Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Si Totusi
Si Totusi
SI TOTUSI...
DE
MARK RUTHLAND
TRADUCEREA
MIHAI DAMIAN
TIMISOARA
2
CUPRINS
INTRODUCERE
DINCOLO DE PRAG
Pentru un perioadă frenetică, teribilă, minunată şi pur şi simplu de neuitat, am
antrenat o echipă de fotbal din oraş. În acel timp exaltat mi-am imaginat că ei învaţă ceva
de la mine. Mi-am imaginat că ei primesc, prin antrenorul lor extrem de tânăr, lecţii de
neuitat – lecţii folositoare şi importante care vor constitui fundamentul lor pe parcursul
întregii vieţii.
Acum, mult, mult mai în vârstă şi puţin mai educat de viaţă, ştiu că acel episod
are două faţete. Sunt azi aproape sigur că puţini din acei jucători, în prezent oameni la
mijlocul vieţii, îşi mai aduc aminte de mine, şi niciunul nu-mi mai ştie numele. Mă
îndoiesc şi de faptul că am exercitat vreo influenţă asupra vieţii sau destinului vreunuia
din ei în particular. A fost patosul trecerii noastre scurte prin vieţile altora.
Cealaltă faţetă este însă un profit – dacă nu pentru ei, cel puţin pentru mine. Ei
mi-au influenţat existenţa. Pentru tot restul vieţii mele ei vor rămâne cu mine, încă îmi
dau lecţii! Numele lor—DeWayne, Jamal, Roman, Keeshawn—şi le aminteşte încă
antrenorul lor de care ei aproape sigur că au uitat. Ce ironie sublimă!
Chiar când cred că am uitat definitiv anumite lucruri, ca nişte jucării de demult,
ele reapar brusc în memorie, reamintindu-mi lecţii valoroase care revin cu o prospeţime
care face pe acei tineri reali din nou, ca odinioară.
Într-o după-amiază înăbuşitor de fierbinte, în timp ce-şi legau şi-şi închideau
posaci şireturile, fermoarele şi luau tot echipamentul, vestiarul răsuna de schimburile de
cuvinte şi replici obişnuite între gladiatorii din ghetouri. Brusc tonul unei discuţii s-a
ridicat peste celelate. Marcus, fundaşul, şi Romeo, un stoper masiv şi blând, erau proţăpiţi
unul în faţa altuia în mijlocul încăperii întunecoase. Am ţâşnit imediat afară din siguranţa
relativă a “biroului” meu, şi m-am apropiat, sperând să pot salva viaţa fundaşului meu.
Marcus era talentat, rapid şi cu siguranţă cel mai bun din echipă. Era renumit şi
ca cel mai distractiv tip din oraş, cu vocabularul lui “de stradă.” Cuvintele cădeau în
aversă asupra săracului Romeo, asemenea unui torent nestăpânit de umor abil, obscenităţi
şi sarcasm. Fără o vorbă, mut, grosolan, Romeo, ca un rinocer pe un hipodrom, lăsa
fluviul vorbelor de duh al lui Marcus să toarne asupra lui, până când în cele din urmă a
oferit un răspuns memorabil pentru mine, chiar şi acum, pentru economia dar şi pentru
efectul lui.
Lăsând din mână cozorocul de plastic al masivei şepci roşii pe care o purta, a dat
drumul fără avertizare satelitului său fatal, pe orbita definită de masivul său braţ întins la
maxim, care a aterizat cu un pocnet ciudat direct în tâmpla lui Marcus. Fundaşul s-a
strâns ca o lebădă de hârtie pliată în palma unui uriaş.
Privind în jos la trupul inert al fundaşului de la picioarele sale, Romeo a rostit,
“O, da?!”
4
Sunt totuşi convins că există un mod de a avea ultimul cuvânt în faţa vieţii şi a
diavolului. Putem fi noi acei care rămân în picioare în lupta cu diavolul, ca Romeo
deasupra celui care-l chinuia în vestiar, şi cu credinţă triumfătoare să rostim cuvântul.
Doar să spunem cuvântul—
Ş I T O T U Ş I
6
Ş I T O T U Ş I
Ş I T O T U Ş I
În ciuda tuturor argumentelor raţionale pentru viaţă, Isus alege crucea. Cunoscând
totul, tot ce era înaintea Lui, tot păcatul meu, toată stricăciunea omenirii, ştiind şi faptul
că prietenii Săi se vor lepăda de El şi-L vor părăsi, Isus alege crucea printr-un singur
cuvânt.
Vă amintiţi definiţia? Şi totuşi este un cuvânt-pod între două idei sau două seturi
de adevăruri, din care primul nu are puterea de a invalida sau chiar diminua pe ultimul,
nici nu-l poate face mai puţin adevărat.
Domnul Isus a spus, “Văd agonia crucii şi mormântul, şi simt impulsul de a le
evita. Totuşi…”
De ce? Ce urmează după acel cuvânt mare? Ce adevăr care transcende toată
greutatea dinainte făcând să amuţească vocile stridente printr-un singur cuvânt?
“Facă-se voia Ta.”
Pe de o parte, o mulţime de argumente care nu pot fi neglijate denunţă crucea ca
fiind o nebunie. Dar pe de altă parte, un singur adevăr contrabansează toate argumentele
umane, toată vanitatea şi disperarea—voia lui Dumnezeu Tatăl, cel Atotputernic. Isus
face punte desupra prăpastiei cosmice, de o parte adunătura de argumente ale lumii,
diavolului şi trupului Său de carne, de cealaltă parte nimic altceva decât voinţa Tatălui
Său. Omenirea păcătoasă, condamnată, atârnă în balanţă.
Ş I T O T U Ş I
Cu acest singur cuvânt Isus ne-a eliberat de condamnare şi ne-a revelat dragostea
lui Dumnezeu. Isus nu ne-a scăpat, cum ar vrea unii să se înţeleagă, de Dumnezeu.
Dumnezeu era în Hristos, scăpându-ne pe noi de noi înşine. Isus a spus, “Totuşi,” ca
răspuns la dragostea lui Dumnezeu Tatăl, care dorea împăcarea.
Crucea este chiar la inima Tatălui. De aceea Isus este numit “Mielul, care a fost
junghiat… de la întemeierea lumii” (vezi Apoc.13:8). Toată frica mea este înghiţită de
cunoştinţa unei aşa de mari iubiri a Tatălui. Nu am de desluşit voia lui Dumnezeu pentru
9
viitorul meu etern. Isus a văzut-o, s-a supus ei, a acceptat-o şi a îmbrăţişat crucea ca eu să
pot fi liber. Nu trebuie să mă întreb dacă Dumnezeu mă iubeşte. A fost chiar dragostea
Lui cea care a înfrânt un batalion de demoni în sărbătoare şi firea mea în totalitate.
Pentru mine L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său. “Ştiu cine este şi ce a făcut,” i-a
spus Tatăl Fiului, “dar este copilul Meu şi-l vreau aici, cu Mine. Tu împlineşte misiunea
—crucea, acel coşmar care după dreptate ar trebui să fie al lui—pentru ca el să se poată
apropia de Mine.”
“Prin voia Ta şi urmând scopul Tău tainic dinainte stabilit, Eu sunt de carne
acum, şi această carne strigă că nu vrea paharul,” a răspuns Hristos în Ghetsimani.
Te rog, Doamne Isuse, priveşte dincolo de greşelile mele şi vezi voia Tatălui
Tău.
Privesc.
Te rog, nu dori ca paharul să treacă de la Tine.
Nu doresc să-l beau.
Nu mai spui nimic, doar atât?
Ba da.
Spune, Doamne. Spune doar un cuvânt, şi voi trăi.
Ş I T O T U Ş I
Totuşi. Cuvântul cuvintelor. Liberi în sfârşit. Cu acest unic cuvânt, Fiul ne-a eliberat.
10
Ş I T O T U Ş I
De asemenea, nu trebuie să simţi nevoia de a fi mai deştept şi mai bun decât umaniştii,
care şi-au făcut un dumnezeu din intelect şi educaţie. Prin asta nu vreau să dau apă la
moară ignoranţei şi lipsei oricărei capacităţi apologetice. Spun doar că, oricât de isteţ la
minte eşti, şi indiferent cât de bine pregătite sunt argumentele tale, până la urmă tot poţi
întâlni un ateu care este mai strălucit şi mai bine pregătit decât tine. Asta nu dovedeşte
decât vechea axiomă din Texas: “Nu există nici un cal care să nu poată fi călărit şi nici
vreun cowboy care să nu poată fi trântit.”
Oricum, dacă te bazezi pe răspunsul tău final, şi înveţi când şi cum să-l foloseşti, nu vei fi
înfrânt niciodată de filozofiile deşarte.
Aşteaptă până ei îşi vor cheltui toate energiile, până-şi vor fi terminat toată muniţia
intelectuală, şi apoi stai drept şi triumfător deasupra a ceea ce ei aşteaptă să fii tu
văicărindu-te înfrânt. Aşteaptă doar să termine ei. Aşteaptă până vor croncăni, “Ei, ce
părere ai despre asta?”
“Doar un cuvânt,” vei spune tu, fără vreo sugestie sau tremur în voce.
Ş I T O T U Ş I
“Ce?” vine întrebarea. “Ce ai spus?” Nu este un răspuns, ci o întrebare. Cel ce voia să te
pună în încurcătură este el confuz cu adevărat.
“Am spus, ‘Şi totuşi.’”
“Şi totuşi?”
“Da. După toate argumentele voastre. În ciuda capacităţii voastre intelectuale de invidiat.
La sfârşitul a tot ce aţi spus sau poate cineva să spună, cu toate acestea, temelia tare a lui
Dumnezeu stă nezguduită. Voi n-o puteţi clătina, eroda, dărâma, şi n-are nevoie s-o apăr
eu. Evident, eu nici nu sunt în stare să fac asta. Totuşi, temelia tare a lui Dumnezeu stă
nezguduită.”
Doamne, aceşti oameni sunt mai isteţi la minte decât mine.
Este adevărat, dar nu şi decât Mine.
Da, dar ei nu Te pot vedea.
Mă vor vedea.
Nu vor crede în Tine.
Vor crede.
Până atunci, ce să le spun? Nu mai am argumente.
Asta-i foarte bine.
Da, dar ce să le spun?
Spune-le ce spun şi Eu. Şi totuşi...
În acelaşi fel, când evenimente, evenimente teribile ameninţă să te copleşească şi să-ţi
rupă chiar temelia sufletească, aminteşte-ţi că încă ai un răspuns. “Totuşi, temelia tare a
lui Dumnezeu stă nezguduită.”
Vedeţi, ne place să ne gândim că lucrurile rele vin asupra altora, a celor mai răi, dar
realitatea este cu totul alta. De fapt, în Biblie nu ni se promite nicăieri o viaţă de
binecuântare desăvârşită, fără dureri, sau că doar cei răi vor suferi. Ploaia cade şi peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Ce putem spune, atunci? Cum putem răspunde când Satana râde de noi şi ne batjocoreşte
în sala de aşteptare din faţa salonului de terapie intensivă? Când el şi cei ai săi se veselesc
12
Ş I T O T U Ş I
În versetul care precede 2 Timotei 2:19, Pavel reaminteşte de învăţăturile stricate ale lui
Imeneu şi Filet, care erau o blasfemie, o necinstire a lui Dumnezeu, şi nimic altceva. În
modul său specific şi subtil, Pavel îi denunţă ca fiind o “gangrenă” pentru biserică şi
caracterizează doctrina lor ca “vorbării goale şi lumeşti.”
Pavel nu tratează, totuşi, sumar învăţătura lor greşită, ca fiind fără consecinţe. Astfel de
vorbării goale “răstoarnă credinţa unora,” şi Pavel, care nu se sfia să spună lucrurilor pe
nume, pune întreaga responsabilitate şi vină în spatele lui Imeneu şi Filet.
Întotdeauna vor exista între noi astfel de caractere gangrenoase ca Imeneu şi Filet. Din
păcate, ici şi colo ei vor răsturna credinţa unora. Dar nici gangrena învăţăturii lor false
nici pierderea tragică a celor care vor cădea din acest motiv nu vor schimba adevărul
etern. Răspunsul lui Pavel adresat hulitorilor era de fapt o salvă direct la linia de plutire a
corăbiei celui rău. A fost un răspuns succint, puternic şi perfect.
Pentru toţi împotrivitorii, pentru ateii isteţi, pentru cei elocvenţi şi pierduţi, pentru
sufletul tău disperat, pentru inima ta îndurerată, pentru toate nădejdile sfărâmate, pentru
visele neîmplinite şi dezamăgirile care fac să ţi se strângă inima, încă ai răspunsul de care
ai nevoie.
“Ştii tu...” încep proorocii să trăncănească ca fetele bătrâne când prind un subiect siropos
de bîrfă din care ciugulesc câte puţin. “Domnul va lua astăzi pe stăpânul tău deasupra
capului tău. Ilie va...”
“Sssst,” îi mustră Elisei. “Staţi liniştiti. Bineînţeles că ştiu. Oare Dumnezeul care
vorbeşte la Betel tace la Ghilgal?”
Problema cu proorocii din şcolile astea de prooroci, se gândeşte Elisei, este că se
transformă în stupi de bârfă spirituală forfotind de şoapte de felul “Ai auzit că...?” sau
“Ştii că..?” Proorocii în roiuri devin curând ca văduvele şi fetele bătrâne, se gândeşte el,
rămânând în urmă la înmormântări şi plecând ultimii de lângă mormintele femeilor.
“Ierihon,” zice Ilie când Elisei se apropie din nou, lăsându-i pe proorocii din Betel
nedumeriţi. “Trebuie să mă cobor la Ierihon, dar tu rămâi aici. Mai stai de vorbă cu ei.
Trebuie că te-ai săturat deja de compania unui bătrân.”
“Răspunsul meu a rămas acelaşi,” a răspuns Elisei destul de răspicat încât stăpânului său
să i se ridice o sprânceană. “Viu este Domnul că nu te voi părăsi.”
La Ierihon proorocii erau în fierbere. “Ştii că...?” Îl credeau oare surd la vânt, la Vocea
divină? “Astăzi,” adaugă unul, “astăzi Ilie va fi luat de la tine.”
“Staţi liniştiţi,” îi ceartă Elisei. Şi ei s-au tras înapoi, dar aruncau priviri lungi şi şopteau
între ei.
“Rămâi aici,” zice Ilie. “Eu trebuie să cobor până la Iordan. Domnul mă trimite până la
râu.”
“Voi merge cu tine. Înţelegi? Nimic nu mă va abate de la acest plan.”
“Vom vedea.”
La râu, Ilie şi-a luat mantaua şi a lovit cu ea, ca din întâmplare, apele, care s-au despărţit
în două la moment, ca un pepene lovit de un topor. Lui Elisei i s-a ridicat părul şi simţea
furnicături pe spate. Curând. Foarte curând. Ploaia înlocuieşte briza. Vocea se aude mai
tare.
“Cere ce doreşti,” îi spune Ilie. “Ştim amândoi ce se va întâmpla. Ce pot face pentru tine
înainte ca să fiu luat?”
“Să vină peste mine o măsură dublă din duhul tău!”
“Greu lucru ceri.”
Elisei era uimit. Niciodată, nici măcar odată în toate călătoriile lor nu l-a auzit vreodată
pe Ilie să vorbească de “un lucru greu.” Nici când a orbit o oştire, nici când a coborât foc
din cer, nici când a încuiat cerul—acelea nu au fost “lucruri grele.” Nici nimicirea casei
împăratului Ahab n-a fost “lucru greu.” Acum însă, o măsură dublă era “un lucru greu.”
“Totuşi,” zice Ilie, “dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, vei avea ce ai cerut.
Dacă nu, nu vei avea. Hai să mergem un pic mai departe. Să mai vorbim pentru ultima
oară.”
Dintr-o dată, direct către ei, înfricoşător şi irezistibil, s-a repezit un car cu patru cai, totul
numai foc. Nu erau o substanţă naturală în flăcări, ci erau ei de foc. Nava a trecut printre
ei ca un fulger, dar ochii lui Elisei erau ţintiţi la Ilie. Nu privi în altă parte! Nu privi
alături! Lasă carul de foc. Urmăreşte-ţi stăpânul.
Briza a devenit un Vânt iar Vocea un bubuit. Un ciclon învolburat l-a cuprins pe Ilie şi el
urca, mai sus, mai sus, mai departe, ascuns apoi de furia furtunii.
"Ilie!" s-a auzit o tânguire. "Părinte!"
Nici un vânt nici o voce nu l-au mângâiat pe Elisei. Tăcere. Tăcere asurzitoare.
Apoi a văzut: o haină aruncată grămadă. Sămânţa unei viitoare măreţii profetice. O
15
bucată de ţesătură roasă, tot ce mai rămas în urma uriaşului suit într-un vârtej de vânt.
Mantaua lui Ilie. Să îndrăznească? El ceruse un lucru greu. Ce anume i-a spus Ilie?
Ş I T O T U Ş I
Ş I T O T U Ş I
“Nu ţi se pare că vrea cam prea mult?” De câte ori am auzit asta! Însă teama de a nu cere
prea mult îi face pe mulţi credincioşi să ceară prea puţin. Dovezile biblice ne arată că
Dumnezeu este supărat mai tare pe cei timizi decât pe cei agresivi!
Nu doar aici, în întâmplarea cu mantaua, ci în tot cursul lucrării sale, Elisei a înţeles
valoarea faptului de a cere “lucruri grele.” Chiar şi pe patul de moarte, când a fost vizitat
de împăratul Ioas care a venit să-l plângă (2 Împ.13:14-21).Realizând că lacrimile
împăratului erau pe de o parte durere şi pe de altă parte frică de Sirieni, în lipsa
proorocului Elisei, omul lui Dumnezeu îi spune împăratului să tragă cu arcul pe fereastră.
Aceasta, îi exlică Elisei după ce a tras, este o săgeată de izbăvire din partea Domnului, o
săgeată împotriva Sirienilor. Elisei a presupus că Ioas îşi va da seamă că acesta era un
moment profetic, o combinaţie supranaturală de cuvinte, fapte şi credinţă.
“Acum,” îi zice el, “ia săgeţi şi loveşte în pământ.” Ioas a făcut aşa, a făcut aşa de trei ori,
lucru care l-a înfuriat şi l-a scandalizat pe Elisei.
“Trebuia să loveşti de mai multe ori. De ce te-ai oprit la trei? De ce n-ai dat de cinci? Sau
de şase? Acum îi vei bate pe Sirieni de trei ori. Trebuia să continui să loveşti mai mult,
până ai fi avut victoria deplină.”
Mulţi dintre noi nu lovesc destul, nu caută, nu plâng, nu se roagă şi nu cer destul. Elisei a
crezut, în mod evident, că afirmaţia sa profetică, “Aceasta este o săgeată de izbăvire din
partea Domnului împotriva Sirienilor,” îl va face pe Ioas să simtă în mod clar că Domnul
vrea să-i dea mult.
16
De multe ori credincioşii pierd momentul profetic din cauza insensibilităţii, al comodităţii
sau neatenţiei, şi ajung să ceară prea puţin. Când Dumnezeu îţi spune să loveşti—
LOVEŞTE—şi continuă să loveşti. Ţi se pare că rugăciunea din adâncul inimii tale este
în mare parte imposibil de a fi împlinită? Aşa a fost şi rugămintea de a primi o porţie
dublă din duhul celui mai mare prooroc al vremii de atunci.
Ş I T O T U Ş I
1. Fii sensibil la “lucruri grele” care sunt importante. Solomon a cerut înţelepciune,
Iaebeţ binecuvântare, Caleb a cerut un munte întreg, iar Elisei a cerut ungere de sus.
Lasă-L pe Dumnezeu să pună în inima ta dorinţa după “lucruri grele” şi pregăteşte-te
să le ceri. (Vezi 1 Împăraţi 3; 1 Cronici 4:10; Iosua 14; 2 Împăraţi 2).
2. Fii atent la momentul potrivit al lui Dumnezeu. Va fi un moment când uşa divină
către încăperea tronului se va deschide, şi tu vei ştii: Acesta este momentul să cer un
“lucru greu.” Ilie a spus, “Cere ce vrei să-ţi fac!” Cere! Fără ezitare, prinde momentul
prin credinţă.
3. Nu te lăsa distras. Întreabă-i pe cei mai mulţi din cei ce citesc Biblia, şi îţi vor spune
că Ilie s-a ridicat la cer într-un car de foc. Nu e aşa. Carul de foc a avut rolul de a-i
separa pe cei doi şi de a testa concentrarea lui Elisei. Dacă privirea lui Elisei ar fi
urmărit imaginea glorioasă a carului de foc şi a bidiviilor de flăcări, el ar fi pierdut
din ochi pe Ilie care s-a ridicat într-un vârtej de vânt. Aminteşte-ţi, oricât de grozav ar
fi carul de foc, dacă-ţi laşi ochii, mintea şi credinţa să se abată de la ţinta rugăciunii
tale, poţi pierde vârtejul de vânt care urmează. Dorinţa din rugăciunea lui Elisei a fost
să fie uns cu puterea lui Ilie. Carul de foc era altceva. Ilie era ţinta. “Dacă mă vei
vedea când voi fi răpit de la tine...” a spus Ilie. Acel “dacă” este de importanţă uriaşă
când este vorba de un “lucru greu.” Deci fii atent la ţintă.
4. Aminteşte-ţi că termenul de lucru greu este omenesc. Ce poate fi “mai greu” sau
“mai uşor” pentru Dumnezeu? A fost “mai greu” pentru El să facă un elefant decât un
şoarece? Este pentru El “mai greu” să vindece o anumită boală decât alta?
Cere “lucruri grele” de la Dumnezeu gândindu-te că Lui îi place credinţa, nu
gândindu-te că El ar fi intimidat când I se cer lucruri mari. “Greu lucru ceri...” a fost
părerea lui Ilie. “Greu lucru ceri...” se poate să fi fost mai degrabă un compliment la
credinţa lui Elisei, decât o plângere în legătură cu cererea lui.
Indiferent cum ar fi, cuvântul lui Dumnezeu prin Ilie a fost cu siguranţă clar.
Ş I T O T U Ş I
Cere-Mi.
Doamne, spui să cer; Îmi pare rău că Te deranjez.
Cere doar.
Doamne, n-aş vrea să fiu prea îndrăzneţ.
17
Ş I T O T U Ş I
18
“Cetatea noastră este aşa de tare,” se lăudau Iebusiţii, “că chiar şi cel mai slab
dintre noi o poate apăra.”
Când emisarii lui David au cerut armatei principale din Iebus să se predea,
răspunsul lor a fost iritant.
“Sunteţi încercuiţi,” a strigat trimisul lui David spre zidul cetăţii. “De ce să
suferiţi un asediu? Oricum veţi fi înfrânţi. David va intra în cetate mai devreme sau mai
târziu. Supuneţi-vă şi veţi trăi.”
“Orbii şi ologii noştri pot să apere această cetate,” au râs Iebusiţii. “Până nu trece
mai întâi de orbi şi de ologi... nu va intra David aici.”
“Mi-e teamă că au dreptate, Înălţimea voastră,” a şoptit discret un ofiţer la
urechea împăratului David.
“Se poate,” cugeta David. “Se poate.”
“Ar trebui să se întâmple o minune să putem cuceri Iebusul,” a mormăit un altul
cu pesimism.
Auzind aceasta David a părut că se luminează binişor. “Adevărat? Atunci poate că
acesta-i locul.”
“Ce loc?”
“Locul pe care-l caut de şapte ani.”
“Priveşte zidurile, domnule,” s-a tânguit un căpitan tânăr. “Această cetate nu va
cădea. Pur şi simplu nu va cădea.”
“Am auzit un cuvânt de la Domnul,” a şoptit David.
Toţi s-au aplecat către el. “Ce cuvânt, Maiestate?”
Ş I T O T U Ş I
opoziţie notabilă. Mărşăluieşte numai către Iebus, şi întâlneşti lupta. Poţi să stai la
Hebron în siguranţă, dar fără şansa unei victorii glorioase. Poţi avea o mare biruinţă la
Iebus, dar nu dacă stai confortabil şi la căldurică la Hebron.
A treia lecţie şi cea mai mare: nu există şansa producerii unui miracol până nu
este nevoie de el. Nu-i nici o nădejde de biruinţă grandioasă decât atunci când şansele de
reuşită sunt minime. Cei slabi şi fricoşi privesc la zidurile semeţe ale Iebusului şi văd o
înfrângere sigură. Cei plini de credinţă văd momentul lui Dumnezeu. Laşii mormăie
vorbe îndoielnice şi disperate. Cuceritorii spun, „Şi totuşi.”
David n-a fost inconştient de realitatea din faţa lui. Iebusul era acolo, era în mod
evident de necucerit, uşor de apărat chiar şi de orbi sau ologi. Negarea realităţii nu este,
aşa cum gândesc unii, acelaşi lucru cu credinţa. Observă punctele tari ale cetăţii
Iebusului şi enumeră motivele pentru care nu poate fi înfrântă. Haide, fii realist. Apoi,
după ce ai făcut asta, rosteşte cuvântul care biruieşte ceea ce este de nebiruit.
“Şi totuşi... aşa cum a căzut Iebusul, aşa va fi şi cu obstacolele care stau în faţa
mea.”
Satana vrea să te convingă că credinţa ta este pur şi simplu inutilă, la fel ca
planurile tale. El îţi va scoate în evidenţă cu mare bucurie toate punctele tari ale Iebusului
pe care le-ai remarcat şi tu—înălţimea zidurilor, rezistenţa porţilor şi tăria armatei
împotrivitoare.
Satana este dornic să-ţi explice situaţia ta deznădăjduită: Dependenţa de droguri
nu poate fi niciodată biruită. Nici o biserică nu s-a dezvoltat în oraşul ăsta. Reţelele de
bandiţi din jur nu pot fi oprite. Situaţia financiară este ireversbilă. Toate acestea sunt
doar variaţii ale aceleiaşi idei, că “orbii şi ologii ar putea ei singuri apăra Iebusul. David
nu va intra aici cu nici un chip.”
În faţa dificultăţilor de netrecut, a puterii superioare şi a opoziţiei peste seamă,
foloseşte vorba lui David, “totuşi.” După tot ce-ţi spune Satana pentru a te convinge de
înfrângerea ta, aminteşte-i de înfrângerea lui la Iebus.
În final, aminteşte-ţi că secretul căderii Iebusului poate fi o abordare creativă,
vizibilă doar ochilor credinţei. Frica îi orbeşte pe mulţi să nu vadă răspunsurile, dar în
faţa unei provocări la care raţiunea dă înapoi, există un răspuns dincolo de cuvântul
“totuşi.” Îndărătul unui punct tare al Iebusului era răspunsul către biruinţa lui David, şi el
l-a văzut.
Locuitorii din Iebus se simţeau în siguranţă chiar şi într-un asediu prelungit pentru
că aveau o sursă de apă. De pe Muntele Sionului, unde era zidită fortăreaţa era un canal
de apă secret până la izvorul Ghihon. Indiferent cât ar fi durat asediul, Iebusul n-ar fi dus
lipsă de apă. Dar acolo unde alţii au văzut un punct tare al Iebusului, David a văzut toată
slăbiciunea de care avea nevoie.
În orice proiect mare vor exista întotdeauna prietenii lui Iov să-ţi spună ce este
imposibil, ineficace, şi că, orice vrei să faci, vei sfârşi rău. Poate că este sau nu vorba de
preocupare sinceră cu privire la binele tău. Gelozia, invidia şi interesele ascunse pot
schimba asociaţi plini de preocupare în obstrucţionişti mânioşi.
21
Ce nume!
Îmi plac astea.
Îţi plac? Chiar?
Chiar Îmi plac. Îmi aminteşte de ceea ce am spus că trebuie să facă poporul Meu.
Doamne, Tu vorbeşti aşa?
Doar eu dau visele. Satana nu are vise şi nu poate naşte vise. Nu observi un vis în
acel nume?
Trebuie să recunoşti că este un pic prea grandios.
Şi totuşi.
Da, Doamne. Să fie binecuvântaţi ei şi visul lor în Numele Tău.
Aşa da.
Când bătălia pentru Iebus s-a terminat şi David a stat biruitor pe Muntele
Sionului, el a făcut anunţul uimitor că Iebusul va fi redenumit Ierusalim şi că va deveni
noua capitală a ţării.
22
Ş I T O T U Ş I
scufundat, lăsând pe suprafaţa apei diamante de lumină. Să pescuieşti ziua! Asta arată cât
de mult ştiu tâmplarii şi rabinii despre meseria asta.
Petru a strâns coarda ca să închidă mreaja şi a început să o tragă, dar nu uşor cum se
aştepta ci cu un efort care-i îndoia spatele. Nu se poate. Mreaja se apropia de suprafaţă,
iar soarele, asemeni unui râs zglobiu, se juca şi dansa deasupra trupurilor argintii care
încercau nebuneşte să sară afară, departe unul de altul şi de mreajă. Petru era încremenit.
Niciodată, nici în cea mai grozavă noapte de pescuit n-a făcut o captură ca asta. Nu era
ceva normal; era ceva supra...
Pe deasupra umărului L-a privit pe Rabi. Zâmbea oare? Avea o sclipire în ochi sau era
doar soarele? Peştele e peşte, a hotărât Petru. Nu văzuse sensul pescuirii în mijlocul zilei,
Totuşi, cât a prins acum era muncă de o săptămână. Da, chiar aşa.
Ş I T O T U Ş I
Lucrăm uneori cu iluzia întrucâtva apăsătoare că ascultarea este întotdeauna bucurie. “Să
fiu răstignit cu susul în jos? Oh, Îţi mulţumesc, Doamne. Cum să nu, cu bucurie. Ha, ha,
poate fi ceva mai fain?” Să nu cădem în absurd. Există locuri în care El ne duce sau ne
cheamă, poveri pe care ne cere să le ridicăm şi obligaţii aşa de obositoare încât nu au mai
mult sens ca pescuitul în miezul zilei pentru Petru.
Ne este permis, în ciuda a ceea ce zic unii, să ne explicăm lui Dumnezeu. El nu se supără.
Se părea că Isus n-a înţeles situaţia, şi Petru s-a dat peste cap să-I explice. Şi tu poţi face
asta. Dumnezeu te va lăsa să-I vorbeşti. El este suveran, nu rudimentar.
“Doamne, biserica asta nu este potrivită pentru mine. Eu am nevoie de o biserică care
creşte, în centrul oraşului.” “Doamne, ştiu că Tu mi-ai spus să-mi chem colegul la
adunare, dar el este ateu, şi încă unul foarte morocănos, om de nimic.” “ Doamne, ştiu că
Tu vrei s-o iert pe soacră-mea, dar Tu încă n-ai întâlnit-o pe soacră-mea.” “Ridică-te şi
umblă? Nu vezi, Doamne, că am picioarele strâmbe şi nu le pot folosi?”
Dumnezeu e mare. El nu este afectat sau descurajat de obiecţiunile, comentariile sau
explicaţiile noastre. Spune-I Lui totul. Sigur... că Lui îi scapă nuanţele subtile ale
problemei; din punctul Lui de vedere atât de limitat nu poate vedea ramificaţiile atât de
evidente ţie... deci spune-I-le. Sunt sigur că va aprecia ajutorul tău!!!
Totuşi, după ce termini de spus totul şi El stă doar la celălalt capăt al bărcii şi te priveşte,
trebuie să iei o decizie. Dumnezeu te ascultă, dar nu se va certa cu tine. El doar aşteaptă
muindu-şi degetul în apă în timp ce îţi studiază fizionomia. El ţi-a spus deja ce să faci. Tu
i-ai spus motivele pentru care n-are rost. Acum, ce vei face?
Ş I T O T U Ş I
Şi totuşi al ascultării necondiţionate aduce mai multe minuni decât ne putem imagina.
Podul de legătură dintre descurajarea noastră şi voia lui Dumnezeu este şi totuşi, iar de
cealaltă parte ne aşteaptă plase bombate pline cu binecuvântările Sale.
C. T. Studd avea peste cincizeci de ani, bolnav şi cu o nevastă invalidă. Nici un bord de
misiune englez nu s-ar fi gândit măcar să-l trimită în misiune, şi încă în cea mai
periculoasă regiune a Africii. Studd şi soţia sa Priscilla lucraseră pentru Domnul în India
25
şi după orice logică aveau acum nevoie de odihnă în Anglia. Dar Studd a auzit chemarea
Domnului să plece în Africa Centrală.
Necunoscută, fără hărţi, cu tulburări în multe locuri, violentă şi plină de boli tropicale,
Africa Centrală din secolul al nouăsprezecelea era considereată un “cimitir al
misionarilor.” Dacă Dumnezeu chema pe cineva acolo, cu siguranţă nu pe un englez în
vârstă, infirm, fără sprijin din partea vreunui bord de misiune. Dumnezeu nu-l va chema
pe un astfel de om să-şi lase nevasta ţintuită la pat în Anglia să se roage, să scrie scrisori
şi să adune sprijin financiar pentru soţul ei.
Răspunsul lui Studd? Şi totuşi. Studd s-a dus acolo, şi Dumnezeu i-a asigurat nevoile, şi
trezirea spirituală a venit în Africa Centrală. Nu şi-a văzut soţia timp de doisprezece ani.
A fost frecvent criticat, subiect de controversă, dar folosit cu tărie de Dumnezeu.
Există o altă realitate care aşteaptă după şi totuşi al ascultării. Nu trebuie s-o facem tema
centrală, dar este şi ea o componentă a întregului. Binecuvântările. Binecuvântări
miraculoase, supranaturale, abundente, aşteaptă să umple mrejele celui trudit din cale-
afară care, în ciuda tuturor lucrurilor, mai aruncă odată mreaja, exact cum i se cere.
Când Petru şi-a tras mrejele afară, erau în mod miraculos pline. Petru a recunoscut
imediat că este vorba de o pescuire miraculoasă şi a fost mai deschis ca niciodată să audă
un cuvânt care să-i schimbe destinul. Asta nu înseamnă că trebuie să facem cu Dumnezeu
un târg de felul: “Bine, bine, Te voi asculta, dar fă bine şi umple-mi plasele!”
Nonsens! El vorbeşte; noi ascultăm—punct. Cu toate acestea, trebuie să spunem că
ascultarea eliberează puteri miraculoase. Zidurile Ierihonului n-au căzut doar prin
credinţa din inima lui Iosua, ci şi prin credinţa din picioarele lui şi ale armatei sale. În
mod frecvent se întâmplă astfel: cu cât porunca este mai imposibilă cu atât minunea este
mai mare.
Nu ne uita la soarele care străluceşte luminând apele şi la improbabilitatea de a prinde
ceva. Uită-te dincolo de suprafaţă. Priveşte cu ochii credinţei, şi aruncă odată mreaja. Mai
întâi este şi totuşi. Doar apoi vine minunea.
Va veni un punct, un moment cumplit de dureros, când noi, de la un capăt al bărcii, vom
privi fix în ochii nemişcaţi ai Domnului Hristos şezând calm la celălalt capăt şi cerându-
ne să acţionăm, să ascultăm, să lucrăm sau să sacrificăm în ciuda tuturor raţionamentelor
fireşti. Nu, nu vor fi impulsuri nebuneşti ale unui om dezechilibrat din punct de vedere
emoţional. Un om religios dar cu gândirea rătăcită se poate duce câteodată spre moarte
lăsând în urmă, pe ţărmul mării, un bilet în care să afirme că Dumnezeu i-a cerut să
umble pe ape. Acela nu este “şi totuşi” al credinţei, ci doar o presupunere.
Când, asemeni lui C. T. Studd, sfinţii maturi, căliţi, au primit un cuvânt de la
Dumnezeu şi apoi, după ce s-au luptat, după ce I-au spus lui Dumnezeu tot ce simţeau,
după ce I-au prezentat toate argumentele posibile şi obiecţiunile lor, El a rămas în
continuare neschimbat în cerinţa Lui, mai este un singur cuvânt care să-i treacă de la
rezistenţă la acţiune. Aminteşte-ti, tu nu trebuie să înţelegi ce ţi se cere, să fii încântat sau
măcar să-ţi placă. Tu doar trebuie să arunci mreaja, indiferent ce simţi.
Ai auzit vocea lui Dumnezeu să faci un lucru greu şi aparent nerealist? Nu-ţi face
probleme. Eşti într-o companie excelentă. Moise era un octogenar bâlbâit când
Dumnezeu l-a chemat să se întoarcă în Egipt, în Egiptul unde pe capul lui era pus un preţ.
Avraam era însurat cu obligaţii când Dumnezeu l-a chemat să iese şi să plece, fără să ştie
măcar încotro se va duce. David Wilkerson era păstorul unei adunări de sat, fără
experienţă în mediul urban, când Dumnezeu l-a chemat să lucreze între găştile din New
26
York. Părintele Damien a fost un preot tânăr şi sănătos, fără obligaţii bisericeşti, când
Dumnezeu i-a spus să se ducă să trăiască între leproşi, unde în cele din urmă a contractat
boala şi a murit. Şi nimănui, nici chiar la maica Teresa, nu i-a făcut plăcere să îngrijească
de nenorociţii murdari şi bolnavi în stadiu terminal din India. De ce a pus-o Dumnezeu
să-şi irosească energiile între muribunzi când cei vii au atâtea nevoi?
Doamne, Petru a fost diferit de noi.
Nu, nu era.
Nu era? Dar Iosua? El cu siguranţă era diferit, aşa e?
Nu.
Pavel, atunci.
Greşit.
Ilie?
Ca şi voi.
Ei bine, cum de au făcut atunci atâtea minuni?
Pentru că atunci când Eu am poruncit, ei au răspuns.
Ce Ţi-au răspuns, Doamne?
Ş I T O T U Ş I
Când eşti prea obosit, prea bătrân, prea tânăr, sărac sau prins cu obligaţii pentru lucrarea
Domnului, spune-i Lui despre acestea toate. Spune-i Lui despre nopţile lungi şi negre de
pescuit fără rezultat. Spune-i că te doare spatele şi braţele şi că, oricum, în lacul unde te
găseşti peştii nu muşcă ziua şi că eşti suprins că El nu ştie asta. Spune-i Lui toate acestea.
Apoi priveşte în ochii Lui minunaţi, liniştiţi, senini, şi spune:
Ş I T O T U Ş I
“Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar[totuşi] nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am
crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua
aceea.”
28
Ş I T O T U Ş I
Satana şi-a repetat argumentele, şi-a memorat bine lecţia, şi nu pierde niciodată ocazia de
a-şi înfinge pumnalul adânc în ţesutul moale, fără apărare, al durerii noastre. “Vezi,” zice
el, ”ce este Dumnezeul tău. Vezi cum e. Te lasă să munceşti ca un rob, să-şi deşarţi
inima, să predici până cazi, să te rogi fără încetare, şi apoi te răsplăteşte cu o ruptură în
biserică, cu bătrâni mânioşi şi oi turbate care sunt în stare să te rupă în bucăţi. Poţi să zici
că nu-i aşa?”
“Nu pot.”
“Suferi sau nu suferi?”
“Sufăr.”
“Şi ce ai de zis în faţa acestor încurcături fără capăt?” te ia el în râs.
Ş I T O T U Ş I
Dacă pe o parte a acestui mare cuvânt se află confuzia şi rana noastră, ce este oare de
cealaltă parte? Noi stăm neclintiţi lângă cuvântul “totuşi.” De o parte a cuvântului este
greutatea străduinţelor noastre aparent nerăsplătite, atât de copleşitoare în densitatea lor.
De alta este un adevăr biblic neschimbat şi care nu poate fi schimbat.
29
În 2 Timotei 1:12, Pavel ne prezintă un imn format din două părţi, care urmează lui "dar
[totuşi] nu mi-e ruşine." Fiecare din cele două părţi este, prin sine însuşi, minunată.
Împreună sunt magnifice:
1. Pavel spune, “Ştiu în cine am crezut...” În mijlocul încercării focului, faptul că ştii
cine este Dumnezeu rămâne adevărul mare, infinit mai mare decât ceea ce se
întâmplă. Pune-ţi credinţa în minunile lui Dumnezeu, şi vei fi pregătit în faţa atacului
celui rău. Ancorează-ţi sufletul în Dumnezeul minunilor şi împrejurările nu-ţi vor
putea clinti nădejdea. Cel în care ai crezut s-ar putea să-ţi fie într-o zi singurul sprijin.
Dar îţi va fi de ajuns.
2. “...şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua
aceea.” Viaţa ta, credinţa ta şi faptele făcute pentru Hristos din dragoste nu sunt
pierdute în faţa lui Dumnezeu, ca sub un morman de hârtii pe o masă dezordonată.
Indiferent de ce gândeşti chiar acum, sau ce-ţi ţipă Satana în ureche, Dumnezeu, cu
grijă şi dragoste, păstrează tot ce I-ai dat în mâini. Nimic nu este pierdut. Nimic nu
este nici măcar rătăcit pentru un timp. În acea zi, în zorii minunaţi ai revelării depline
a adevărului, totul va fi chiar acolo, în mâinile Lui.
Această parte a pasajului poate fi foarte bine citită exact invers,”Ştiu în cine am crezut. Şi
sunt încredinţat că El are putere să păzească ce mi-a încredinţat până în ziua aceea.”
Citit astfel acest cuvânt aduce o asigurare dulce că Dumnezeu nu va pune peste noi nici o
povară, chemare, responsabilitate sau lucrare pe care să le lase din mâna Sa.
Responsabilitatea ultimă a rezultatului nu este a mea—ci a Lui. Responsabilitatea mea
este de a aşeza din nou, intenţionat, în mâinile Sale ceea ce El mi-a dat.
Acest lucru nu este valabil doar pentru misionarii care mor în lucrare, ci pentru toţi cei
care se simt fără apreciere în viaţă. Pentru mama ale cărei sacrificii zilnice sunt nebăgate
în seamă de cei pentru care trudeşte. Pentru tipul de soţ şi tată obişnuit, fără strălucire şi
creativitate deosebite, care plăteşte ratele, care sapă grădina din spatele casei şi se duce la
şedinţele cu părinţii. Pentru fostul şef care se întreabă dacă foştii săi subalterni îşi mai
amintesc sau apreciază eforturile sale de a-i ţine pe stalele de plată prin trei perioade de
recesiune. Pentru învăţătoarea plină de dedicare creativă, dintr-o şcoală săracă, care-şi
risipeşte energia cu nişte barbari ticăloşi cărora nici în cot nu le pasă de eforturile ei
eroice de a aprinde o scânteie de viaţă în ei.
În vacarmul batjocoritor al acuzaţiilor demonice de pierdere de timp, noi putem şopti acel
cuvânt măreţ care pune vrăjmaşul pe fugă şi transformă în sărbătoare vieţile celor lipsiţi
de apreciere.
Ş I T O T U Ş I
Eu ştiu cine este Dumnezeul meu, şi sunt pentru veci convins că El nu va lăsa nimic să
rămână nevăzut şi nerăsplătit. Când Satana înfăşoară încet vălul mohorât, dar aşa de
molatic, al auto-compătimirii în jurul umerilor noştri căzuţi în jos şi începe să ne
şoptească în ureche, nu trebuie să-l lăsăm să-şi sfârşească propoziţia.
“Ce zici de toate...?”
Totuşi.
“Cine-ţi va plăti toate...?”
30
Şi totuşi.
“Uită-te, au uitat toată...”
Ş I T O T U Ş I
31
Nu există nimeni undeva în lume, în orice circumstanţă de groază, la care să fie imposibil
să ajungă Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul Său. Un preot hindus L-a întâlnit pe Domnul
Isus într-un vis, a primit o minune de vindecare a soţiei sale şi a devenit evanghelist
creştin uns cu putere. Fiul unui lider al partidului comunist chinez, lucrând la lucrarea de
doctorat, a consultat nişte referinţe biblice care pentru el n-aveau nici un sens. Singura
Biblie la care a avut acces era cea păstrată în secţiunea pornografică a bibliotecii de stat
locale! Acolo în mijlocul murdăriei, zi de zi, a găsit curăţire şi mântuire. Astăzi, din
Filipine, el transmite Evanghelia în limba chineză pentru milioane de oameni care
aşteaptă în întuneric.
În New York am întâlnit o evreică în vârstă care L-a întâlnit pe Domnul Hristos pe când
stătea singură în faţa televizorului ascultând o predică rostită de cineva. Chiar căderea
morală ulterioară a acelui om n-a putut să zguduie siguranţa mântuirii ei. Era o
supravieţuitoare a Holocaustului, înconjurată de un zid cultural impenetrabil, a cărei
întreagă viaţă şi istorie şi toate relaţiile pe care le avea făceau categoric imposibilă
convertirea ei la creştinism. Cum putea ea să audă Cuvântul? Cum putea să creadă?
Ş I T O T U Ş I
Aceasta constituie o mare nădejde pentru toţi creştinii care se roagă, aşteaptă, suferă
pentru cei iubiţi care-şi urmăresc himerele prin străinătăţi. Observi mulţimea în care se
învârt, atmosfera şi timpurile, şi disperarea îţi loveşte ca un pumn credinţa. “Uite,” spune
tatăl minciunilor, “fiica ta este lesbiană, înconjurată de lesbiene şi ascultă doar de
lesbiene. Cum va ajunge să audă, cu atât mai mult să se pocăiască şi să se întoarcă
acasă?” Aminteşte-ţi, ea nu este o candidată mai puţin probabilă decât cei ce au crezut
mesajul lui Pavel pe Câmpul lui Marte.
Dionisie şi Damaris au oameni reali, indivizi cu nume adevărate, înconjuraţi de eterul
înăbuşitor al intelectualităţii care îngustează mintea, şi de lipsa de moralitate stoică. În
ciuda tuturor acestor condiţii, ei au crezut. De ce nu şi fiica ta? Aminteşte-ţi că fiica ta are
ceva ce Dionisie şi Damaris n-au avut—pe tine în rugăciune şi rostind cuvântul credinţei.
Totuşi, unii au crezut.
Un milion de americani se ofilesc în închisoare în timp ce tu citeşti această frază. Ei sunt
îndărătul unor ziduri groase de îndoială, frică, violenţă, rău demonic, demenţă zdrobitoare
sau a unui sistem juridic dezumanizant. Dar acele ziduri nu-l pot ţine afară pe Duhul
Sfânt. Mulţi din spatele acelor ziduri vor trăi întreaga viaţă în crimă şi corupţie. Cei mai
mulţi nu vor scăpa poate de întunecimea şi sclavia care i-a făcut să ajungă aşa de jos.
Totuşi, unii au crezut.
Ai pe cineva drag la închisoare? De ce nu ar fi el Dionisie din penitenciarul acela? De ce
n-ar fi fiica ta fugită de acasă Damaris de pe străzi, care lasă drogurile şi prostituţia şi se
întoarce acasă la tine şi acasă la Dumnezeu?
Unii vor crede. Nu este nici un motiv pentru care ai tăi să nu fie printre acei “unii.” Când
cel rău, sau când mintea ta foarte activă, îţi va pune în faţă tabloul oribil al robiei de
compătimit a copilului sau fiicei tale, întoarce-i-l în faţă. Da, cei mai mulţi din Atena L-
au respins pe Hristos. Cei mai mulţi de pe Câmpul lui Marte au râs. Cei mai mulţi,
aproape toţi, au întors spatele Evangheliei şi lui Pavel. Cu toate acestea, Dionisie şi
Damaris au crezut. Şi dacă ei au crezut, atunci oricine poate crede.
33
În zilele vechi şi triste, când Cortina de Fier atârna încă deasupra Europei, am călătorit
odată lângă două fete de liceu din Cehia în avionul de la Amsterdam la Londra. Am citit
pentru o vreme Biblia, fără să realizez că una din ele mă observa. Când am închis-o, a
întins mâna şi cu vârful degetului a urmărit crucea aurită de pe copertă.
Uşor a şoptit un singur cuvânt care am presupus că însemna “cruce.” L-am repetat în
limba ei cât am putut de bine, apoi am arătat cu mâna către inimă şi am spus un cuvânt în
engleză: “Creştin.” În acel moment s-a apropiat şi colega ei, şi apucând-o de braţ a
început s-o certe ca o vânzătoare de tarabă. După care prima fată a păstrat tăcerea şi mi-a
evitat privirea tot timpul până la Londra.
În aeroportul din Londra, pe când ne adunam lucrurile ca să coborâm din avion, prima
din ele căuta de zor în poşetă în timp ce viespea ei de însoţitoare s-a repezit pe culoar cu
un avânt slavic. Fiind sigură că nu poate fi observată, cea dintâi s-a întors către mine, şi-a
pus mâna pe inimă şi a repetat singurul cuvânt englezesc pe care-l rostisem şi eu:
"Creştin."
Sovieticii se lăudau că au stârpit creştinismul îndărătul cortinei de fier. Satana nu mai
putea de bucurie că stăpâneşte un întreg continent în întunecime spirituală, iar îndoielnicii
au tras concluzia că întunericul întins în bloc pe întreaga Europă de Răsărit era
impenetrabil. Totuşi, unii—mulţi, mii şi mii—au crezut. Când a căzut Cortina de Fier i-
am găsit acolo, aşteptând întâlnirea cu fraţii lor din Apus.
Te rogi tu pentru o persoană, pentru o naţiune sau pentru un grup de oameni? Încearcă să
faci asta. În loc de o perdea de bombe la întâmplare, încearcă o bombă, una, dar una de
precizie. Dumnezeu ştie pe acel care aşteaptă mântuirea, de cealaltă parte a lui “totuşi.”
“Unii au crezut.” Concentrează-ţi rugăciunile credinţei spre acei “unii.” Dacă fiul tău din
închisoare a rămas împotrivitor Evangheliei, încearcă să te rogi pentru cineva din
apropierea lui—colegul lui de celulă, un duşman al lui sau chiar una din gărzi—ca aceştia
să fie atinşi de Cuvânt.
Te rogi pentru un grup de oameni neevanghelizaţi? Încearcă rugăciunea lui “totuşi.”
O, Doamne, Tu cunoşti cine din această ţară sau din acest grup este gata să creadă în
Tine. Cel rău a orbit pe mulţi, şi totuşi, unii vor crede. Doamne, ocupă-Te prin puterea
34
Duhului Sfânt, de acei “unii,” ca mai târziu şi cei mulţi să Te poată vedea şi să poată
crede în Tine.
Eşti descurajat de aparenta nerodnicie a lucrării tale? Au crezut doar foarte puţini? Eşti
într-o companie excelentă. În Atena Pavel a lăsat doar câţiva credincioşi. Roagă-te
această rugăciune a lui “totuşi.”
O, Doamne, efortul meu este aparent fără rezultat. Mărturisesc că mă simt descurajat.
Cel rău pare să fie mai tare. Şi totuşi, unii au crezut în Atena şi unii vor crede şi aici.
Condu-mă la ei şi pe ei la mine. Fie ca bucuria mea să nu fie în numărul lor, ci în
numele lor. Doamne, dacă nu pe toţi Atenienii, ajută-mă să-i câştig pentru Tine măcar
pe Dionisie şi pe Damaris.
Satana râde de o astfel de rugăciune, însă tu ai chiar cuvântul de care e nevoie ca să-i
închizi gura. Foloseşte-l.
Ş I T O T U Ş I
35
Părinţii noştri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu şi-au adus
aminte de mulţimea îndurărilor Tale, şi au fost neascultători la mare, la
marea Roşie.
—PSALMUL 106:7
Ş I T O T U Ş I
... El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui, ca să-şi arate puterea. A
mustrat marea Roşie, şi ea s-a uscat; şi i-a trecut prin adâncuri ca
printr-un pustiu. I-a scăpat ...
—PSALMUL 106:8-10
Ş I T O T U Ş I
De două ori în primele patruzeci şi patru de versete ale Psalmului 106 “şi totuşi”
al îndurării divine iese la suprafaţă în mod glorios în marea de murdărie şi păcat. Mocirla
păcatelor, urâciunea şi degradarea mustesc la suprafaţa psalmului. Ar fi un psalm
insuportabil, dacă n-ar exista cele două puncte din care se poate observa harul
răscumpărător, în versetele 8 şi 44.
“După tot ce am făcut,” zice psalmistul, “în ciuda mizeriei scârboase cu care ne-
am mânjit, în ciuda necredincioşiei noastre, a nestatorniciei, trădării şi alunecării,
Dumnezeu încă are un cuvânt de spus. După toate păcatele evreilor din timpul exodului,
urmează un cuvânt.”
37
Dar [Totuşi] El le-a văzut strâmtorarea, când le-a auzit strigătele. Şi-a
adus aminte de legământul Său şi a avut milă de ei, după bunătatea Lui
cea mare: a stârnit pentru ei mila tuturor celor ce-i ţineau prinşi de
război.
—PSALMUL 106:44-46
Poate că cel mai plin de nădejde şi încurajator totuşi din întreaga Biblie este acela
al harului lui Dumnezeu în ciuda păcatului nostru. Dacă Dumnezeu ar fi orb sau senil,
disponibilitatea Lui de a ne ierta şi a ne răscumpăra n-ar fi nici pe departe atât de
minunată. Dar Dumnezeu ne spune că vede totul, ştie totul, nu-i scapă nimic, urăşte
păcatul pe care-l înfăptuim, şi cu toate acestea, sau în ciuda tuturor acestor lucruri, El
găseşte în caracterul Său divin un “şi totuşi” care ajunge la noi în gunoiul şi mocirla
omenească.
Din păcate există în Scriptură şi un “şi totuşi” invers.“ Dumnezeu spune, “În
ciuda păcatului lor, Eu îi iert.” Într-o mare varietate de texte, bunătatea lui Dumnezeu
este celebrată în liste detaliate şi glorioase, fiind urmate în schimb de...
Dar [Şi totuşi] copiii lui Israel n-au izgonit pe Gheşuriţi şi pe Maacatiţi
[cum li se poruncise]...
—IOSUA 13:13
Numai că [şi totuşi] înălţimile n-au fost îndepărtate: poporul tot mai
aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi.
—1 ÎMPĂRAŢI 22:43
***** Notă: În traducerea în limba română, acelaşi cuvânt, “totuşi” sau “cu
toate acestea” este tradus uneori cu “dar” sau “însă.”
Ş I T O T U Ş I
Cât de asemănător este şi totuşi al lui Irod şi cele din Psalmul 106 cu ale noastre.
Dureroasă şi alarmantă, această listă este ca o palmă usturătoare peste faţă, ca un cui în
coastă pentru a ne aminti că după fraza, “Ştiu că nu e bine să fac (greşeala) (păcatul)
(tâmpenia) (pune cuvântul tău propriu aici)—NU trebuie să mai punem nici un totuşi.
39
Vestea bună este că după ce am terfelit orice cuvânt, Domnul îl poate răscumpăra
şi recupera. Noi îl folosim pe totuşi pentru a ne scuza păcatul; Dumnezeu îl foloseşte
pentru a-şi arăta îndurarea şi harul.
Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea, şi nu vor umbla după poruncile
Mele, dacă vor călca orânduirile Mele şi nu vor păzi poruncile Mele,
atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri;
Ş I T O T U Ş I
Dar [Şi totuşi] Îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine în
vremea tinereţii tale, şi voi face cu tine un legământ veşnic.
—EZECHIEL 16:60
Psalmul 106 nu lasă dubii în problema păcatului. Dar după expunerea păcatelor,
psalmistul ne aminteşte că există o speranţă. După toată ticăloşia noastră, după ce păcatul
este înfăptuit şi înregistrat, totuşi „El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui” (v.8) este rostit
aşa de simplu şi înfăptuit aşa de grandios!
Doamne, am păcătuit.
Am văzut totul.
Ne simţim aşa murdari.
Sunteţi murdari.
40
Ş I T O T U Ş I
41
Ş I T O T U Ş I
Oh, iar acel cuvânt. Doamne, este minunat felul în care Tu îl foloseşti, însă de
data aceasta n-ai nimerit-o prea grozav. Ne-ai înşirat o listă de lucruri teribile care vor
veni asupra noastră. OK, OK—suntem pregătiţi. Suntem gata să trecem prin orice alături
de Tine. Şi apoi ne spui, “Totuşi.” Suntem încă pe aceeaşi pagină, dar cu siguranţă parcă
ai vrea să ne spui că...
Cum să ne fie de folos să pleci, mai ales când ne-ai avertizat că va trebui să
trecem prin atâtea? Suntem în stare de orice, vom răbda oricât de mult câtă vreme Te
putem vedea şi suntem cu Tine. Dar dacă pleci şi vin asupra noastră toate acele rele, nu
vom fi în stare să le purtăm.
Mă veţi vedea arestat, răstignit, mort şi îngropat. Să continuaţi a Mă vedea nu vă
va face mai tari. Slăbiciunea şi laşitatea voastră vor fi şi mai mari. Nu vă va fi de folos
să Mă vedeţi.
Doamne, niciodată, niciodată nu Te vom trăda!
Credeţi-Mă, Mă veţi trăda. Totuşi, nu-i nimic. Vă voi arăta astfel cât de slabi şi
fireşti sunteţi. După o astfel de auto-dezamăgire veţi dori să primiţi Duhul Meu cel Sfânt.
Aveţi atâta nevoie de acest Duh, nu exterior, nu extra-personal, ci să fie înlăuntrul
vostru, ca suflarea, să vă dea putere şi autoritate. Vă este deci de folos, chiar dacă
înţelegeţi asta sau nu, să Mă duc de la voi.
Nu suntem de acord. Nimic nu e mai bine decât Tu cu noi, aici.
Totuşi.
Ai mai spus odată acest cuvânt.
Nu este în ciuda a ceea ce trebuie să suferim, ci chiar din cauza asta, că plecarea
lui Hristos dintre ucenici era necesară Bisericii, şi nouă, tuturor celor credincioşi care
trebuie să trecem prin respingeri şi moarte, moarte de diferite feluri, după cum a prevestit
Isus în Ioan 16:1-2. De fapt, nimic, nici un alt cuvânt în tot Noul Testament, nu descoperă
mai bine importanţa pe care a dat-o Isus primirii de către noi şi umplerii noastre cu Duhul
Său cel Sfânt decât cuvântul...
Ş I T O T U Ş I
Isus, omul, persoana istorică, fizică, nelimitat în putere, a fost profund limitat în
spaţiu şi timp. Pe când era în trup nu putea fi decât într-un loc odată. Da, era cu apostolii
în Ierusalim. Bine de ei, dar ce putem spune despre Britani, care pe acele vremuri se
vopseau cu albastru şi se închinau la copaci, sau de poporul Maya care practicau
sacrificiile umane? Un Isus fizic în Ierusalim însemna că nu putea fi nici un Isus în
Mazatlan sau în altă parte în lume.
A fost şi este de folos pentru întreaga lume pierdută să se ducă Isus şi să trimită
Duhul Său cel Sfânt. Oriunde este biserica umplută de Duhul, este Isus. Soarele nu apune
niciodată deasupra trupului lui Hristos. Mai întâi lumea avea nevoie de un Mântuitor, Dar
odată sfârşită această lucrare, Isus ştia că lumea—întreaga lume, nu doar Ierusalimul sau
Betleemul sau Samaria sau un alt loc în care putea El fi la un moment dat—întreaga lume
avea nevoie de prezenţa Sa, de Trupul Său, de atingerea Sa, de Cuvânt, de Kerygma, de
Harul lui Hristos. Asta însemna că el trebuia să moară, să fie semănat în pământ ca o
sămânţă, apoi să fie ridicat, înviat, sculat ca un trup cu multe mădulare.
zis: "A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat, vă
spun, că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare,
rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.
—IOAN 12:20-24
Evident, în acest pasaj “roadă” înseamnă Trupul Său plin de Duh Sfânt, Biserica
Sa, care să slujească aşa cum El, în trup, n-ar fi putut sluji în toată lumea în acelaşi timp.
Acum, din pricina Duhului Sfânt, nici unul dintre Neamuri, de oriunde de pe pământ, nu
trebuie să stea afară dorind să-L vadă pe Isus.
Însă aici nu este vorba doar de geografie. Implicaţia mai importantă, mai
profundă, se află în cuvintele care urmează imediat după “Totuşi.” “Vă este de folos.”
“Vă este” se referă la apostoli, la comunitatea credincioşilor de la momentul răstignirii şi
la toţi credincioşii din decursul veacurilor.
Nu doar pentru cei păcătoşi, ci şi pentru cei mântuiţi, era de folos să se ducă
Hristos şi să trimită Duhul Sfânt. Pentru două motive. Primul este că, la fel ca şi în cazul
celor pierduţi, pe câţi credincioşi ar fi putut el să-i mustre zilnic, să-i înveţe, să-i mângâie
sau să-i încurajeze? Cât de mare ar fi trebuit să fie încăperea sau cât de mare ar fi trebuit
să fie templul care să-i cuprindă pe toţi care ar fi avut nevoie de învăţătura sau atingerea
Sa la un moment dat?
Mai mult, şi încă mai important, Hristos cu noi, chiar vizibil, prezent fizic cu noi,
n-ar fi putut face tot ce poate face duhul în noi. Atât este de mare lucrarea interioară a
Duhului Sfânt, atât de extraordinară puterea Sa, atât de generoase darurile Sale, atât de
sfinţitor focul Său încât era de folos pentru noi ca Hristosul fizic să se reîntoarcă în cer.
Asta înseamnă că pentru toţi cei care întreabă, “De ce să mă rog să fiu umplut cu
Duhul Sfânt?” răspunsul este mai mult decât evident. Răspunsul scurt este, pentru că Isus
a privit acest lucru ca fiind aşa de important încât a socotit de folos ca El Însuşi să plece,
chiar dacă astfel nu mai putem vorbi cu El gură către gură, nu-L mai putem vedea şi nu-L
mai putem atinge.
Ş I T O T U Ş I
O frică excesivă a credincioşilor că „vor auzi un cuvânt” contrar Bibliei, sau care
vine din firea lor pământească sau chiar de la cel rău, şi că vor urma acest cuvânt, îi face
pe mulţi din ziua de azi să nu mai asculte deloc şoapta Duhului Sfânt. Totdeauna vor
exista şarlatani şi excroci, dar să nu-i lăsăm să ne intimideze astfel încât să devenim surzi
din punct de vedere spiritual. Cazurile de filfizoni super-spirituali care cred că au acces la
telefonul roşu direct cu cerul, nu invalidează promisiunea Domnului Isus că Duhul Sfânt
va fi învăţătorul nostru. Duhul Sfânt n-a plecat nicăieri şi n-a amuţit.
În cursul unui zbor recent din Los Angeles, pasagerul de lângă mine a fost
încântat să afle că amândoi suntem lucrători. S-a întunecat însă când a auzit că eu
fusesem ordinat într-o adunare penticostală. Într-un moment a fost în ofensivă şi a început
o serie de interogări.
“Te rog,” l-am rugat, “să nu ne certăm. Nu vreau o dezbatere teologică chiar
acum.”
“Nu,” a insistat el, “răspunde-mi doar la o întrebare. Crezi sau nu crezi că de la
încheierea canonului (completarea Bibliei) Duhul Sfânt încă vorbeşte? Noi credem că
Scripturile sunt întregul echipament pentru călăuzire şi instruire. Credeţi că oamenii încă
pot să audă astăzi glasul lui Dumnezeu?”
“În regulă,” am oftat eu. “Dacă-mi răspundeţi şi dumneavoastră la o întrebare vă
voi răspunde şi eu. Sunteţi slujitor al Evangheliei. Aţi fost chemat să predicaţi, sau v-aţi
luat singur această slujbă?”
“Am fost chemat,” mi-a răspuns el.
“Cine v-a chemat?” l-am întrebat.
Răspunsul lui a fost memorabil. Nimic, nici un cuvânt. Nada, ar zice spaniolul.
Doar şi-a întors privirea către geam şi nu mi-a mai adresat nici un cuvânt. Ei bine, cel
puţin am avut parte de o călătorie liniştită.
Ş I T O T U Ş I
10
Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o
odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinlăuntru
temeri.
—2 CORINTENI 7:5
Chiar şi în mijlocul epistolei cele mai pline de durere din tot Noul Testament, există
cuvântul... totuşi.
Cu siguranţă Duhul Sfânt este Mângâietorul, dar persoanele umplute de Duhul într-
o comunitate aduc mângâiere celorlalţi.
Un prieten care şi-a trimis fetiţa la culcare a auzit-o scâncind şi s-a dus să vadă ce
este.
“Care-i necazul, iubiţica mea?”
“Tati, mi-e frică aici singură.”
“Dar nu eşti deloc singură,” i-a explicat el. “Domnul Isus este chiar aici lângă tine.”
“Ştiu,” s-a plâns ea mai departe. “Dar vreau aici lângă mine pe cineva la care să-i
pot atinge faţa.”
47
Iar soţiile răspund înapoi în cor: Doamne, Tu vezi. Tu vezi cum sunt soţii noştri.
Sunt aşa de nespirituali, atât de fireşti şi... ei, bine... atât de omeneşti. Ei nu înţeleg că
nouă ne place să-Ţi aducem Ţie laudă.
Trebuie să învăţaţi să vă placă să-i lăudaţi şi pe ei. Ei au nevoie de asta. Doresc
asta.
Şi soţiile răspund: Nu ni se pare prea spiritual să facem asta, Doamne.
Credeţi-Mă pe Mine: este.
Şi soţii, ca un ecou, răspund înapoi: Acum, Doamne... Acum vezi cum sunt ele?
Ştiu cum sunt ele.
Dar soţiile răspund în cor: Doamne, e atât de greu să-i iubim şi să-i lăudăm.
Iar soţii se aud şi ei spunând: Noi nu ştim cum să le iubim şi să le lăudăm.
Ş I T O T U Ş I
49
11
Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece
cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu
tot ce este pe el, va arde.
—2 PETRU 3:10
Asta nu înseamnă că în 2 Petru este descrisă bomba atomică sau bomba cu hidrogen
sau cine ştie ce dispozitiv infernal va mai descoperi omul. Ci înseamnă doar că, dacă
mintea mostruoasă a omului căzut a putut inventa un instrument de o aşa putere
înfiorătoare de distrugere precum bomba atomică, nu trebuie să ne mai forţăm
credulitatea pentru a ne închipui ce poate face Dumnezeu.
Poate că acum chiar oamenii muritori ar putea face să se aprindă cerul şi să se
dizolve elementele. Ce reacţii în lanţ am putea declanşa, care să topească structurile
moleculare a tot ce vedem? Poate chiar o invenţie umană ar putea declanşa o energie care
să treacă de la neutron la neutron dezvoltându-se într-o conflagraţie globală în care apa să
ardă ca oxigenul şi metalul ca lemnul.
Apostolul Petru a scris despre “ziua Domnului în care cerurile aprinse vor pieri, şi
trupurile cereşti [elementele] se vor topi de căldura focului” (2 Pet.3:12).
51
Ş I T O T U Ş I
Ş I T O T U Ş I
Şi totuşi... ce?
Şi totuşi, tot ce v-am promis Eu.
După ce am privit până ce ochii ni s-au săturat de privit, un cuvânt, un cuvânt mare,
ne face cu ochiul să privim dincolo de veacul prezent cu toate coşmarurile sale şi să
vedem ce există dincolo. În ciuda murdăriei şi păcatului febril care ne înconjoară există
un cuvânt măreţ...
Ş I T O T U Ş I
stricăciunea sunt prea mari, nebunia conflictelor prea violentă şi drogurile prea peste tot
ca să mai putem spera că lucrurile se vor îndrepta. Orfanii nemângâiaţi nu se pot mângâia
unii pe alţii.
În acest moment de uimire, înspăimântător, lumea poate îşi îndreaptă ochii infectaţi
spre biserică şi întreabă, “Voi n-aveţi nimic de spus la toate astea?”
Noi trebuie să răspundem cu marele cuvânt prin care am primit şi noi un răspuns
glorios.
Ş I T O T U Ş I
Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în
care va locui neprihănirea.
—2 PETRU 3:13
Ş I T O T U Ş I