Recenta reeditare a Istoriei si utopiei lui Cioran in eleganta srie noire (honni soit qui mal y pense)

ce reia publicarea operei sale este, dincolo de cariera receptarii romanesti a lui Cioran din ultimii
ani, un eveniment care ar trebui, cred, sa atraga o anumita nedumerire. Este un fapt straniu si
aproape de neinteles de ce atat de putini intelectuali romani de marca au gandit si au elaborat texte
despre utopie. Utopie care, dincolo de canonul ei traditional, decantat de curentul solutiilor societale
pe care inceputurile sociologiei l au infiltrat in gandirea utopica, a fost traditia si, simultan, vulgata
marxista si curentul intelectual ce a animat cu cea mai mare eficacitate istorica scenariul si
tenebroasa mise en scne a socialismului real.
Asa cum era de prevazut, Cioran opereaza in Istorie si utopie un rechizitoriu iconoclast si o
proiectie in ridicol a genului utopic. Utopistii sunt anihilati bland, intr o pagina care le disloca un
topos in plin spatiu al deriziunii si care compromite fara nici un gest patetic intrega intriga a fericirii
pe care o monteaza autorii de utopii. In ce i priveste pe acestia, ei sunt descalificati in corpore prin
suspiciunea de nerozie care planeaza asupra tuturor.
Cioran deconstruieste cu o anumita frivolitate a dezastrului (Andrei Plesu) toate articulatiile ce
produc coeziunea ideii de utopie. Utopia nu s ar ancora in fapt de o fantasma apocaliptica, ci de
angoasele mizeriei. Obsesia alteritatii unui taram salvator ar fi un refugiu facil pentru orice stare de
disconfort si o retorica disponibila pentru orice personaj vid si mediocru -; care incheie, la nevoie,
pacte emotionante si himerice cu Dumnezeu. Delirul utopiei ar fi asadar nascut in zona
resentimentului unor insi plicticosi si neconvingatori, fiindca iremediabil mediocri. Aceasta natura
inexpresiva a utopistilor explica pentru Cioran si inaptitudinea lor de a percepe sterilitatea Binelui
exclusiv, intr o cunoastere care e in sine reglata de o economie gnostica. Aici Cioran relanseaza
vechea tema dualista a raului necesar pe care utopia il excomunica dintr un daltonism ce elimina
total din calculele societale si estetice fecunditatea iconoclasmului si a derivei. Mai mult, o
asemenea sterilizare ar antrena o opozitie fata de tragic, adica, fata de chintesenta istoriei si o
farsa reductionista, un sortilegiu traductibil ca angelism secular, ce constrange miracolul si
intamplarea sa accepte hegemonia simplista a unitatii utopice.
Acest fapt este totusi, hors du texte, discutabil. Mai intai, nu e sigur ca utopia ar respinge net un
anumit dualism. Cenzura raului montata de utopii dezvaluie si o anumita conceptie maniheista
asupra acestuia: la intrebarea clasica a doctrinelor de acest gen, unde malum?. utopia raspunde
simplu ca acest rau se afla in legile statului. Corectia legislativa din utopii, ce urmeaza prestigioasa
filiatie platonica, e in plus si o expresie implicita a suspiciunii ca raul ar fi localizat si in individ. La
fel, controlul intersubiectiv generalizat din Utopia lui More, la fel ca si absenta oricarui local
echivoc in aceasta tara fictionala, pare institutionalizarea unei obsesii a statului utopic fata de
limitele virtutii naturale: aceasta din urma ar fi insuficienta ca ideal regulativ al statului perfect.
Revenind, invocarea utopica a paradisului pierdut ar fi expresia unui dor metafizic imemorial,
rasturnat, falsificat si viciat, orientat catre viitor, obsedat de progres , dupa deceptia starnita de
extragerea datelor societale din revelatia iudeo crestina. Cariera comunista a utopiei incheie acest
rechizitoriu si, cu aceasta, proiectul utopic sfarseste sumbru prin a intruchipa un ideal infernal.
Procesul utopiei e precedat de un excurs in istoria Rusiei , ce justifica atractia acestei natiuni catre
puterea absoluta si o funciara inapetenta pentru nenorociri mediocre. In acest punct grandios,
spiritul utopic s ar intalni plauzibil cu utopia (istoric vorbind, intalnirea a fost, cum bine stim, plina
de efervescenta si putere de contagiune): in nevoia constanta de a practica o jubilatie a devenirii -;
sinteza intre fericire, optimism si istorie. Pentru o atare natiune, desigur, apocalipsul e fascinant.
Cioran particularizeaza aici retorica megalomana a milenarismelor, pe care utopismul clasic o
transfera in registru literar si o leaga de autoritatea discursului metafizic.
Utopismul, animat, in pofida spiritului comunitar pe care il propune, de figura unui erou singular,
nu se poate sustrage mitologiei tiranului. Tirania ar porni, dupa Cioran, de la o sminteala, expresie
patologica a unui iad tonic : o simfonie deliranta a Puterii ce refuza orice complicitate sau
relativizare. Prima abordare a tipologiei tiranului este, deci, subiectiva: Cioran nu poate concepe

tiranul in afara chipurilor sale, iar obiectivarea tiraniei, in cheie cioraniana, coincide numai cu
vindecarea de ea. Tiranul e o figura istorica (si estetica) necesara : fara el, toata gama de libertati
devine incolora si e expusa, la fel ca in doctrina gnostica a raului necesar, unei nulitati colective si
unei insuportabile sterilitati. Acest neant atrage misterios o figura a camuflarii sale: tiranul suspenda
plictiseala colectiva si subverteste angoasele, fiind o prezenta care solicita masselor pretul
fanatismului in schimbul unei iesiri din amorful istoric. Europa ar fi, noteaza Cioran in cheie
predictiva , spatiul politic in care unitatea se va realiza numai prin tiranie si violenta, dupa legile ce
guverneaza formarea imperiilor.
Odiseea ranchiunei , care incadreaza printr o etica a masacrului si a violentei recuzarea finala a
utopiei, pare o invitatie la ura elementara si la razbunarea pura. Textul e strabatut de un pamflet
inversunat impotriva principiilor civilizatiei evanghelice si de elogiul unor comandamente care le
rastoarna, de tipul: sa nu uiti jignirea. Aceasta ranchiuna e inteleasa aproape explicit ca o etica
nietzscheeana a vitalitatii: Ranchiuna ne mentine in forma; daca, in plus, stim s o intretinem, s o
ingrijim, evitam vlaguirea si lancezeala. Tema pierderii de vigoare datorate moralei crestine e,
spuneam, clasica. Doar insolenta si reactia instinctelor ar putea tempera aceasta disolutie: a fi
devine in aceasta formula morala si ontologica identic cu a fi ranchiunos, a reactiva furibund toate
insultele uitate sau suportate in tacere si a le converti in intamplari insuportabile. Toate aceste
comandamente sunt reflexele unui primitiv, alterat si rafinat pana la stadiul de moralist, cum
remarca Noica in Raspuns al unui prieten indepartat , scrisoarea care incheie volumul. Cioran insusi
nu se mai recunoaste in aceasta alteritate, in aceasta instrainare definitiva fata de ura si fanatismul
sau juvenil, intr un spatiu launtric acaparat progresiv de toleranta.
Istorie si utopie avea, in 1960, o miza politica -; pe care Scrisoarea catre un prieten indepartat o
prezinta cu contururi ingrosate: cele doua tipuri de societate, care traduc discutia epistolara in
termenii lui noi vs. voi, par sa furnizeze, pe langa obsesiile umoral metafizice ale lui Cioran,
materia prima a cartii. Destul de amuzant, scrisoarea catre Noica dezvaluie, in discursul despre
idiomul de imprumut, modul in care Cioran insusi e angajat intr o micro utopie a limbii perfecte,
adica intr o alteritate incorporala a discursului care trebuie capturat pentru a fi atins -; o utopie pe
care Cioran o traieste totusi cu o crescanda constiinta a imposibilitatii ei.
Istorie si utopie, desi una dintre putinele cartile de maturitate ale lui Cioran care se adreseaza unor
realitati politice si unor fantasme influente in modelarea lor, nu abandoneaza stilistica, de o
incandescenta si tarata frumusete, in genul lui: Un soir, jai assis la Beaut sur mes genoux -; Et je
lai trouve amre: Et je lai injurie. O stilistica pe care o cred mai vie si mai generoasa in impactul
difuz asupra discursului cultural romanesc decat aceea a rezistentelor autohtone