Sunteți pe pagina 1din 18

Reglementarea partajului judiciar şi condiţiile acestuia

182. Preliminarii. 183. Reglementarea partajului judiciar. 184. Partajul judiciar sau
împărţeala judecătorească. Condiţii şi situaţii

182. Preliminarii. Partajul sau împărţeala priveşte o universalitate de bunuri sau un drept
de proprietate afectat de modalităţi, adică „acel drept de proprietate asupra unuia sau mai
multor bunuri care fie că aparţine simultan şi concurent la două sau mai multe persoane,
fie că existenţa lui viitoare în patrimoniul titularului actual depinde de un eveniment sau
de o împrejurare prevăzută de lege sau stabilită prin voinţa omului” 1 .

În raport cu modalităţile care îl afectează, avem a distinge între: 10. Dreptul de


proprietate comună (a) dreptul de proprietate pe cote-părţi sau coproprietate şi (b) dreptul
de proprietate în devălmăşie; 20. Dreptul de proprietate rezolubilă sau revocabilă; 30.
Dreptul de proprietate anulabilă. Aceste din urmă modalităţi nu interesează în context,
întrucât ele privesc cauzele de ineficacitate a actelor juridice civile, precum şi contractele
speciale.

Proprietatea comună semnifică exerciţiul dreptului de proprietate asupra unui bun sau
asupra mai multor bunuri de către două sau mai multe persoane, simultan şi concurent: a)
În cazul dreptului de proprietate pe cote-părţi sau a coproprietăţii, bunul respectiv nu este
fracţionat în materialitatea sa; ceea ce este fracţionat este numai dreptul de proprietate,
fiecărui coproprietar revenindu-i o „cotă-parte” abstractă, ideală, matematică, sub formă
de fracţie nominală, zecimală sau în procente; b) În cazul dreptului de proprietate în
devălmăşie, titularii acestuia nu au determinată nici măcar o asemenea „cotă-parte”
(Avem în vedere, în reglementarea actuală, dreptul de proprietate devălmaşe a soţilor
asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei 2 ).

Proprietatea pe cote-părţi sau coproprietatea poate fi obişnuită sau temporară ori forţată şi
perpetuă.

Coproprietatea se deosebeşte de indiviziune: în timp ce coproprietatea sau proprietatea pe


cote-părţi are ca obiect un bun sau bunuri singulare, indiviziunea are ca obiect o
universalitate de bunuri. Cu alte cuvinte, proprietatea pe cote-părţi sau coproprietatea este
o modalitate a dreptului de proprietate, iar indiviziunea constituie o modalitate a
patrimoniului 3 .

Instituţia partajului judiciar interesează deci în legătură cu cele trei forme ale
modalităţilor: universalitatea de bunuri, proprietatea comună pe cote-părţi sau
coproprietatea şi proprietatea în devălmăşie.

183. Reglementarea partajului judiciar. Partajul sau împărţeala era reglementată ca


„procedură diversă” prin art. 657-667 C. proc. civ., în mare parte însă modificate prin
Decretul-lege nr. 603/1943 privind simplificarea împărţelilor judiciare. Articolele 728-
799 C. civ. reglementează împărţirea succesiunii, iar art. 33 şi art. 36 C. fam. se referă la
împărţeala bunurilor comune ale soţilor. Alte reglementări, cu un caracter special, sunt
aplicabile în cazul unor împărţeli judiciare.

Reglementarea comună în materie putea fi considerată cea a Decretului-lege nr.


603/1943, care se aplica, în lipsa unor dispoziţii derogatorii, în situaţiile de încetare a
„oricărei stări de indiviziune” (art. 1), mai puţin dizolvării şi lichidării societăţilor.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea


Codului de procedură civilă, între altele, a introdus în Cartea a VI-a un nou capitol,
intitulat „Procedura împărţelii judiciare”, cuprinzând art. 6731-67314 C. proc. civ. Prin
aceeaşi lege au fost abrogate art. 643-673 C. proc. civ., precum şi Legea nr. 603/1943
privind simplificarea procedurii împărţelilor judiciare.

Articolul 6731 C. proc. civ. arată că – în condiţiile noii reglementări – judecarea oricărei
cereri de împărţeală privind bunuri asupra cărora părţile au un drept de proprietate
comună se face cu procedura prevăzută în capitolul nou introdus – capitolul VII1 din
Cartea a VI-a –, în afara cazurilor în care legea stabileşte o altă procedură.

În raport cu vechea reglementare, principalele noutăţi ale actualei reglementări au fost


considerate următoarele 4 : obligativitatea instanţei la prima zi de înfăţişare de a lua din
oficiu, dacă părţile sunt prezente, declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse
împărţelii, la recunoaşterile şi acordul lor în ce priveşte existenţa bunurilor, locul unde se
află şi valoarea acestora; încheierea de admitere în principiu a cererii de împărţeală poate
fi atacată separat cu apel, iar în caz contrar, statuarea faptului că aceasta nu mai poate fi
supusă apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului; stabilirea unor criterii
exemplificative în funcţie de care instanţa trebuie să ţină seama la formarea şi atribuirea
loturilor în cazul împărţelii în natură; reglementarea modalităţii de împărţeală prin
atribuirea întregului bun unuia dintre coproprietari, la cererea acestuia, şi realizarea
acesteia în două faze – atribuirea provizorie şi atribuirea efectivă; închiderea dosarului în
cazul în care împărţeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de
lege.

184. Partajul judiciar sau împărţeala judecătorească. Condiţii şi situaţii. Proprietatea


comună şi indiviziunea pot înceta, cel mai adesea, prin partaj sau împărţeală 5 , astfel
încât bunul sau bunurile sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare devenind un
proprietar exclusiv.

Împărţeala poate fi convenţională, realizată prin acordul de voinţă al tuturor copărtaşilor


sau prin buna lor învoială (art. 730 C. civ.) ori judiciară sau judecă-torească, atunci când
copărtaşii nu se înţeleg sau atunci când însăşi legea obligă la o asemenea împărţeală.

Aşadar, împărţeala judecătorească poate interveni atunci când: a) Copărtaşii nu se înţeleg


cu privire la modul de partajare a bunului comun; b) Unul dintre proprietarii comuni
lipseşte; c) Printre proprietarii comuni sunt persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu
sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea autorităţii tutelare pentru
un partaj voluntar; d) Unul dintre soţi sau creditorul unuia din soţi cere instanţei
împărţeala bunurilor comune.

Partajul este acea operaţie juridică prin care se pune capăt coproprietăţii sau stării de
indiviziune, bunurile stăpânite pe cote-părţi fiind trecute, potrivit cu întinderea cotelor
cuvenite, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coproprietari sau coindivizi, astfel
încât dreptul exclusiv asupra unei cote ideale din masa bunurilor comune sau indivize
devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor bunuri determinate în
materialitatea lor. Coindivizarii pot conveni şi o împărţeală provizorie a folosinţei unora
dintre bunurile sau a bunurilor care compun masa indiviză, iar dacă există neînţelegeri o
pot face pe cale judecătorească 6 .
1

L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,


2001, p. 127.
2

Potrivit art. 30 alin. (1) C. fam., „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de către oricare
dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”; „orice convenţie
contrară este nulă”.
3

L. Pop, op. cit., p. 130. Cu rigoarea-i caracteristică, N. Titulescu spunea, concis şi dens,
că în situaţia indiviziunii fiecare are numai o cotă-parte din „dreptul” asupra bunurilor, iar
nu asupra „bunurilor” în materialitatea lor (N. Titulescu, Împărţeala moştenitorilor,
Bucureşti, 1907, p. 3).
4

A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., Dreptul nr. 2/2001, p. 30-31.
5

Cu privire la posibilitatea partajului prin acordul copărtaşilor în cazul coproprietăţii


forţate, a se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 994/1988, precum şi nota redacţiei,
R.R.D. nr. 4/1987, p. 73-74. Este exact – s-a spus în această decizie – că starea de
indiviziune forţată asupra părţilor comune poate să înceteze dacă există acordul tuturor
coproprietarilor sau în situaţia în care nu se mai impune menţinerea ei, dar pârâţii s-au
opus constant la partajarea fizică a părţilor din construcţie. Aşa fiind, instanţele nu puteau
dispune sistarea stării de indiviziune forţată.
6

Pe larg, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, 1999, p. 551 şi urm.

Ion Deleanu

Secţiunea a 2-a
Procedura împărţelii judiciare

185. Instanţa competentă. 186. Sesizarea instanţei. 187. Participanţii la judecată şi


elementele specifice judecăţii. 188. Etapele partajului. 189. Hotărârea de partaj

Procedura împărţelii judecătoreşti 1 rezultă din însumarea câtorva reguli cu privire la:
instanţa competentă; sesizarea instanţei; participanţii la judecată şi elementele specifice
judecăţii; etapele partajului; hotărârea de partaj.

185. Instanţa competentă „material” este judecătoria, căci aceasta rezolvă, în primă
instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor
instanţe. În unele situaţii, dacă cererea de partaj este accesorie unei cereri principale a
cărei rezolvare intră în competenţa de atribuţiune a unei alte instanţe, vor fi urmate
regulile prevăzute de art. 17 C. proc. civ. 2 În lipsa unor dispoziţii speciale derogatorii,
trebuie observate şi regulile comune de competenţă în raport cu criteriul subsidiar al
valorii. De asemenea, vor fi aplicabile prevederile art. 17 C. proc. civ., dacă, în opinia
noastră, nu s-ar încălca astfel normele imperative de competenţă. În schimb – cum s-a
precizat 3 – dacă cererea de împărţeală este formulată pe calea unei contestaţii la
executare (art. 4001 C. proc. civ.), competentă va fi instanţa de executare, adică, în
principiu, judecătoria (art. 373 C. proc. civ.).

S-a opinat de asemenea că atunci când pârâţii au pretenţii proprii privind aducerea la
masa de împărţit şi a altor bunuri proprietate comună, a fructelor şi veniturilor acestora, a
datoriilor şi creanţelor reciproce, raportul donaţiilor, reducţiunea legatelor şi donaţiilor
făcute cu încălcarea rezervei succesorale, dispoziţiile art. 6732 şi ale art. 112 C. proc. civ.
se aplică în mod corespunzător, asemenea cereri urmând a fi soluţionate prin aceeaşi
hotărâre, asigurându-se astfel o judecată unitară şi integrală 4 .

Prin cererea de împărţeală sau separat, dacă se justifică, se poate cere în condiţiile
dreptului comun sechestrul judiciar asupra bunurilor ce fac obiectul împărţelii – art. 598-
601 C. proc. civ.

Instanţa competentă „teritorial” este, după caz: a) În cazul unui partaj succesoral,
competenţa revine instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.),
chiar dacă în masa succesorală s-ar afla un bun imobil situat în raza altei instanţe; b) În
cazul împărţirii bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, dacă împărţeala
se cere deodată cu cererea de divorţ, aşadar pe cale accesorie, competenţa revine instanţei
învestite cu soluţionarea divorţului, potrivit art. 607 C. proc. civ., chiar dacă printre
bunuri se află şi imobile situate în circumscripţia altei judecătorii 5 . Dacă împărţeala se
cere pe cale principală, în timpul căsătoriei ori după desfacerea acesteia, competentă va fi
instanţa de la domiciliul pârâtului – când masa partajabilă este alcătuită numai din bunuri
mobile – sau instanţa în raza căreia se află imobilul, când în masa partajabilă se află şi un
imobil 6 ; c) În toate celelalte cazuri de partaj, competenţa instanţei se stabileşte de
asemenea fie în raport cu cele arătate de art. 5 C. proc. civ. – domiciliul pârâtului –, fie în
raport cu prevederile art. 13 alin. (1)-(2) C. proc. civ. – locul situării imobilului.
186. Sesizarea instanţei se face, bineînţeles, printr-o cerere de partaj, care, ca orice altă
cerere de chemare în judecată, trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 112 C.
proc. civ. Specificul materiei litigioase imprimă însă şi unele caracteristici cererii de
partaj, normele speciale în materie completându-se cu cele comune.

Reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care urmează a avea loc
împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii,
evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le
administrează – art. 6732 C. proc. civ. 7

Pentru ieşirea din indiviziune, în cerere se va arăta: averea de împărţit; titlul pe baza
căruia se cere împărţeala (titlul în baza căruia s-a născut indiviziunea); cotele-părţi care
revin fiecărui coindivizar; părţile coindivizare.

Pentru partajarea bunurilor comune, reclamantul va indica şi cota de participare la


dobândirea acestora, iar dacă împărţirea bunurilor comune se cere în timpul căsătoriei de
către unul din soţi, se vor menţiona motivele temeinice care justifică partajul.

Cu privire la cererea de partaj şi învestirea astfel a instanţei, mai facem alte câteva
precizări:

Întrucât acţiunea de partaj implică, de regulă, şi stabilirea posesiunii bunurilor cu


consecinţa predării efective a celor atribuite, realizându-se astfel, efectiv, rezultatul
urmărit prin împărţeală, se va indica aşadar în posesiunea cărui copartajant se află un bun
supus partajării 8 ;

– Întrucât în cadrul procesului de împărţeală, instanţa este obligată să ia în discuţie şi să


soluţioneze cererile părţilor cu privire la includerea în masa partajabilă a tuturor
bunurilor, astfel de cereri pot fi deduse judecăţii fără să fie necesară, în mod obligatoriu,
o modificare expresă a acţiunii de către reclamant 9 , ori să se formuleze, în acest sens, o
cerere reconvenţională din partea pârâtului;

Cum condiţia împărţelii judecătoreşti este aceea de a nu fi fost între părţi un act de
împărţeală 10 , prin cererea adresată instanţei trebuie să se învedereze acest aspect 11 ,

adică faptul că, anterior, nu a avut loc un partaj voluntar 12 , în condiţiile art. 730 C. civ.;

Întrucât, potrivit art. 797 C. civ., împărţeala este nulă dacă la ea nu participă toţi
copărtaşii 13 , cererea de partaj trebuie să-i indice pe toţi, pentru a se asigura participarea
lor la judecată. Altminteri, partajul este lovit de nulitate relativă 14 ;

În principiu, cererea de partaj poate fi introdusă oricând 15 , ea fiind imprescriptibilă


extinctiv 16 . Când, în cadrul procesului de partaj, se valorifică şi cereri prescriptibile
extinctiv 17 , instanţa va verifica din oficiu îndeplinirea sau nu a termenului de
prescripţie 18 ;
Dacă, în cadrul partajului, din diferite cauze, unele bunuri au fost omise de la lichidarea
coproprietăţii sau a patrimoniului comunitar, se poate face o altă cerere, pentru o
împărţeală suplimentară, dreptul la acţiune pentru un partaj suplimentar fiind de
asemenea imprescriptibil 19 .

187. Participanţii la judecată şi elemente specifice judecăţii. Participanţii principali la


judecată sunt, fireşte, cei care se află în coproprietate, în comunitate sau în indiviziune.

Legitimarea procesuală activă aparţine oricăruia dintre coindivizari, adică oricăruia dintre
titularii de drepturi indivize (moştenitorii legali, legatarii universali şi legatarii cu titlu
universal) 20 . Toţi ceilalţi coindivizari vor avea – aşa-zicând – calitatea de pârâţi 21 ,
căci, altfel, potrivit art. 797 C. civ., împărţeala este nulă 22 . Problema se rezolvă în
termeni similari şi în cazul coproprietăţii sau al comunităţii de bunuri.

Creditorii personali ai succesorilor pot cere partajul succesiunii în numele debitorului lor
23 ; ei au de asemenea dreptul să intervină în acţiunea de partaj începută de succesori 24 .

Întrucât creditorii succesiunii se află într-o situaţie similară cu cea a creditorilor personali
ai succesorilor, s-a opinat – motivat, credem noi – în sensul că şi ei au dreptul de a cere
partajul succesiunii pe cale oblică 25 .

Cesionarii de drepturi succesorale, subordonându-se în drepturile coindivizarilor cedenţi,


pot cere împărţeala ca şi cedenţii înşişi 26 .

În procesul de partaj pot interveni terţe persoane, din proprie iniţiativă 27 sau la iniţiativa
uneia din părţi.

Cât priveşte elementele specifice judecăţii, aducem sau readucem în atenţie următoarele:

Pentru includerea în masa partajabilă a tuturor bunurilor, nu este necesară, în mod


obligatoriu, modificarea expresă a acţiunii de către reclamant ori formularea unei cereri
reconvenţionale din partea pârâtului 28 ;

Soluţia disjungerii cererii reconvenţionale este potrivnică intereselor moştenitorilor;

Pârâtul nu se poate opune la soluţionarea acţiunii în împărţeală, căci, oricâte


inconveniente ar avea acţiunea de ieşire din indiviziune, stăruie principiul că nimeni nu
este obligat să rămână în indiviziune 29 – art. 728 C. civ.;

La prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu


privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când este cazul, de
recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi
valoarea acestora; 30
Rezultă logic că, dacă părţile declară că nu mai solicită partajul, întrucât s-au înţeles să
rămână în indiviziune, instanţa nu poate respinge cererea ca fiind rămasă fără obiect, ci ea
urmează doar să ia act printr-o încheiere de renunţare a reclamantului la judecată 31 ;

La prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu


privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când este cazul, de
recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi
valoarea acestora;

În cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială,
dispoziţiile art. 271-273 C. proc. civ. cu privire la tranzacţia judiciară fiind aplicabile.

Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî


potrivit învoielii lor.

Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau
persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare,
precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

În cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua
act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru
celelalte bunuri.

Dispoziţiile art. 271-273 C. proc. civ., cu privire la hotărârile care consfinţesc învoiala
părţilor, sunt aplicabile;

Acţiunea de ieşire din indiviziune este o acţiune complexă, ea presupunând şi


soluţionarea cererilor de raport şi de reducţiune 32 , pentru a se forma masa bunurilor
succesorale şi pentru a se respecta principiul egalităţii între moştenitori în privinţa actelor
de liberalitate supuse raportului şi rezerva succesorală în privinţa liberalităţilor excesive
33 ;

Pentru alcătuirea loturilor poate fi desemnat un judecător, dar această operaţie se face de
regulă de însuşi completul de judecată, eventual cu consultarea unor experţi.

188. Etapele partajului. Procesul de partaj parcurge uneori două etape: admiterea în
principiu (A); partajul propriu-zis (B).

A. Admiterea în principiu, potrivit art. 6735 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 6736
alin. (1) C. proc. civ., se face printr-o încheiere, care va stabili bunurile supuse împărţelii,
calitatea de copărtaş, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de
proprietate comună pe care copărtaşii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire,
instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele
comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii. Însumând prevederile
articolelor arătate, rezultă că o astfel de încheiere va fi necesară atunci când formarea
loturilor implică operaţii de măsurătoare, de evaluare şi alte asemenea pentru care
instanţa nu are date suficiente; prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei
expertize pentru formarea loturilor.

Admiterea în principiu nu este deci inevitabil obligatorie.

Dacă instanţa are suficiente elemente probatorii, ea poate trece direct la soluţionarea
fondului, pronunţând hotărârea 34 .

Cu privire la încheierea de admitere în principiu, urmează să se mai observe că: a) Ea este


o încheiere interlocutorie, fiind obligatorie pentru judecătorii fondului 35 ; b) Ea trebuie
motivată; c) Încheierea de admitere în principiu, precum şi noua încheiere dată în
condiţiile prevăzute de art. 6737 C. proc. civ., pot fi atacate cu apel, mai înainte de
pronunţarea hotărârii, dacă apelul priveşte elementele specifice unor astfel de încheieri,
adică stabilirea calităţii de copărtaşi, cota-parte cuvenită fiecăruia ori masa bunurilor
supuse împărţelii. Altminteri, cât priveşte elementele arătate – astfel cum precizează art.
6738 teza a doua C. proc. civ. – „ele nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea
asupra fondului procesului”. Încheierile în discuţie pot fi echivalente, în asemenea
condiţii, hotărârilor parţiale asupra fondului, dobândind autoritate de lucru judecat; d)
Când, după pronunţarea încheierii de admitere în principiu, instanţa îşi declină
competenţa ori dacă hotărârea este desfiinţată pentru necompetenţă, instanţa competentă
este obligată să pronunţe o nouă încheiere, întrucât, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,
actele de procedură îndeplinite de o instanţă necompetentă sunt nule 36 ; e) Tot astfel va
proceda şi instanţa chemată să rezolve o nouă cerere de partaj, dacă a intervenit
perimarea după pronunţarea încheierii de admitere în principiu 37 .

B. Partajul propriu-zis constă în formarea loturilor şi atribuirea acestora. Împărţeala se va


realiza, după caz, în natură, prin atribuirea întregului bun unui coproprietar, prin vânzarea
bunurilor. Împărţeala în natură constituie regula.

Cu privire la această etapă, sintetizând precizările practicii judiciare în aplicarea


dispoziţiilor legale în materie, precum şi mai noile reglementări, considerăm utile
următoarele menţiuni: a) Instanţa va face împărţeala în natură; b) Stabilind bunurile
supuse împărţelii, calitatea de copărtaş, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele
născute din starea de proprietate comună pe care copărtaşii le au unii faţă de alţii, instanţa
procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor 38 ; c) Respectându-se prevederile art.
741 alin. (1) C. civ., în sensul cărora „la formarea loturilor şi compunerea părţilor, trebuie
să se dea la fiecare parte, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de
drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare”, este inadmisibil ca fără
consimţământul coindivizarilor să se atribuie unuia sau unora dintre ei toate bunurile în
natură, iar altora numai contravaloarea în bani a părţii ce li se cuvine, atâta timp cât este
posibil să se dea fiecăruia bunuri în natură 39 ; d) Potrivit alin. (2) al art. 741 C. civ.,
trebuie evitată însă, cât va sta în putinţă, fărâmiţarea peste măsură a imobilelor 40 ; e)
Dacă nu se poate realiza o împărţire care să acopere integral drepturile fiecăruia,
inegalitatea între dreptul cuvenit şi bunurile primite se completează, potrivit art. 6735 C.
proc. civ., prin bani 41 ; f) Pârâţii nu pot fi obligaţi, în solidar, la plata sultei. Sulta
datorată cu ocazia ieşirii din indiviziune urmează să fie divizată între părţi, proporţional
cu întregirea dreptului de proprietate al fiecăruia 42 ; g) Întrucât acţiunea de partaj
urmăreşte să transforme dreptul indiviz al copărtaşilor într-un drept diviz şi exclusiv
asupra unor bunuri determinate din masa bunurilor supuse împărţelii, instanţa trebuie să
indice bunurile în materialitatea lor, care corespund întinderii dreptului fiecăruia,
altminteri hotărârea nu este executabilă 43 ; h) Dacă împărţeala în natură a unui bun nu
este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod
păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre copărtaşi, instanţa, prin încheiere
44 , îi poate atribui provizoriu întregul bun, obligându-l însă ca într-un termen determinat
să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi copărtaşi, asigurându-şi
astfel atribuirea bunului respectiv prin hotărârea pe care instanţa o va da asupra fondului
procesului 45 ; i) În cazul în care niciunul dintre copărtaşi nu cere atribuirea bunului, ori,
deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite
celorlalţi copărtaşi, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului 46 – pe baza
învoielii părţilor 47 sau prin executorul judecătoresc 48 –, în condiţiile şi la termenele
prevăzute de lege, sumele obţinute fiind împărţite de instanţă potrivit dreptului fiecărui
copărtaş; j) Dacă partajul nu se poate realiza în niciuna din modalităţile prevăzute de
lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului.

189. Hotărârea de partaj. Ca şi în cazul în care partajul s-a realizat prin bună învoială,
partajul înfăptuit prin hotărârea instanţei are efect declarativ 49 , nu translativ de drepturi.
Potrivit art. 786 C. civ., prin împărţeală „fiecare coerede este prezumat că a moştenit
singur şi imediat toate bunurile care compun partea sa sau care i-au căzut prin licitaţie şi
că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii”. Rezultă că, odată cu
efectuarea partajului, se consideră că: a) Fiecare coindivizar a avut de la început
proprietatea exclusivă a bunului ce i-a revenit, retroactiv deci, încă din momentul când s-
a născut coproprietatea; b) Ceilalţi coindivizari n-au stăpânit niciodată acel bun. Prin
împărţeală nu se realizează un transfer de drepturi între copărtaşi, ci se constată şi se
recunosc, cu efect retroactiv, drepturi preexistente 50 .

În principiu, hotărârea de partaj este supusă aceloraşi exigenţe care se impun, potrivit
legii, tuturor hotărârilor judecătoreşti şi urmează acelaşi regim procedural, aşa încât
facem doar câteva precizări:

a) Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu, chiar dacă prin
hotărâre nu s-a dispus predarea bunurilor către copărtaşii în lotul cărora acestea au căzut
51 , aşa încât nu este necesară introducerea de către copărtaş a unei acţiuni în revendicare
împotriva copărtaşului care deţine bunul atribuit şi refuză să-l predea 52 ;

b) Hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare în cazul când părţile declară în


mod expres că nu solicită predarea bunurilor 53 . Hotărârea pronunţată îşi va păstra
puterea de lucru judecat, chiar şi după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani,
prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958 54 . După expirarea acestui termen, cel
interesat poate revendica bunurile de la cel care le deţine, dovedindu-i dreptul de
proprietate prin hotărârea de partaj care i l-a recunoscut, această hotărâre având puterea
de lucru judecat în ce priveşte calitatea de copărtaşi a părţilor, masa partajabilă, cotele ce
li se cuvin, atribuirea bunurilor 55 ;
c) Dacă, în cadrul litigiului de partaj, pârâtul a fost obligat prin hotărâre definitivă să
predea reclamantului unele bunuri mobile sau contravaloarea acestora, calculată în raport
cu data partajului, iar ulterior pârâtul înstrăinează acele bunuri şi oferă reclamantului
contravaloarea lor stabilită prin hotărârea menţionată, diminuată în termeni reali între
timp prin inflaţie, reclamantul este în drept să introducă o acţiune în despăgubire pentru a
obţine echivalentul actual al bunurilor înstrăinate de pârât, neputându-se opune
autoritatea lucrului judecat, obiectul şi cauza celor două acţiuni fiind diferite 56 ;

d) Articolul 790 alin. (1) C. civ. reglementează desfiinţarea împărţelilor pentru violenţă
sau dol 57 . Cum violenţa şi dolul constituie cauze de anulare a actelor juridice, rezultă că
textul de lege menţionat se referă la împărţelile făcute prin acordul de voinţă al
coindivizarilor – prin bună învoială sau tranzacţie – nu şi la cele făcute de instanţa de
judecată, fără acordul coindivizarilor 58 . Dacă împărţeala, lovită de nulitate, s-a făcut pe
cale judecătorească, hotărârea respectivă poate fi desfiinţată numai prin căile prevăzute
de Codul de procedură civilă, nu şi pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii;

e) Hotărârea de împărţeală este supusă căilor de atac reglementate de legea comună, dar,
prin corelare cu celelalte dispoziţii în materie, cât priveşte apelul, acesta nu mai poate
avea ca obiect acele aspecte care, făcând obiectul încheierii de admitere în principiu ori al
celorlalte încheieri arătate, puteau fi atacate separat cu apel şi, întrucât nu s-a procedat
astfel, ele au devenit irevocabile 59 .

Dacă partajul nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa
va hotărî închiderea dosarului – art. 673 14 alin. (3) C. proc. civ. 60
1

A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, cit. supra,
p. 544 şi urm.; V.M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom, Iaşi, 1997; Gh.
Comăniţă, Partajul judiciar, Ed. Lumina Lex, 2002; I. Leş, Proceduri civile speciale, Ed.
All Beck, 2003, p. 147 şi urm.; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. U.J., 2005,
p. 266 şi urm. Prevederile art. 6731-67314 C. proc. civ. cu privire la procedura împărţelii
judiciare au fost considerate constituţionale. [Decizia Curţii Constituţionale nr. 928/2006
(M. Of. nr. 42 din 19 ianaurie 2007).]
2

Astfel, dacă partajul s-ar solicita în cadrul litigiului având ca obiect nulitatea căsătoriei,
care este de competenţa tribunalului [art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.].
3

V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., p. 31.


4

Ibidem, p. 32.
5
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 731/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 133. Decizia nr.
VIII/2000 a C.S.J., dată într-un recurs în interesul legii, decizie la care ne-am mai referit
într-un alt context, fiind de ordinul evidenţei eronată prin toate articulaţiile ei, nu trebuie
să descumpănească. A se vedea, de asemenea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op.
cit., Dreptul nr. 5/2001, p. 220-227; Gh. Comăniţa, op. cit., p. 35-37; I. Leş, op. cit., p.
151-152; M. Tăbârcă, op. cit., p. 268.
6

Izolat, fosta instanţă supremă, extinzând prin analogie prevederile art. 607 C. proc. civ. şi
în materie de partaj, artificiu absolut inadmisibil, a considerat că, în cazul împărţirii
bunurilor comune în timpul căsătoriei, este competentă instanţa de la ultimul domiciliu al
soţilor (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1608/1979, C.D., 1979, p. 243).
7

Într-adevăr, din cuprinsul prevederilor art. 6732 C. proc. civ., care s-ar părea că evocă o
normă imperativă, ar rezulta că nerespectarea lor atrage sancţiunea nulităţii cererii. Ne
ataşăm însă interpretării nuanţate şi rezonabile, în sensul căreia ar fi elemente esenţiale,
susceptibile de o asemenea sancţiune, cele privitoare la persoanele între care urmează să
aibă loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala şi bunurile supuse împărţelii.
(M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 269.)
8

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1451/1989, Dreptul nr. 4/1989, p. 72.
9

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2727/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 134. Cererea de
împărţeală trebuie să privească şi fructele bunurilor supuse împărţelii (Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 2813/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 315).
10

Prin „act de împărţeală” înţelegându-se operaţiunea juridică de consimţământ la


împărţeală – exprimat în scris sau verbal – şi nu instrumentul probator concretizat într-un
înscris. Partajul voluntar poate fi încheiat chiar verbal, dovada acestuia urmând a se face
în condiţiile art. 1191 C. civ., reguli de la care părţile pot deroga, achiesând la
administrarea probei cu martori (C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 884/1992, Dreptul nr. 11/1992,
p. 84).
11

Potrivit art. 729 C. civ., „diviziunea” poate fi cerută dacă nu a fost un act de împărţeală
voluntară. Partajul voluntar poate fi realizat atât extrajudiciar, cât şi în faţa instanţei de
judecată, printr-o tranzacţie; el poate fi realizat şi în cadrul procedurii succesorale
notariale [art. 81 alin. (3) din Legea nr. 36/1995]. Coindivizarii pot împărţi prin bună
învoială şi doar o parte din moştenire, restul rămânând să fie împărţită pe cale
judecătorească (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 64/1981, C.D., 1981, p. 59).
12
În cazul împărţelii voluntare, fiecare copărtaş este considerat – pe temeiul art. 786 C. civ
– că deţine bunul direct de la defunct.
13

Dacă un copărtaş este minor, partajul se face, după caz, în prezenţa ocrotitorului legal sau
cu acordul acestuia, fiind necesară şi încuviinţarea autorităţii tutelare.
14

C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1173/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 109-110.
15

Principiul imprescriptibilităţii dreptului de a cere ieşirea din indiviziune este consacrat de


art. 728 alin. (1) C. civ., conform căruia nimeni nu poate fi obligat a rămâne în
indiviziune; un coerede poate cere oricând împărţeala succesiunii.
16

I se poate însă opune prescripţia achizitivă, dacă posesia întruneşte condiţiile prevăzute
de lege – art. 728-729 C. civ. (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 108/1969, R.R.D. nr.
5/1969, p. 177).
17

De exemplu, acţiunea pentru efectuarea raportului donaţiilor este o acţiune prescriptibilă,


în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii (Trib.
Supr., secţ. civ., dec. nr. 685/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 66).
18

Cât priveşte problema prescriptibilităţii acţiunii pentru aducerea la masa partajabilă a


fructelor sau a echivalentului lipsei de folosinţă, practica judiciară şi doctrina admit că
acţiunea este imprescriptibilă când fructele naturale mai există în materialitatea lor la
momentul sesizării instanţei, dar ea este prescriptibilă când se referă la fructele civile şi la
sumele de bani reprezentând echivalentul fructelor naturale, care nu mai există în
materialitatea lor, sau al lipsei de folosinţă (Pentru referinţe, a se vedea D. Chirică, Drept
civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1966, p. 302-303).
19

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 785/1988, R.R.D. nr. 2/1989, p. 71.
20

Întrucât legatarul cu titlu particular, dobândind un drept real asupra unui bun determinat,
nu devine coindivizar, el nu poate cere ieşirea din indiviziune, exceptând doar cazul când
legatul a avut ca obiect o cotă-parte ideală asupra unui bun determinat (Fr. Deak, op. cit.,
p. 552).
21

Reluându-se o precizare a doctrinei clasice, s-a remarcat că procesul de partaj dă naştere


la o judecată dublă (iudicium duplex), pârâtul fiind şi el considerat reclamant, întrucât
poate obţine „condamnarea” reclamantului iniţial, chiar fără să fi făcut o cerere contra lui.
Practic deci, fiecare parte este reclamant şi pârât (V.M. Ciobanu, op. cit., p. 234). Totuşi,
pârâtul din partaj nu poate ataca hotărârea prin care s-a respins cererea, deoarece nu are
interes (Trib. jud. Argeş, secţ. civ., dec. nr. 954/1979, R.R.D. nr. 5/1980, p. 60).
22

Dacă unul dintre comoştenitori este dispărut, instanţa are îndatorirea să sesizeze
autoritatea tutelară în vederea numirii unui curator şi apoi să continue procesul în
contradictoriu cu acesta (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1163/1970, R.R.D. nr. 3/1971, p.
143-144). Deci, declararea judecătorească a morţii comoştenitorului dispărut nu este o
condiţie prealabilă ieşirii din indiviziune (V.M. Ciobanu, op. cit., p. 234). Dacă în
procesul de partaj sunt prezenţi toţi coindivizarii, instanţa nu poate să procedeze la ieşirea
din indiviziune numai faţă de unii dintre ei, lăsându-i pe ceilalţi mai departe în
indiviziune (Trib. jud. Satu-Mare, secţ. civ., dec. nr. 521/1980, R.R.D. nr. 5/1981, p. 65-
66).
23

În doctrina clasică s-a considerat că acest drept semnifică exercitarea acţiunii oblice
prevăzute de art. 974 C. civ. (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept
civil român. Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donaţiuni. Testamente, vol. III, Ed.
Socec, Bucureşti, 1948, p. 333; M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în
dreptul R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 221). S-a opinat însă că atunci când
creditorii au un titlu executoriu, ei acţionează în nume propriu, nu pe cale oblică, cu
consecinţa practică a inopozabilităţii faţă de creditori a convenţiilor de menţinere a stării
de indiviziune încheiate între coindivizari în temeiul art. 728 alin. (2) C. civ. (C. Turianu,
V. Stoica, Partajul bunurilor care formează obiect de executare silită sau asupra cărora au
fost luate măsuri asigurătorii, R.R.D. nr. 3/1985, p. 28-29. Pentru câteva observaţii critice
la această opinie: D. Chirică, op. cit., p. 297).
24

Astfel cum precizează art. 493 C. proc. civ., creditorii personali ai unui debitor
coindivizar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele
aflate în indiviziune sau devălmăşie, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.
Creditorii personali pot însă urmări cota-parte determinată a debitorului lor din imobilul
aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala.
25

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, 2003, nr. 712; Fr. Deak, op.
cit., p. 553.
26

Ibidem.
27

Iniţial s-a decis că intervenţia principală poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor
care preced hotărârea finală a procesului, deci chiar după ce s-a dat încheierea de
admitere în principiu (Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 1357/1967, R.R.D. nr. 1/1968, p.
151-152). Mai nuanţat, ulterior s-a considerat că cererea de intervenţie în interes propriu,
„în măsura în care se referă la chestiuni asupra cărora s-a statuat prin încheierea de
admitere în principiu”, nu mai poate fi formulată după încheierea dezbaterilor privind
admiterea în principiu a acţiunii, drepturile pretinse de către intervenient putând fi
valorificate numai pe calea unei acţiuni separate (C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1212/1991,
Dreptul nr. 1/1992, p. 103).
28

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2727/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 134.
29

În acelaşi sens, a se vedea în vol. Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala


moştenirii, coordonator Fr. Deak, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 163.
30

Aceasta nu înseamnă că, dacă partea lipseşte, declaraţia scrisă a acesteia nu poate fi luată
în considerare. (M. Tăbârcă, op. cit., p. 270-271.)
31

C. Săracu, notă critică la sent. civ. nr. 2329/1982 a Jud. Vălenii de Munte, R.R.D. nr.
1/1982, p. 38.
32

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 559-560. Aşadar, deşi nu au existat în
masa succesorală la data deschiderii moştenirii, fac totuşi obiectul partajului: bunurile
care sunt aduse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive sau ca
efect al raportului donaţiilor; bunurile care intră în masa succesorală în temeiul
subrogaţiei reale cu titlu universal; terenurile asupra cărora se reconstituie dreptul de
proprietate al defunctului; fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile
succesorale după data deschiderii moştenirii.
33

C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 753, Dreptul nr. 2-3/1991, p. 71.
34

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 356/1973, R.R.D. nr. 11/1973, p. 168; dec. nr. 1930/1970,
R.R.D. nr. 5/1974, p.74; dec. nr. 2238/1974, R.R.D. nr. 7/1975, p. 70; Trib. jud. Sibiu,
secţ. civ., dec. nr. 1093/1986, R.R.D. nr. 3/1987, p. 72. În acelaşi sens: M. Tăbârcă, op.
cit., vol. II, p. 274-275.
35

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 78/1988, R.R.D. nr. 10/1988, p. 72. În sensul că, fiind „o
adevărată hotărâre de fond, asupra încheierii de admitere în principiu nu se poate reveni
prin hotărârea care finalizează procesul de partaj”, a se vedea de asemenea: C.S.J., secţ.
civ., dec. nr. 1212/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 103. Totuşi, caracterul interlocutoriu al
încheierii nu împiedică instanţa să dea ulterior o nouă încheiere, suplimentară. Într-
adevăr, art. 6737 C. proc. civ. spune că, în cazul în care, după pronunţarea primei
încheieri, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală, se constată că există şi
alţi copărtaşi sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca,
privitor la aceşti copărtaşi sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie,
„instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi copărtaşii sau
bunurile omise”. În aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor
copărtaşilor, să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit. În
condiţiile prevăzute de art. 281-2811 C. proc. civ., încheierea de admitere în principiu
poate fi îndreptată sau completată.
36

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1816/1972, R.R.D. nr. 5/1973, p. 142; V.M. Ciobanu, op.
cit., p. 241.
37

V.M. Ciobanu, op. cit., p. 241, precum şi referinţele de la nota nr. 140.
38

La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor,
mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit, natura
bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre copărtaşi, înainte de a se
cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul copărtaşilor sau alte
asemenea – art. 6739 C. proc. civ. Pentru unele ipoteze cu privire la formarea loturilor, a
se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 565-566.
39

C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 49/1990, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 239-240.
40

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 418/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 134.
41

Judicios s-a considerat că, pentru înlăturarea inechităţilor existente, ar trebui ca, după
modelul legislativ francez, dacă sulta e plătibilă la termen, ea trebuie să varieze
proporţional cu valoarea bunurilor din lotul debitorului, căci fiind o sumă de bani, sulta e
erodată de inflaţie (Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, cit.
supra, p. 165).
42

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1590/1989, Dreptul nr. 5/1990, p. 69.
43

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 384/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 67; Trib. Supr., secţ. civ.,
dec. nr. 498 R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 134.
44
Încheierea poate fi atacată separat cu apel; altfel ea nu poate fi supusă apelului odată cu
hotărârea asupra fondului procesului – art. 673 11 alin. ultim C. proc. civ.
45

La cererea unuia dintre copărtaşi, instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru
motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului
procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalţi copărtaşi şi termenul în care
sunt obligaţi să le plătească – art. 673 10 alin. ultim C. proc. civ. A fortiori, dacă
coproprietarul consemnează imediat sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va
atribui direct bunul acestuia, fără a mai fi necesar să se recurgă la procedura atribuirii
provizorii (V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., Dreptul nr. 2/2001, p. 36).
46

Şi astfel de încheieri pot fi atacate separat cu apel; dar astfel nu vor mai putea fi suspuse
apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului.
47

Termenul pentru vânzarea bunului de către părţi, prin bună învoială, nu poate fi mai mare
de 6 luni, altminteri, prin încheiere, instanţa va dispune ca vânzarea să fie efectuată de
executorul judecătoresc.
48

Efectuarea vânzării se face la licitaţie publică, termenul de licitaţie neputând depăşi 30 de


zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile (Aceasta nu semnifică o
vânzare silită, ci tot una voluntară, realizată însă prin executorul judecătoresc). Copărtaşii
pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la oricare preţ oferit de participanţii la
licitaţie. La cererea uneia dintre părţi, instanţa poate proceda la împărţeala bunurilor
pentru care nu a dispus vânzarea.
49

Efectul declarativ al partajului – preciza D. Chirică, alăturându-se unei părţi a doctrinei


franceze – „nu este o ficţiune, ci o realitate decurgând din natura proprie partajului”. Aşa
privite lucrurile, efectul declarativ al partajului şi retroactivitatea pe care o implică nu mai
sunt de strictă interpretare (D. Chirică, op. cit., nr. 728-729). Mai pe larg şi mai recent, a
se vedea I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, 2005, nr. 73. Efectul declarativ al
partajului nu este imperativ. S-a admis bunăoară posibilitatea coindivizarilor de a conveni
ca o ipotecă constituită de unul dintre ei, în timpul indiviziunii, în favoarea unui terţ, să
fie valabilă pur şi simplu, neafectată de condiţia rezolutorie ca la partaj imobilul asupra
căruia s-a constituit ipoteca să cadă în lotul altui coindivizar (C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 339. În acelaşi sens: D. Chirică, op. cit., nr. 661 şi
739; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 569).
50

În cadrul partajului nu se pot crea alte drepturi decât cele existente (Trib. Supr., secţ. civ.,
dec. nr. 384/1980, R.R.D. nr. 11/1980, p. 64).
51

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1805/1980, R.R.D. nr. 6/1981, p. 84.
52

Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1968, în „Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem”, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 11 şi urm.
53

Ibidem. Prin derogare deci de la prevederile art. 11 C. proc. civ., acţiunea în constatare
este admisibilă fără a se putea opune excepţia bazată pe existenţa unei acţiuni în realizare.
54

Prescripţia va putea fi opusă părţii numai în cazul când unii dintre copărtaşi au fost
obligaţi să plătească sulte în bani şi exclusiv cu privire la aceste sulte, care au caracterul
unor creanţe născute din chiar hotărârile pronunţate şi nu sunt supuse efectului declarativ
al partajului (Ibidem).
55

Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2223/1985, în „Revista de drept”, nr. 9/1986, p. 65-66. Cu
alte cuvinte, sub aspectul a ceea ce prin hotărâre se „constată” – calitatea de copărtaş,
masa de împărţit, cotele ce se cuvin fiecăruia – hotărârea de partaj nu-şi pierde puterea
lucrului judecat prin trecerea termenului referitor la prescripţia executării. De altfel, o
atare constatare s-ar putea face şi printr-o hotărâre de constatare, care nu este susceptibilă
de executare. Dacă partea nu a executat hotărârea în limita termenului de prescripţie, ea a
pierdut dreptul de a o mai executa, nu însă şi dreptul de proprietate asupra bunurilor, căci
acest drept – care i-a fost recunoscut cu efect declarativ prin hotărârea pronunţată – nu se
pierde prin neuz. Hotărârea prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate exclusiv
asupra acelor bunuri constituie titlul său, şi, totodată, probă în dovedirea acelui drept. De
aceea, această hotărâre poate fi folosită în procesul de revendicare, dacă partea care
deţine bunurile nu i le predă voluntar, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă (Trib.
Supr., secţ. civ., dec. nr. 175/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 133).
56

Trib. jud. Cluj, secţ. civ., dec. nr. 392/1992, cu notă de D. Chirică, Dreptul nr. 8/1993, p.
58 şi urm.
57

Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat posibilitatea desfiinţării partajului şi pentru alte


cauze (participarea unei persoane străine la moştenire sau omiterea unui moştenitor,
obiect ilicit sau imposibil, cauză ilicită sau imorală etc.). Pentru critica ideii nulităţii
pentru participarea unei persoane străine ori dacă partajul s-a făcut cu omiterea unui
moştenitor, a se vedea: D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, cit. supra, nr.
748; Fr. Deak, op. cit., p. 573, împreună cu aparatul bibliografic şi jurisprudenţial.
58
În sensul că art. 790 alin. (1) s-ar aplica şi partajului judiciar, a se vedea C.S.J., secţ. civ.,
dec. nr. 1173/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 109-110.
59

Urmează să fie avute în vedere şi dispoziţiile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la
hotărârile care nu sunt susceptibile de apel. Astfel cum am mai precizat, ataşându-ne
punctului de vedere al unei instanţe, exprimat în cadrul unei excepţii de
neconstituţionalitate, discutabil rămâne criteriul valorii masei partajabile pentru
determinarea căii de atac: apel sau recurs. (A se vedea considerentele Deciziei Curţii
Constituţionale, nr. 366/2005, cit. supra.) Mai recent, cu privire la constituţionalitatea
prevederilor art. 6738 C. proc. civ., Decizia nr. 142/2006 (M. Of. nr. 229 din 14 martie
2006).
60

S-a considerat că soluţia închiderii dosarului se va pronunţa printr-o sentinţă, nu printr-o


încheiere, întrucât, dacă legiuitorul nu prevede altfel, sentinţa este hotărârea care se dă pe
parcursul judecăţii – art. 255 alin. (2) C. proc. civ. (M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 291.)