecata. Deci, multi din Sfinti, cati se vor afla atunci la venirea spurcatului,
vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant ca sa se izbaveasca de balaurul si cu mare sarguinta vor
fugi in pustietati, si in munti, si in pesteri cu frica se vor ascunde. Si vor presara pamant si tarana pe capetele lor, rugandu-se
ziua si noaptea cu multa smerenie. Si li se va darui lor aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant si ii va povatui pe dansii in locuri
hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au
cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea acestuia, iar celor ce-si au mintea de-a purureaU intru lucruri lumesti si ubesc
cele pamantesti, nu le va fi lesne aratata aceasta. Ca cel ce de-a pururi este legat de lucruri lumesti, macar de ar si auzi, nu
crede si uraste cele ce i se spun. Pentru aceasta, Sfintii se imputernicesc a scapa, ca toata invaluirea si grija vietii acesteia
au lepadat-o.
Atunci va plange tot pamanteanul impreuna si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii, si
dealurile, si lemnele campului. Vor plange inca si luminatorii cerului cu stelele pentru neamul omenesc, ca toti s-au abatut de
la Dumnezeu Cel Sfant, Ziditorul tuturor, si inselatorului au crezut, primind chipul spurcatului si de Dumnezeu luptatorului in
locul facatoarei de viata Crucii Mantuitorului. Va plange pamantul si marea, ca de naprasna cu totul va inceta glasul psalmului
si al rugaciunii din gura omului. Vor plange Bisericile lui Hristos, toate, cu plangere mare ca nu se va sluji Sfintirea si Prinosul.
Iar dupa ce se vor implini trei vremi si jumatate ale stapanirii spurcatului si ale faptelor lui si dupa ce se vor implini
toate smintelile a tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul, Mantuitorul nostru, ca un fulger,
stralucind din cer, Cel Sfant si Precurat, si infricosat, si Preaslavit, Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele Cel fara de
moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea slavei Lui randuielile Ingerilor, ale Arhanghelilor, toti fiind vapai de
foc si rau plin de foc, cu inficosat urlet. Heruvimii avand ochii in jos si Serafimii zburand, si fetele si picioarele ascunzandu-si
intru aripile lor cele de foc, strigand cu groaza si zicand unul catre altul: „Intreit Sfant, intreit Sfant, intreit Sfant, Domnul” si
glas de trambita graind cu frica: „Sculati-va cei ce dormiti! Iata a venit Mirele”. Atunci se vor deschide mormintele si va auzi
tarana putrezita acea mare si infricosata venire a Mantuitorului si ca intr-o clipeala de ochi se vor scula toate semintiile si vor
cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane de milioane si mii de mii de Ingeri si Arhangheli si nenumarate osti, se
vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii si Dreptii si toti care nu vor fi luat pecetea balaurului celui pagan se vor bucura. Si
52
se va aduce tiranul legat de ingeri impreuna cu toti dracii inaintea Divanului. Si cei ce au luat pecetea lui, si toti paganii, si
pacatosii legati. Si imparatul va da asupra lor hotararea cea aspra a osandirii celei vesnice in focul cel nestins. Si toti cei ce
nu au luat pecetea lui Antihrist, si toti cei din pesteri, se vor bucura impreuna cu Mirele, cu bucurie negraita, in camara cea
vesnica si cereasca, impreuna cu toti Sfintii intru netrecutii veci ai vecilor. Amin.
Luna noiembrie în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Stefan cel Nou Mãrturisitorul (+766).
Sfantul Stefan, numit cel Tanar, a trait pe vremea imparatiei lui Anastasie (713-715), patriarh al Bisericii fiind Sfantul
Ghermano. Era nascut in cetatea imparateasca, fiu al unor parinti crestini, Ioan si Ana. Din tinerete, s-a deprins cu cartea si,
copil fiind, in toate zilele, se afla cu maica sa in Biserica lui Dumnezeu, ducand o viata aspra si cu fapte bune.
Venind Leon Isaurul la imparatie (717-741) a ridicat razboi in popor, zicand ca, adica, este o mestesugire idoleasca a
cinsti Sfintele icoane si a pus la chinuri pe cei ce erau prinsi ca se inchina icoanelor. Inainte de a fugi in Sicilia, parintii lui
Stefan isi pusesera la adapost copilul, care era acum un tanar ca de 16 ani, in manastirea Sfantului Auxentie, asezata nu
departe de Calcedon, unde staretul Ioan il primi cu multa bucurie si unde curand, fu asezat in randul calugarilor si mult
sporea in duhovnicestile nevointe, biruind pornirile trupului. Tanarul Stefan nu implinise 30 de ani cand fericitul Ioan, staretul
si egumenul sau, s-a odihnit in pace in Domnul si, timp de zece ani, Sfantul, fiind ales egumen, purta grija manastirii sale, cu
multa inima, dupa care, incepu si pentru el vremea schivniciei si a patimirilor. Ca, intre timp, muri si Leon imparatul, fiind
mustrat din destul de fericitul Ghermano patriarhul, si, in locul lui veni la imparatie fiul sau Constantin, zis Copronim (741-
775), care a facut rele si mai mari decat tatal sau, pradand si pustiind bisercile, sfaramand cu toporul si arzand Sfintele
icoane, izgonind si chinuind in tot felul pe monahi. Deci, acesta, afland si de Sfantul Stefan, ca se inchina icoanelor, iar pe el,
imparatul il numeste eretic, a trimis de l-au prins si, dupa multe chinuri, l-au inchis in temnita ce se zice Pretorion, unde erau
inchisi si alti parinti alesi, ca erau toti la numar patruzeci si doi. Si mai erau acolo si altii de prin alte tari, trei sute la numar,
dintre care unora le erau taiate nasurile, altora urechile, altora ochii scosi si mainile taiate si barbiile rase, pe care aflandu-i,
fericitul Stefan ii saruta si-i indemna spre pocainta si faceau impreuna, la inchisoarea Pretorionului, toata randuiala si slujba
calugareasca, ca si cum s-ar fi aflat intr-o manastire. Deci, afland imparatul de aceasta, ca Pretorionul s-a facut manastire,
prin Stefan, la unsprezece zile de la intrarea in acel Pretorion, l-au scos de la inchisoare si, stand inaintea imparatului, acesta
a poruncit de l-au trantit la pamant, batandu-l cu pietre si cu toiege, iar unul din ucigasii aceia a luat un lemn si, lovindu-l in
cap, i-a despicat sfantul cap si asa si-a dat cinstitul sau suflet in mainile lui Dumnezeu si a luat cununa marturisirii. Iar ceilalti
ucigasi, legand trupul sau de cai, l-au tarat gol pe uliti, incat i se zdrobeau mainile si picioarele, in vreme ce un altul, vrand sa
faca mai multa multumire imparatului, luand o piatra mare, i-a spart Sfantului trupul. Deci, ce a mai ramas din trupul Sfantului,
l-au aruncat la locul ce se chema al lui Pelaghie. Iar de aici, luandu-l niste crestini, l-au ingropat la loc de cinste. Dumnezeului
nostru, slava!
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Irinarh si cei împreunã cu dânsul (+303).
Mucenicul Irinarh se tragea cu neamul din cetatea Sevastia. Deci, tanar fiind, facea slujba ucigasilor si, cand erau
chinuiti Mucenicii, slujea si el la chinuirea lor. Deci, intamplandu-se ca, in zilele imparatului Diocletian, niste femei crestine,
sapte la numar, au fost date la chinuri de Maxim, domnul Sevastiei, sufletul lui Irinarh s-a luminat cu dumnezeiescul dar al lui
Dumnezeu, vazand pe femeile acelea imbarbatandu-se pentru Hristos si rusinand pe tiran cu minunile ce faceau. Pentru
aceasta, marturisind si el, pe fata, cu indrazneala, pe Hristos, si, descoperindu-se ca este crestin, a fost aruncat mai intai intr-
un iezer adanc, din porunca tiranului. Deci, iesind de acolo viu, l-au bagat intr-un cuptor aprins si, fiind pazit si de foc, prin
minune, i-au taiat capul si, impreuna cu el, si preotului Acachie, care-l botezase.
Întru aceastã zi, pilda Sfântului Varlaam, despre bogati si sãraci.
A fost un imparat mare si bogat si slavit si i s-a intamplat lui a calatori intr-o trasura aurita si inconjurata de ostasi,
precum se cade imparatilor. Deci, a intalnit doi oameni imbracati in haine rupte si proaste, trasi la fata si galbenil; insa,
imparatul ii cunostea pe ei, ca prin obosire trupeasca, cu osteneala postului si cu sudoare, isi cheltuisera trupul. Si cum i-a
vazut pe ei, a sarit indata din trasura si, cazand la pamant, s-a inchinat lor. Apoi, sculandu-se, ii cuprindea pe ei cu dragoste
si-i saruta. Dar dregatorii lui nu se invoiau cu acestea si carteau, ca facea ce nu se cade slavei imparatesti. Insa, ei,
nepricepandu-se, nici indraznind a-l mustra in fata, au spus fratelui imparatului sa graiasca cu el, zicandu-i: "Nu ti se cade a
defaima slava coroanei imparatesti". Dar acesta, graind fratelui sau, imparatul i-a dat un raspuns pe care fratele sau nu l-a
inteles. Deci, avea obicei imparatul acela, cand da cuiva un raspuns de moarte, trimitea la poarta lui un vestitor, ca prin
trambita de moarte sa afle porunca cea imparateasca, iar glasul trambitei il cunosteau toti, ca vinovat se face acela de
osandire la moarte. Si, facandu-se seara, a trimis imparatul o trambita de moarte, ca sa trambiteze la poarta casei fratelui
sau. Iar acesta cum a auzit trambita cea de moarte, nu mai intelegea nimic si, la aceasta s-a gandit toata noaptea. Iar a doua
zi, imbracandu-se in haine de mahnire si de plangere, impreuna cu femeia si cu fiii sai, au mers la palatul imparatului si au
stat inaintea usilor, plangand si tanguindu-se. Deci, l-a chemat pe el imparatul la sine si, daca l-a vazut tanguindu-se, i-a zis:
"O, nepriceputule, te-ai infricosat atat de un vestitor al fratelui tau, celui asemenea nascut ca tine si cinstit, fata de care nu te
stii vinovat nicidecum. Apoi, cum ai adus parere de ocara asupra mea, ca am sarutat cu smerenie pe vestitorii Dumnezeului
meu, care mi-au insemnat mie moartea, cu mai mare glas decat trambita? Si infricosata imi este intalnirea cu El, ca eu imi
stiu cele multe si mari pacate, ce am savarsit. Deci, iata, am ales chip ca acesta, ca sa te inveti din insasi mustrarea ta.
Asemenea, degraba voi mustra, la aratare, si pe cei ce s-au intocmit cu tine la defaimarea cea asupra mea". Si asa socotind
si pe fratele sau invatandu-l, l-a slobozit pe el la casa lui.
Dupa aceea, a poruncit imparatul sa se faca patru sipete de lemn. Si a hotarat ca doua dintr-insele sa se inveleasca cu
aur sa se puna intr-insele oase de morti; si, cu piroane de aur, le-a incuiat pe ele. Iar pe celelalte doua le-a uns cu rasina si
cu smoala si le-a umplut cu pietre scumpe si cu margaritare de mult pret si toate binemirositoarele miresme si le-a infasat pe
ele cu niste tesaturi aspre de par. Si a chemat pe dregatorii, cei ce se smintisera de dansul pentru intampinarea smerita a
celor doi oameni, si a pus cele patru sipete inaintea lor, ca sa socoteasca de cat pret sunt vrednice cele aurite si de cat pret
cele unse cu rasina. Iar ei, pe cele aurite le-au pretuit, zicand ca de mult pret sunt vrednice, ca le socoteau pline de
imparatesti coroane si braie. Iar cele unse cu smoala si cu rasina, ziceau ca sunt de un pret mic si prost. Deci le-a zis lor
imparatul: "Am stiut eu ca asa se cuvine a va grai voua, ca ochi trupesti si trupesc chip aveti, dar aici nu se cade a socoti asa,
ci a vedea si cu ochii sufletului, pe cele ce sunt inlauntru, fie cinste, fie necinste". Si a poruncit imparatul sa deschida sipetele
53
cele aurite si, deschizandu-le, rau miros a iesit dintr-insele si, asa, s-a vazut ca sunt urate. Si le-a zis lor imparatul: "Acesta
este chipul celor ce sunt imbracati in haine luminoase si slavite, mandrindu-se cu multa putere si slava, iar inlauntru sunt
pline de oase moarte si de lucruri rele". Dupa aceea, a poruncit sa deschida pe cele rasinite si unse cu smoala. Si,
deschizandu-le pe acestea, i-a veselit pe cei ce erau acolo cu stralucirile ce se aflau intr-insele si cu buna mireasma ce iesea
din ele. Deci, le-a zis imparatul: "Oare, stiti cu cine se aseamana sipetele acestea? Ele sunt asemenea cu acei oameni
smeriti, ce erau imbracati in haine proaste, al caror chip dinafara vazandu-l voi, ati socotit defaimare a coroanei imparatesti,
plecaciunea mea pana la pamant inaintea lor. Dar eu m-am minunat de dansii, cunoscand cu ochii sufletului frumusetea si
cinstea lor sufleteasca si i-am socotit mai buni decat coroanele, mai buni si mai cinstiti decat imparatestile mese". Si asa,
imparatul a infruntat pe dregatorii sai si i-a invatat pe ei a nu se sminti de cele vazute cu ochii trupului, ci sa ia aminte, cu
ochii sufletului, la cele dinlauntru. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 29 de zile: pãtimirea Sfântului Mucenic Paramon si a celor împreunã cu dânsul (+250).
În vremea rau credinciosului imparat Decius (250-253) era in rasarit un dregator cu numele Achilin, care aprig prigonea
pe crestini. Odata, acesta a adunat in temnita trei sute saptezeci de crestini si vrand el sa mearga la via sa cea din Valsatin, a
poruncit sa fie dusi si crestinii prinsi, impreuna cu el. Ca, aveau a trece pe langa capistea idolului Poseidon si voia sa-i
sileasca sa jertfeasca acolo idolilor. Deci, ajungand la capistea aceea, ii silea pe crestini, pe fiecare, vreme indelungata, sa
aduca jertfa spurcatului Poseidon. Si n-a putut sa-i induplece pe dansii, nici cu imbunari, nici cu ingroziri.
S-a intamplat atunci ca a trecut pe acolo un oarecare barbat cinstit, cu numele Paramon, crestin cu credinta. Acesta,
vazand atata multime de mucenici gatiti spre junghiere, a venit inaintea capistei idolesti si a strigat cu glas mare: "O, atatia
drepti, fara de vina, junghie spurcatul dregator, pentru ca ei nu se inchina idolilor lui celor muti si fara de suflet". Acestea
zicandu-le, in auzul tuturor, a purces in calea sa. Dar dregatorul, auzind aceste cuvinte ale lui Paramon, s-a aprins de manie
si a poruncit slujitorilor lui ca indata sa-l alunge si sa-l omoare. Iar Paramon, nestiind de porunca aceasta a dregatorului,
mergea pe drumul sau. Si, iata, slujitorii l-au ajuns pe el si l-au prins. Si, mai intai i-au tras afara din gura limba, care
mustrase si ocarase pe dregatorul chinuitor si i-au impuns-o cu trestii ascutite.
Apoi i-au infipt trestii ascutite in toate madularele, iar dupa aceasta l-au strapuns cu sulitele. Si asa, Sfantul Mucenic
Paramon si-a dat cinstitul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Intru acelasi ceas si Sfintii Mucenici, cei trei sute saptezeci, mai
inainte pomeniti, fiind chinuiti langa capistea lui Poseidon, au fost taiati pentru marturisirea lui Hristos.
Întru aceastã zi, cuvant din Pateric, ca nu este bine sã dea monahul cele de trebuintã la rudele sale, cã foc este.
Un calugar avea in lume un frate sarac si cele ce avea in chilia lui le da fratelui mirean, insa pe cat ii da lui, acela inca
mai mult saracea. Deci, ducandu-se calugarul sa spuna aceasta staretului, i-a zis lui staretul acela: "Eu te voi invata pe tine
sa faci asa: de acum inainte sa nu-i mai dai lui; ca sa nu te vatameze si pe tine si pe dansul, ci sa-i zici lui: Frate, cand am
avut eu, iti dam tie, iar acum tu, din ceea ce vei dobandi, sa-mi aduci si mie. Si orice-ti va aduce tie, primeste de la dansul. Si
de vei vedea undeva strain, sarac sau batran, da-le lor si roaga-i pe ei sa faca rugaciuni pentru dansul". Deci, mergand
calugarul acela, a facut asa si dupa ce a venit la dansul fratele sau mirean, el indata i-a spus lui, precum il invatase pe el
staretul. Si s-a dus fratele lui mahnit. Insa, a doua zi, luand din ostenelile lui putine verdeturi, le-a si adus fratelui sau
calugar, iar acesta, luandu-le pe ele, le-a dat batranilor si i-a rugat pe ei sa faca rugaciuni pentru fratele lui. Si, luand
binecuvantare, s-a intors la casa sa. Apoi, iarasi, a mai adus fratelui trei paini si verdeturi si, luandu-le, calugarul a facut la fel
ca si mai inainte si, luand binecuvantare, iarasi s-a dus. Deci, a venit a treia oara, aducand multe de trebuinta si vin si peste,
incat, vazandu-le fratele, s-a inspaimantat. Si, chemand pe saraci, i-a odihnit pe ei. Zis-a dar calugarul catre fratele lui: "Iti
trebuie oare ceva de la mine?" Iar mireanul i-a raspuns: "Nu-mi trebuie nimic, stapanul meu, ca atunci cand luam de la tine,
ca focul intra in casa mea si manca lucrurile, iar de cand n-am mai luat, nadajduindu-ma spre Dumnezeu meu, de toate sunt
indestulat". Deci, calugarul, ducandu-se, a spus staretului toate cele ce se facusera. Iar staretul i-a zis lui: "Oare, nu stii
ca lucrul calugarului este foc si oriunde intra arde? Iar daca cineva aduce milostenie la calugari, apoi primeste rugaciuni de la
dansii si asa se binecuvanteaza si se imbogatesc unii pe altii.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, despre cei rãposati.
Acel cuvant, ce zice ca Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui si la venirea Ziditorului, fiecare va secera ceea ce a
semanat, precum si toate cate se vor zice la infricosatul Lui raspuns, toate despre sfarsitul lumii acesteia sunt. Ca atunci
nicidecum nu va mai fi ajutor vremelnic si toata cearta va inceta, fiindca targul se va strica, nu va mai fi nici cumparare, nici
dobanda. Ca, unde vor fi atunci saracii, slujbele, unde cantarile, unde faptele bune? Drept aceea, mai inainte de ceasul
acela, unul pe altul sa ne ajutam. Ca nu este nedrept Dumnezeu, ca sa uite faptele, dupa cum zice dumnezeiescul Apostol.
Iar Atanasie, in cuvintele sale a zis: "Macar si in vazduh de se va fi dus, cela ce s-a savarsit intru buna credinta, tu insa sa nu
ostenesti de a-i aprinde la mormant undelemn si lumanari, chemand pe Hristos Dumnezeu, ca primite sunt acelea de
Dumnezeu si multa rasplatire aduc, ca undelemnul si lumanarea sunt ca ardere de tot, iar dumnezeiasca si cea fara de
sange jertfa este curatire. Iar ceea ce se da la saraci, mai mult decat toata facerea de bine foloseste. Aceasta, dar, stiuta sa
fie, ca jertfa cea de gand acelor morti le foloseste, care, in aceasta viata, au petrecut cu infranare de la faptele rele. Pentru
aceea, si dupa moarte, le folosesc lor, cele ce se fac aici pentru dansii.
Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna lui octombrie in 29 de zile: Sfanta Preacuvioasa mare Mucenita Anastasia
Romana.
Aceasta a trait pe vremea imparatilor Deciu (250-253) si Valerian (253-260) guvernator al
Romei fiind Prov, pe cand se pornise, iarasi, mare prigoana impotriva crestinilor. Romana
de neam, tanara cu varsta, Sfanta Anastasia se afla pe atunci intr-o mica manastire de
fecioare, pierduta printre livezi si gradini, din apropierea Romei, unde era stareta o
imbunatatita calugarita, anume Sofia. Ramasa orfana la varsta de trei ani, ea fusese luata
de batrana Sofia si crescuta la manastire, unde covarsea cu frumusetea si cu dragostea
catre Hristos pe toate celelalte tinere de varsta ei.
Oricat de ferita de lume era, oamenii tot aflasera de frumusetea si intelepciunea ei si
multi o cerusera in casatorie. Dar fecioara ramanea neclintita in dragostea ei catre Hristos si
54
voia cu infocare sa ramana pentru toata viata mireasa a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregatorul, de aceasta fecioara, a
trimis ostasi sa o caute si, afland-o, au adus-o inaintea lui, in lanturi. Si o sfatuia dregatorul sa-si caute un barbat si sa se
marite si, intorcandu-se, sa se inchine zeilor, ca frumusetea ei sa nu se piarda in zadar. Iar ea a raspuns: "Viata si veselia
mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o suta de ori, de ar fi cu putinta, sunt gata a muri."
Auzind acest cuvant, Prov a poruncit de au batut-o peste obraz si i-au sfasiat vesmintele, au afumat-o cu fum inecacios de
pucioasa si de smoala, apoi au batut-o cu toiege si i-au zdrobit pe roata oasele, in vreme ce fecioara nu inceta a marturisi pe
Hristos. Infuriat, Prov a pus-o la si mai cumplite chinuri, cat se spune ca poporul din Roma, care era de fata, a inceput a
murmura impotriva acestor cruzimi, iar multi s-au apropiat de credinta si s-au lepadat de idoli, botezandu-se. Cat despre
Sfanta, scotand-o afara din cetate, la urma, i-au taiat capul.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur, despre rugaciune.
Toti stiu ca incepatura a tot binele este rugaciunea, mijlocitoarea vietii vesnice si a mantuirii. Sunt nevoit, dar, sa va graiesc
de dansa, pe cit voi putea, ca unora ce, deprinzandu-va a vietui in rugaciune si indeplinindu-va de-a pururea lucrurile lui
Dumnezeu, cuvantul acesta si mai silitori sa va faca pe voi. Iar, pe de alta parte, ca cei ce vietuiesc molatic in rugaciune si isi
lasa sufletul pustiu, sa-si cunoasca paguba pentru vremea trecuta si sa nu se lipseasca de mantuire in cealalta vreme. Deci,
iata cel dintai mare lucru ce voi grai despre rugaciune: tot cel ce se roaga vorbeste cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om
fiind, sa vorbeasca cu Dumnezeu? Toti, adica, stiu, dar nu putem spune cu deamanuntul cinstea aceasta. Ca aceasta cinste
covarseste si marea vrednicie a ingerilor, macar ca ei mai bine o stiu, precum un slavit prooroc spune despre dansii ca,
facand ei cu frica rugaciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, isi acopera cu aripile fetele si picioarele, cu multa cuviinta,
cucernicie si cu sfiala. Ca adica, nu pot tacea de atata frica. Asemenea si celelalte toate, adica firea si viata si intelepciunea
si cunostinta si tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugaciunea este lucru de obste al ingerilor si al
oamenilor. Si nu este nici o deosebire intre amandoua firile de rugaciune. In taina te aseaza, deci, impreuna cu dansii, si
degraba vei pasi in viata lor, in cinstea si in bunul neam, si intru cunostinta, prin viata ta, in tot locul si ceasul.
Deci, sa ne sarguim catre Dumnezeu, prin rugaciuni, ca ce lucru va fi mai luminos decat al celor ce vorbesc cu Dumnezeu
si I se roaga? Si ce este mai drept? Si ce este mai intelept? Dar ce se cuvine a mai zice cand e vorba de cei ce vorbesc cu
Dumnezeu si I se roaga? Aceluia se cuvine cinstea si stapanirea in veci!
Intru aceasta zi, cuvand despre iesirea sufletului si suirea la ceruri.
Fericitul Ioan cel Milostiv graia de-a pururea despre pomenirea mortii si despre iesirea sufletului, ca-i era lui descoperit de
la Sfantul Simion Stalpnicul, zicand ca, iesind sufletul din trup si vrand sa se suie la ceruri, il intampina pe el cetele dracilor si-
l intreaba, mai intai, de minciuni si de clevetiri; ca daca de acelea nu s-a pocait, apoi este oprit de catre draci. Si iarasi, mai
sus dracii intampina sufletul si il intreba despre desfranare si trufie, si, daca de acestea s-a pocait, se izbaveste de dansii. Si
multe sunt impiedicarile si intrebarile sufletului, de catre draci, vrand acesta sa mearga la ceruri. Vin dupa acestea dracii
maniei si invidiei si vorbirii de rau, ai iutimii, ai mandriei, ai grairii de rusine, ai nesupunerii, ai camatariei, ai iubirii de argint, ai
betiei, ai vrajei, ai descantecelor si lacomiei, ai urei de frati, ai uciderii, ai furtisagului, ai nemilostivirii.
Si cand ticalosul acela de suflet se duce de la pamant la cer, nu stau aproape de dansul Sfintii ingeri si nici ii ajuta lui, ci
singur sufletul nostru pentru sine da raspuns, prin pocainta si prin fapte bune, iar mai mult decat toate prin milostenie. Ca
orice pacate pentru care nu se pocaieste aici din cauza uitarii, apoi, dincolo, prin milostenia facuta in timpul vietii se izbaveste
de silnicia vamilor dracesti. Deci, acestea stiindu-le, fratilor, sa ne temem de acel ceas amar, cand ne vor intampina pe noi
acei cruzi si nemilostivi vamesi, catre care nu ne vom pricepe ce vom zice. Drept aceea, acum sa ne pocaim de toate
rautatile si dupa puterea noastra sa facem milostenie care poate sa ne petreaca pe noi de la pamant la cer si sa ne
slobozeasca pe noi de la draceasca oprire. Multa este ura lor spre noi si mare este frica noastra si primejdia vazduhului
aceluia. Ca daca de la o cetate pana la alta cetate, aici pe pamant, avem trebuinta de un om care sa ne duca pe noi, ca nu
cumva ratacind, sa cadem in locuri rele sau in rauri de netrecut sau intre talhari neimblanziti, cu atat mai vartos avem
trebuinta de calauze si povatuitori dumnezeiesti, care sa ne duca pe calea cea lunga si vesnica, care incepe in ziua mortii, la
iesirea sufletului din trup, pe care nu putem in nici un chip sa nu o strabatem si sa scapam. Dumnezeului nostru slava, acum
si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Luna noiembrie în 30 de zile: pomenirea Sfântului slãvitului si atotlãudatului
Apostol Andrei, cel întâi chemat (+69).
Acesta a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din
Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi
Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar,
daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu
degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii"
(Ioan,1,29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau
Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan,1,41). Si astfel, l-a tras si pe
Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si
Apostolul cel intai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi
despre dansul. Din zilele acelea, ca si ceilalti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat
Mantuitorului, insotindu-L pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al
dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor
minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de
viata, al credintei cele noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut
Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua
Invierii. La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer
si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru
propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, - i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile
din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia, Insa, a umblat in aceste locuri nu
in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la
55
urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului,
unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind
rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei".
Dumnezeului nostru slava!
Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul, despre lucrarea dracului, cel ce este urâtorul binelui.
Parintilor si fratilor, ascultati: De multe ori vrajmasul sfatuieste pe om zicand: "Este inca tanar, indulceste-te din poftele
tale. Socoteste cati nu s-au desfatat si in lume si nici de vesnicele bunatati nu s-au lipsit. Si tu esti tanar, mananca, bea,
veseleste-te cu bunatatile lumii acesteia si la batranetile tale te vei pocai. Ca, pentru ce voiesti de la o varsta ca aceasta sa-ti
topesti trupul tau?" Vin apoi batranetile si el, vicleanul, aduce atunci graiuri din dumnezeiestile Scripturi si zice: "O, omule,
suspini si te indoiesti de mila lui Dumnezeu si il faci pe Dansul nemilostiv? Dumnezeiasca Scriptura propovaduieste ca
Dumnezeu este milostiv si iubitor de oameni. Au nu cunoaste El ca esti batran, slab si neputincios? Nu stie El ca nu poti sa
postesti, nici sa priveghezi, nici pe jos sa te culci? Nu l-au auzit pe Dansul, zicand in Evanghelie ca si cei ce slujesc din
tanara varsta, si cei din varsta de mijloc, precum si cei batrani, intocmai iau plata? Ca asa a zis in Evanghelie: si cei ce au
venit din ceasul intai, ca si cei din ceasul al treilea, si cei din al saselea si cei din al noualea, ca si cei din al unsprezecelea
ceas, aceeasi plata au luat. Iata, si Proorocul David a proorocit zicand: A binecuvantat pe cei mici si pe cei mari". Graiurile
acestea le zice duhul rau catre cei ce stiu Scripturile, ca nici la tinerete, nici la batranete sa nu-i lase sa-si planga pacatele. Iar
catre cei mai simpli, batandu-i cu palosul deznadejdii, zice: "Omule, ce gandesti? Ce te amagesti singur, zicand ca
Dumnezeu este Dumnezeu al celor ce se pocaiesc? Ai fost desfranat, ai talharit, ai ucis, ai furat, ai mintit, ai jurat stramb! Ce
nadejde de mantuire mai ai? Ai pierit. Drept aceea indulceste-te acum de poftele tale. Pe cele de dincolo le-ai pierdut, vezi,
de acestea de aici sa nu te lipsesti!" Acestea sunt graiurile diavolului. Ale lui Hristos sunt tocmai dimpotriva: "Ai pierit, dar poti
sa te mantuiesti. Ai fost desfranat, dar poti sa te faci intreg intelept". Cand Petru a zis: "De cate ori voi ierta fratelui meu cand
se pocaieste?" I-a raspuns Hristos: "De saptezeci de ori cate sapte". Adica intotdeauna. Insa, omul, asa cum va fi gasit la
sfarsitul sau, asa se va judeca ori in bine, ori in rau. Adu-ti aminte frate, cum s-au mantuit pacatosii si sa nu deznadajduiesti.
Adu-ti aminte de fericitul Manase, de desfranata, de vamesul, de talharul si vei scapa de amagire. Cand iti va zice tie:
"Indulceste-te din poftele tale!", zi catre el: "Si oare ce folos este din necuratia dezmierdarilor, afara de focul vesnic ce-l
pricinuieste?" SI cand iti aduce tie aminte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu este milostiv si iubitor de oameni, dar El este
si drept Judecator. Si stiu ca nu te-a crutat nici pe tine diavole, nici pe cei ce, dupa tine, s-au lepadat de El, ci cu focul cel
vesnic v-a osandit". Iar daca iti va zice: "Eu sunt fara de trup si nu sunt legat cu neputinte, pentru aceasta nu m-a crutat, dar
pe tine te va cruta". Atunci raspunde-i: "Dar, de ce, atunci, nu l-a crutat pe Adam, cel intai zidit? Nici pe Eva, nici pe Cain, nici
pe cei din vremea potopului, nici pe cei din Sodoma si nici pe ucenicul Sau Iuda? Si daca pe ucenicul Sau nu l-a crutat, cum
ma va cruta pe mine? Du-te departe de mine, lepadatule din cer". Si pecetluieste-te pe tine cu semnul crucii si va fugi de la
tine. Fratii mei, sa nu ne plecam vrajmasului celui ce ne sfatuieste rau, ca sa ne piarda pe noi. Ci sa credem ca este judecata
si rasplatire si pentru fapte, ca si pentru cuvinte si pentru ganduri. Acestea toate stiindu-le, pe ele sa ne intemeiem noi insine,
ca cei potrivnici, neavand ce sa zica nici un rau impotriva noastra in ziua infricosatei judecati, sa aflam odihna cu cei ce se
tem de Domnul si impreuna cu toti acestia sa sjujim binele: "Ca fara fapte, credinta este moarta" (Iacov 2,20) precum si
faptele, fara de credinta, moarte sunt. Ca este cu neputinta ca cineva, imbuibandu-se, sa intre in Imparatia Cerurilor, dupa
insusi graitul glas al Evangheliei ce zice: "Luati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de
bautura" (Luca,21,34). Pentru aceasta se cuvine noua sa fim gata in tot ceasul, ca nu cumva, fara de veste, fiind chemati, sa
ne aflam nepregatiti. Si vor suspina pentru noi Sfintii ingeri, cei trimisi de noi, iar raii draci vor rade in hohote.
Sa nu ne aflam numai cu numele crestini, iar cu naravul pagani, caci, crestinatatea insemneaza sa urmezi, dupa putinta,
lui Hristos. Ca, daca ne multumim numai cu Sfantul Botez si ne vom lenevi la implinirea celorlalte porunci, ne vom face
necredinciosi. Hristos la nimic nu ne va folosi, petrecand noi in rautate si in pacat. Ca l-au auzit pe Dansul graind in Sfanta
Evanghelie: "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce va face voia Tatalui Meu Celui
din ceruri" (Matei,7,21). Vedeti cum au bineplacut Sfintii lui Dumnezeu, nu dormind si zacand cu fata in sus, ci, au fost ucisi
cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de
capra, lipsiti si stramtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustiu si in munti, si in pesteri si in
crapaturile pamantului. (Evr.11,37-38). Pentru aceea, iubitilor si iubitorilor de Hristos, sa ne ostenim si noi, fiecare dupa
putere, ca nu cu totul sa ne aflam fara de roade si nu ne va primi pe noi Domnul cu osanda cea vesnica.
Deci, precum este la voia noastra a pacatui, Dumnezeu daruindu-ne sloboda stapanire de sine, asa si a lucra dreptatea,
intru noi este, cu dumnezeiescul ajutor. Drept aceea, sa iubim calea cea stramta si necajita, ca printr-insa, impreuna cu
Hristos vom imparati, si sa fugim de umblarile caii celei late si desfatate, care se face noua pricinuitoare de osanda vesnica.
Deci, fratilor, sa lucram bunatatea din toata mintea noastra, sa omoram cugetul nostru cel trupesc, ca sa nu ne aflam
vrajmasi ai lui Dumnezeu, cum a zis Pavel, marele Apostol al lui Hristos. Sa ne milostivim, sa dam paine si sa luam cerul, sa
dam un ban si vom locui in Rai, sa dam o haina sa mostenim Imparatia Cerurilor. Sa dam putine, ca sa luam multe. Sa avem
vointa si vom putea savarsi totul. Sa avem tragere de inima si vom lua virtute. Ca, zice Sfantul Grigorie al Nysei: "Numai fapta
buna cu osteneala hraneste puterea, neslabind-o, ci crescand-o". Sa lacrimam aici, o fratilor iubitori de Hristos, ca sa stingem
vapaia cea fara de sfarsit, ca cei ce aici se veselesc, acolo se vor osandi, iar cei ce plang aici, acolo vor rade. Cei ce sunt
urati, acolo vor fi fericiti. Cei ce aici flamanzesc, acolo se vor satura. Cei ce aici inseteaza, acolo se vor indestula. Sa ne
trezim, sa priveghem cu toata puterea. Sa nu ne intristam, batand in usa si rugandu-ne, ca negresit ne va deschide Hristos
Dumnezeul nostru.
Lui se cuvine slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor! Amin.

56