DEZVOLTAREA PERSONALITATII IN COPILARIE

1. Apecte generale
In pofida unei indelungate traditii de cercetare, studiul personalitatii reprezinta o
problema intens dezbatuta in psihologie.
Modelele teoretice existente in literatura de specialitate, nu au ajuns la un consens
general in definirea acestui concept, la o definitie unica.
Atkinson si colab. (2002) definesc personalitatea ca "pattern-ul distinctiv si caracteristic al
gandirii, afectivitatii si comportamentului, care defineste stilul personal al unui individ si
influenteaza interactiunea acestuia cu mediul" (p.613). Dupa Cloninger (1987), personalitatea
poate fi definita ca organizarea dinamica a sistemelor psihologice care moduleaza adaptarea la
experienta.
Imbinand sui-generis expresia dinamico-energetica a omului, componenta efectorie
sau instrumental-performantiala (de realizare umana prin inclinatii, priceperi, capacitati si
deprinderi) si latura relational-valorica, personalitatea este o structura specifica, care incepe sa
se formeze in copilarie si se implineste in adolescenta. Progresul integrarii pe cele trei
coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme functionale strans legate intre ele, care
definesc domeniul de studiu al personalitatii, si anume: temperamentul, aptitudinile si
caracterul.
Particularitatile temperamentale ocupa un loc important printre insusirile esentiale si
relativ stabile care se manifesta in conduita si activitatea copilului. Aceste particularitati se
refera la aspectele dinamice ale conduitei, avand ca substrat tipul de sistem nervos cu
elemente specifice ale proceselor fundamentale. Plasandu-se pe o pozitie bazala,
temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si acumulare a energiei
(de unde calificarile de energetic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin dinamica (iutelent, mobil-rigid). Trasaturile dinamico-energetice ale personalitatii, afirma Popescu-Neveanu (1999),
au un caracter stabil, au o baza ereditara si se manifesta in cele mai diferite forme ale
comportamentului.
Dimensiunile temperamentului sunt stabile de-a lungul ontogenezei si constante
structural in diferite grupuri culturale sau etnice. Se considera ca aproximativ 50 % din
variatiile de temperament dintre indivizi sunt mostenite si stabile din copilarie pana la
maturitate (Cloninger, 1993). Autorul considera ca temperamentul poate fi definit prin
raspunsurile automatice asociative la stimuli emotiona 757f59h li de baza, care determina

deprinderile si abilitatile noastre in timp ce caracterul se refera la conceptele constiente care

influenteaza intentiile si atitudinile noastre voluntare.
G. Allport (1981) subliniaza faptul ca temperamentul vizeaza fenomene caracteristice
firii unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor.
Rothbart si Derryberry (1981) definesc temperamentul ca fiind masura diferentelor
individuale in reactivitate si autoreglare, diferente considerate a avea o baza constitutionala;
aceasta sintagma presupune pentru autori structura biologica relativ stabila a organismului,
influentata deopotriva de ereditate, procesele maturationale si experienta.
Reactivitatea include excitabilitatea, responsivitatea sau nivelul de arousal al
sistemelor comportamentale si fiziologice ale organismului, cum ar fi raspunsurile motorii,
emotionale si atentionale la stimuli interni si externi si s-ar putea masura prin urmatoarele
cinci caracteristici ale raspunsului: latenta, timpul necesar pentru amplificarea raspunsului,
intensitatea maxima la care acesta poate ajunge, intensitatea globala a raspunsului, si timpul
necesar pentru revenirea de la nivelul maxim de excitabilitate la cel de baza. Parametrii
descrisi sunt utilizati pentru a descrie raspunsurile la urmatoarele niveluri: comportamental,
autonom, endocrin, sau nervos.
Autoreglarea cuprinde procesele de nivel neuronal si comportamental care moduleaza
aceasta reactivitate si cuprinde controlul atentional, apropierea/ evitarea si inhibitia care au
rolul de a facilita sau inhiba reactivitatea.
Caracteristicile temperamentale stau la originile sistemului de personalitate si impun
constrangeri asupra aspectelor ulterioare ale personalitatii. Rothbart considera temperamentul
drept "nucleul tare" al personalitatii. (Rothbart, Ahadi si Evans, 2000 ). Particularitatile
temperamentale se constituie pe baza activitatii nervoase superioare, insa - chiar daca se
presupune ca temperamentul nu se schimba in mod radical in timpul vietii - se vorbeste de o
evolutie temperamentala, prin influentele pe care personalitatea le sufera in ansamblul ei.
Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate deprinderi, formarea unor trasaturi de
caracter, bine articulate educational mascheaza adesea determinatiile temperamentale.
Daca temperamentul da indicii de start, predispune la reactii de un anume fel,
personalitatea se naste prin elaborari sociale si cognitive ale inzestrarilor temperamentale, pe
baza interactiunii dintre temperament si experienta de viata.

2. Manifestari ale temperamentului in

perioadele anteprescolara si prescolara

Atunci cand descriem o persoana ca activa sau calma, expansiva sau retinuta, ne
referim la temperament si stabilim diferente individuale in calitate si intensitate, stadiile emotionale,
nivel de activare, atentie si capacitate de control (Rothbart si Bates, 1998).
Cercetarile au devenit tot mai interesate de diferentele temperamentale la copii de cand se
considera ca temperamentul este piatra de temelie pentru dezvoltarea personalitatii mature.
Rezultatele cercetarilor arata ca se pot observa diferente semnificative intre copii
chiar de la o varsta foarte frageda, sub aspectul nivelului de activitate, atentiei, adaptabilitatii
la schimbarile din mediu si a dispozitiei generale: un copil plange mai mult, altul mai putin,
unii suporta scutecele si baia fara prea multe proteste, altii isi agita picioarele si mainile, unii
reactioneaza la orice sunet, altii raman indiferenti. Korner (1973) afirma ca nou nascutii difera
si in ceea ce priveste reactia la "rasfat": exista copii care se bucura si isi exprima aceasta
placere printr-un fel de "mulare" a corpului in bratele adultului, altii insa devin rigizi si nu fac
nici o miscare. In acest sens, intalnim copii activi, putin adaptabili la evenimentele neplacute
si carora li se poate distrage usor atentia. Altii insa se situeaza la polul opus, sunt tacuti,
perseverenti in concentrarea asupra unei activitati si sunt mai adaptabili. Aceste aspecte ale
personalitatii legate de dispozitie sunt denumite temperamente. Exista cateva dovezi care
sustin ca aceste caracteristici constituie baza personalitatii de mai tarziu (Thomas si Chess,
1977).
Autorii sustin ca temperamentul unui copil nu este imobil sau imun la influentele
mediului, totusi diferentele temperamentale observate in etapa de nou nascut persista intr-o
oarecare masura pe toata durata copilariei: copiii "dificili" vor avea mai degraba dificultati
scolare, comparativ cu copiii linistiti, adaptabili.
Dispozitiile native ale organismului in dezvoltare, si in primul rand ale activitatii
nervoase superioare, devin insusiri concrete ale copilului ca urmare a unui proces complex de
interactiune cu mediul inconjurator si sub influenta educatiei, prin intermediul relatiilor sociale.
Deoarece multe dintre trasaturile de personalitate ale adultului se datoreaza, in parte
factorilor genetici, este normal sa ne intrebam daca acestea sunt o continuare la varsta adulta,
a temperamentelor din copilarie.
Plomin si colab. (1998) sugereaza ca trasaturile temperamentale de sociabilitate si
emotionale pot fi o versiune la varsta copilariei a extraversiunii si instabilitatii emotionale.
Rezultatele studiilor initiate de Thomas si Chess (1968) au relevat faptul ca
discontinuitatea/continuitatea temperamantului este o functie a interactiunii dintre genotipul
copilului si mediu; ei considera ca elementul cheie al unei dezvoltari sanatoase este

corespondenta dintre temperamentul copilului si mediul familial. Din descrierea

comportamentului copiilor obtinuta prin intervievarea parintilor au reiesit noua dimensiuni
comportamentale, care vor fi prezentate in tabelul 1, iar din combinarea acestora au rezultat
trei tipologii pentru copii:
1. Copil adaptabil 40% - stabileste repede moduri de comportament si se adapteaza la
situatii noi;
2.

Copil dificil 10 % - reactioneaza adesea negativ la situatii;

3. Copil lent (cu reactii intarziate) 15 % - copil mai putin activ, lent, dar care se ajusteaza noilor
situatii.
Tabelul 6.8. Evolutia temperamentului in primii doi ani de viata. (Left, Thomas si Chess,
1977; Right, Rothbart, 1981; Rothbart, Ahadi si Evans, 2000, apud Berk, 2002, p.263.)
Dimensiuni

Descriere si exemple

Nivelul activitatii

Perioada de activitate si inactivitate. Unii copii sunt mereu in miscare, altii insa se misca
putin.

Ritmicitate

Functiile organismului prezinta regularitate. Unii copii adorm repede, se trezesc le este foame, au
miscari regulate, altii sunt mai putin predictibili.

Intensitatea reactiei

Unii rad si plang zgomotos, altii nu.

Apropiere/ Retragere

Raspuns la obiectele noi sau persoane. Unii copii accepta mancare si zambesc, altii si
ganguresc la straini, altii se retrag si plang.

Adaptabilitate

Copii se adapteaza la schimbari, unii se retrag cand trebuie sa faca fata la noi experiente,
dar se adapteaza repede, acceptand mancare si persoane straine, altii nu.

Durata si persistenta atentiei

In timp prefera anumite activitati, unii se joaca cu o jucarie pentru mult timp, altii isi pierd
interesul in scurt timp.

Distragerea atentiei

Gradul fiecarei stimulari din mediu; unii copii se opresc din plans daca li se ofera o jucarie
sau ceva pentru a se juca, altii insa continua sa planga pana cand sunt hraniti.

Pragul de sensibilitate

Intensitatea stimularii determina un anumit raspuns, unii raspund la orice schimbare ( de

zgomot, de lumina) altii abia le observa.

Stari calitative

Exista un comportament pozitiv, de placere si bucurii si unul negativ, de neplacere. Sunt copii
care rad si zambesc des atunci cand interactioneaza cu ceilalti, altii insa se supara si plang.

35 % dintre copii nu s-ar incadra in aceste categorii dar prezinta anumite caracteristici
temperamentale. Din cele trei tipuri prezentate, copiii dificili care au probleme in copilarie sunt
mai putin tematori si prezinta lentoare in comportament in anii de scoala. Aceia dintre ei care
raspund la solicitarile mediului fie prin retragere si adaptare lenta, fie prin comportament intens,
disproportionat, sunt candidati precoce la tulburari de comportament sau emotionale, in contrast
cu asa numitii "copii buni", caracterizati prin raspuns cooperant, atitudine pozitiva, comportament
bland, relaxat, sau vioi si o buna adaptare la mediu.
In stransa legatura cu temperamentul se dezvolta si structura de atasament. Atasamentul
reprezinta tendinta copilului de a cauta apropierea fata de persoanele care il ingrijesc si de a se
simti in securitate in prezenta acestora .Majoritatea studiilor despre atasamentul copilului au
fost initiate de psihanalistul John Bowlby (1950, 1960). Teoria sa integreaza concepte din teoria
psihanalitica, etologie si psihologie cognitiva; conform acestei teorii, esecul copilului de a-si forma o
legatura cu una sau mai multe persoane in primii ani de viata este legat de inabilitatea de a dezvolta
relatii personale apropiate, intime la maturitate.
Incercand o sistematizare a studiilor realizate pe problema atasamentului, Atkinson si colab. (2002),
subliniaza ca cele mai multe dintre cercetarile pe tema atasamentului la oameni au constat in:
- studierea diferentelor existente intre copii, in ceea ce priveste sentimentul de securitate
oferit de atasamentul fata de mama,
- analiza legaturilor existente intre aceste diferente si modelele de interactiune timpurie
mama-copil, trasaturile temperamentale ale copilului sau ambele.
Asadar, atasamentul format de catre copii pe baza relatiei cu apartinatorii este baza
sentimentului de securitate al acestora si a capacitatii de a se relationa. Acest comportament
are o evolutie calitativa: incepe prin a fi o trebuinta psihica, devine un comportament
sistematizat, pentru a se institui in caracteristica de personalitate. Reactiile de distres din
familie determina anxietate de separare. Relatiile familiale adecvate sunt baza sentimentului
de securitate la copii.

Dintr-o alta perspectiva, Thomass si Chess (1999) subliniaza relatia dintre stilul de
disciplina parentala si temperamentul copilului in stabilirea atasamentului parinte-copil
(mergand pe ideea "goodness of fit", adica potrivirea intre ceea ce ofera copilul prin
temperamentul sau si expectantele mediului). Autorii considera existenta a trei tipuri de
atasament: astfel, copiii cu un nivel de activitate crescut si cu distres in fata noului, la un
interval de interactiune doar de 8 luni cu mame impulsive, care isi asuma riscuri necontrolate,
vor dezolta un atasament insecurizant; copiii cu nivel crescut de frica si unul scazut de
emotionalitate pozitiva, in interactiune cu mame cu un nivel de scazut de emotionalitate
pozitiva, manifesta un atasament evitativ; insa cei caracterizati printr-un nivel crescut de furie
sau distres manifesta mai mult un atasament rezistent.
Asadar, tipul de atasament depinde atat de caracteristicile copilului, cat si de cele ale
mamei. Calitatea atasamentului emotional fata de mama si de parinti sau apropiati exprima
gradul de sanatate psihica a copilului. O relatie calda si sigura, suportiva cu copilul este baza
sanatatii emotionale de mai tarziu si deschide drumul unei socializari calme si eficiente. In cel
de-al doilea an de viata comportamentul de atasare este bine stabilit (incepe sa caute
aprobarea parintilor, este anxios cand ei nu sunt de acord cu el si incepe sa-si controleze
comportamentul). Pe parcursul prescolaritatii atasamentul fata de anumite obiecte investite cu
suport afectiv (papusa, jucaria preferata, "obiectele tranzactionale", etc) care il securizeaza sau
il ajuta sa adoarma sau sa obtina pe plan simbolic anumite recompense sau sprijin.
Interactiunea dintre temperament si stilul de disciplina parentala, arata studiile
ulterioare, pare sa influenteze, alaturi de viata de familie de fiecare zi, si ajustarea copiilor la
evenimente de viata negative sau situatii de criza; aceasta relatie nu este numai aditiva, ci si
interactiva. Asa cum arata rezultatele studiului lui Lengua si colab (2000), emotionalitatea
negativa a copilului poate prezice depresia, impulsivitatea prezice tulburarile de
comportament, iar stilul parental caracterizat prin respingere influenteaza foarte puternic
copilul in fata divortului. Asa cum arata si Rothbarth si Bates (1998), preponderenta emotiilor
pozitive are un rol protector, ferindu-i chiar si pe copiii ai caror parinti au un stil parental
negativ, de incidentele nefaste ale evenimentelor critice de viata (divortul parintilor, etc).
In privinta influentelor genetice se pune intrebarea: pana unde vorbim de temperament
si de mostenire genetica? S-au facut studii pe gemeni monozigoti (in comparatie cu gemenii
dizigoti); gemenii identici au similaritati mai multe cu privire la diferite aspecte legate de
temperament si personalitate (sociabilitate, iritabilitate, introversiune, extraversiune etc.).
Studiile centrate pe grupurile de grupuri etnice si de sex in temperament sustin si
importanta socializarii. Astfel mamele japoneze considera ca bebelusii lor invata sa se bazeze
pe ele din primele zile prin contactul fizic, mamele nord americane considera ca e important
ca copiii sa devina autonomi, mamele asiatice folosesc tehnici de linistire nonverbale, cele

caucaziene stimulari verbale. La fel se intampla si cu diferentele legate de sexul copiilor:

parintii folosesc modalitati diferite pentru fete si baieti, fetele sunt tratate si vazute ca delicate,
slabe iar baietii ca puternici. Pe parcursul prescolaritatii se remarca diferente considerabile
intre baietii si fetele de patru cinci ani in mediul gradinitei, agitatie mai mare a baietilor, o
cooperare mult mai dezvoltata la fete, cu o activitate verbala strans legata de aceasta
cooperare, o tendinta foarte marcata la baieti de a se izola, dar nu in inactivitate, ci in activitati
de constructii. Putem afirma deci ca inca de la aceasta varsta apare caracteristica de
sociabilitate afectiva mult mai feminina si activitatea exercitata asupra obiectelor si asupra
simbolurilor obiectelor mai mult prezenta la baieti.
Copilul care nu a trecut inca portile scolii nu cunoaste alt univers decat familia sa.
Mediul familiei il satisface in masura in care raspunde nevoilor de afectiune si de protectie,
conditii indipensabile pentru ca sa invete sa se construiasca el insusi, sa se situeze in raport cu
ceilalti, sa se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuand fara pericol primele sale
experiente sociale si sentimentale. Copilul este in esenta o fiinta in evolutie, o fiinta activa a
carei activitate este apreciata diferit in functie de mediul in care traieste, de aceea mediul
familial trebuie sa fie un mediu deschis care sa-i permita copilului un anumit numar de
experiente " sa nu inchida personalitatea copilului, sa nu-i serveasca de cutiuta, ca unei
bijuterii" (Debesse, 1970, p. 275, 287).
Nu mostenim trasaturile de personalitate si mecanismele comportamentale in sine. Nu
ne nastem extravertiti, neurotici, cautatori impulsivi de senzatii sau personalitati antisociale,
dar ne nastem cu diferente in activarea structurilor cerebrale si a nivelurilor de reglatori
neurochimici; aceste diferente de trasaturi ne modeleaza alegerile. Aceste mecanisme pot fi
explicate de cercetarile psiho-biologice interdisciplinare, ale dezvoltarii si comparative.
Prin urmare, evolutia psihologica a copilului este rezultanta predispozitiilor genetice,
maturizarii fiziologice si a contextului familial, cultural, social si economic. Influenta
stimulativa a celor din din jur este deosebit de importanta si pentru a-l invata sa-si foloseasca
propriile capacitati.
Evidentierea unor elemente definitorii acestei perioade din copilarie, cand se modeleaza
structura viitoarei personalitati umane, necesita cunoastere din partea adultilor si implicarea
lor in tot ceea ce reprezinta dezvoltarea copilului.
3. Temperamentul scolarului mic
Intrarea in scoala ii ofera micului scolar un nou statut. Relatiile cu cei din jur si
comunicarea din mediul scolar influenteaza particularitatile temperamentale, care incep sa fie
subordonate sistemului caracterial. Are loc o nuantare a formelor de conduita astfel ca si

copiii mai impulsivi, mai neastamparati, dobandesc pe parcursul scolaritatii capacitati de

stapanire prompta, daca imprejurarile o cer. "El poate in acest cadru sa elaboreze primele
relatii sociale perfect reciproce, care constituie un antidot eficient pentru egocentrismul lui
originar "(Osterrieth, 1976, p. 194.).
La varsta scolara mica, particularitatile temperamentale se exprima la un alt nivel si la
un alt grad de complexitate a proceselor intelectuale, emotive si voluntare. Particularitatile
temperamentale au implicatii asupra dezvoltarii cognitive si asupra performantei scolare.
In privinta implicatiilor temperamentului asupra performantei scolare, studiul realizat
de Coplan si colab. (1999) a aratat faptul ca acei copii care au o concentrare a atentiei mai
buna, un nivel de activitate mai redus, si un nivel mai scazut al emotionalitatii negative,
demonstreaza si performante superioare in achizitia prerechizitelor matematice si de scriscitit. Autorii consemneaza faptul ca dimensiunile temperamentale au prezis performanta intr-o
masura mai mare decat alti indicatori vizati cum ar fi: nivelul de educatie al parintilor, nivelul
de dezvoltare al vocabularului etc.
Rezultatele urmaresc performantele copilului dinaintea intrarii propriu-zise in scoala. Asupra
acestor rezultate s-au formulat multiple interpretari posibile, sugerate chiar de autorii studiului printre
care:
-"potrivirea" caracteristicilor temperamentale ale copiilor cu mediul structurat al
clasei; aceasta influenteaza relatia profesor-elev, mai precis masura in care profesorii fac
predictii"pozitive" legate de profitul copiilor respectivi de pe urma predarii: ca urmare, colegii ofera
un suport social crescut; aceste aspecte duc la rezultate superioare.
- suprapuneri intre temperament si anumite caracteristici cognitive generale care intra
in sfera inteligentei, cum ar fi: dimensiuni ale atentiei, distractibilitate redusa, persistenta in
sarcina au fost incluse in numeroase modele ale abilitatii generale de invatare; dimensiunea
autoreglatorie care alcatuieste modelul lui Rothbart, este exemplul unui asemenea punct de intersectie
(Matheny, 1999).
Cunoasterea si asumarea acestor diferente interindividuale, implica tratarea diferentiata a
copiilor, putand astfel sa se evite frustrarile, refuzul scolar, si chiar abandonul celor care nu se
simt integrati in mediul clasei. Optimizarea adaptarii scolare ar trebui sa exploateze mai mult
dimensiunea autoreglatorie a temperamentului. (Rothbart si Jones, 1998).
In randul scolarilor mici vom intalni reprezentanti apartinand celor patru
temperamente cunoscute (sangvinic, flegmatic, coleric si melancolic), nicidecum intr-o forma

pura. Totusi, autorii recomanda anumite atitudini si conduite educative in cazul persoanelor cu
dominante temperamentele diferite (Bonchis, 2000).
Pentru temperamentele predominant extravertite:

manifestarea in crederii in calitatile lor;

oferirea unor modele de stapanire de sine;

evitarea favoritismenlor;

absenta amenintarilor;

apel frecvent la autocontrol;

oferirea de explicatii rezonabile, sa nu se foloseasca ironizarea;

cultivarea capacitatii de concentrare a atentiei, pentru a preveni fluctuatia si

superficialitatea.

Pentru temperamentele predominant introvertite:

cercetarea cauzelor caderilor afective sau a starilor prelungite de deprimare;

acordarea atentiei, afectiuniideosebite, a companiei celorlalti;

sa fie indemnati sa practice un sport, de regula colectiv, de echipa;

climat familial stabil;

in alegerea miljloacelor de actiune sa li se acorde deplina libertatein alegerea mijloacelor

de actiune, chiar daca scopurile le sunt fixate de adult.

Uitarea
Nu intotdeauna ne amintim informatiile stocate anterior. Care sunt cauzele
uitarii? De ce unele amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Exista
o serie de teorii care explica aparitia uitarii: teoria stergerii urmelor, care sustine
ca timpul face ca urmele de memorie sa slabeasca; teoria interferentei care
sugereaza ca alte informatii pot interfera cu cele pe care dorim sa ni le
reamintim; teoria reconstructiei care sustine ca urmele de memorie sunt
denaturate de timp, uneori devenind de nerecunoscut; teoria uitarii motivate,
care sugereaza ca informatia uitata este neplacuta si amenintatoare.

1. Teoria stergerii urmelor

Conform acestei teorii anumite modificari fiziologice, numite urme de
memorie raman in creier dupa invatare si treptat slabesc in timp daca nu sunt
reactivate, adica reamintite din cand in cand. Uitarea apare pur si simplu pentru
ca timpul trece. Aceasta teorie este contestata in ultimul timp. Uitarea este un
fenomen mult mai complicat decat slabirea urmelor de memorie datorita trecerii
timpului si implica si alti factori in afara de timp. Se pare ca teoria se verifica in
cazul memorie senzoriale si de scurta durata. Slabirea informatiilor din memoria
de lunga durata se pare ca nu se datoreaza trecerii timpului. Urmele de
memorie sunt permanente odata ce au intrat in MLD. Alti autori considera ca
unii itemi pot fi insa pierduti sau pot slabi. Toate teoriile biochimice ale
memoriei sustin ideea ca itemii din MLD pot slabi deoarece structura chimica a
lor se poate rupe sau rearanja din anumite motive. Acestia sunt pierduti pentru ca
au o structura chimica slaba. Ei nu au fost importanti sau nu au fost bine retinuti.
2. Teoria interferentei
Uneori informatiile din MLD pe care incercam sa ni le reamintim pot
interfera cu alte amintiri, influenta acestora fiind cunoscuta sub numele de efect
de interferenta.
Sa presupunem ca suntem interesati de pictorii impresionisti francezi si ca
citim o carte despre tehnica lui Degas, Monet sau Matisse. Nu este mare lucru sa
invatam tehnicile celor trei pictori, dar sa presupunem ca invatam si despre
tehnicile altor trei pictori impresionisti, apoi ale altor trei. In curand reamintirea
devine dificila deoarece informatii asemanatoare interfereaza cu amintirea
altora. La fel se intampla cand incercam sa ne reamintim, de exemplu, mai multe
numere de telefon sau formule matematice. Acest lucru a fost demonstrat
experimental. Un grup de subiecti a avut sarcina de a memora 6 liste de cate trei
combinatii de cifre (632, 785, 877). Subiectii sunt tot mai incurcati pe masura ce
memoreaza mai multe liste. Listele memorate anterior interfereaza cu
reamintirea noii liste. Celui de la doilea grup i s-a cerut sa memoreze 5 liste de
combinatii de cate 3 litere si o lista de numere asemanatoare celor folosite
pentru primul grup. S-a constat ca subiectii isi reamintesc progresiv din ce in ce
mai greu combinatiile de litere datorita interferentei, dar isi amintesc foarte bine
a sasea lista, de numere, deosebita de primele. In aceasta situatie interferenta nu
a aparut pentru ca informatiile nu erau asemanatoare. Interferentele initiale se
datoreaza faptului ca informatiile erau similare.
In acest experiment interferenta vine de la informatiile care au fost
achizitionate inainte de a invata lista. Memorarea anterioara a unui material
similar cauzeaza interferenta cu reamintirea noului material invatat. Interferenta
poate fi cauzata si de informatii care au fost invatate dupa memorarea
materialului.
Psihologii denumesc interferenta datorata invatarii anterioare,
interferenta proactiva, iar interferenta provocata de invatarea ulterioara,
interferenta retroactiva.
Interferenta proactiva

In paradigma interferentei proactive subiectii memorau doua seturi de

materiale asemanatoare, cum ar fi memorarea a doua liste de cuvinte similare,
mai tarziu fiind testata memorarea celei de a doua liste. Amintirea celei de a
doua liste era comparata cu cea a subiectilor din grupul de control. Grupul de
control a avut inainte de a invata prima lista o sarcina fara legatura. Procedeul
are urmatoarea schema:
Grup

invatarea

Experimental
listei B

invatarea

listei A

Grup

sarcina

de control

fara legatura

testarea
listei B

invatarea

testarea

listei B

listei B

Daca performanta primului grup este mai mica decat cea a grupului de
control, putem concluziona ca amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B.
Interferenta retroactiva
In aceasta paradigma subiectii invata lista A si B, apoi li se cere sa-si
reaminteasca lista A. Grupul de control invata lista A, apoi realizeaza o sarcina
care nu are legatura cu materialul listelor. Procedeul are urmatoarea schema:
Grup
Experimental
listei A

invatarea

invatarea

listei A

Grup

invatarea

de control

listei A

testarea
listei B

sarcina
fara legatura

testarea
listei A

Daca subiectii din grupul experimental sunt mai putin capabili sa-si
reaminteasca lista A in comparatie cu subiectii grupului de control, putem trage
concluzia ca lista B invatata ulterior a interferat cu reamintirea listei A.
Utilizand aceste paradigme cercetatorii au putut sa studieze proprietatile
interferentei asupra amintirilor si sa demonstreze ca aceasta este o cauza
importanta a uitarii.
Interferenta nu este o cauza a uitarii doar pentru memoria de lunga durata
ci si pentru cea de scurta durata. Interferenta in cazul MSD actioneaza diferit:
prin incarcarea sau slabirea capacitatii acesteia sau eliminarea unui item din
depozitul de memorie. Daca privim un numar de telefon, 689-2354 si cineva
spune probabil este 689-5423 inainte de a forma numarul, putem spune ca am
experimentat interferenta.

3. Teoria reconstructiei
S-a sugereaza ca anumite urme de memorie pot fi modificate de trecerea
timpului putand deveni de nerecunoscut. Amintirile devin astfel mai putin
complexe, mai consistente si mai congruente cu ceea ce individul deja stie si
crede. De exemplu, ascultam o lunga poveste despre Mircea (persoana pe care
nu o simpatizam), in poveste fiind relatate si aspecte pozitive dar si negative.
Povestea o vom relata altui prieten, mai scurt si mai putin detaliat. Daca parerea
preconceputa despre Mircea este una negativa, este mai probabil sa omitem
faptele pozitive si sa le exageram pe cele negative.
Modificarile de memorie au fost demonstrate experimental. Cercetatorii
au aratat subiectilor figuri ambigui, dand informatii verbale despre ce inseamna
fiecare dintre aceste figuri. S-au folosit doua grupe experimentale si pentru
fiecare grup s-a dat o lista diferita de semnificatii ale desenelor prezentate.
De exemplu:
Figura reprodusa
Grupul 1
Figura reprodusa
Sapte

Figura stimul Grupul 2

Patru

Ulterior subiectilor li s-a cerut sa reproduca desenele figurilor. Desenele

au fost distorsionate pentru a fi in acord cu semnificatiile date pentru figurile
ambigui.
Alte studii experimentale au demonstrat ca distorsiunile de memorie nu
apar treptat ci in timpul procesului reamintirii. Studiul prezentat anterior a fost
reluat mai tarziu. Acesta a observat ca nu apar diferenta intre cele doua grupe de
subiecti atunci cand li se cerea sa recunoasca stimulii originali. Se pare ca
mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat in memorie sau modul cum a fost
stocat. Situatia este alta atunci cand semnificatiile (de exemplu, sapte sau patru)
figurilor sunt date putin inainte de a cere subiectilor sa reproduca figurile.
Uitarea reconstructiva apare in timpul procesului de reamintire.
Aceasta teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea
informatiilor din MLD, dar in ultimii ani a avut un impact mai slab in cercetarile
asupra memoriei. Acest lucru se datoreaza faptului ca Barllet a utilizat in
explicatie termeni vagi. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc distinctia lui
Tulving intre memoria episodica si semantica. Bransford si Franks (1971) au
sugerat ca noi avem tendinta de a distorsiona sau reconstrui amintirile deoarece
in MLD noi retinem semnificatiile evenimentelor mai curand decat detaliile
episodice. Daca incercam sa ne amintim un eveniment mai tarziu, este mult mai
probabil sa ne reamintim semnificatiile acestuia si mai putin detaliile. Fara a fi
constienti de acest lucru, noi inventam detalii care sunt in concordanta cu

semnificatia a ceea ce ne amintim. S-a incercat testarea acestei versiuni a teoriei

reconstructiei. Subiectii ascultau un pasaj ca acesta:
Era tarziu in noapte cand telefonul a sunat si o voce incepe sa planga in
hohote.
Spionul arunca documentul secret in semineu cu doar 30 de secunde
inainte de a fi prea tarziu.
Mai tarziu subiectiilor li s-a cerut sa precizeze daca au auzit urmatoarea
propozitie:
Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde inainte de a fi prea
tarziu.
Observam ca aceasta propozitie nu a fost ascultata anterior. Propozitia
originala nu spune nimic despre arderea documentului (putea sa nu arda focul in
semineu). Cei mai multi dintre subiecti au spus ca au auzit afirmatia. Autorii
considera ca semnificatia propozitiei, care implica puternic ideea ca documentul
a fost ars, este reactivata din memoria de lunga durata, dar detaliile au fost
reconstruite pentru a completa aceasta semnificatie. Dupa cum spune Bartlett
(1932) memoria este partial o reconstructie imaginativa a experientei noastre
anterioare.
4. Uitarea motivata
Freud considera ca uitam informatii pentru ca acestea sunt, intr-un anumit
fel, amenintatoare pentru noi. Freud considera ca constiinta impinge informatiile
neplacute sau periculoase in inconstient, prin fenomenul numit represie. Aceasta
teorie nu a fost testata in laborator, dovezile provenind din domeniul clinic.
Exista multe cazuri de pierdere a memoriei datorate unor evenimente foarte
stresante cum ar fi accidente sau crime.
Aceste dovezi nu reprezinta un suport puternic al teoriei din trei motive.
In primul rand pentru ca istoria cazurilor nu a implicat un control experimental
atent, unele cazuri de pierdere a memoriei putand fi cauzate, de exemplu, de
lovituri la cap in timpul unui accident. In al doilea rand, s-a constat ca stresul are
efect de intrerupere a proceselor biologice de consolidare a urmelor de memorie
in MLD si mai putin de a determina reprimarea informatiilor in inconstient. Un
alt argument este acela ca uitarea motivata poate face parte din viata noastra
zilnica, fiind legata de evenimentele stresante inutile.
Teoria lui Freud a fost studiata experimental. Subiectilor li s-a aratat o
lista de cuvinte, iar mai tarziu si li s-a cerut sa si-o reaminteasca. S-a constat ca
acestia isi reaminteau mai bine cuvintele cu un impact emotional pozitiv decat
pe cele cu impact emotional negativ. Cuvintele neutre au fost retinute cel mai
slab, ceea ce nu este in concordanta cu teoria lui Freud.

Desi Freud afirma ca ne amintim mai bine experientele emotionale pozitive in

comparatie cu cele negative, exista motive sa credem ca experienta emotionala,
in general, ne-o amintim mai bine decat cea neutra. Viata de zi cu zi sustine
aceasta afirmatie. Multi dintre noi ne putem aminti in detaliu un eveniment cu
puternice implicatii emotionale. Ambele tipuri de emotii, pozitive sau negative,
imbunatatesc reamintirea, dar - dupa cum a afirmat si Freud - este mai dificil sa
ne reamintim amintirile negative.