1

DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDA A UNEI RADIATII LUMINOASE

CU RETEAUA DE DIFRACTIE
1. Scopul lucrarii
Scopul teoretic al acestei lucrari de laborator este acela de a studia fenomenul
de difractie Fraunhofer , fenomen care se manifesta la trecerea unui fascicul
paralel de lumina printr-o retea unidimensionala plana.
Scopul practic al acestei lucrari este acela de a stabili valoarea explicita a
lungimilor de unda pentru principalele componente spectrale (linii spectrale) ale
radiatiei luminoase utilizate n desfasurarea acestui experiment.
2. Teoria lucrarii .
2.1. Notiuni generale despre difractie.
Intelesul general al termenului de difractie a undelor circumscrie ntreaga
varietate a fenomenelor ce au loc atunci cnd undele ntlnesc - n propagarea lor neomogenitati ale mediului. Prin urmare difractia desemneaza nu numai
particularitati ale propagarii undelor n dreptul fantelor, orificiilor, ecranelor sau n
prezenta altor obstacole (difractie n sens restrns) ci si totalitatea fenomenelor
de reflexie , refractie sau difuzie ( sensul general al acestei notiuni).
Propagarea undelor n medii neomogene prezinta particularitati determinate
de faptul ca neomogenitatile provoaca ntreruperea partiala sau deformarea
suprafetelor de unda, ceea ce poate avea drept consecinta abaterea de la propagarea
rectilinie. Din acest motiv, putem defini difractia drept fenomen care consta n
modificarea directiei de propagare a undei - atunci cnd aceasta ntlneste o
neomogenitate (de exemplu : un obstacol) - nsotita (eventual, nu obligatoriu ) de
o redistribuire spatiala a intensitatii acesteia ,[1].
Explicarea fenomenului se poate face cu ajutorul principiului HuygensFresnel.
Principiul lui Huygens are - el nsusi - un caracter mai mult calitativ.
El afirma ca sursa primara
(vezi Figura 1) poate fi nlocuita
Elementul de arie dA
printr-o distributie continua , pe
r
suprafata , de surse secundare
r
punctuale convenabil alese,
M
astfel nct
n punctul M
r
functia de unda produsa prin
rp
suprapunerea tuturor undelor
secundare sa se identifice cu cea
Sp = sursa primara
produsa de unda primara.
Suprafata
Formularea originala a
acestui
principiu
impunea
conditia
ca
suprafata
Figura 1
nfasuratoare a suprafetelor
undelor secundare sferice sa fie
1

o suprafata de unda a undei primare, aceasta cerinta fiind - asa cum se vede - de
natura geometrica.
Principala deficienta a aplicarii stricte a acestui principiu rezida n absenta
oricaror informatii referitoare la intensitatile si fazele undelor secundare, termenul
de surse punctiforme secundare convenabil alese nefiind, n aceasta privinta,
ctusi de putin explicit.
Un procedeu mai perfectionat de stabilire a caracteristicilor surselor secundare
a fost formulat de catre Fresnel , sub forma unui postulat care-i poarta numele.
Astfel, postulatul lui Fresnel afirma : amplitudinea si faza fiecarei surse
secundare sunt egale, n fiecare punct al suprafetei auxiliare , cu amplitudinea si
faza produse n acel punct de catre unda primara.
Principiul Huygens-Fresnel (care reprezinta o completare si o dezvoltare a
principiului lui Huygens, prin asimilarea postulatului lui Fresnel) admite ca undele
secundare sunt coerente si au amplitudini care pot fi calculate, functie de conditiile
date (geometria problemei). Prin aceasta devine posibil calculul interferentei
produse prin suprapunerea undelor secundare, iar suprafata de unda nfasuratoare
rezulta automat n urma acestei suprapuneri.
Atunci cnd fasciculul difractat este intersectat cu un ecran se obtine, ca
urmare a difractiei, o figura de difractie al carui aspect depinde n mod esential de
caracteristicile neomogenitatii1 . Att experimental ct si teoretic se constata ca
fenomenul este observat fara dificultate atta timp ct dimensiunea
neomogenitatii care ntrerupe suprafata de unda are acelasi ordin de marime cu
lungimea de unda a radiatiei difractate, [2].
Principiul Huygens-Fresnel nu da rezultate corecte pentru faza undei
rezultante, dar permite calcularea amplitudinii si implicit stabilirea figurii de
difractie, [1].
Atunci cnd sursa luminoasa punctiforma este apropiata de obstacol, difractia
corespunzatoare a luminii poarta numele de difractie Fresnel. Acest tip de
difractie presupune un fascicul luminos divergent (modelul undei sferice) care - n
urma interactiei cu obstacolul - conduce la aparitia de franje vizibile direct pe un
ecran, fara a fi necesara utilizarea vreunui sistem optic special.
Fenomenul de difractie ce apare atunci cnd sursa de lumina este foarte
ndepartata de obstacol, astfel nct razele luminoase sunt - practic - paralele, se
numeste difractie Fraunhofer (n lumina paralela sau a undelor plane).
Acest din urma tip de difractie poate fi obtinut si cu ajutorul unei surse
punctiforme apropiate de obstacol, dar care este plasata n focarul unui sistem optic
convergent.

Dungile luminoase si ntunecoase obtinute ca urmare a fenomenelor de difractie a luminii poarta numele

de franje de difractie. Franjele produse de deschideri circulare sunt cercuri concentrice, iar cele produse de fante
dreptunghiulare sunt segmente rectilinii, paralele. Luminozitatea franjelor luminoase scade de la franja centrala spre
marginea cmpului de difractie.

2.2. Difractia Fraunhofer printr-o fanta.

Se considera o fanta, adica o deschidere dreptunghiulara a carei lungime L
este considerata practic infinita n raport cu largimea a (vezi Figura 2).
Asupra fantei cade o unda plana a carei directie de propagare este situata
ntr-un plan normal pe fanta si paralel cu latura a, care face un unghi nul cu
normala la fanta.

Figura 2

L >>

x sin

Unda va suferi difractia sub toate unghiurile formate n raport cu normala la

fanta, cuprinse ntre

.
2

Expresia undei rezultante provenita de la ntreaga fanta se obtine nsumnd

(integrnd) contributia tuturor surselor secundare , aflate n planul fantei. Aceasta
este , [3] :

e jt
a j( kx sin t )
= const 0 e
dx = const
(e jka sin 1)
jk sin

(1)

unde este expresia matematica a undei armonice plane rezultante, k este modulul
vectorului de unda iar este frecventa unghiulara.
Intruct intensitatea undei difractate se calculeaza, prin definitie, prin
nmultirea lui * cu , calculele conduc la urmatorul rezultat :
ka sin
sin 2
2
I * = (const) 2

sin 2
ka sin 2
I = I0 2

(2)

2
unde I = I( = 0) = I( = 0)
0
notatie

ka sin

2
Curba I = I() este aratata n Figura 3.

Se constata ca intensitatea undei difractate prezinta minime (nule) ori de cte

ori este ndeplinita conditia sin = 0 (cu 0) , adica atunci cnd este ndeplinita
sau :
asin = m
(3) .
conditia = m (m = 1, 2, 3...)
Pentru a stabili celelalte valorile maxime ale lui I() (n afara de maximul
principal corespunzator conditiei = 0 ) trebuie impusa conditia matematica :
d sin 2
I
= 0 ale carei solutii sunt radacinile ecuatiei transcendente tg = ,
d 0 2
anume : =0 ; 1,43 , 2,46 , etc.
Trecnd la variabila independenta rezulta, pentru conditia de maxim,
asin=n , cu n = 0 ; 1,43 ; 2,46 ......
(4)
expresia :
Figura 3.
Din ecuatia (3)
rezulta ca primul minim
apare atunci cnd este
ndeplinita conditia :

= a rc sin
a
I ()
Prin urmare, atunci
cnd a>> , este
foarte mic (neglijabil)
si - n consecinta figura de difractie se
reduce la imaginea
fantei.
Atunci cnd a are
acelasi ordin de marime
-3 -2 - 0 2 3

cu , figura de
difractie se etaleaza din
ce n ce mai mult,
maximul principal devenind din ce n ce mai putin ascutit (deoarece aria cuprinsa
sub curba trebuie sa-si pastreze valoarea constanta, egala cu intensitatea undei
incidente pe retea.
Cnd a = se observa ca = /2 , adica maximul central se extinde n tot
cmpul.
Cazul n care a << nu mai are sens (matematic vorbind sin > 1 nu exista)
si prin urmare efectul corespunzator consta n faptul ca nu se mai obtine difractie.
Important. Asa cum s-a mai afirmat deja, efectele de difractie trebuie luate n
calcul si avute n vedere numai atunci cnd dimensiunea fantei este comparabila cu
lungimea de unda , pna la aproximativ doua ordine de marime.
4

Atunci cnd unda difractata nu este monocromatica, fiecare componenta

spectrala si formeaza maximele si minimele proprii. Figura de difractie observata
apare ca o suprapunere de figuri de difractie monocromatice, cu un maxim central
comun si cu pozitii diferite (dependente de lungimile de unda corespunzatoare) ale
maximelor si minimelor secundare. Primul minim ntlnit (plecnd de la
maximul central) va apartine lungimii de unda minime2 .
2.3. Difractia Fraunhofer produsa de o retea optica plana
unidimensionala
O retea unidimensionala consta dintr-un ansamblul de N fante
dreptunghiulare identice, distribuite regulat (echidistant) dupa o directie (vezi
Figura 4) . Una dintre laturile fantei este foarte mare (astfel nct nu contribuie la
fenomenul de difractie) iar cealalta latura are dimensiunea a. Notnd cu b distanta
dintre doua fante succesive, marimea d=a+b constituie o caracteristica a retelei (ea
se si numeste, de fapt, constanta retelei). Ordinul de marime al acestei constante
este, de regula (10-3 10-2 ) mm.
x

b
a
b

L>>a
a<b ;a

d=a+b
Figura 4
Daca pe o astfel de retea optica cade o unda plana, la incidenta normala,
figura de difractie obtinuta n planul focal al unei lentile prezinta un aspect
particular, fiind rezultatul a doua procese paralele, simultane :
- un fenomen de difractie, care se produce independent pe fiecare fanta (si
care este guvernat de toate observatiile si relatiile semnalate deja n paragraful
precedent);
- un proces de interferenta multipla, datorat suprapunerii a N unde coerente
(adica a undelor difractate de cele N fante ale retelei).
Calculul intensitatii n functie de unghiul de observatie - n cazul retelelor
plane - este similar celui efectuat pentru o singura fanta, cu singura deosebire ca,
de aceasta data, integrala (1) trebuie extinsa asupra ntregului sistem de fante :
2

1 = arcsin 1 ; 2 = arcsin 2
a
a

1 < 2

implica

1 < 2

N 1

= const

nd + a j( kx sin t )
e
dx
nd

n=0

(5)

ka sin
2 =

se poate calcula intensitatea

Daca se introduc notatiile :
kd sin =
2
sin2 sin2 N
I * = I 0 2
(6)
undei rezultante :

sin2
Din relatia (6) rezulta faptul ca unda difractata de o retea plana poate fi privita
ca o unda de intensitate

I0

sin 2 N
sin 2

, modulata de factorul

Aspectul functiei exprimate de factorul

sin 2
2

sin 2
2

a fost deja studiat (el

corespunde cazului precedent , n care am studiat difractia pe o singura fanta).

Aceasta functie variaza cu unghiul mult mai lent dect cea care exprima
sin2 N
.
dependenta de tipul I 0
sin2
sin 2 N
Functia
[unde = kd (sin ) / 2 ] exprima distributia intensitatii
sin 2
luminii ca rezultat al interferentei multiple a undelor provenite prin difractie de la
toate cele N fante ale retelei. Ea prezinta maxime atunci cnd :
sin 2 N
= N 2 ; maximele corespunzatoare
= n , deoarece lim
2
n sin
se numesc maxime principale (7.a)

d sin 2 N

= 0 cu n N tg = tgN , conditie pentru care

d sin2
se gasesc maxime secundare (7.b)
Maximele secundare au valori mult mai mici dect maximele principale.
Pentru valori mari ale lui N maximele secundare sunt practic imperceptibile, n
2
2 sin
timp ce maximele principale au intensitatea data de expresia I = I 0 N 2 .

Deoarece experimentul de laborator se desfasoara utilizndu-se o retea cu

numar foarte mare de fante (de regula N = 103) , singurele maxime care vor conta
(vor putea fi vizualizate) sunt maxime principale, pentru care - prin urmare - este
ndeplinita conditia :
6

kdsin
= n , adica n = d sin (cu n N)
(8)
2
m
Minimele apar atunci cnd este ndeplinita conditia : = cu m N .
N
Observatie. Deoarece - asa cum se poate urmari si n Figura 5 - intensitatea
relativa a doua maxime de difractie succesive ale functiei modulatoare scade foarte
repede, n realitate se observa numai maximele principale de interferenta din
(interiorul maximului principal de difractie, corespunzator intervalului
,+). Pozitia acestor maxime principale este data de relatia (8).
= n

I()

......n

Anvelopa data de factorul

de modulare sin2() /2

Maxime principale
Maxime secundare

Experimental se masoara unghiul n la care se gasesc maximele principale

corespunzatoare diferitelor ordine (valori) ale lui n (n = 1 , 2 , 3 ...).
d sin n
=
Lungimea de unda se determina cu relatia (8) :
n
7

Observatie importanta. Reamintim ca atunci cnd se lucreaza cu radiatie

luminoasa avnd mai multe componente spectrale, succesiunea maximelor
acestora va arata ca n Figura 6 , respectndu-se ordinea indicata n cazul unei
singure fante. Maximul central , pentru care n = 0, reprezinta locul unde se
suprapun toate maximele tuturor componentelor din spectru, rezultanta fiind o
linie alba .
3. Descrierea dispozitivului experimental
Dispozitivul experimental este un goniometru prevazut cu un colimator C si o
luneta L. In centrul goniometrului, pe o masuta rotunda, se gaseste fixata reteaua
de difractie R (Figura 6).
Sursa de lumina este o lampa cu vapori de mercur care - asa cum se stie reprezinta o sursa de radiatie cu spectru discret (vezi lucrarea Spectroscop).
Lumina intra n colimator printr-o fanta F de forma dreptunghiulara, verticala,
paralela cu micile fante ale retelei. Observatia se face n planul focal al lentilei
ocular a lunetei, unde maximele principale de interferenta apar ca niste linii
luminoase ( imagini ale fantei F). Intensitatea maximelor secundare situate ntre
cele principale este asa de mica, nct practic nu se observa.

Figura 6

4. Modul de lucru
Se alimenteaza lampa cu vapori de mercur si se asteapta cteva minute pentru
a se asigura ncalzirea acesteia (lucrul n regim de functionare normal).
Se verifica - ntre timp - daca reteaua de difractie este asezata perpendicular
pe directia fasciculului luminos care iese din colimator.
Se fac observatii calitative cu luneta (aliniata pe directia fasciculului luminos),
reglndu-se fanta (de pe colimator) astfel nct maximele observate sa fie ct mai
nguste si sa aiba o pozitie verticala , paralela cu pozitia pe care o are firul
reticular cu care este prevazuta luneta (un fir negru, care se observa usor n
cmpul vizual, mai ales daca imaginea acestuia este suprapusa pe un fond luminos,
eventual pe o franja de difractie). Claritatea imaginii observate se asigura
deplasndu-se ocularul lunetei L.
8

Deoarece sursa luminoasa folosita (lampa cu vapori de mercur) emite mai

multe radiatii monocromatice, maximul cel mai intens, de ordinul 0, este de culoare
alba ; maximele de ordin superior (n = 1 , 2 , 3..) - pentru fiecare culoare - sunt
dispuse simetric fata de cel de ordinul zero.
Estimarile cantitative care sunt urmarite n cadrul acestei lucrari
experimentale constau n masurari de unghiuri. Maniera si precizia de citire a
unghiurilor pe vernierul V al cercului gradat al goniometrului va fi explicata de
catre cadrul didactic.
Masurarea unghiului n consta ntr-o succesiune de operatii de citire a
pozitiilor la care se afla un anumit maxim, n stnga si n dreapta maximului de
ordinul zero. Astfel, se roteste luneta la dreapta maximului central si se aseaza firul
sau reticular pe centrul liniei a n-a (fata de maximul central) de o anumita culoare
(si deci avnd o anumita lungime de unda ) ; se citeste unghiul corespunzator de
d
pe discul goniometrului, unghi care se noteaza cu n . Se deplaseaza apoi luneta
la stnga maximului central si se aseaza firul reticular pe centrul liniei simetrice ,
care reprezinta maximul de acelasi ordin n al aceleiasi lungimi de unda ; valoarea
d
st
st
citita a unghiului corespunzator se noteaza cu n . Diferenta n n
reprezinta dublul unghiului n . Rezultatele se trec n urmatorul tabel (Tabelul 1).
5. Prelucrarea datelor experimentale
Deoarece sursa este o lampa cu vapori de mercur, se vor face citiri pentru
diferite linii spectrale (n fapt trei dintre acestea, mai usor de vizualizat) care au
ordinul n = 1 , 2 si 3.
Tabelul 1.

Linie spectrala
(culoare)

dn

snt

n =

dn stn
2

sinn

n
(nm)

Violet
1
Verde
Portocaliu
Violet
2
Verde
Portocaliu
Violet
3
Verde
Portocaliu
Observatie : A nu se uita ca unghiurile se citesc n grade, minute si secunde.
Adunarile, scaderile, mpartirile acestor unghiuri sunt guvernate de regulile
nvatate n cursul primar . (Este interzis a se folosi scrierea zecimala !)

10

Pentru a calcula valorile lui n (cu ajutorul relatiei (8) ) se indica - pentru
1
mm .
constanta retelei - valoarea d =
50
Intruct citirea unghiurilor de catre fiecare membru al subgrupei este o
operatie care poate introduce erori , experimentul necesita si o etapa de estimare a
acestora. In acest scop, fiecare dintre membrii subgrupei va alege - n cea de-a
doua etapa a experimentului - o anume linie spectrala, corespunzatoare ordinului 2
de difractie, linie spectrala pentru care va face 10 citiri de unghiuri. Astfel, fiecare
student va completa Tabelul 2 (tabel cu valori personale, de aceasta data !).
Tabelul 2
n=2
Linie spectrala (culoare) _____________
i

(2d)i (2st )i (sin2)i i

( d2 ) i ( st

2 )i
(2)i =
(nm)
(nm)
(nm)
2
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
6. Intrebari
6.1. Ce se ntelege prin difractie si ce principiu sta la baza ntelegerii
fenomenului de difractie ?
6.2. Exista vreo legatura ntre fenomenul de difractie si cel de interferenta ?
6.3. Constanta retelei , d , este de ordinul de marime al sutimii de mm. Nu se
pot utiliza si retele (mai usor de confectionat) , a caror constanta sa fie de ordinul
milimetrului ?
6.4. Prin ce difera difractia Fraunhofer (aplicata n acest caz) de difractia
Fresnel (ntlnita si studiata n cadrul experimentului care-i poarta numele ) ?
7. Bibliografie
[1]
Anghelescu D., Preda Alex., Moisil, D., Mller L., Fizica pentru
studentii facultatilor cu profil chimic , Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti ,
1986
[2]
Anghelescu D., Moisil D., Datcu Vl., Lectii de fizica (pentru uz
intern) , Ed. Universitatii Politehnica , Bucuresti, 1976
[3]
Moisil C.G., Fizica pentru ingineri. Vol. I , Editura Tehnica,
Bucuresti, 1967
[4]
Colectivul Catedrei de Fizica, Lucrari practice de fizica. Indrumar de
laborator. Volumul I , Editura Universitatii Politehnica , Bucuresti, 1981
10