Statica Constructiilor - Partea I

ŢEPEŞ ONEA FLORIN
STATICA CONSTRUCŢIILOR partea I
“Ovidius University Press”

Constanţa 2004
Referenţi ştiinţifici:
Prof.dr.ing. Valeriu Bănuţ

Conf.dr.ing. Mircea Eugen Teodorescu
Mulţumesc pe această cale Prof.dr.ing. Valeriu Bănuţ pentru sprijinul acordat la

realizarea acestei cărţi.
“Ovidius Univesity Press” Constanţa ,2004
ISBN 973-614-214-0
CUPRINS partea I
CAP.1 Introducere în Statica Construcţiilor. 5

1.1 Obiectul cursului. 5
1.2 Clasificarea elementelor de construcţii. 5
1.3 Echilibrul static. 6
1.4 Ipoteze simplificatoare. 6
1.5 Tipuri de acţiuni în construcţii. Schematizarea forţelor. 7
1.6 Legarea invariabilă a elementelor structurale în plan. 8
1.7 Condiţia de determinare statică 9
1.8 Tipuri de structuri utilizate în construcţii 10
1.9 Exprimarea analitică a condiţiei de echilibru static. 12
1.10 Calculul reacţiunilor 13
1.11 Eforturi şi convenţii de semne 14
1.12 Relaţii diferenţiale între acţiuni şi eforturi 15
CAP.2 Grinzi drepte static determinate 17

2.1 Încărcări pe grinzi drepte static determinate 17
2.2 Relaţiile de recurenţă 21
2.3 Grinzi cu console şi articulaţii (grinzi Gerber) 31
CAP.3 Cadre static determinate. 41

3.1 Bare cotite 42
3.2 Calculul eforturilor pentru cadre static determinate 44
3.3 Utilizarea simetriei şi antisimetriei 51
CAP.4 Arce static determinate 59

4.1 Generalităţi 59
4.2 Relaţii diferenţiale între acţiuni şi eforturi. 61
4.3 Arcul cu trei articulaţii. Calculul reacţiunilor şi al eforturilor. 62
4.4 Arcul cu tirant. 63
4.5 Arcul de coincidenţă. 64
CAP.5 Structuri plane alcătuite din bare articulate în noduri. 75

5.1 Generalităţi. 75
5.2 Condiţii de determinare statică şi invariabilitate geometrică. 77
5.3 Clasificarea structurilor plane cu zăbrele. 79
5.4 Metoda izolării nodurilor. 81
5.5 Metoda secţiunilor. 82
CAP.6 Utilizarea principiului lucrului mecanic virtual. 87

6.1 Cente absolute. Centre relative 89
6.2 Determinarea reacţiunilor şi eforturilor pentru
structuri static determinate 91
3
CAP.7 Linii de influenţă 101
7.1 Semnificaţia liniilor de influenţă 101
7.2 Metoda analitică 102
7.2.1 Grinda simplu rezemată 102
7.2.2 Grinda cu consolă 104
7.3 Metoda cinematică 106
CAP.8 Deformarea elastică a structurilor. 109

8.1 Vectorul forţă. Vectorul deplasare. 109
8.2 Comportarea structurilor. 110
8.3 Lucrul mecanic al forţelor exterioare. 110
8.4 Lucrul mecanic al forţelor interioare. Lucrul mecanic al eforturilor. 112
8.5 Lucrul mecanic total. 114
8.6 Teorema lui Clapeyron. 114
8.7 Principiul lucrului mecanic virtual aplicat corpurilor deformabile. 115
8.8 Teoremele lui Castigliano 118
8.9 Teorema generală a reciprocităţii şi formele sale particulare 117
8.9.1 Teorema reciprocităţii lucrurilor mecanice (teorema Betti) 117
8.9.2 Reciprocitatea deplasărilor unitare 118
8.9.3 Reciprocitatea reacţiunilor unitare 119
8.9.4 Calculul deplasărilor punctuale ale structurilor elastice
Relaţia Maxwell-Mohr 119
8.10 Regula de integrare Vereşceaghin. 122
8.11. Deplasări elastice 123
CAP.9 Metoda eforturilor. 139

9.1 Gradul de nedeterminare statică. 137
9.2 Sistem de bază. 142
9.3 Condiţia de echilibru static. 143
9.4 Ecuaţii de compatibilitate. 144
9.4.1 Calculul elementelor din matricea
flexibilităţii structurii de bază 145
9.4.2 Calculul elementelor din matricea termenului liber. 145
9.4.3 Eforturile finale în structura static nedeterminată. 146
9.4.4 Calculul deplasărilor pe structura static nedeterminată. 146
9.5 Posibilităţi de simplificare a ecuaţiilor de condiţie. 159
9.5.1 Alegerea judicioasă a sistemului de bază 159
9.5.2 Structuri simetrice 161
9.5.3 Procedeul semistructurii 161
9.5.3 Procedeul grupării necunoscutelor 162
9.5.5 Transferarea necunoscutelor 163
4
CAP.1 INTRODUCERE ÎN STATICA CONSTRUCŢIILOR
1.1 Obiectul cursului
Statica construcţiilor se ocupă cu studiul metodelor de calcul pentru determinarea eforturilor şi

deplasărilor structurilor de rezistenţă ale construcţiilor alcătuite din bare, supuse la acţiuni statice.
Constituie materia de bază în domeniul numit calcul structural.
Chiar dacă în ziua de astăzi în general în activitatea de proiectare se folosesc programe de calcul
automat, metodele folosite în statica construcţiilor, metoda eforturilor şi metoda deplasărilor, se
pretează mai bine în calculul unor elemente structurale de mici dimensiuni, decît un program de calcul
automat . Pe de altă parte aceste metode pot fi folosite în paralel cu programele de calcul automat
pentru compararea rezultatelor.
1.2 Clasificarea elementelor de construcţii
Corpurile solide din care este alcătuită structura sînt legate între ele pentru a obţine forma
dorită. Orice element de construcţie se caracterizează prin trei dimensiuni: lungime, lăţime si grosime.
După raportul între aceste dimensiuni elementele de construcţie se împart în trei categorii:
-Barele sînt elementele la care una din dimensiuni este mare în raport cu celelalte două (fig.1.1).
Fig.1.1 Bare
Elementele geometrice caracteristice unei bare sînt: axa barei, forma si dimensiunile secţiunii
transversale.
Dupa forma axei barele pot să fie bare drepte, bare curbe plane si bare curbe în spaţiu. Dacă
raportul între suprafaţa secţiunii transversale si lungimea barei este neglijabil se consideră că barele nu
au rigiditate transversală şi aceste elemente de construcţii poartă numele de fire sau cabluri.
-Plăcile sînt elementele la care două dimensiuni sînt mari in raport cu a treia (fig.1.2)
Fig.1.2 Plăci
Dupa forma suprafeţei mediane plăcile pot să fie: placi plane sau dale, plăci curbe cu simplă
curbură şi plăci curbe cu dublă curbură.
-Blocurile (fig.1.3) sau masivele sînt acele corpuri la care cele trei dimensiuni sînt aproximativ de
acelaşi ordin de mărime. Ele se întîlnesc în practică ca fundaţii pentru stîlpi, baraje de greutate, ziduri
de sprijin.
Fig.1.3
5
1.3 Echilibrul static
Construcţiile în ansamblu şi orice porţiune izolată din acestea, trebuie să fie în echilibru cînd
asupra lor se aplică forţele exterioare(acţiunile directe) şi forţele de legătură.
Starea de echilibru a construcţiei are loc în poziţia deformată deoarece materialele de construcţii se
deformează la aplicarea acţiunilor directe şi indirecte.
Diferenţa între modul de rezolvare a problemelor în Mecanica teoretică (care consideră
corpurile perfect rigide) şi Mecanica construcţiilor (care consideră corpurile deformabile) constă în
tratarea diferită a echilibrului corpurilor reale.
Condiţiile de echilibru ale corpurilor rigide, cunoscute din Mecanica teoretică exprimă aspectul static al
problemei şi conduc la noţiunea de echilibru static.
Definirea echilibrului unei structuri necesită analiza tuturor aspectelor de care depinde starea
deformată a construcţiei: static, geometric şi fizic
-aspectul static: satisfacerea ecuaţiilor de echilibru de către totalitatea forţelor exterioare şi interioare ce
solicită structura respectivă;
-aspectul geometric: deformaţia structurii trebuie să respecte condiţiile de compatibilitate din reazeme
şi condiţiile de continuitate pe toată structura (ecuaţiile de compatibilitate)
-satisfacerea relaţiilor între forţele care acţionează structura şi deformaţiile care se produc (ecuaţiile
constitutive), relaţii stabilite pe cale experimentală şi care introduc în calcul datele fizice ale structurii
(natura materialului, dimensiunile elementelor).
1.4 Ipoteze simplificatoare
La proiectarea construcţiilor se admit o serie de simplificări referitoare la alcătuirea structurii de

rezistenţă, la schematizarea acţiunilor pe care le suportă şi la modul de comportare a materialului.
Poziţia deformată a structurii se menţine în domeniul micilor deplasări de aceea ecuaţiile de
echilibru static se scriu pe structura iniţială nedeformată.
Ipotezele simplificatoare pentru calculul structurilor în domeniul elastic sînt:
-forţele se aplică static;
-este valabilă ipoteza lui Bernoulli, potrivit căreia o secţiune plană şi normală înainte de deformare
rămîne plană şi normală şi după deformare;
-relaţia forţă-deplasare este liniară;
-materialul este continuu, omogen si izotrop
-materialele se comportă elastic si satisfac legea proportionalităţii între eforturile unitare şi
deformaţiile specifice.
-proprietăţile materialelor sînt invariabile în timp
Fig.1.4 a)Relaţia efort unitar-deformaţie specifică; b)relaţia forţă-deplasare
6
1.5 Schematizarea forţelor. Schematizarea legăturilor
După suprafaţa pe care se repartizează, acţiunile pot fi:

-forţe sau momente concentrate, forţe la care se consideră că întreaga intensitate se aplică într-un singur
punct.
-forţe sau momente uniform distribuite care se repartizează pe suprafaţă sau pe lungime (fig.1.5)
Dupa poziţia acţiunii faţă de construcţii, acţiunile se împart în:
-acţiuni cu poziţie fixă, care nu-şi modifică punctul de aplicaţie pe toată durata de exploatare a
construcţiei.
-acţiuni mobile, care îşi schimbă punctele de aplicaţie pe elementul de construcţie , putînd acţiona în
orice punct al caii de rulare.
Dupa modul de variaţie a intensităţii acţiunilor în timp acestea pot fi:
-acţiuni statice a caror intensitate creşte încet de la valoarea zero la valoarea finală, care rămîne
constantă
-acţiuni dinamice , caz în care forţele care acţionează pe structură au variaţie funcţie de timp (PI=fi(t)).
Fig.1.5 Forţe uniform distribuite
Schematizarea legăturilor; rezemări în plan (fig.1.6):

Legăturile exterioare ale unei construcţii se numesc rezemări şi se caracterizează prin faptul că
împiedică anumite tendinţe de deplasare ale construcţiei în punctele respective.
-Reazemul simplu împiedică numai translaţia pe normala la suprafaţa de contact, dar translaţia
cuprinsă în planul tangent şi rotirea în jurul muchiei de contact fiind posibile. Echivalentul mecanic al
unei asemenea legături îl reprezintă o forţă cu punct de aplicaţie cunoscut şi direcţie cunoscută.
-Articulaţia împiedică translaţia pe orice directie în plan, rotirea în jurul normalei în punctul de
contact fiind liberă. Echivalentul mecanic al unei asemenea legături îl reprezintă o forţă cu punct de
aplicaţie cunoscut şi direcţie necunoscută.
-Încastrarea împiedică translaţia pe orice direcţie în plan precum şi rotirea. Unei încastrări îi
corespunde o reacţiune forţă la care nu se cunosc punctul de aplicaţie, mărimea şi direcţia, deci trei
necunoscute corespunzatoare celor trei deplasări împiedicate după: orizontală, verticală si rotirea.
7
Fig.1.6 Tipuri de rezemări
1.6 Legarea invariabilă a elementelor structurale în plan
Construcţiile au nevoie de un număr minim de legături cu terenul sau cu alte elemente pentru a-
şi păstra indeformabilitatea geometrică si fixarea în plan. Problema care trebuie rezolvată constă în
stabilirea numărului de legături şi a modului de distribuţie al acestora.
Pentru a studia legarea invariabilă în plan a unui element structural (fig.1.7) de o baza de
rezemare se consideră un element fixat prin legăturile 1 si 2. Dacă ar exista numai aceste legături
(fig.1.7a) corpul s-ar putea rotii în jurul punctului A. Fixarea completă se obţine împiedicînd această
posibilitate de rotire prin introducerea pendulului 3.
Fig.1.7 Legarea unui corp faţă de teren

a,b-legări corecte ; c,d-legări incorecte
Legarea invariabilă a unui element structural în plan nu depinde numai de numărul legăturilor
ci şi de modul de dispunere a acestora. Astfel cînd legăturile sînt paralele (fig.1.7c) există posibilitatea
deplasării laterale a elementului, iar cînd legăturile sînt concurente în acelaşi punct elementul structural
se poate roti în jurul punctului A (fig.1.7d).
Această rotire încetează să se mai producă în momentul în care cele trei legături nu mai sînt
concurente. Apare aici situaţia de formă critică, inacceptabilă în alcătuirea unei structuri.
Fixarea în plan a unui corp se poate face prin:
8
-trei legături simple plasate în acelaşi punct;
-trei legături simple plasate în două puncte (articulaţie şi reazem simplu), cu condiţia ca cele trei
legături să nu fie concurente;
-trei legături simple plasate în trei puncte , cu condiţia ca ele să nu fie paralele sau concurente;
Aceste concluzii sînt valabile şi în cazul legării a doua sau mai multe elemente structurale în
plan pentru a obţine o structură cu invariabilitatea geometrică asigurată.
1.7 Condiţia de determinare statică
Se consideră o structură alătuită din c corpuri, legate între ele şi faţă de teren prin li+r legături
simple, reprezentînd numărul minim de legături necesar asigurării invariabilităţii geometrice şi fixării
faţă de teren.
li=număr legături interioare
r=legături cu baza de susţinere
Prin suprimarea celor li+r legături se pun în evidenţă li+r forţe de legătură care trebuie determinate,
pentru a putea trece la calculul eforturilor. Echilibrul unui corp poate fi exprimat prin scrierea a trei
ecuaţii de echilibru static deci 3c ecuaţii pentru întregul ansamblu. Satisfacerea unei relaţii de forma
l i + r = 3c permite determinarea tuturor forţelor de legătură.
c=numărul de corpuri care alcătuiesc ansamblul
Comparînd numărul forţelor de legătură din rezemări şi legăturile interioare cu numărul total al
ecuaţiilor de echilibru static, se stabileşte condiţia de determinare statică. Condiţia de determinare
statică cere ca numărul ecuaţiilor de echilibru static sa fie egal cu numărul necunoscutelor, adică:
( 1.1 )L l + r = 3c
Relaţia (1.1) poate fi scrisă şi sub forma :
( 1.2 )K n = l + r - 3c unde:
n=gradul de nedeterminare statică
Relaţia (1.1) stabileşte condiţiile de invariabilitate geometrică , de fixare în plan şi de
determinare statică.
Structurile static determinate au deci numărul minim de legături necesar pentru asigurarea
invariabilităţii geometrice şi a fixării în plan.
Structurile static nedeterminate au un număr mai mare de legături decît cel minim necesar
pentru asigurarea invariabilităţii geometrice şi fixării cu baza de susţinere.
Fig.1.8 Prezentare număr contururi ,legături interioare,grad de nedeterminare
9
În afară de valoarea n=0 care corespunde structurilor static determinate relaţia (1.2) mai poate
lua şi alte valori. Cînd n<0, adica l i + r < 3c înseamnă că numărul de legături nu este suficient pentru a
asigura o legare invariabilă a structurii; rezultă un mecanism care are posibilitaţi de deplasare
cinematică. Pentru fiecare legatură lipsă, faţă de numărul minim necesar , în structură apare o
posibilitate distinctă de deplasare numită grad de libertate cinematică.
În figura 1.9 se dau exemple de mecanisme, indicînd punctat posibilităţile de deplasare cinematică.
Fig.1.9 Exemple de mecanisme

Cînd n>0 deci l i + r > 3c , structura are mai multe legături decît numarul minim, şi se numesc structuri
static nedeterminate. Surplusul de legături este egal cu valoarea lui n. Numărul de necunoscute
l i + r este mai mare decît numarul de ecuaţii (3c) şi condiţiile de echilibru static nu mai sînt suficiente
pentru calculul forţelor de legatură. Legăturile suplimentare ale structurilor static nedeterminate pot fi
legături exterioare, interioare, sau ambele categorii de legături.
1.8 Tipuri de structuri utilizate în construcţii
Construcţiile au alcătuire spaţială, deci calculul riguros al acestora necesită rezolvarea unor
structuri spaţiale. Dacă se neglijează o serie de efecte de importanţă secundară, se poate descompune
structura spaţială într-o serie de structuri plane.
Tipuri de structuri:
-grinzi drepte, bare cu axa rectilinie, solicitate dominant la încovoiere. Funcţie de distribuţia şi
numărul legăturilor se pot distinge: grinda pe două reazeme (fig.1.10a), consola (1.10b), grinda cu
consolă (1.10c), grinda cu console si articulaţii (1.10d) grinda continuă(1.10c)
-cadrele sînt structuri alcatuite din bare la care în toate nodurile sau numai la o parte din ele,
legatura dintre bare este rigidă.
La aceste structuri pe lînga solicitarea dominantă de încovoiere în unele cazuri devine importantă şi
solicitarea axială din bare. Cadrele apar frecvent în construcţii ca structuri de rezistenţă pentru hale
industriale, clădiri etajate etc.
-arcele (fig.1.10 j,k,l,m) sînt bare cu axa curbă plană supuse unor acţiuni cuprinse în planul
curbei. În urma solicitării arcelor, în reazeme iau naştere împingeri laterale. Împingerile fac ca arcele sa
lucreze mai bine la încovoiere decît grinzile drepte, ceea ce permite acoperirea unor deschideri mai
mari cu acelaşi consum de materiale.
10
Fig.1.10 Tipuri de structuri
11
1.9 Exprimarea analitică a condiţiei de echilibru static
În mecanica teoretică exprimarea echilibrului corpului rigid se bazează pe axioma legăturilor în

conformitate cu care legăturile se pot suprima cu condiţia introducerii efectelor mecanice ale acestora,
şi anume a forţelor de legătură.
Numărul ecuaţiilor scalare de echilibru pentru un corp rigid este egal cu cel al gradelor de
libertate pe care le prezintă corpul liber în spaţiu.
În Statica construcţiilor ecuaţiile de echilibru static se scriu pe forma iniţială şi nu pe cea
deformată. În concluzie corpul sau corpurile din care este alcătuită structura pot fi considerate “corpuri
rigide ca în Mecanica teoretică.
Pentru exprimarea analitică a condiţiei de echilibru static a unei structuri, pe lîngă acţiunile la
care este supusă structura, trebuie cunoscute si reacţiunile care iau naştere în rezemări. Pentru calculul
reacţiunilor se consideră suprimate rezemările şi se înlocuiesc cu forţe de legătură corespunzătoare
(fig.1.11).
Fig.1.11 Prezentarea echivalentului mecanic al legăturilor suprimate
Calculul reacţiunilor se face folosind condiţia de echilibru static pentru structura în ansamblu
sau pentru anumite substructuri. Problemele de echilibru static se rezolvă prin două modalităţi:
-utilizarea ecuaţiilor de echilibru static;
-utilizarea principiului lucrului mecanic virtual;
Ecuaţiile de echilibru static pentru o structură plană, solicitată în planul său se scriu sub forma:
(1.3) L å X i = 0; å Yi = 0; å M i = 0
adică suma proiecţiilor tuturor forţelor pe două direcţii diferite din plan şi suma momentelor acestor
forţe în raport cu un punct oarecare din plan trebuie sa fie nule. În calculele practice nu este necesar
totdeauna să se foloseasca cele trei ecuaţii sub forma a doua ecuaţii de proiecţii şi una de momente.
Ecuaţiile de mai sus se pot scrie şi în alte moduri, cu condiţia ca cele trei ecuaţii sa fie liniar
independente. Din Mecanica corpurilor rigide se cunosc următoarele posibilitaţi:
-două ecuaţii de proiecţie după două axe oarecare din plan şi o ecuaţie de momente în raport cu
o axă perpendiculară într-un punct oarecare din plan
-o ecuaţie de proiecţie după o axa oarecare din plan şi două ecuaţii de momente în raport cu
două axe perpendiculare pe două puncte din plan, alese în aşa fel ca dreapta care uneşte punctele să nu
fie perpendiculară pe axa de proiecţii.
-trei ecuaţii de momente în raport cu trei axe perpendiculare pe plan în trei puncte necoliniare
din plan .
12
În general pentru fiecare porţiune rigidă a structurii se pot scrie cîte trei ecuaţii de echilibru
static; dacă structura este alcătuită din c porţiuni, numărul total de ecuaţii este 3c. În aceste ecuaţii
intervin toate forţele de legătură exterioare şi interioare, astfel că ele cuprind şi ecuaţiile de echilibru
corespunzătoare ansamblului structurii. Acestea din urmă se regăsesc sumînd ecuaţiile respective
referitoare la porţiunile rigide, termenii provenind de la acţiunile reciproce din legăturile interioare
anulîndu-se doi cîte doi.
Dacă structura este astfel alcătuită încît conţine numărul minim de legături necesar pentru
asigurarea invariabilităţii geometrice şi fixarea în plan, deci dacă satisface condiţia care are forma:
l i + r = 3c rezultă că ecuaţiile de echilibru static sînt suficiente pentru aflarea tuturor forţelor de
legătură.
Aplicarea ecuaţiilor trebuie făcută cu discernămînt. Nu înseamnă că pentru orice structură este
utilă izolarea porţiunilor rigide componente şi scrierea tuturor celor 3c ecuaţii de echilibru static.
Deseori cunoaşterea acţiunilor reciproce din legăturile interioare nu este necesară pentru determinarea
eforturilor. Ceea ce interesează în primul rînd sînt reacţiunile din rezemări. Cît timp aceste reacţiuni
sînt în număr de trei, ecuaţiile de echilibru referitoare la ansamblul structurii sînt suficiente.
O situaţie interesantă apare atunci cînd, deşi condiţia l+r=3c este îndeplinită numărul
reacţiunilor din rezemări este mai mare decît trei; înseamnă că structura nu are invariabilitate
geometrică proprie.
Ecuaţiile de echilibru static referitoare la ansamblul structurii pot fi numite ecuaţii principale,
iar cele referitoare la echilibrul porţiunilor izolate, ecuaţii secundare. Este recomandabil ca acestea din
urmă să fie utilizate numai în măsura efectiv necesară, conducînd rezolvarea pe calea cea mai simplă.
Aplicarea ecuaţiilor de echilibru static trebuie făcută în mod judicios, spre a se obţine relaţii cît
mai simple şi cu cît mai puţine necunoscute în fiecare din ele. Trebuie urmărit pe cît posibil ca
necunoscutele să fie determinate succesiv, de fiecare dată folosind cîte o ecuaţie conţinînd o singură
necunoscută.
Se poate ajunge la aceasta prin:
(1) o alegere potrivită a ordinii în care se folosesc ecuaţiile, începînd de preferinţă cu ecuaţii de
momente, care prezintă mai multă supleţe în aplicare.
(2) o alegere potrivită a punctelor în raport cu care se scriu ecuaţiile de momente, astfel ca să se
elimine din relaţii cît mai multe necunoscute.
(3) o alegere potrivită a axelor în raport cu care se aplică ecuaţiile de proiecţii, ţinînd seama de
particularităţiile direcţiilor forţelor considerate.
O atentă respectare a acestor criterii poate elimina deseori numeroase calcule inutile care complică
rezolvările făcute dezordonat.
1.10 Calculul reacţiunilor
La structurile alcătuite dintr-un singur element structural se pot scrie trei ecuaţii de echilibru
static şi se determină trei necunoscute (fig.1.12).
13
Fig.1.12 Reacţiuni pentru bara dreaptă simplu rezemată
Din examinarea legării invariabile a unui corp în plan a rezultat că numărul minim de legături
este trei , ceea ce înseamnă că ecuaţiile de echilibru static sînt suficiente pentru determinarea
reacţiunilor unei structuri ale cărei rezemări introduc în calcule numai trei necunoscute. La calculul
reacţiunilor se utilizează următoarele convenţii de semne: forţele care se proiectează în sensul pozitiv al
axelor de coordonate şi momentele care se rotesc în sens orar se consideră pozitive.
(2.2) L (å M )2 = V1 × l - P1 × a × b + P2 × c = 0L
P1 × b - P2 × c
LLV1 =
l
LL (å M )1 = -V2 × l + P1 × a + P2 × (l + c) = 0
P1 × a + P2 × (l + c)
LLV2 =
l
Dacă pentru reacţiuni rezultă semnul pozitiv, înseamnă că sensul presupus iniţial a fost corect
ales, iar daca rezultă semnul negativ înseamnă că sensul real este invers celui iniţial. Calculele se
verifică prin scrierea ecuaţiei de echilibru dupa axa y.
1.11 Eforturi şi convenţii de semne
Definiţia eforturilor N,T,M se face astfel:

-forţa axială N, pe faţa din dreapta a secţiunii, este egală cu suma proiecţiilor pe tangenta la axa
barei a tuturor forţelor exterioare de la stînga secţiunii.
-forţa tăietoare T, pe faţa din dreapta a secţiunii, este egală cu suma proiecţiilor pe normala la
axa barei a tuturor forţelor de la stînga secţiunii.
-momentul încovoietor M, pe faţa din dreapta a sectiunii, este egal cu suma momentelor, în
raport cu centrul de greutate al secţiunii, ale tuturor forţelor exterioare de la stînga secţiunii.
14
Fig.1.13 Eforturi secţionale
Forţa axiala N este pozitivă cînd produce în bară întindere şi negativă cînd produce în bară
compresiune.
Forţa tăietoare T este pozitivă cînd pe faţa din stînga a secţiunii este aplicată de jos în sus, iar pe
faţa din dreapta de sus în jos, fiind negativă în caz contrar. Această convenţie pentru forţa tăietoare se
mai poate enunţa şi astfel: forţa tăietoare este pozitiva cînd roteşte în sens orar porţiunea de bară pe
care se aplică.
Momentul încovoietor M este pozitiv cînd în urma încovoierii produse în bară se întinde o fibră
conventional aleasă. La grinzile drepte se consideră ca momentul încovoietor este pozitiv, cînd întinde
fibra de jos. La grinzile cotite si cadre pentru a preciza semnul momentului încovoietor se alege
obişnuit convenţia ca momentul încovoietor care întinde fibra interioară este pozitiv.
1.12 Relaţii diferentiale între acţiuni si eforturi.
Se consideră o bară dreaptă (fig.1.14) supusă acţiunii unei încărcări distribuite.
Fig.1.14 Element de bară

Izolînd prin două secţiuni apropiate un element de lungime dx supus la o forţă uniform
distribuită, acesta va fi în echilibru sub acţiunea forţei exterioare şi a eforturilor din secţiunile de capăt.
Efectul barei îndepărtate pe faţa din stînga a elementului este dat de eforturile M,T,N, iar pe faţa din
dreapta M+dM, T+dT si N+dN (fig.1.15).
15
Fig.1.15 Element de bară încărcat cu o forţă uniform distribuită
Forţa exterioară se consideră o forţă uniform distribuită p, înclinată faţă de axa barei. Forţa
totală pdx care acţionează pe elementul dx se descompune într-o componentă după normala la axa
barei p n dx şi una după axa barei pt dx . Reducînd fortele p n dx si pt dx în axa barei se obţine şi
momentul mdx = pt × e × dx .
Ecuaţiile de echilibru static pentru elementul dx sînt:
(1.4) L å X = - N + ( N + dN) + p t dx = 0
(1.5) L å Y = T - (T + dT) - p n dx = 0
dx
(1.6) L (å M ) j = M - (M + dM ) + Tdx - p n dx + mdx = 0
2
dx 2
În ecuaţia (1.6) se neglijează termenul p n ca infinit mic de ordinul 2. Rezolvînd ecuaţiile se obţine:
2
dN
(1.7) L = -p t
dx
dT
(1.8) L = -p n
dx
dM
( 1.9 )L =T +m
dx
care sînt relaţiile diferenţiale între acţiuni si eforturi. Aceste relaţii sînt valabile pentru structurile static
determinate si pentru structurile static nedeterminate, întrucît la deducerea lor nu s-a facut nici o
restricţie în acest sens. Relatia (1.7) arată că derivata forţei axiale într-o sectiune este egală cu
intensitatea componentei tangenţiale a forţei aplicată în secţiune, luată cu semn schimbat. Din relaţia
(1.8) rezultă că derivata forţei tăietoare într-o secţiune este egală cu intensitatea componentei normale a
forţei din secţiune, luată cu semn schimbat.
Derivata momentului încovoietor într-o secţiune este egala cu forţa tăietoare din secţiunea
respectivă. Daca forţa distribuită este normală pe axa grinzii, componentele sînt:
p n = p; pt = 0; m = 0 şi relaţiile de mai sus devin:
dN dT dM
(1.10) L = 0;L = - p;L =T
dx dx dx
care arată ca forţa axială ramîne constantă pe intervalul în care se aplică numai forţe normale pe axa
barei. Relaţiile diferenţiale (1.4) - (1.9) sînt foarte importante la trasarea diagramelor de eforturi,
deoarece stabilesc legătura dintre legea de variaţie a acţiunii şi legile de variaţie ale diagramelor de
eforturi. Astfel, dacă acţiunea variază după legea p=f(x), unde f(x) este o funcţie de un anumit grad,
forţa tăietoare variază dupa o curbă cu un grad superior funcţiei f(x), iar curba ce defineşte momentul
încovoietor are un grad în plus faţă de forţa tăietoare, respectiv două grade mai mult decît f(x).
Concluzii:
16
-dacă o porţiune de bară nu este supusă la nici o acţiune forţa tăietoare este constantă deoarece
dT/dx=0, iar momentul încovoietor variază liniar
-dacă asupra barei acţionează o forţă uniform distribuită, forţa tăietoare variază liniar şi
momentul încovoietor după o parabolă de gradul doi.
-în cazul unei forţe concentrate normale pe axa barei, forţa tăietoare face un salt egal cu
mărimea forţei, în sensul de acţionare al acesteia, ca urmare în diagrama de moment încovoietor,
înclinarea tangentei la curbă se schimbă brusc şi apare un vîrf.
-în secţiunile în care forţa tăietoare este nulă sau trece prin valoarea zero, momentul încovoietor
are o valoare extremă, fiind maxim sau minim.
-cînd forţa tăietoare face un salt, în diagrama de moment încovoietor panta tangentei la curbă se
schimbă brusc şi în diagramă apare un vîrf.
-pe intervalele unde forţa tăietoare este pozitivă, momentul încovoietor creşte, iar unde forţa
tăietoare este negativă momentul încovoietor descreşte
-în punctele în care distribuţia acţiunilor are ordonate nule, diagrama de forţă tăietoare are
ordonate maxime, iar în diagrama de momente sînt puncte de inflexiune.
17
CAP. 2. GRINZI DREPTE STATIC DETERMINATE
2.1 Încărcări pe grinzi drepte static determinate
-Bara simplu rezemată la capete, încărcată cu o forţă înclinată.
Cazul acesta este prezentat în figura 2.1. Componenta orizontală a forţei F produce forţe axiale N,
iar componenta verticală dă forţe tăietoare T şi momente încovoietoare M.
Calculul reacţiunilor folosind ecuaţii de echilibru static:
å X i = 0 ® H1 - F cos a = 0 ® H1 = F cos a
l 1
åM 1 = 0 ® F sin a ×
2
- V2 × l = 0 ® V2 = F sin a
2
l 1
å M 2 = 0 ® V1 × l - F sin a × 2 = 0 ® V1 = 2 F sin a
Pentru a construi diagrama de forţe axiale, se ia o secţiune oarecare,între 1 şi 3, în care:
N x = N 13 = - H 1 = - F cosa
Fig.2.1 Diagrame de eforturi pentru o barǎ simplu rezematǎ
Pe intervalul 1-3, forţa axială este constantă, şi are ca efect compresiunea barei. Pe al doilea
interval ea este nulă.
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu reacţiunea V1, este constantă pînă în punctul de aplicaţie
1
al forţei concentrate unde are loc un salt pînă la - F sina . În continuare este constantă pînă în
2
dreptul reazemului unde se închide cu reacţiunea V2.
Diagrama de moment încovoietor pleacă de la valoarea zero în articulaţia 1, are o variaţie
liniară pînă în punctul de aplicaţie al forţei concentrate,punct în care diagrama prezintă un maxim.
Pe următorul tronson diagrama are variaţie liniară şi se închide în zero în punctul de rezemare 2.
17
-Bara simplu rezemată cu o forţă uniform distribuită
Fig.2.2 Diagrame de eforturi pentru o barǎ simplu rezematǎ încǎrcatǎ cu o forţǎ distribuitǎ
Bara din figura 2.2 este încărcată cu o forţă uniform distribuită, verticală, de sus în jos. Forţa
totală aplicată barei este F=pl iar reacţiunile din motive de simetrie,
V1 = V2 = pl/2
Într-o secţiune x, forţa tăietoare este
Tx = V1 - px = p(l/2 - x) , deci variaţie liniară, expresia fiind valabilă pe tot lungul barei. Pe
reazeme forţa tăietoare este:
pl pl
în 1 la x=0, T1 = = V1 ; în 2, la x=l, T2 = - = -V2
2 2
Adăugînd în 2, forţa concentrată V2 diagrama de forţe tăietoare se închide.
Într-o secţiune x, momentul încovoietor este:
x p
M x = V1 × x - px = x(l - x)
2 2
Momentul încovoietor se anulează la capete, la x=0 şi x=l şi este maxim în mijloc (unde forţa
pl æ l ö pl 2
tăietoare este nulă) la x=l/2. M max = çl - ÷ =
4 è 2ø 8
Se constată că forţa tăietoare variază liniar, iar momentul încovoietor variază parabolic,
ambele avînd cîte o singură expresie pe toată lungimea barei.
-Bara cu un sistem oarecare de forţe concentrate.
La bara din fig.2.3 se determină în prealabil reacţiunile scriind ecuaţiile de echilibru static:
åM 1 = 0 ® F × a + F(l - a) - V2 × l = 0 ® V2 = F
18
åM 2= 0 ® V1 × l - F × (l - a) - F × a = 0 ® V1 = F
după care se construiesc diagramele T,M. Diagrama de forţe tăietoare se deschide cu V1=F,
constantă pînă în punctul de aplicaţie al forţei concentrate, nulă în continuare, apoi salt iar în
punctul de aplicaţie al forţei concentrate,constantă şi se închide în reazem.
Se observă că pe intervalul dintre cele două sarcini F forţa tăietoare este nulă, deci
momentul încovoietor este constant. Se zice că pe acest interval bara este solicitată la încovoiere
pură.
Dacă o bară este simetrică faţă de mijlocul ei, încărcarea este simetrică, diagrama de
momente încovoietoare este, de asemenea, simetrică, iar cea de forţe tăietoare este antisimetrică (în
punctele simetrice, forţele tăietoare sînt egale dar de semne contrare).
Fig.2.3 Bara cu un sistem de forţe concentrate Fig.2.4 Bara cu sarcinǎ triunghiularǎ
-Bara cu forţă distribuită liniar
La bara din fig.2.4 , cu o forţă variind liniar de valoare maximă p, încărcarea totală este F=pl/2.
Considerînd acestă încărcare aplicată în centrul de greutate al triunghiului de încărcare, se pot
determina reacţiunile scriind ecuaţiile de condiţie:
pl 2 pl
å M 1 = 0 ® 2 × 3 l - V2 × l = 0 ® V2 = 3
pl l pl
å M 2 = 0 ® V1 × l - 2 × 3 = 0 ® V1 = 6
Într-o secţiune oarecare x, forţa distribuită are intensitatea:
x
px = p
l
19
Se pot determina expresiile pentru calculul momentului încovoietor sau a forţei tăietoare în orice
secţiune:
x pl px 2
Tx = V1 - p x × = -
2 6 2l
x x plx px 3
M x = V1 × x - p x × × = -
2 3 6 6l
-Bare simplu rezemate încărcată cu momente concentrate
Fig.2.5 Barǎ cu momente concentrate Fig.2.6 Barǎ cu momente concentrate
Bara din fig. 2.5 încărcată cu un moment concentrat pe reazem, are reacţiunile egale şi de
sens contrar, V1=V2=M1/l. Forţa tăietoare este constantă pe toată bara, iar momentul încovoietor
variază liniar. La bara din fig.3.8 cu două momente pe reazeme, dacă M2>M1, rezultă V1>0,iar
momentul încovoietor creşte mereu, de la M1 la M2
-Bare în consolă
Pentru barele în consolă (bare încastrate la un capăt şi libere la celălalt), regulile stabilite
pînă aici rămîn valabile. În reazemul încastrat există un cuplu, deci diagrama de momente
încovoietoare începe cu valoarea acestui cuplu.
Fig.2.7 Barǎ în consolǎ

20
La bara din figura 2.7 , ecuaţiile de echilibru dau reacţiunile: V1 = F ; M 1 = Fl . Forţa
tăietoare este constantă, pozitivă. Momentul încovoietor într-o secţiune oarecare este:
M x = - M 1 + V1 x = - Fl + Fx
deci variază liniar, fiind M=Fl în încastrare şi nul în capătul liber.
2.2Relaţiile de recurenţă
În problemele practice este necesar să se exprime eforturile dintr-o secţiune, în funcţie de

eforturile din secţiunea precedentă şi de forţele cuprinse între cele două secţiuni. Pentru a stabili
aceste expresii se porneşte de la relaţiile diferenţiale între eforturi şi încărcări care se integrează pe
intervalul dintre cele două secţiuni obţinîndu-se:
k k k
(2.1) ò dT = - ò p × dx
j j
; Tk = T j - ò pdx = T j - Pjk
j
k k k
ò dM = ò Tdx ; M k = M j + ò Tdx = M j + w jk
T
j j j
Din relaţiile (2.1) rezultă că forţa tăietoare din secţiunea k este egală cu forţa tăietoare din
secţiunea j, din care se scad forţele normale pe axa barei cuprinse între cele două secţiuni.
Momentul încovoietor în secţiunea k este egal cu momentul încovoietor în secţiunea j, la care se
adună suprafaţa diagramei de forţă tăietoare cuprinsă între cele două secţiuni(fig.2.8).
Fig.2.8 Variaţia diagramelor de eforturi T şi M pentru o încǎrcare uniform distribuitǎ cu variaţie

neliniarǎ. Separarea unui element de lungime ljk
21
O altă formă de exprimare a relaţiilor de recurenţă între eforturi se poate scrie dacă se
izolează o porţiune de bară j-k şi la capete se aplică eforturile corespunzătoare (fig.2.8).
Din ecuaţia de echilibru a momentului se obţine:
( 2.2 )K M k = M j + T j l jk - Pjk b
care arată că momentul încovoietor din secţiunea k este egal cu momentul încovoietor din secţiunea
j, la care se adaugă momentul forţei tăietoare din secţiunea j şi momentul forţei aplicate pe bară
între cele două secţiuni, în raport cu centrul de greutate al secţiunii k.
Exemplul 1:
Se consideră grinda în consolă din fig.2.9 încarcată cu forţa concentrată şi forţă uniform
distribuită. Se cere calculul reacţiunilor şi trasarea diagramelor de eforturi.
Reacţiunile se calculeză din ecuaţiile de echilibru static pe grinda în ansamblu. Eforturile într-o
secţiune curentă se determină folosind metoda secţiunilor, scriind echilibrul părţii din stînga sau din
dreapta secţiunii.
Fig.2.9 Grindǎ în consolǎ
Determinarea reacţiunii V1 din ecuaţia de proiecţie pe verticală:

å Yi = 0 ®V1 - 10 × 2 - 30 = 0 ® V1 = 50 KN
Determinarea momentului în încastrare M1 printr-o sumă de momente în raport cu punctul 1:
(å M )1 = 0 ® M1 = 140KNm
- M1 = 10 × 2 × 1 + 30 × 4 = 140KNm
M 2 = -60
Diagrama de forţǎ taietoare se deschide cu reacţiunea V1 = 50 KN după care are o variaţie liniara ca
urmare a încărcării uniform distribuite. În continuare ramîne constantă , iar în final se închide cu
forţa concentrată de 30KN.
Diagrama de moment se trasează de la stînga spre dreapta. Diagrama de moment încovoietor
se deschide cu valoarea de –140KNm în punctul 1 după care are o variaţie parabolică din încărcarea
uniform distribuită ajungînd la valoarea –60 în punctul 2. Din punctul 2 în punctul 3 diagrama de
22
moment încovoietor are o variaţie liniarǎ deoarece forţa tăietoare este constantă. Valoarea
momentului încovoietor este zero în capătul liber de consolă.
Exemplul 2: Pentru grinda în consolă din figura 2.10 se cere calculul reacţiunilor şi trasarea
diagramelor de moment.
Reacţiunile se calculeză din ecuaţiile de echilibru static pe structura în ansamblu.
Reacţiunea V1 se obţine printr-o ecuaţie de proiecţie pe verticală: å Yi = 0 ® V1 = 60 KN
Realizînd o sumă de momente în punctul 1 se obţine momentul din încastrare.
(å M )1 = 0 ® - M 1 = 40 × 1,5 + 20 × 3
M 1 = 120
Fig.2.10 Barǎ în consolǎ
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=60KN, pe intervalul 1-2 este constantă, în punctul 2
are un salt din forţa concentrată de 40KN, pe intervalul 2-3 este constantă după care în punctul 3 se
închide cu forţa concentrată de 20KN.
Se observă că pe intervalul 2-3 panta diagramei de moment este mai mică decît pe intervalul 1-2
deoarece pe intervalul 2-3 forţa tăietoare este mai mică decît pe intervalul 1-2.
Reacţiunea V1 se obţine dintr-o ecuaţie de proiecţie pe verticală iar momomentul M1 printr-o sumă
de momente în punctul 1.
å Yi = 0 ® V1 - 20 × 3 - 30 = 0 ® V1 = 90KN
(å M ) 1
= 0 ® - M 1 + 20 × 3 × 1,5 + 30 × 3 = 0
M 1 = 180 KNm
23
Fig.2.11 Diagrame de eforturi pentru barǎ în consolǎ
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=90KN după care are o variaţie liniară datorită
încărcării uniform distribuite pînă în punctul 2 unde diagrama se închide cu forţa concentrată de
30KN.
Diagrama de moment se deschide cu M1=-180KNm, are o variaţie parabolică pe intervalul 1-2, iar
în capătul liber de consolă valoarea este zero.
Datorită faptului că forţa tăietoare este descrescătoare de la stînga spre dreapta atunci diagrama de
moment încovoietor este concavă (ţine apa).
Fig. 2.12 Diagrame de eforturi

24
Reacţiunea V1 o obţinem printr-o ecuaţie de echilibru pe verticală.
å Yi = 0 ® V1 - 30 = 0 ® V1 = 30 KN
Momentul M1 se obţine printr-o sumă de momente în punctul 1.
å M 1 = 0 ® - M 1 + 40 + 30 × 4 = 0
M 1 = 160 KNm
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=30KN, este constantă pînă în punctul 3 cînd se
închide cu forţa concentrată de 30KN.
Diagrama de moment se se de schide cu –160 , are o variaţie liniară pînă în punctul 2 unde apare un
salt datorită momentului concentrat. Pe intervalul 2-3 diagrama de moment are tot variaţie liniară
iar în capătul liber de consolă momentul este zero.
Exemplul 5: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagrama de forţă tăietoare şi moment

pentru grinda dreaptă simplu rezemată din figura 2.13.
Reacţiunea V2 se determină printr-o sumă de momente în punctul 1.
(å M )1 = 0 ® 15 × 4 × 2 - V2 × 10 = 0
V2 = 12 KN
Reacţiunea V1 se determină printr-o sumă de momente în raport cu punctul 2.

å M 2 = 0 ® V1 × 10 - 15 × 4 × 8 = 0 ®
V1 = 48KN
M 3 = 48 × 4 - 15 × 4 × 2 = 72 Fig.2.13 Diagrame de eforturi

T 48
x= = = 3,2m
15 15
1
M max = × 3,2 × 48 = 76,8
2 25
Momentul în punctul 3 se obţine făcînd suma momentelor tuturor forţelor din stînga secţiunii faţă
de secţiunea 3.
Momentul maxim se obţine calculînd aria triunghiului format de reacţiunea V1 şi abscisa pînă în
punctul de anulare al forţei tăietoare.
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=48KN , urmează o variaţie liniară pînă în punctul 3
unde se ajunge la –12KN. În continuare diagrama este constantă pînă în punctul 2 unde se închide
cu V2=12KN.
Diagrama de moment pleacă de la zero din articulaţia 1, are o variaţie parabolică pînă în 3 cu un
maxim în punctul de anulare al forţei tăietoare. Din 3 pînă în 2 diagrama de moment este liniară
ajungînd în articulaţia 2 la zero.
Exemplul 6: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda

dreaptă simplu rezemată din figura 2.14
Fig.2.14 Diagrame de eforturi
Reacţiunea V1 se obţine printr-o sumă de momente în punctul 2 iar reacţiunea V2 printr-o sumă de
momente în punctul 1.
(å M )2 = 0 ® V1 × 10 - 20 × 4 × 8 - 40 × 3 = 0
V1 = 76 KN
(å M ) 1
= 0 ® 20 × 4 × 2 + 40 × 7 - V2 × 10 = 0
V2 = 44 KN
M 3 = 76 × 4 - 20 × 4 × 2 = 144
M 4 = 76 × 7 - 20 × 4 × 5 = 132
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=76KN deasupra axei barei, are o variaţie liniară pînă
în 3 din încărcarea uniform distribuită unde ajunge la –4 . În continuare diagrama este constantă
pînă în 4 unde are loc un salt datorită forţei concentrate de 40KN. Pe intervalul 4-2 forţa tăietoare
este constantă, iar în 2 se închide cu V2=44KN.
26
Diagrama de moment este parabolică pe intervalul 1-3 datorită încărcării uniform distribuite, pe
intervalul 3-4 este liniară, la fel şi pe intervalul 4-2.

dreaptă simplu rezemată din fig.2.15.
(å M ) 1
= 0 ® 0 = 60 × 4 + 40 × 9 - V2 × 12
V2 = 50 KN
(å M ) 2
= 0 ® V1 × 12 - 60 × 8 - 40 × 3 = 0
V1 = 50 KN
M 4 = 50 × 9 - 6 × 5 = 150 KNm
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=50KN, este constantă pe intervalul 1-3, în punctul 3
are loc un salt din forţa concentrată de 60KN apoi pe
intervalul 3-4 forţa tăietoare este constantă , în punctul 4 are loc un salt din forţa concentrată de
40KN, iar în 2 se închide cu V2=50KN.
Momentul în punctul 3 se obţine scriind suma momentelor forţelor de la dreapta secţiunii 3:
M 3 = V1 × 4 = 200 KNm .

dreaptă simplu rezemată din figura 2.16.
27
(å M ) 2
= 0 ® -180 + V1 × 9 - 15 × 6 × 3 = 0
V1 = 50 KN
(å M ) 1
= 0 ® -180 + 15 × 6 × 6 - V2 × 9 = 0
V2 = 40 KN
M 3 = -180 + 50 × 3 = -30
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=50KN, pe intervalul 1-3 este constantă deoarece
acest interval este neîncărcat; pe intervalul 3-2 forţa tăietoare are variaţie liniară iar în 2 se închide
cu V2=40KN.
Diagrama de moment se deschide cu valoarea de –180KNm deoarece avem de-a face cu un
moment concentrat în articulaţie, urmează o variaţie
liniară pe intervalul 1-3 , în punctul 3 momentul avînd valoarea –30KNm. Pe intervalul 3-2
diagrama de moment este parabolică cu un moment maxim în punctul de anulare al forţei tăietoare
şi cu valoarea zero în articulaţia 2.
Figura 2.16 Diagrame de eforturi

dreaptă simplu rezemată din figura 2.17
28
(å M ) 1
= 0 ® 60 × 3 + 60 × 6 - V2 × 9 + 360 = 0
V2 = 100 KN
(å M ) 2
= 0 ® V1 × 9 - 60 × 6 - 60 × 3 + 360 = 0
V1 = 20 KN
M 4 = 20 × 6 - 60 × 3 = -60
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu valoarea de 20KN deasupra axei barei, este
constantă pe intervalul 1-3, în punctul 3 are loc un salt datorită forţei concentrate de 60KN, forţa
tăietoare ajungînd la –40KN sub axa barei. Pe intervalul 3-4 forţa tăietoare este constantă, în
punctul 4 are loc un salt datorită forţei concentrate de 60KN. Pe intervalul 4-2 forţa tăietoare este
constantă iar în 2 se închide cu reacţiunea V2=100KN.
Diagrama de moment încovoietor prezintă particularitatea că în punctul 2 are un salt egal
cu valoarea momentului concentrat de 360KNm.

(å M )1 = 0 ® 15 × 8 × 4 - V2 × 6 = 0
V2 = 80 KN
(å M ) 2
= 0 ® V1 × 6 - 15 × 6 × 3 + 15 × 1 × 2 = 0
V1 = 40 KN
T21 = 50 - 15 × 6 = -40
29
Fig.2.18 Diagrame de forţă tăietoare şi moment
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu reacţiunea V1=40KN după care urmează o

variaţie liniară datorită încărcării uniform distribuite, diagrama de forţă tăietoare fiind
descrescătoare pînă în punctul 2 unde apare un salt din forţa concentrată V2=80KN pînă la 30KN.
Urmează apoi o variaţie liniară datorită încărcării uniform distribuite pînă în capătul liber de
consolă unde se ajunge la zero.Diagrama de moment are o variaţie parabolică pe intervalul 1-2
datorită încărcării uniform distribuite , şi prezintă un maxim în punctul de anulare al forţei tăietoare.

(å M )1 = 0 ®
- 45 + 20 × 3 × 6,5 - V2 × 8 = 0
V2 = 43,1KN
(å M ) 2
=0®
- 45 + V1 × 8 - 20 × 3 × 1,5 = 0
V1 = 16,9 KN
M 4 = -45 + 16,9 × 5 = 39,5KNm
30
Fig.2.19 Diagrame T,M
Pe lungimea consoloi forţa tăietoare este zero deoarece nu există încărcări normale pe axa
barei pe această porţiune. Diagrama de forţă tăietoare se deschide în punctul 1 cu valoarea reacţiunii
V1=16,9KN. În continuare diagrama de forţă tăietoare este constantă pînă cînd începe să acţioneze
încărcarea uniform distribuită, urmează apoi o variaţie liniară, diagrama închizîndu-se în 2 cu
reacţiunea V2=43,1KN.
Diagrama de moment prezintă un salt în capătul liber de consolă datorită momentului
concentrat, fiind constantă pe lungimea consolei.Pe porţiunea aplicării încărcării uniform distribuite
diagrama este poarabolică cu un maxim în punctul de anulare al forţei concentrate.
2.3 Grinzi cu console si articulatii (grinzi Gerber)
Grinzile cu console şi articulaţii sînt structuri static determinate alcătuite din mai multe
grinzi legate între ele prin articulaţii. Aceste grinzi pot fi privite şi ca grinzi continue la care
nedeterminarea statică este înlăturată prin introducerea unui număr corespunzător de articulaţii
intermediare.
Grinzile cu console şi articulaţii se folosesc în special ca structuri de rezistenţă la poduri. Ele
prezintă avantaje deosebite atunci cînd există pericolul tasării unor reazeme, situaţie în care dacă
structura este static nedeterminată iau naştere eforturi suplimentare importante.
La structurile static determinate, deplasările de reazeme conduc la modificarea configuraţiei
structurii, fără ca barele care o alcătuiesc să se deformeze. În schimb la structurile static
nedeterminate aceste deplasări provoacă şi deformarea structurii deci apariţia eforturilor.
În funcţie de legăturile pe care grinzile componente le au cu baza de susţinere ele reprezintă
grinzi principale şi grinzi secundare. Grinzile principale sînt acele grinzi care pot transmite integral
la baza de susţinere, prin reazemele proprii, toate încărcarile ce le revin.
Distribuirea grinzilor principale şi secundare trebuie să asigure invariabilitatea geometrică a
ansamblului.
31
Rezolvarea se face începînd cu grinzile secundare,iar reacţiunile obţinute se transmit pe
grinzile principale egale şi de sens contrar.
Exemplul 1:
Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda Gerber din figura
2.20. Grinda respectivă se împarte în structură principală şi structură secundară.
În cazul de faţă grinda 1-3 reprezintă grinda principală iar grinda 3-4 grinda secundară. Întîi se
rezolvă grinda secundară, iar reacţiunile obţinute în nodul 3 pe grinda secundară se transmit pe
grinda principală egale şi de sens contrar.
Fig.2.20 Diagrame de eforturi pentru o grindă Gerber
32
Fig.2.21 Diagrame de eforturi pentru grinda
Secundară 3-4
Calculul începe cu determinarea reacţiunilor grinzii secundare (fig.2.21)folosind ecuaţiile de

echilibru static:
(å M ) 4
= 0 ® V3 = 40 KN
(å M ) 3
= 0 ® V4 = 80 KN
Diagrama de forţă tăietoare se deschide
cu reacţiunea V3=40KN, urmează o variaţie liniară din încărcarea uniform distribuită pînă îndreptul
reazemului 4 cînd apare un salt datorită reacţiunii V4 pînă la 30KN. În continuare diagrama are o
variaţie liniară din încărcarea uniform distribuită, închizîndu-se în zero în capătul liber de consolă.
Diagrama de moment are o variaţie parabolică cu un maxim în dreptul punctului de anulare al forţei
tăietoare. Valoarea pe reazem este negativă de –30KNm.
Urmează apoi determinarea reacţiunilor grinzii principale (fig.2.22) prin ecuaţii de echilibru static.
(å M )2 = 0 ®
V1 × 10 - 60 × 5 + 40 × 2 = 0
V1 = 22 KN
(å M ) 1
=0®
60 × 5 - V2 × 10 + 40 × 12 = 0
V2 = 78KN
M 5 = V1 × 5 = 22 × 5 = 110 KN
33
Fig.2.22 Diagrame pentru grinda principală1-2
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu V1=22KN, este constantă pînă în dreptul forţei
concentrate de 60KN unde are loc un salt în diagramă pînă la –38KN. În continuare diagrama este
constantă pînă în dreptul reacţiunii V2 unde are loc un salt pînă la +40KN apoi este constantă pe
lungimea consolei şi se închide în capătul liber de consolă cu forţa concentrată de 40KN.
Valoarea momentului în punctul de acţiune al forţei concentrate de 60KN este egală cu produsul
dintre reacţiunea V1 şi braţul de pîrghie de 5m. Pe reazemul 2 momentul încovoietor se poate obţine
luînd în considerare efectul forţelor de la dreapta luat cu semn schimbat.
Exemplul 2 Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda Gerber

din figura 2.23.
Fig.2.23 Diagrame T,M pentru o grindă Gerber

34
Grinda continuă se împarte în grinzi principale (2-3) şi (6-8) şi grindă secundară (4-5)
Calculul începe cu rezolvarea grinzii secundare (fig.2.24)
Reacţiunile V4 şi V5 sînt egale cu 10 × 6 / 2 = 30 KN
Valoarea maximă a momentului încovoietor este în mijlocul grinzii şi este egală cu
pl 2 / 8 = 45KNm
Reacţiunile grinzii principale 2-3 (fig.2.26) se determină prin ecuaţii de echilibru static obţinundu-
se astfel V2 şi V3
Fig.2.24 Diagrame de eforturi pentru grinda secundară 4-5
(å M ) 2
=0
- 25 × 2 - V3 × 6 + 10 × 2 × 7 + 30 × 8 = 0
V3 = 55KN
(å M ) 3
=0
- 25 × 8 + V2 × 6 + 10 × 2 × 1 + 30 × 2 = 0
V2 = 20KN
M 3 = -(10 × 2 × 1 + 30 × 2) = -80
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu forţa concentrată de 25KN sub axa barei, este
35
Figura 2.25 Grinda 6-8
Figura 2.26 Diagrame de eforturi pentru grinda principală 2-3
constantă pînă în dreptul punctului de aplicaţie al reacţiunii V2 unde are loc un salt pînă la –5KN. În
continuare diagrama este constantă pînă în dreptul reacţiunii V3 cînd are loc un salt pînă la
50KN,urmează o variaţie liniară şi diagrama se închide cu forţa concentrată de 30KN.
Diagrama de moment este negativă deasupra axei barei avînd valoarea de –50KNm în reazemul 2 şi
–80KNm în reazemul 3. Se observă că panta diagramei de moment pe tronsonul 2-3 este mai redusă
decît pe consola din stînga deoarece pe tronsonul 2-3 valoarea forţei tăietoare este mai redusă.
Determinarea reacţiunilor pentru grinda secundară 6-8 (fig.2.25) se face

prin ecuaţii de echilibru static.
36
(å M ) 8
=0®
- 30 × 10 - 10 × 2 × 9 + V6 × 8 - 40 × 3 = 0
V6 = 75 KN
(å M ) 6
=0®
- 30 × 2 - 10 × 2 × 1 + 40 × 5 - V8 × 8 = 0 ®
V8 = 15 KN
Diagrama de forţe tăietoare se deschide cu forţa concentrată

de 30KN, urmează apoi o variaţie liniară datorită încărcării
uniform distribuite pînă în punctul 6 unde are loc un salt datorită reacţiunii V6 pînă la +25KN.
În continuare diagrama este constantă pînă la punctul de aplicaţie al forţei concentrate cînd are loc
un salt pînă la –15KN. În continuare diagrama este constantă pînă în capătul liber de consolă cînd
diagrama se închide cu reacţiunea V8=15KN.
Momentul pe reazemul 6 se obţine calculînd momentul forţelor din stînga reazemului 6.
M 6 = -30 × 2 - 10 × 2 × 1 = -80 KN
Momentul în punctul de aplicaţie al forţei concentrate de 45KN se poate calcula ca fiind
- (-V8 × 3) = 45 KNm

Gerber din figura 2.27.
Fig.2.27 Fiagrame de eforturi pentru o grindă Gerber
Ca şi în cazurile precedente această grindă se împarte în grinzi principale şi grinzi secundare.

Grinda 6-8 este grindă secundară (fig.2.28) pentru grinda 2-5. Grinda 2-5 devine grindă secundară
pentru grinda 1-2. Reacţiunile V6 şi V8 se obţin din ecuaţii de echilibru static.
(å M ) 8
= 0 ® -10 × 6 × 3 +
V6 × 10 + 10 × 3 × 1,5 = 0 37
V6 = 13,5 KN
(å M ) 6
= 0 ® 10 × 9 × 8,5 - V8 × 10 = 0
V8 = 76,5 KN
Figura 2.28 Grinda 6-8
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu reacţiunea V6 este constantă pînă în punctul 7, urmează o
variaţie liniară din încărcarea uniform distribuită pînă în punctul 8 cînd acţionează reacţiunea V8,
forţa tăietoare ajungînd la +30KN deasupra axei barei.În continuare diagrama are variaţie liniară şi
se închide în zero în capătul liber de consolă.
Diagrama de moment are o variaţie liniară pe intervalul 6-7, urmează apoi o variaţie parabolică pînă
pe reazemul 8 unde valoarea momentului este –45KNm
Reacţiunile V2 şi V5 pentru grinda principală 2-5 (2.29) se determină prin ecuaţii de echilibru static.
(å M ) 5
= 0 ® V2 × 10 - 40 × 7 - 40 × 3 + 43,5 × 2 = 0
V2 = 31,3KN
(å M ) 2
= 0 ® 40 × 3 + 40 × 7 - V5 × 10 + 43,5 × 12 = 0
V5 = 92,2 KN
Momentul în secţiunea 3 este V2 × 3 = 93.9 KNm

Momentul în secţiunea 4 se obţine scriind suma momentelor forţelor din stînga secţiunii:
M 4 = 31,3 × 7 - 40 × 4
M 4 = 59,1KNm
38
Fig.2.29 Grinda secundară 2-5
Momentul pe reazemul 5 se poate calcula cu forţele din dreapta secţiunii 5

M 5 = -(43.5 × 2) = -87 KNm
Grinda principală 1-2 (fig.2.30) reprezintă o consolă încărcată
cu sarcină uniform distribuită şi forţa concentrată de 31.3KN care reprezintă reacţiunea V2 luată cu
semn schimbat.
Reacţiunea V1 se poate obţine dintr-o ecuaţie
de proiecţie pe verticală iar momentul M1
printr-o ecuaţie de echilibru static în punctul 1.
å yi = 0 ® V1 - 80 - 31,3 = 0
V1 = 111,3KN
- M 1 + 10 × 8 × 4 + 31,3 × 8 = 0
M 1 = 570,4 KNm
Diagrama de forţă tăietoare se deschide cu reacţiunea V1=111,3KN, urmează o variaţie liniară
datorită încărcării uniform distribuite,
39
Fig.2.30 Diagrame de eforturi grinda 1-2
în final diagrama de forţă tăietoare se închide cu forţa concentrată de 31,3KN

Diagrama de moment se deschide cu momentul concentrat de 57.04KNm urmînd o variaţie
parabolică pînă în 0 în capătul liber de consolă.
40
40
CAP.3 CADRE STATIC DETERMINATE
Asemenea structuri pot fi privite ca rezultînd din asamblarea prin intermediul unor articulaţii
a mai multor bare drepte sau cotite; numărul total de legături trebuie să corespundă numărului
minim necesar asigurării indeformabilităţii geometrice a structurii obţinute. Deoarece sarcinile pot
fi aplicate oriunde pe barele componente, solicitarea dominantă în structură este încovoierea. În
proiectarea construcţiilor nu se întîlnesc obişnuit cadre static determinate. Studiul acestora este
totuşi necesar, deoarece una dintre metodele generale de rezolvare a cadrelor static nedeterminate
foloseşte ca sistem de bază cadre static determinate.
Fig.3.1 Exemple de cadre
La aflarea reacţiunilor cadrelor static determinate, deseori nu este necesară desfacerea

legăturilor interioare şi separarea în porţiuni. Este suficient ca la cele trei ecuaţii de echilibru static,
care se pot scrie pentru ansamblul structurii, să se adauge condiţiile de moment încovoietor nul în
punctele de articulare din interiorul sistemului. Pentru trasarea diagramelor de eforturi se vor utiliza
caracteristicile stabilite la studiul barelor drepte, care derivă din relaţiile generale dintre intensitatea
încărcării, forţa tăietoare şi momentul încovoietor din secţiunea curentă. Este necesar să se facă
permanent legătura cu fenomenul fizic al deformării structurii, care se oglindeşte în diagrama de
momente încovoietoare. Intuirea directă a aspectului poziţiei deformate permite să se înţeleagă mai
bine modul de comportare al structurii sub acţiunea sarcinilor şi să se controleze rezultatele obţinute
prin calcul.
Cadrele static determinate se întîlnesc rar în practică , ele însă constituie schema de calcul
(structura de bază) pentru rezolvarea cadrelor static nedeterminate prin metoda forţelor. Dintr-o
structură static nedeterminată prin suprimarea unui număr de legături egal cu gradul de
nedeterminare statică se obţine structura de bază . Cadrul din figura 3.1a este de două ori static
nedeterminat; suprimînd două legături interioare se obţine un cadru static determinat. Cadrul din
figura 3.1b este o dată static nedeterminat; pentru a obţine un cadru static determinat se introduce
o articulaţie interioară pe rigla 1-2. Dacă la cadrul din fig.3.1c care este o data static nedeterminat
se suprimă o legatură în încastrare se obţine un cadru static determinat. Cadrele static determinate
sînt alcatuite din bare drepte şi din bare cotite.
Trasarea diagramelor de eforturi necesită calculul reacţiunilor, care se determină scriind
ecuaţiile de echilibru static pe structura în ansamblu şi condiţiile de momente încovoietoare nule în
articulaţiile interioare. Pentru a trasa diagramele de eforturi este necesar să se precizeze convenţiile
de semne pentru eforturi. Astfel, convenţiile de semne pentru forţa axială şi tăietoare sînt identice
cu cele de la grinzile drepte, iar momentul încovoietor se consideră pozitiv cînd întinde fibra
interioară.
41
În cazul cadrelor cu mai multe deschideri (fig.3.2a) precizarea numai a fibrei interioare nu
este suficientă şi de aceea se obişnuieşte să se puncteze pe figură, fibra aleasa ca bază pentru
momentul încovoietor pozitiv. Aceste convenţii corespund alegerii unui sens de parcurgere al
structurii de la stînga la dreapta (reprezentat printr-o sageată pe structură) , aplicînd pentru fiecare
bară convenţiile de la grinda dreaptă. În ceea ce priveşte reprezentarea diagramelor de eforturi pe
barele cadrului, forţa tăietoare şi axială pozitivă se reprezintă deasupra axei barei , iar momentul
încovoietor pe fibra întinsă.
Existenţa nodurilor rigide sau articulate aduce unele aspecte specifice în ceea ce priveşte
modul de comportare la acţiunea încărcărilor exterioare.
Fig.3.2 Forme deformate sub acţiunea sarcinilor exterioare
Un nod rigid se caracterizează prin faptul că secţiunile barelor ce se întîlnesc în acest punct
au aceeaşi translaţie si aceeaşi rotire. Ca urmare a rotirii egale a acestor secţiuni, dacă în poziţia
deformată se duc tangente în nod, acestea formeaza un unghi egal cu cele pe care îl formează axele
barelor în poziţia iniţială nedeformată (fig.3.2).
Existenţa nodului rigid conduce la deformarea prin încovoiere a ambelor bare, deşi numai
una dintre ele este încărcată direct cu forţa exterioară.
Un nod articulat se caracterizează prin aceea că secţiunile barelor ce se întîlnesc în acest
punct au aceeaşi translaţie, iar rotirea lor relativă este liberă să se producă, astfel încît unghiul iniţial
dintre axele barelor se modifică. O astfel de comportare este exemplificată în fig. 3.2b.
Gradul de nedeterminare statica se stabileşte cu relaţia:
N=3C-A-2S
Unde N reprezintă gradul de nedeterminare statică, C numărul de contururi perfect închise, A
numărul de articulaţii, S numărul de reazeme simple.
Pentru N=0 structura este static determinată, iar pentru N>0 structura este static nedeterminată.
3.1 Bare cotite
Barele cotite pot fi privite ca alcătuite din două bare drepte legate rigid între ele, formînd un nod
în punctul de legătură. Rigiditatea nodului condiţionează modul de deformare al barei cotite:
tangentele duse în nod la cele două ramuri ale deformatei păstrează între ele acelaşi unghi, care
există în poziţia iniţială între axele nedeformate ale barelor. Prin aceasta deformarea uneia dintre
bare antrenează şi deformarea celeilalte bare. Diagramele de eforturi se întind obişnuit pe ambele
bare chiar dacă numai una dintre acestea este încărcată. Privitor la eforturile care se dezvoltă în
secţiunile situate imediat de o parte şi de alta a nodului rigid, trebuie reţinute următoarele:
(1) Forţa axială şi forţa tăietoare îşi modifică brusc valoarea, deoarece axele pe care se proiectează
forţele situate la stînga secţiunii îşi schimbă orientarea cînd se trece de la o bară la cealaltă.
(2) Momentul încovoietor rămîne acelaşi în cele două secţiuni care încadrează nodul teoretic,
deoarece aceste secţiuni au acelaşi centru de greutate, în raport cu care se ia suma momentelor
42
forţelor situate la stînga secţiunii. În diagrama M se va raporta ordonata din extremitatea uneia
dintre bare (printr-un arc de cerc) la noua linie de referinţă formată de axa celeilalte bare.
Fig.3.3 diagrame T,M pentru o bară cotită
Pentru exemplificare în figura 3.3 este dată o bară cotită în unghi drept, în două situaţii de
încărcare. Reazemul simplu din 3 are reacţiune verticală.
43
În cazul a), sarcina calcă pe bara 2-3; reacţiunile din 1 şi 3 sînt ambele verticale, astfel că
bara 1-2 este supusă numai la efort axial, în timp ce pentru bara 2-3 diagramele de eforturi sînt
aceleaşi cu ale unei grinzi simplu rezemate. Prin deformare, bara cotită suferă o deplasare laterală şi
nodul 2 se roteşte. Tangenta în 2 la ramura 2-3 a deformatei rămîne normală pe noua poziţie 1-2’
a barei verticale, care nu se deformează deoarece în secţiunile sale nu se dezvoltă momente
încovoietoare.
În cazul b) sarcina calcă pe bara 1-2 producînd reacţiunile arătate pe figură. Cuplul format
de sarcina P şi reacţiunea H1 este echilibrat de cuplul dat de reacţiunile verticale V1 şi V3. În
reazemul 3 deplasarea pe orizontală nu este împiedicată, astfel că bara cotită prin deformare suferă
o deplasare laterală în poziţia 1-2’-3 iar nodul rigid se roteşte. Prin aceasta, tangentele în 2 la cele
2 ramuri ale deformatei se rotesc cu acelaşi unghi faţă de poziţiile iniţiale ale barelor, unghiul dintre
tangente rămînînd acelaşi; totodată , unghiul dintre liniile nodurilor 1-2 şi 2-3 creşte cînd aceste linii
ajung în poziţiile 1-2 şi 2-3. Încastrarea dintre bare în nod este solicitată prin deformare, datorită
modificării unghiului dintre liniile nodurilor, în timp ce unghiul dintre tangente rămîne neschimbat.
Aceasta explică modul de deformare al barei cotite; în cazul considerat deformarea barelor se face
spre interior, deci încovoierea are sens pozitiv conform convenţiei de semne indicată pe figură.
Trasarea diagramelor T şi M se face după normele cunoscute, remarcîndu-se că pe porţiunea
i-2 forţa tăietoare este nulă, deci momentul încovoietor are valoarea maximă MI=Pa constantă pe
această porţiune. În diagrama M, porţiunea haşurată des de pe bara 1-2, cu ordonata maximă Pab/l
în dreptul sarcinii, este chiar diagrama barei 1-2 considerată grindă simplu rezemată. Restul
diagramei M pe cele două bare este format dintr-o pereche de triunghiuri cu vîrfurile în 1 şi 3 avînd
ordonata comună M2=Pa în nodul 2. Această pereche de triunghiuri reprezintă efectul legăturii
rigide dintre cele 2 bare în nod.
3.2 Calculul eforturilor pentru cadre static determinate
Sistemele de bare ale căror axe formează o linie frîntă sau ramificată, iar nodurile realizează
legături rigide sau articulate poartă numele de cadre. Prin figură indeformabilă se înţelege aceea
care nu permite deplasări de felul celor care au loc în mecanisme, ci numai deformaţii şi deplasări
elastice.
Calculul practic se începe cu determinarea reacţiunilor. Cadrele fiind static determinate
reacţiunile se obţin prin metodele cunoscute din Mecanica teoretică.
Este recomandabil ca în funcţie de situaţia reală de analizat să se scrie trei ecuaţii de echilibru
pentru ansamblu şi condiţii de moment încovoietor egal cu zero în articulaţiile interioare.
După calculul reacţiunilor urmează trasarea diagramelor de eforturi, care se stabilesc pe
baza relaţiilor diferenţiale dintre eforturi şi încărcări, cunoscute de la grinda dreaptă.
Corectitudinea trasării diagramelor de eforturi se verifică prin condiţia de echilibru static,
aplicată fie nodurilor fie unei părţi a structurii.
Exemplul 1:
Sa se traseze diagramele de forţă axială, de forţă taietoare şi de moment încovoietor la structura din
fig.3.4
44
Fig.3.4 Diagrame de eforturi pentru un cadru static determinat
Calculul reacţiunilor:
å X i = 0 ® H1 = 14 × 3 = 42KN
(å M ) 2
= V1 × 7 + 14 × 3 × 1,5 - 20 × 3,5 = 0 ® V1 = 1KN
(å M ) 1
= 0 ® 14 × 3 × 1,5 + 20 × 3,5 - V2 × 7 = 0 ® V2 = 19KN
Diagrama de forta axiala , N

Pe stîlpul 1-3, în structura 1, pe direcţia axei se proiectează numai reacţiunea verticală V1 = 1KN ,
efectul său fiind întinderea barei.
Deoarece pîna în secţiunea 3 nu mai intervine nici o alta forţă rezultă ca forţa axială este constantă
şi este efort de compresiune.
Pe rigla 3-4, efortul axial este zero.
Pe stîlpul 2-5, în secţiunea 2 acţionează numai reacţiunea V2 = 19KN care are direcţia axei
barei, iar ca efect o comprimă. Deci forţa axială este constantă şi este efort de compresiune.
45
Diagrama de forţă tăietoare T
Pe stîlpul 1-3 în secţiunea 1 se proiectează pe normala la axa barei numai reacţiunea
H1=42KN, în continuare intervine efectul încărcării uniform distribuite, astfel încît pe înălţimea
stîlpului 1-3 forţa tăietoare are o variaţie liniară, iar în secţiunea 3 forţa tăietoare ajunge zero.
Pe rigla 3-4, în secţiunea 3, se proiectează pe normala la axa barei numai reacţiunea V1=1KN, în
continuare forţa tăitoare este constantă pînă în secţiunea 4 cînd acţionează forţa concentrată de
20KN. În secţiunea 4 apare un salt în diagrama de forţă tăietoare, ulterioar ea închizîndu-se în zero
în secţiunea 5, secţiune în care acţionează reacţiunea V2.
Pe stîlpul 2-5 forţa tăietoare este egală cu zero, deoarece pe această bară nu acţionează nici o forţă
transversală.
Diagrama de moment încovoietor M
În capătul 1 al stîlpului 1-3 momentul încovoietor este egal cu zero deoarece în această
secţiune este o articulaţie. Pe lungimea stîlpului momentul încovoietor variază parabolic. În capătul
3 al stîlpului momentul încovoietor este M 3 = 42 × 3 - 14 × 3 × 1,5 = 63KN × m . Fibra întinsă este fibra
interioară.
Pe rigla 3-4, în capătul 3, momentul încovoietor are tot valoarea de 63KNm deoarece nodul
3 este unic şi aparţine atît stîlpului cît şi riglei. Fibra întinsă pe riglă este cea de la interior.În
secţiunea 4 (punctul de aplicaţie al forţei concentrate) valoarea momentului încovoietor este de
66,5KNm, iar în secţiune 5 momentul încovoietor se anulează.
Pe intervalul 3-4 momentul încovoietor variază liniar, iar în punctul de aplicaţie al forţei
concentrate prezintă un maxim, M 4 = 19 × 3,5 = 66,5KNm .
Verificarea corectitudinii diagramelor de eforturi (a valorilor eforturilor) se face utilizînd condiţia
de echilibru static a nodurilor, sub acţiunea forţelor aplicate direct în nod şi a eforturilor din
secţiunile infinit vecine nodului.
46
Exemplul 2: Să se traseze diagramele N,T,M pentru structura static determinată din fig.3.5
Fig.3.5 Diagrame de eforturi pentru un cadru triplu articulat

Calculul reacţiunilor :
å ( M ) 2 = 0;V1 × 9 - 45 = 0 ® V1 = 5KN ; å ( M )1 = 0;-V2 × 9 + 10 × 9 - 45 = 0;V2 = 5KN
Verificare: å Y = 5 - 10 + 5 = 0
M 3 = 0;5 × 3 + H 1 × 6 - 45 = 0; H 1 = 5 KN ; M 3 = 0;
st dr
5 × 6 + H 2 × 6 - 10 × 6 = 0; H 2 = 5KN
Verificare: å X = -5 + 5 = 0
Calculul forţelor tăietoare:
Forţa tăietoare în punctul 1 este egală cu H1=5KN, fiind constantă pe bara 1-4.Pentru bara 4-
5 în secţiunea 4 singura forţă normală pe axa barei o reprezintă reacţiunea V1.
T25 se obţine descompunînd forţele H2 şi V2 pe direcţie normală la axa barei.
T14 = H 1 = 5KN = T41
T65 = 10 KN = T56
T45 = V1 = 5KN = T54
T25 = -V2 × cosa - H 2 × sina = -5 × 0,447 - 5 × 0,894 = -6,7 KN = T52
Calculul momentelor încovoietoare:
47
Momentul încovoietor în articulaţia 1 este egal cu zero. M41 se obţine ca fiind produsul
dintre reacţiunea H1 şi braţul de pîrghie de 6m. Momentul în articulaţia 3 este egală cu zero.
Momentul M53 a fost calculat luînd în considerare efectul momentelor forţelor de la dreapta
secţiunii.
M 52 = V2 × 3 + H 2 × 6 = 45KNm M 6 = 0; M 56 = -10 × 3 = -30 KNm
M 53 = V2 × 3 + H 2 × 6 - 10 × 3 = 15KNm
Calculul forţelor axiale: Pe stîlpul 1-4 ,pe direcţia axei barei se proiectează reacţiunea V1.Deoarece
pînă în secţiunea 4 nu mai acţionează nici o altă forţă rezultă un efort axial constant şi de
compresiune.Pe direcţia axei barei 4-5 se proiectează reacţiunea H1. N 14 = -V1 = -5 KN = N 41 ;
N 45 = H 1 = 5 KN = N 54 ; N 65 = 0 = N 56 ;
N 25 = -V2 × sin a + H 2 × cosa = -5 × 0,894 + 5 × 0,447 = -2,24 KN = N 52
Exemplul 3: Să se traseze diagramele N,T,M pentru structura static determinată din fig.3.6
Fig.3.6 Diagrame de eforturi pentru un cadru triplu articulat

48
Calculul reacţiunilor se face prin scrierea ecuaţiilor de echilibru static în articulaţiile 1 şi 2:
å ( M ) 2 = 0; V1 × 8 - 10 × 4 × 6 + 20 × 2 = 0; V1 = 25KN ;
å (M ) 1 = 0; - V2 × 8 + 20 × 10 + 10 × 4 × 2 = 0; V2 = 35KN
Verificare: å Y = 25 - 10 × 4 + 35 - 20 = 0
Reacţiunile H1 şi H2 se obţin prin scrierea ecuaţiilor de moment în nodul 3 la stînga şi la
dreapta. Se ştie că ecuaţiile de echilibru static se pot scrie pentru întreaga structură dar şi pentru
părţi ale structurii.
M 3, st = 0; 25 × 4 - H1 ×10 - 10 × 4 × 2 = 0 H 1 = 2 KN
M 3,dr = 0; 35 × 4 - H 2 × 10 - 20 × 6 = 0 H 2 = 2 KN
Verificare: å X = 2 - 2 = 0
Calculul forţelor tăietoare:
Forţa tăietoare în secţiunea 1 se deschide cu valoarea reacţiunii H1 şi este constantă pe
întreaga lungime a stîlpului. Pe bara înclinată 4-3 forţa tăietoare are o variaţie liniară datorită
încărcării uniform distribuite. Valoarea în nodul 4 pentru bara 4-3 se obţine descompunînd
reacţiunile V1 şi H1 pe o direcţie normală la axa barei.
Similar se procedează şi pentru bara 5-3, se descompun reacţiunile V2 şi H2 pe direcţie
normală la axa barei. În nodul 5 pe consola 5-6 forţa tăietoare se deschide cu valoarea de 20KN
(care reprezintă suma forţelor normale pe axa barei din stînga secţiunii), este constantă pe lungimea
consolei şi se închide în zero cu forţa concentrată de 20KN. Pentru stîlpul 5-2 forţa tăietoare se
deschide cu 2KN reprezentînd suma forţelor normale din stînga, şi se închide cu H2=2KN.
T14 = - H 1 = -2 KN = T41 ; T43 = V1 × cosa - H 1 × sina = 25 × 0,8 - 2 × 0,6 = 18,8KN
T34 = V1 × cosa - H 1 × sina - 10 × 4 cosa = -13,2 KN
Tx = 18,8 - 10 × x × cosa = 0; x = 2,35m
T25 = H 2 = 2 KN = T52 ; T65 = 20 KN = T56 ;
T53 = -V2 × cosa + H 2 × sina + 20 × cosa = -10,8 KN = T35
Calculul momentelor încovoietoare:
Momentul încovoietor în articulaţia 1 este egal cu zero, are o variaţie liniară pînă în 4, fibra
întinsă fiind la exterior, momentul negativ.În nodul 4, fiind un nod format din 2 bare momentul se
rabate şi pe bara 4-3 tot la exterior.În continuare pe bara 4-3 diagrama de moment are o variaţie
parabolică datorită încărcării uniform distribuite , cu un maxim în dreptul punctului de anulare al
forţei tăietoare.
Momentul M56 se determină prin considerarea momentului creat de forţa din dreapta de
20KN, consola fiind o structură static determinată..Momentul M52 se obţine ca fiind produsul dintre
reacţiunea H2 şi braţul de pîrghie de 7m, diagrama avînd o variaţie liniară, fibra întinsă fiind la
exterior.
M 1 = 0; M 41 = - H 1 × 7 = -14 KNm = M 43 ; M 3 = 0
M max = M 43 + (1 / 2) × 18,8 × 2,35 / cosa = 13,61KNm
M 2 = 0; M 52 = - H 2 × 7 = -14 KNm M 6 = 0
M 56 = -20 × 2 = -40 KNm
M 53 = - H 2 × 7 - 20 × 2 = -54 KNm
Calculul forţelor axiale:
Pentru stîlpul 1-4 efortul axial este egal cu V1 şi este de compresiune. Efortul N43 se obţine
proiectînd pe direcţia axei barei reacţiunile V1 şi H1.În cazul efortului N34 acesta se obţine luînd în
calcul şi efectul încărcării uniform distribuite, rezultînd că pe rigla înclinată 4-3 efortul axial va
avea o variaţie liniară. Efortul axial pentru rigla 5-3 se obţine prin descompunerea pe direcţia axei
49
barei a reacţiunilor V2 şi H2, iar pe direcţia stîlpului 5-2 se va proiecta pe direcţia axei barei numai
reacţiunea V2.
N 14 = -V1 = -25KN = N 41
N 43 = -V1 × sin a - H 1 × cosa = -25 × 0,6 - 2 × 0,8 = -16,6 KN
N 34 = -V1 × sin a - H 1 cosa + 10 × 4 sin a = 7,4 KN
N 25 = -V2 = -35KN = N 52 ; N 65 = 0 = N 56
N 53 = -V2 sin a - H 2 cosa + 20 sin a = -10,6 KN
Exemplul 4: (cadre multiple)

Sub această denumire se înţeleg cadrele formate din părţi principale şi secundare. Particularitatea
rezolvării constă în aceea că reacţiunile se calculează începînd cu cele ale părţilor secundare. Pentru
exemplificare fie cadrul din figura 3.7 la care se cere să se traseze diagramele de eforturi N,T şi M.
Fig.3.7 Cadru multiplu. Diagrame eforturi structură secundară.
Determinarea reacţiunilor pentru structura secundară:

å X i = 0 ® H 2 = 10 × 4 = 40KN
(å M ) 2
= 0 ® V1 × 5 - 10 × 4 × 2 = 0 ® V1 = 16KN
(å M ) 1
= 0 ® 10 × 4 × 2 - 40 × 4 + V2 × 5 = 0
Determinarea reacţiunilor pentru structura principală:
(M )4 = 0 ® 16 × 14 + 40 × 4 - V3 × 12 = 0 ® V3 = 32KN
50
(å M ) 3
= 0 ® 40 × 4 + 16 × 2 - V4 × 12 = 0 ® V4 = 16
(å M ) 5
st
= 0 ® -32 × 6 + H 3 × 5 + 16 × 8 - 40 × 1 = 0 ® H 3 = 20,8KN
(å M ) 5
dr
= 0 ® H 4 × 5 - 16 × 6 = 0 ® H 4 = 19,2KN
M 6 = 20,8 × 5 + 16 × 2 - 40 × 1 = 96
Fig.3.8 Diagrame de eforturi pentru structura principală.
3.3 Utilizarea simetriei şi antisimetriei
Structurile plane uzual întîlnite în practică au deseori particularitatea de a prezenta o axă de

simetrie. La construcţii industriale, poduri, clădiri civile consideraţii de ordin tehnologic care derivă
din modul de folosinţă, cerinţe economice şi de tipizare, cît şi cerinţe de aspect, duc frecvent la
alegerea unor tipuri de construcţii ale căror elemente principale de susţinere (de exemplu cadre)
rezultă simetrice. Această particularitate a structurii trebuie folosită, deoarece aduce deseori
simplificări substanţiale în rezolvare, atît la trasarea diagramelor de eforturi pentru structuri static
determinate, cît mai ales cu ocazia utilizării acestor diagrame la calculul deplasărilor elastice şi la
rezolvarea sistemelor static nedeterminate.
51
Din punct de vedere static, noţiunea de simetrie se referă atît la configuraţia geometrică a
structurii cît şi la rezemările sale. O structură este simetrică faţă de o axă atunci cînd barele şi
legăturile sînt dispuse simetric în raport cu această axă. Atfel structurile din figurile 3.9 sînt toate
simetrice faţă de o axă verticală care trece prin mijlocul deschiderii.
Cît timp sarcinile aplicate pe o structură simetrică sînt oarecare, desigur că nu există nici o
particularitate pentru reacţiuni şi eforturi.
Pentru situaţii particulare de încărcare însă, se pot face anumite observaţii utile. Fie un cadru
simetric oarecare, de exemplu cel din figura 3.9a care este acţionat de o încărcare simetrică. În acest
caz din cercetarea fenomenului fizic apare evident că se ajunge la o poziţie deformată simetrică,
ceea ce arată că întreaga situaţie de solicitare a structurii respectă condiţia de simetrie. Ca primă
consecinţă, înseamnă că reacţiunile sînt obligatoriu simetrice în raport cu axa de simetrie, criteriu
care poate fi deci utilizat la determinarea lor. Astfel, pentru cadrul considerat, acţiunea reciprocă din
articulaţia 3 trebuie să fie orizontală; pe această bază se pot determina şi direcţiile reacţiunilor din 1
respectiv2 folosind condiţia de concurenţă a cîte trei forţe pentru fiecare din cele două porţiuni.
Pentru cadrul din fig.3.9b înţelegem prin această denumire că încărcările de pe cele două
jumătăţi ale structurii sînt simetrice ca poziţie, direcţie şi mărime, dar au sensuri opuse în raport cu
axa de simetrie. Şi în acest caz, din punct de vedere fizic, apare evident faptul că structura trece într-
o poziţie deformată antisimetrică faţă de axă, ceea ce arată că întreaga situaţie de solicitare a
structurii respectă condiţia de antisimetrie. În consecinţă reacţiunile sînt antisimetrice în raport cu
axa de simetrie. Astfel pentru cadrul considerat acţiunea reciprocă din articulaţia 3 trebuie să fie
verticală (Ms). În rezemările 1 şi 2 nu pot apare, pentru sarcini verticale, componente orizontale ale
reacţiunilor, deoarece condiţia de echilibru ar cere ca acestea să fie egale şi cu sensuri opuse, ceea
ce ar conduce la o pereche simetrică de componente; se dezvoltă deci numai reacţiuni verticale,
egale ca mărime şi avînd sensuri contrare.
52
Fig.3.9 Diagrame de eforturi (M,T) pentru o structură simetrică încărcată simetric şi încărcată
antisimetric
53
Fig.3.10 Diagrame de efort axial pentru încărcare simetrică şi antisimetrică
Situaţia de simetrie şi antisimetrie se regăseşte şi la eforturi. Considerînd forţele de legătură

care trebuie introduse cînd se secţionează o bară se obţine situaţia din figura 3.9,3.10 din care se
vede că perechile M şi N au caracter simetric, iar perechea T are caracter antisimetric. Aceasta
înseamnă că pentru două secţiuni aşezate simetric, la o structură simetrică şi simetric încărcată,
momentele încovoietoare şi forţele axiale sînt egale şi au acelaşi sens, în timp ce forţele tăietoare
sînt egale, dar au sensuri contrare; aceasta deoarece perechile M,T,N trebuie să fie dispuse simetric
faţă de axa de simetrie. Cînd structura ar fi încărcată antisimetric situaţia este inversă, anume
momentele încovoietoare şi forţele axiale sînt egale şi cu sensuri contrare, iar forţele tăietoare sînt
egale şi au acelaşi sens. Pentru o structură simetrică, încărcărilor simetrice le corespund diagrame M
şi N simetrice precum şi diagrama T antisimetrică; încărcărilor antisimetrice le corespund diagrame
M şi N antisimetrice, precum şi diagrama T simetrică.
Proprietăţile de simetrie şi antisimetrie ale reacţiunilor şi diagramelor de eforturi pot fi
utilizate şi pentru sarcini oarecare, dacă se ţine seama că orice încărcare poate fi înlocuită printr-o
încărcare simetrică şi o încărcare antisimetrică. Prin aceasta trasarea diagramelor de eforturi pentru
încărcarea dată poate fi obţinută prin suprapunerea celor două serii de diagrame corespunzătoare
componentelor încărcării. Desigur, folosind această cale, sînt de trasat mai multe diagrame, dar
construcţia lor este mult mai simplă datorită tocmai utilizării simetriei şi antisimetriei.
54
Exemplul 1: Să se traseze diagramele de eforturi N,T,M pentru cadrul simetric static determinat din
figura 3.11
Fig. 3.11 Exemplu structură simetrică încărcată simetric

(å M ) 2
= 0 ® V1 × 8 - 20 × 10 × 5 + 20 × 2 × 1 = 0 ® V1 = 120KN
(å M )1
= 0 ® -20 × 2 × 1 + 20 × 10 × 5 - V2 × 8 = 0 ® V2 = 120KN
(å M ) 3
st
= 0 ® 120 × 4 - H1 × 3,2 - 20 × 6 × 3 = 0 ® H 1 = 37,5KN
(å M ) 3
dr
= 0 ® 20 × 6 × 3 - 120 × 4 + H 2 × 3,2 = 0 ® H 2 = 37,5KN
Exemplul 2: Să se traseze diagramele de eforturi N,T,M pentru cadrul simetric încărcat antisimetric
din figura 3.12
(å M ) 2
= 0 ® -V1 × 24 + 2 × 30 × 6 = 0 ® V1 = 15KN
(å M )1
= 0 ® 2 × 30 × 6 - V2 × 24 = 0 ® V2 = 15KN
(å M ) 3
st
= 0 ® -15 × 12 + H1 × 6 = 0 ® H 1 = 30KN
55
Fig.3.12 Structură simetrică încărcată antisimetric
56
N 14 = 15 × sin a + 30 × cos a ;
sin a = 0,8 ; cos a = 0,6
N 14 = 15 × 0,8 + 30 × 0,6 = 30
T14 = 30 × 0,8 - 15 × 0,6 = 15
M 4 = -15 × 4,5 + 30 × 6 = 112,5
57
58
CAP.4 ARCE STATIC DETERMINATE
4.1 Generalităţi
În alcătuirea structurilor se întîlnesc deseori elemente de construcţii care prin schematizare

se reduc la bare cu axă curbă. În aplicaţiile practice, asemenea bare au de obicei drept axă o curbă
plană. Privitor la modul de aplicare al sarcinilor se pot distinge două situaţii:
(1) Sarcinile sînt cuprinse în planul curbei dirijate în general în sens opus convexităţii. Elementele
de construcţie care se găsesc în această situaţie poartă numele de arce şi sînt întîlnite la
susţinerea acoperişurilor de hale industriale, la poduri etc.
(2) Sarcinile acţionează normal pe planul axei barei; elementele de construcţie solicitate în acest
mod poartă numele de grinzi curbe plane
La un arc este necesar în primul rînd să se aleagă sistemul de axe de referinţă pentru
raportarea geometrică a arcului şi a sarcinilor aplicate. Faţă de acest sistem o secţiune oarecare i
este definită prin coordonatele centrului său de greutate şi prin înclinarea tangentei la arc în acel
punct.
Pentru definirea eforturilor din secţiune, se adoptă şi un sistem de axe propriu al secţiunii .
Sistemul de axe este format din tangenta şi normala la arc, astfel că acest sistem variază de la o
secţiune la alta în lungul arcului. Deoarece toate forţele exterioare (sarcini şi reacţiuni) acţionează în
planul arcului rezultă că într-o secţiune oarecare i se vor dezvolta eforturile Ni,Ti,Mi;
Caracteristica esenţială a arcelor derivă din faptul că legăturile sînt dispuse astfel ca să
împiedice sau să limiteze variaţia de distanţă dintre extremităţile barei curbe(sau dintre două puncte
intermediare). Prin această dispunere a legăturilor, arcele dau împingeri laterale preluate de
rezemări sau de tiranţi; se ajunge la o comportare avantajoasă sub acţiunea sarcinilor, rezultînd o
reducere importantă a momentelor încovoietoare faţă de cazul grinzilor drepte.
Arcele static determinate sînt caracterizate prin numărul minim de legături necesar fixării în plan.
Arcele sînt bare curbe sau sisteme de bare curbe plane, încărcate cu forţe acţionînd în planul lor. În
practică, arcele se întîlnesc la baraje, acoperişurile halelor industriale, poduri etc.
În reazemele arcelor se dezvoltă reacţiuni care au componente orizontale denumite împingeri.
Fig.4.1 Tipuri de arce static determinate

59
Această caracteristică a arcelor conduce la o reducere importantă a momentelor
încovoietoare , faţă de cazul grinzilor drepte, permiţînd astfel folosirea arcelor la construcţii cu
deschideri mari. Împingerile laterale ale arcelor sînt preluate de elementele de rezemare. Cînd
preluarea împingerilor nu se poate realiza în condiţii economice, deoarece conduce la dimensini
exagerate pentru elementele de reazem, între extremităţile arcului se introduce un tirant(fig.4.1c).
Pentru ca arcul cu tirant sa fie static determinat este necesar ca unul din reazeme să fie simplu,
pentru a compensa legătura suplimentară introdusă de tirant.
Secţiunile din reazemele exterioare 1 si 2 ale arcelor se numesc naşteri, iar dreapta ce uneşte
cele două naşteri este linia naşterilor.
Punctul cel mai depărtat de linia naşterilor se numeşte cheia arcului; la arcele cu trei
articulaţii, articulaţia interioară coincide cu cheia arcului.
Distanţa verticală de la cheia arcului la linia naşterilor se numeşte sageata arcului şi se
notează cu f, iar disţanta orizotală între naşterile arcului reprezintă deschiderea arcului şi se noteaza
cu l.
Structura din figura 4.2d este o bară curbă încastrată la un capat si nu se poate considera arc,
deoarece nu are împiedicată variaţia distanţei între extremităţi şi prin urmare este o structură fără
împingeri.
Fig.4.2 Prezentarea eforturilor secţionale
Arcul cu o articulaţie şi reazem simplu nu se foloseşte în construcţii în mod obişnuit , el constituie

însa structura de baza pentru calculul arcelor plane static nedeterminate prin metoda forţelor. Arcul
cu trei articulaţii se foloseşte frecvent în construcţii, singur sau împreună cu alte elemente, formînd
structuri static determinate din bare drepte si curbe.
Pentru calculul arcelor se consideră un sistem de axe de coordonate , faţă de care arcul sa fie definit
prin coordonatele xi , y i ale centrului de greutate al sectiunii i şi prin înclinarea j i a tangentei la arc
60
în secţiunea respectivă(fig.4.2a). Sistemul de axe de coordonate se mai poate alege şi cu axa x
dirijată după linia naşterilor, iar axa y verticală.
Momentul încovoietor care întinde fibra interioară a arcului se consideră pozitiv. Convenţia
de semne pentru forţa tăietoare şi axială este identică cu cea de la barele drepte.
4.2 Relaţii diferenţiale între acţiuni şi eforturi
Pentru a demonstra relaţiile diferenţiale între acţiuni şi eforturi la arc se izolează din acesta
un element infinit mic de lungime ds. Asupra elementului de arc acţionează o forţă uniform
distribuită p care are componentele dupa normala pn şi după tangenta pt şi eforturile pozitive pe cele
două feţe ale elementului (fig.4.3). Scriind ecuaţiile de echilibru static pentru elementul de arc se
obţin relaţiile diferenţiale între acţiuni şi eforturi. Ecuaţia de echilibru după tangenta la arc în
secţiunea din dreapta a elementului are forma:
(4.1a) K N + dN - N cos dj - T sin dj
dj dj
+ pt ds cos + p n ds sin =0
2 2
iar ecuaţia de proiecţie după normala la arc în secţiunea din dreapta a elementului este:
dj
(4.1b) KT + dT - T cos dj + N sin dj + p n ds cos -
2
dj
pt ds sin =0
2
Ecuaţia de momente în raport cu centrul de greutate al secţiunii din dreapta elementului de arc:
(4.1c) K M - M - dM + Tr sin dj - Nr (1 - cos dj ) +
dj dj
pt dsr (1 - cos ) - p n dsr sin =0
2 2
Dacă în relaţiile(4.1a,b,c) se ţine seama de faptul ca unghiul dj este infinit mic, se pot admite cos
dj=1 şi sin dj=dj=ds/r; neglijînd infiniţii mici de ordinul doi rezultă:
dN T dT N dM
(4.2) K = - pt + ; = pt - ; =T
ds r ds r ds
Se observă că relaţia care dă derivata momentului este identică cu relaţia de la bara dreaptă.
Rezultă că şi la arce, momentul încovoietor va fi maxim sau minim în secţiunile în care forţa
tăietoare se anulează.
Analizînd relaţiile diferenţiale ale forţei axiale şi tăietoare se constată ca ele sînt mai
generale decît aceleaşi relaţii de la bara dreaptă , care se pot deduce din relaţiile (4.2), considerînd
raza de curbură a arcului r=∞. Relaţiile (4.2) sînt valabile atît pentru arcele static determinate , cît şi
pentru cele static nedeterminate, deoarece la deducerea lor nu s-au impus restricţii în acest sens.
61
4.3 Arcul cu trei articulaţii. Calculul reacţiunilor şi al eforturilor
Se consideră arcul cu trei articulaţii (fig.4.3) încărcat cu un sistem de forţe oarecare Pi.
Fig.4.3 Arcul cu trei articulaţii

Reacţiunile se consideră descompuse în componentele verticale V1 şi V2 şi componentele după
direcţia 1-2, H1 şi H2’. Scriindu-se ecuaţiile de momente în raport cu punctele 1 şi 2 se obţin direct
reacţiunile V1 şi V2’.
62
(4.3) K å M 2 = 0, KV 1 ' f - å Pi bi = 0, KV1 ' =
å Pb i i
l
åPa
åM = 0, K å Pi a i - V2 ' l = 0, KV2 ' =
i i
1
l
åM = 0, KV1 ' x3 - H 1 ' f '- å Pi ci = 0,
st
3
V1 ' x3 - å Pi ci
H1 ' =
f'
åX i = 0, ( H 1 '- H 2 ' ) cosa + å Pi sin g i = 0,
H 1 ' cosa + å Pi sin g i
H2 '=
cosa
La fel ca în cazul cadrelor după determinarea reacţiunilor se trece la calculul eforturilor.

Eforturile din secţiunea curentă se pot obţine sub forma unor expresii care pot fi utilizate în orice
secţiune x.
Efortul axial N se obţine proiectînd toate forţele, din stînga secţiunii de calcul, pe direcţia
tangentei la curbă în secţiunea considerată, iar forţa tăietoare se obţine proiectînd forţele pe direcţia
normalei la curbă în secţiunea considerată.
(4.4) K N x = - H 1 ' cos(j - a ) - V1 ' sin j + å Pi sin(j - g i )
Tx = V1 ' cosj - H 1 ' sin(j - a ) - å Pi cos(j - g i )
M x = xV1 '- y ' H 1 '-å Pi d i
Arcele cu reazemele la acelaşi nivel reprezintă cazul cel mai întîlnit în practica curentă (α=0,
y=y şi f=f) şi încărcate cu forţe verticale (γi=0)expresiile reacţiunilor şi ale eforturilor capătă
formele uzuale.
Reacţiunile au expresiile:
(4.5) KV1 =
å Pi bi ,KV = å Pi ai ,
2
l l
0
M
H1 = H 2 = H = 3
f
unde ai şi bi se măsoară pe orizontală, iar M30 reprezintă momentul încovoietor în secţiunea 3 pe o
grindă simplu rezemată avînd aceeaşi deschidere şi aceleaşi încărcări verticale ca şi arcul.
Eforturile au expresiile:
(4.6) K - H 1 cosj - V1 sinj + å Pi sinj = -Tx sinj
0
- H 1 cosj
Tx = V1 cosj - H 1 sinj - å Pi cosj = Tx cosj - H 1 sinj
0
M x = xV1 - yH 1 - å Pi d i = M x - yH
0
unde Tx = V1 - å Pi şi M x = x × V1 - å Pi d i reprezintă forţa tăietoare şi respectiv momentul

0 0
încovoietor în secţiunea curentă pe grinda simplu rezemată corespunzătoare.

Relaţiile (4.6) se folosesc la trasarea diagramelor de eforturi la arce triplu articulate cu
reazeme la acelaşi nivel şi încărcate cu forţe verticale. După cum se observă, din ultima relaţie, din
(4.6), diagrama de moment încovoietor se obţine prin suprapunerea diagramei pe grinda simplu
rezemată cu o diagramă ce reprezintă suprafaţa cuprinsă între curbă şi linia reazemelor , cele două
diagrame avînd puncte comune în secţiunile în care sînt plasate cele trei articulaţii.
63
4.4 Arcul cu tirant
Arcul cu tirant este folosit în cazul în care elementele de fundaţie nu pot prelua împingerile
arcului cu trei articulaţii,.
Se consideră arcul cu tirant din fig.4.4.
Fig.4.4 Arcul cu tirant
Se scrie condiţia de echilibru pe orizontală, scrisă pentru întregul ansamblu, rezultă H 1=0.
Reacţiunile verticale se obţin din ecuaţii de momente în raport cu punctele 1 şi 2.
(4.7) K å M 1 = 0, å Pi a i - V2 l = 0, V2 =
å Pi a i
l
å Pi b i
å M 2 = 0,K V1l - å Pi b i = 0, V1 = l
Efortul de întindere,din tirant, se determină din condiţia de moment încovoietor egal cu zero în
raport cu articulaţia interioară 3.
0
l M3
å M 3 = 0,KV1 × 2 - å Pi ci - T × f = 0,KT = f
st
Astfel, împingerea orizontală a arcului cu trei articulaţii este egală cu efortul din tirant.
4.5 Arcul de coincidenţă
Arcul de coincidenţă, este arcul la care, pentru o încărcare uniform distribuită, momentul
încovoietor este egal cu zero în orice secţiune.
Este necesar să se determine ecuaţia arcului de coincidenţă cu trei articulaţii, încărcat cu o
forţă uniform distribuită pe toată deschiderea (fig.4.5). Sistemul de axe are originea în reazemul 1.
64
Fig.4.5 Arc cu trei articulaţii încărcat cu o sarcină uniform distribuită
Pentru obţinerea ecuaţiei arcului se exprimă momentul încovoietor în secţiunea curentă şi se

impune condiţia ca , pentru orice valoare a variabilei , momentul încovoietor să fie egal cu zero.
pl
Se calculează mai întîi reacţiunile: V1 = V2 =
2
pl l l l
(4.8) K å M 3 = 0, K -p - H1 f = 0
st
2 2 24
Rezultă:
pl 2
H1 =
8f
Momentul încovoietor în secţiunea curentă:
l x pl 2
Mx = p× ×x- p×x× - ×y
2 2 8f
Punînd condiţia Mx=0 rezultă:
4 fx
y = 2 (l - x)
l
Curba y este o parabolă simetrică ce trece prin punctele 1,2,3.
Ne propunem să determinăm ecuaţia arcului cu trei articulaţii încărcat cu o presiune
normală la curbă şi de intensitate constantă p, pentru care diagrama de moment este egală cu zero.
(fig.4.6).
Fig.4.6 Arc cu trei articulaţii încărcat cu o presiune normală la curbă
În acest sens se utilizează relaţiile între eforturi şi încărcări. Astfe, rezultă T=0 deoarece
arcul este de coincidenţă şi respectă condiţia Mx=0. Deoarece T=0 şi pt=0 rezultă că N este constant.
N
Astfel se obţine p n = -
r
65
Deoarece pn =ct. şi N=ct. rezultă că r = ct deci r = R şi în consecinţă ecuaţia arcului
este un arc de cerc, deoarece are raza de curbură constantă. Dacă presiunea s-ar exercita la interior
forţa axială ar fi de întindere.
Ecuaţia arcului parabolic se mai poate obţine pornind de la expresia y=ax2+bx+c unde a,b,c
sînt nişte constante care se determină din condiţiile reale ale arcului cu trei articulaţii.
Condiţiile pentru determinarea constantelor a,b şi c sînt:
-pentru x=0, y=0
-pentru x=l,y=0
-pentru x=l/2, y=f
Din prima condiţie rezultă c=0. Din a doua condiţie rezultă 0=al2+bl, deci b=-al. Din a treia condiţie
rezultă f=al2/4+bl/2, de unde se obţine succesiv: a=-4f/l2 şi b=4f/l.
Ecuaţia curbei ,raportată la sistemul de axe cu originea în punctul 1, este:
4f 4f 4 fx
y = - 2 x2 + x sau y = 2 (l - x)
l l l
deci aceeaşi formă care a fost obţinută şi la arcul de coincidenţă pentru încărcarea verticală uniform
distribuită pe orizontală.
Exemplul 1:
Să se traseze diagramele de moment încovoietor, forţă tăietoare şi efort axial pentru arcul
din fig. 4.7
Rezolvarea arcului începe prin rezolvarea unei grinzi simplu rezemate corespunzătoare,de
aceaşi lungime şi cu aceaşi încărcare ca şi arcul, în sensul determinării reacţiunilor şi trasării
diagramelor de forţă tăietoare şi moment încovoietor.
Reacţiunea orizontală H a arcului se obţine ca raportul dintre momentul pe grinda dreaptă
simplu rezemată, în dreptul cheii arcului, raportat la săgeata arcului.
0
M 600
H= 3 = = 120KN
f 5
În relaţiile de mai jos N x , Tx reprezintă efortul axial respectiv forţa tăietoare într-o secţiune
0
aflată la cota x a arcului. Tx reprezintă forţa tăietoare , la cota x, pe grinda dreaptă simplu rezemată.
N x = -Tx sinf - H cosf
0
Tx = Tx cosf - H sinf
0
0
De fapt diagrama de moment încovoietor pe arc rezultă ca diferenţa între diagrama M x şi
diagrama Hy, cu condiţia ca în cele trei secţiuni unde sînt articulaţii, momentul încovoietor să fie
egal cu zero. În acest caz diagrama Hy are ordonate mai mari decît diagrama M x0, deci momentul
încovoietor întinde fibra exterioară (este negativ).
Mx = Mx - H × y
0
66
Fig 4.7 Reprezentarea diagramelor de eforturi pentru un arc triplu articulat
De obicei efortul axial, forţa tăietoare şi momentul încovoietor se calculează la naşteri la

cheie şi la sfert, urmînd ca diagramele să se traseze unind aceste puncte. În cazul în care pe arc
acţionează şi forţe concentrate efortul axial şi forţa tăietoare se calculează la stînga şi la dreapta
punctului de acţiune a forţei concentrate.
67
În fiecare punct în care se face calculul eforturilor este necesar ca în prealabil să se
determine unghiul pe care îl face tangenta în acel punct cu orizontala. Tangenta unghiului într-un
punct este egală cu derivata ecuaţiei arcului.
4f 4×5
tgf1 = 2 (l - 2 x ), K tgf1 = 2 12 = 1,66 ® f1 = arctg1,66
l 12
f1 = 59,03 0
sin f1 = 0,857;K cos f1 = 0,514

Efortul axial şi forţa tăietoare se calculează prin intermediul relaţiilor 4.6
N 1 = -100 × 0,857 - 120 × 0,514 = -147,38KN
T1 = 100 × 0,514 - 120 × 0,857 = -51,44KN
N 3 = - H = -120KN
T3 = 100KN
st
4f 4×5
y 4 = 2 x (l - x ) = 2 × 3 × (12 - 3) = 3,75m
l 12
x = 3 .0
4f 4×5
tgf 4 = 2 (l - 2 x ) = 2 (12 - 2 × 3) = 0,833
l 12
f 4 = 39,80 K sin f 4 = 0,640 K cos f 4 = 0,768
0
N 4 = -100 × 0,640 - 12 × 0,768 = 156,1KN

T4 = 100 × 0,768 - 120 × 0,64 = 0
M 4 = M x - H × y = 300 - 120 × 3,75 = -150
0
Exemplul 2: Să se traseze diagramele de moment încovoietor, forţă tăietoare şi efort axial pentru
arcul din fig. 4.8
Iniţial se rezolvă grinda simplu rezemate corespunzătoare,de aceaşi lungime şi cu aceaşi

încărcare ca şi arcul, în sensul determinării reacţiunilor şi trasării diagramelor de forţă tăietoare şi
moment încovoietor.
Reacţiunea orizontală H a arcului se obţine ca raportul dintre momentul pe grinda dreaptă
simplu rezemată, în dreptul cheii arcului, raportat la săgeata arcului.
Reacţiunile pe grinda echivalentă se determină prin scrierea ecuaţiilor de echilibru static.
(å M ) 2 = 0 ® V1 × 12 - 15 × 6 × 9 = 0 ®
V1 = 67,5KN
(å M )1 = 0 ® 15 × 6 × 3 - V2 × 12 = 0 ®
V2 = 22,5KN
68
Fig.4.8 Diagrame de eforturi pentru un arc triplu articulat
Cele două reacţiuni orizontale ale arcului sînt egale deoarece arcul are reazemele la acelaşi nivel.
69
0
M3 135
H= = = 33,75KN
f 4
Punct 1
Iniţial se determină valoarea unghiului pe care o face tangenta în punctul 1 cu orizontala.
f 1 = 53,06
sin f1 = 0,8
cos f1 = 0,6
Efortul axial şi forţa tăietoare se determină aplicînd relaţiile (4.6).
N 1 = -67,5 × 0,8 - 33,75 × 0,6 = -74,25 KN
T1 = 67,5 × 0,6 - 33,75 × 0,8 = -13,5 KN
Punct 4
N 4 = -22,5 × 0,554 - 33,75 × 0,832 = -40,54
T4 = 22,5 × 0,832 - 33,75 × 0,554 = 0
M 4 = 135 - 33,75 × 3 = 33,75
Punct 3 (tangenta cu orizontala face un unghi egal cu zero)
N 3 = -33,75
T3 = 22,5
Punct 5
Unghiurile sînt calculate după procedeul cunoscut determinînd mai întîi valoarea tangentei
unghiului.
sin f 5 = 0,554
cosf 5 = -0,832
N 5 = -22,5 × 0,554 + 33,75 × 0,832 = 15,61
T5 = 22,5 × 0,832 - 33,75 × 0,554 = 0
M 5 = 67,5 - 33,75 × 3 = -33,75
Punct 2
sinf 2 = 0,8
cosf 2 = -0,6
N 2 = 22,5 × 0,8 - 33,75 × 0,6 = -2,25
T2 = 22,5 × 0,6 - 33,75 × 0,8 = -13,5
Diagramele de eforturi au fost trasate în figura 4.8 pe baza valorilor calculate la naşteri,
cheie şi la sfert. Diagrama de moment se obţine ca diferenţa dintre diagrama de moment pe grinda
dreaptă simplu rezemată şi ecuaţia arcului.
Exemplul 3. Să se traseze diagramele de moment încovoietor, forţă tăietoare şi efort axial pentru
arcul din fig. 4.9
70
Fig.4.9Diagrame de eforturi pentru un arc triplu articulat
Reacţiunile V1 şi V2 se obţin prin scrierea ecuaţiilor de momente în nodurile 1 şi 2 pe grinda
dreaptă echivalentă, ele fiind aceleaşi şi pentru arc.
71
(å M ) 2 = 0 ®
V1 × 20 - 10 × 10 × 1,5 - 100 × 10 = 0 ® V1 = 125KN
(å M )1 = 0 ®
10 × 10 × 5 + 100 × 10 - V2 × 20 = 0 ® V2 = 75KN
52
M 4 = 125 + 10 × = 500 KNm
0
2
M 3 = 750 KNm
0
Reacţiunile orizontale ale arcului se determină ca fiind raportul dintre momentul la cheie şi săgeata
arcului.
0
M3 750
H= = = 93,75 KN
f 8
Punctul 1: Efortul axial şi forţa tăietoare se determină prin intermediul relaţiilor 4.6.
4f 4×8
tgf 1 = 2 (l - 2 x) = 2 (20 - 2 × 0) = 1,6
l 20
f 1 = 57,99 , sin f 1 = 0,84 , cosf 1 = 0,53
0
N 1 = -125 × 0,84 - 93,75 × 0,53 = -154,69 KN

T1 = 125 × 0,53 - 93,75 × 0,84 = -12,5KN
Momentul în articulaţia 1 este egal cu zero.
Punctul 4:
4×8
y 4 = 2 × 5(20 - 5) = 6
20
4 ×8
tgf 4 = 2 (20 - 10) = 0,8
l
f 4 = 38,66
sinf 4 = 0,62 cosf 4 = 0,78
N 4 = -75 × 0,62 - 93,75 × 0,78 = -119,6 KN
T4 = 75 × 0,78 - 93,75 × 0,62 = 0,375 KN
M 4 = 500 - 93,75 × 6 = -62,5KN
Punctul 5:
sinf 5 = -0,62
cosf 5 = 0,78
N 5 = -75 × 0,62 - 93,75 × 0,78 = -119,6 KN
T5 = -75 × 0,78 + 93,75 × 0,62 = -0,375 KN
M 5 = -375 - 93,75 × 6 = -187,5 KNm
Punctul 3:
N 3 = -93,75KN
T3 = 25KN
st
T3 = -75KN
dr
Punctul 2:
sinf 2 = -0,84
cosf 2 = 0,53
72
N 2 = -75 × 0,84 - 93,75 × 0,53 = -11,69 KN
T2 = -75 × 0,53 + 93,75 × 0,84 = -39 KN
Diagramle de eforturi N,T,M sînt prezentate în fig.4.9
73
74
CAP. 5 STRUCTURI PLANE ALCATUITE DIN BARE ARTICULATE ÎN NODURI
5.1 Generalitati
În categoria structurilor articulate plane, numite obişnuit grinzi cu zăbrele, intră acele
structuri care, prin schematizare, se reduc la un sistem de bare prinse între ele în noduri, a cărei
invariabilitate geometrică este asigurată cînd în toate nodurile legătura dintre bare se consideră
făcută prin articulaţii perfecte.
Se admite:
(1) realizarea de articulaţii perfecte în noduri, astfel că în extremităţile barelor nu pot apărea
momente încovoietoare
(2) axarea perfectă a barelor în nodul teoretic, astfel că acţiunile date de bare asupra nodului
formează un mănunchi de forţe concurente;
(3) aplicarea forţelor numai asupra nodurilor, sub formă de forţe concentrate, caz specific
transmiterii indirecte a forţelor.
Ultima ipoteză este în general îndeplinită, deoarece grinzile cu zăbrele au obişnuit în construcţii
rolul de elemente principale de susţinere. Pe acestea sprijină elemente aşezate transversal şi
rezemate în noduri (pane la acoperişuri, antretoaze la poduri), astfel că sarcinile cu excepţia
greutăţii proprii a barelor şi a acţiunii vîntului(la poduri) se transmit indirect.
Prima ipoteză se îndepărtează mult de realitate, deoarece în structurile reale prinderea barelor în
nod este obişnuit rigidă. În trecut s-au construit poduri metalice la care s-au realizat articulaţii în
noduri, dar experienţa a dovedit că asemenea articulaţii nu funcţionau ca atare atît datorită frecărilor
cît şi ruginirii. S-a ajuns astfel la noduri rigide unde barele sînt prinse în nod prin intermediul unei
piese speciale (guseu); prinderea se face prin nituire sau sudură, astfel că în nod unghiurile dintre
bare devin invariabile. O situaţie asemănătoare se întîlneşte la construcţii în lemn, unde prinderea
barelor se face obişnuit cu buloane sau cuie care rigidizează nodul. La construcţii de beton armat
nodurile sînt monolitizate, astfel că barele rezultă încastrate una în alta.
Atît timp cît se consideră barele articulate în noduri şi transmiterea indirectă a sarcinilor, se
obţin numai eforturi axiale. Axele barelor rămîn rectilinii în poziţia deformată a structurii, rezultă ca
urmare a variaţiilor de lungime la bare, deoarece capetele acestora se pot roti în nodurile articulate.
Rigiditatea nodurilor din structura reală conduce la o deformare mai complexă. Invariabilitatea
unghiurilor dintre bare în nod face ca barele să sufere şi încovoiere. Rezultă că în barele structurii se
dezvoltă concomitent atît eforturi axiale care sînt eforturile dominante cît şi momente încovoietoare
care reprezintă eforturi secundare.
În rezolvarea practică se face împărţirea calculului în două etape: se consideră mai întîi
structura avînd în noduri articulaţii perfecte şi se determină eforturile axiale din bare, apoi pe baza
acestora se calculează variaţiile de lungime şi se determină configuraţia poziţiei deformate asupra
căreia se introduce efectul rigidităţii nodurilor, din care se obţin eforturile secundare. Rezultă de
aici că definirea dată structurilor articulate corespunde schematizării admise în prima etapă de
calcul, pe baza căreia se pot determina eforturile dominante din bare.
În proiectare calculele se limitează obişnuit la această primă etapă pentru cele mai multe din
construcţiile curente. Efectul eforturilor secundare rămîne în limite controlabile şi nu prea ridicate.
Astfel la grinzi cu zăbrele metalice alcătuite din bare cu rigiditate redusă (lăţimea cel mult 1/10 din
lungime) şi care sînt satisfăcător axate la noduri, efectul eforturilor secundare aduce corecţii ce
rămîn de obicei inferioare unei cote de 10-15% din eforturile unitare. Astfel se pot considera în
noduri articulaţii perfecte. Dacă se consideră materialul intrat în zona de comportare plastică,
legătura rigidă în nod slăbeşte, astfel că modul cum lucrează efectiv structura se apropie de ipoteza
simplificatoare a articulaţiilor.
Pentru structuri importante cum ar fi grinzi principale de poduri de deschideri mai mari, sau
pentru grinzi cu zăbrele de beton armat care se execută în serie (elemente prefabricate), unde o
75
dimensionare cît mai riguroasă se impune, este necesar să se efectueze şi a doua etapă de calcul,
introducînd efectul rigidităţii nodurilor.
Din definiţia grinzilor cu zabrele rezultă că o bară, situată între două noduri, este supusă la un
sistem de forţe concurente numai la extremităţile ei. Sistemul de forţe se poate reduce la o
rezultantă în fiecare capăt al barei, iar din condiţia de echilibru a barei rezultă că cele două
rezultante trebuie sa fie coliniare, egale şi de sens contrar (fig.5.1a) Dacă bara este dreaptă (cazul
uzual întîlnit în practică) forţa rezultantă R produce numai forţa axială în bară, care poate fi
întindere sau compresiune, dupa sensul rezultantei(fig.5.1b). O bara din grinda cu zabrele introduce
în calcule o singură necunoscută, forţa axiala N sau rezultanta R dirijată dupa linia care uneşte
articulaţiile din capetele barei.
Fig.5.1 Reacţiuni în nodurile barelor grinzilor cu zăbrele
Realizarea practică a grinzilor cu zabrele nu satisface niciodată ipoteza admisă că barele sînt
perfect articulate în noduri (fig.5.2). Astfel, la grinzile cu zăbrele metalice prinderea barelor în
noduri se realizează prin intermediul unor gusee. Grinzile cu zăbrele din beton armat se execută cu
noduri rigide iar la grinzile cu zăbrele din lemn, barele se prind în noduri prin buloane, eclise.
Fig.5.2 Exemple de grinzi cu zăbrele
76
Deci, în toate cazurile practice nodurile grinzilor cu zabrele se realizează ca noduri rigide,
ceea ce conduce la apariţia momentelor încovoietoare în bare. Încercările şi calculele efectuate pe
grinzi cu zabrele au scos în evidenţă că dimensiunea mare a secţiunii transversale a barei este mai
mică decît 1/10 din lungimea barei, efectul nodului rigid poate fi considerat ca un efect secundar, în
comparaţie cu eforturile calculate în ipoteza ca nodurile sînt perfect articulate. La grinzile cu
zabrele din beton armat trebuie să se ţină seama şi de momentele încovoietoare care apar ca urmare
a rigidităţii nodului.
Rezolvarea corectă a structurilor cu zăbrele necesită calculul forţelor axiale, care constituie
eforturile dominante şi calculul momentelor încovoietoare care constituie o problema de analiză a
unei structuri static nedeterminate.
Calculul forţelor axiale în ipoteza nodurilor perfect articulate se rezolvă pentru toate grinzile
cu zăbrele. În afară de ipoteza simplificatoare că zăbrelele sînt articulate în noduri, la definirea
grinzilor cu zăbrele, s-a mai considerat că toate axele barelor concură într-un singur punct, denumit
nod teoretic, şi că forţele exterioare se aplică numai în aceste noduri. În practică, centrarea barelor
în nodul teoretic se poate realiza în majoritatea cazurilor, uneori sînt însă necesare mici dezaxări (la
grinzile cu zăbrele cu deschideri mari , la grinzile cu zăbrele din lemn), care conduc la apariţia unor
momente încovoietoare locale. Cînd forţele exterioare sînt aplicate şi între noduri, acestea se
înlocuiesc cu rezultantele lor aplicate în noduri şi separat se ţine seamă de efectul încovoierii barei
intre noduri.
5.2 Condiţii de determinare statică şi invariabilitate geometrică
Analiza alcătuirii constructive a grinzilor cu zăbrele în ipoteza nodurilor articulate necesită

verificarea amănunţită a asigurării invariabilităţii geometrice a structurii. Pentru aceasta este
necesar să se verifice dacă structura are invariabilitatea geometrică asigurată, independent de baza
de rezemare de care se leagă, sau dacă structura are invariabilitatea geometrică şi fixarea în plan
asigurate numai împreună cu legăturile faţă de baza de rezemare. Dacă lungimea barelor grinzii cu
zăbrele se consideră fixă, adică se neglijează deformarea acestora sub acţiunea forţelor exterioare,
atunci cea mai simplă construcţie cu noduri articulate care are invariabilitatea geometrică asigurată
este triunghiul. De două noduri ale triunghiului se mai poate fixa prin intermediul a două bare
articulate încă un nod (fig.5.3) şi aşa mai departe. Pentru fiecare nod nou în afara primelor trei
noduri, sînt necesare numai două bare. Dacă se notează cu n numărul total de noduri şi cu b
numărul de bare al grinzii cu zăbrele, între acestea există relaţia:
(5.1) K b = 2n - 3
Fig.5.3 Dezvoltarea unei grinzi cu zăbrele faţă de un triunghi elementar
care stabileşte legătura între numărul nodurilor şi numărul barelor pentru o grindă cu zăbrele cu
invariabilitatea geometrică asigurată. Dacă b > 2n - 3 structura are mai multe bare decît numărul
minim necesar, iar dacă b < 2n - 3 , structura are mai puţine bare decît numărul minim necesar, iar
dacă b < 2n - 3 structura are mai puţine bare decît numărul minim pentru a forma o structură
invariabilă geometric.
Pentru stabilirea numărului de legături interioare, trebuie analizată situaţia fiecărui nod al
grinzii cu zăbrele. Astfel, dacă în nod concură numai două bare, acestea formează o singură
77
articulaţie interioară şi introduce două legături în calcule. Însă cînd în nod se întîlnesc mai multe
bare , numărul articulaţiilor din nod este egal cu numărul barelor care concură în nod din care se
scade o bară. Un astfel de nod va fi echivalent cu a=(k-1) articulaţii simple şi va introduce în calcul
un număr de legături interioare li=2a=2(k-1), în care k este numărul barelor care concură într-un nod
al grinzii cu zăbrele, iar a-numărul articulaţiilor simple dintre două bare.
Astfel relaţia se poate scrie sub forma:
(5.2) K 2a = 3b - 3
care reprezintă condiţia de invariabilitate geometrică proprie a grinzii cu zăbrele şi este analoagă cu
relaţia (5.1). Pentru fixarea grinzii de baza de rezemare mai este necesar un număr minim de r=3
legături exterioare. Înseamnă că numărul minim de legături interioare şi exterioare pentru a obţine
o structură cu zăbrele , care are invariabilitatea geometrică şi fixarea în plan asigurate se verifică cu
relaţia:
(5.3) K 2n = b + r
Analizî nd relaţia (5.3) se constată că în partea dreaptă există numărul de necunoscute al
problemei, adică eforturile din bare şi reacţiunile din reazeme, iar în partea stîngă numărul de
ecuaţii de echilibru static disponibile pentru calculul acestor necunoscute. Dacă numărul de
necunoscute este egal cu numărul de ecuaţii de echilibru static grinda cu zăbrele este static
determinată, iar dacă numărul de necunoscute este mai mare ca numărul ecuaţiilor posibile, grinda
cu zăbrele este static nedeterminată. Gradul de nedeterminare statică este egal cu diferenţa între
numărul de necunoscute şi numărul ecuaţiilor de echilibru static.
Pentru exemplificare se aplică relaţiile (5.1) şi (5.3) la structurile cu zăbrele din fig. (5.4).
Fig.5.4 Exemple de grinzi cu zăbrele
Rezultă că grinda cu zăbrele din fig.5.4a cu n=10, b=17,r=3 are invariabilitatea geometrică
proprie asigurată fără rezemări şi totodată posedă şi numărul minim de legături exterioare.
Satisfacerea condiţiilor (5.1) şi (5.3) este necesară, dar nu suficientă deoarece nu dă indicaţii
referitoare la modul de dispunere al legăturilor interioare şi exterioare. Grinda cu zăbrele din
fig.5.4b cu n=8, b=13,r=3 verifică condiţiile (5.1) şi (5.3) însă prin dispunerea greşită a diagonalei
3-4 în panoul 2-3-5-4, rezultă un mecanism în panoul 4-5-7-6.
Prin urmare pentru obţinerea unei grinzi cu zăbrele corect alcătuite nu este suficientă numai
verificarea condiţiilor (5.1) şi (5.3) ci trebuie ca barele să fie corect dispuse.
78
Astfel grinda cu zăbrele din fig. 5.4c are n=13, b=22, r=4, se observă că structura fără
legăturile exterioare din rezemări nu are invariabilitatea geometrică proprie asigurată, panoul 8-11-
12-13 rotindu-se în jurul articulaţiei 8. Dacă se verifică relaţia (5.3) rezultă că împreună cu
legăturile exterioare grinda cu zăbrele din fig. 5.4c este o structură cu invariabilitate geometrică şi
fixarea în plan asigurate.
Grinda cu zăbrele din figura 5.4d are n=14, b=24,r=4 şi numai împreună cu legăturile
exterioare constituie o structură cu invariabilitatea geometrică şi fixarea în plan asigurate. Grinda cu
zăbrele din figura 5.4e este un mecanism cu un grad de libertate interior deoarece are n=23, b=42,
r=3 şi din verificarea condiţiilor (5.1) şi (5.3) rezultă b<2n-3 sau b+r<2n. Structura cu zăbrele din
fig.5.4f are invariabilitatea geometrică şi fixarea în plan asigurate aşa cum se obţine din condiţiile
(5.2) şi (1.2) care permit analiza structurii pentru a=19, b=33 şi r=3.
În continuare se vor prezenta căile de identificare a structurilor cu zăbrele care au formă
critică. Alcătuirea corectă a unei grinzi cu zăbrele trebuie să urmărească formarea de triunghiuri
juxtapuse şi uneori partial suprapuse . Considerînd secţionate toate barele care concură în nodul i
efectul acestora asupra nodului se reduce la forţele axiale N ij din barele concurente în nod.
Ecuaţia de echilibru a nodului se scrie vectorial astfel:
k
(5.4) K Pi + å N ij = 0
j =1
care este echivalentă cu două ecuaţii de proiecţii:

(5.4a) K å X i = 0;K å Yi = 0
5.3 Clasificarea structurilor plane cu zăbrele
Structurile cu zăbrele se întîlnesc în practică într-o varietate mare de forme. La o asemenea

structură se deosebesc barele care mărginesc structura cu zăbrele numite tălpi care după poziţia lor
sînt talpa superioară S şi talpa inferioară I, barele care leagă tălpile între ele numite zăbrele ; cele
înclinate se numesc diagonale D iar cele verticale se numesc montanţi V.
După modul de alcătuire structurile cu zăbrele se împart în următoarele categorii:
-structuri articulate simple formate dintr-o succesiune de triunghiuri, două cîte două cu o latură
comună, fără ca suprafaţa triunghiurilor să se suprapună(fig.5.5a..g) care pot avea forma conturului:
#cu tălpi paralele (fig.5.5a,b,c)
# cu tălpi poligonale şi eventual curbe (obişnuit numai nodurile se află pe o curbă, barele între
noduri se execută drepte) fig. 5.5d,e,f,h
După modul de distribuţie al zăbrelelor , structurile articulate simple pot fi:
# sistem triunghiular (fig.5.5a,b,d,e,f,h)
# sistem dreptunghiular (fig.5.5g)
# cu diagonale în K(fig.5.5c)
79
Fig.5.5 Tipuri de grinzi cu zăbrele
-structuri articulate compuse alcătuite din combinarea sau suprapunerea mai multor structuri
articulate simple, în aşa fel încît să rezulte o structură cu invariabilitate geometrică asigurată. Astfel,
grinda din fig.5.6a este alcătuită din două grinzi cu zăbrele sistem triunghiular legate între ele prin
bara 4-10 şi articulaţia interioară 9. Grinda cu zăbrele din fig.5.6b, numită grindă cu bare
suplimentare este alcătuită din introducerea peste o structură principală a unei substructuri
secundare forma 0-1-3-2 în fiecare panou.
Fig.5.6 Structuri articulare compuse
-structuri articulate complexe, alcătuite din legarea invariabilă a nodurilor după alte reguli faţă de
primele două categorii. Astfel structura din fig.5.7a nu este alcătuită dintr-o juxtapunere de
triunghiuri şi nu poate fi descompusă în structuri articulate simple.
80
Fig.5.7 Structuri articulare complexe
5.4 Metoda izolării nodurilor
În această metodă se consideră izolat fiecare nod al grinzii cu zăbrele, prin secţionarea
tuturor barelor care concură în nod. În locul barelor secţionate se introduc eforturile axiale,
considerate de întindere. Asupra fiecărui nod acţionează un sistem de forţe concurente format din
forţele exterioare (acţiuni directe, reacţiuni) şi din forţele axiale necunoscute din barele secţionate.
Condiţia de echilibru a fiecărui nod permite scrierea a două ecuaţii de echilibru static, iar
pentru o grindă cu zăbrele cu n noduri se pot scrie 2n ecuaţii din care se determină eforturile
necunoscute şi reacţiunile. În practică, metoda izolării nodurilor nu se foloseşte sub această formă,
deoarece conduce la un calcul laborios. Evitarea sistemului de 2n necunoscute se face calculînd
mai întîi reacţiunile şi alegînd ordinea în care se scriu ecuaţiile de echilibru pentru noduri, în aşa fel
încît să se obţină numai două necunocute în fiecare nod. Rezolvarea grinzii cu zăbrele se începe din
nodul în care concură numai două bare şi apoi folosind rezultatele obţinute, se continuă calculul
parcurgînd nodurile în aşa fel încît să rezulte de fiecare dată maximum două eforturi necunoscute.
Analizînd structurile articulate simple se constată că acestea satisfac condiţia de existenţă a
numai două eforturi necunoscute în fiecare nod. Rezultă că metoda izolării nodurilor este o metodă
de calcul specifică structurilor articulate simple. Pentru calculul eforturilor în barele grinzii cu
zăbrele , după calculul reacţiunilor, mai rămîn 2n-3 ecuaţii de echilibru pentru nodurile structurii.
Deci, la penultimul nod se mai poate determina o singură necunoscută, pentru că o ecuaţie de la
acest nod împreună cu ecuaţiile de echilibru scrise pentru ultimul nod servesc drept ecuaţii de
verificare.
Dezavantajul metodei constă în aceea că o greşeală efectuată pe parcurs se va repercuta
asupra calculului ulterior şi nu va fi descoperită decît în final, la verificarea ultimului nod.
Deoarece nu se ştie unde anume s-a greşit , calculul trebuie reluat de la primul nod. Pentru a evita
asemenea situaţii pe parcurs se pot face verificări, prin metoda secţiunilor, aşa cum se va vedea mai
departe.
În calculul practic, deoarece nu se cunoaşte de la început natura eforturilor din bare-
întindere sau compresiune- se consideră iniţial că toate eforturile necunoscute sînt eforturi de
întindere. Dacă din calcul rezultă pentru unele eforturi semnul minus înseamnă că aceste eforturi
sînt în realitate eforturi de compresiune.
Pentru anumite ipoteze de încărcare pot exista bare în care efortul să fie egal cu zero. Sînt
unele situaţii particulare care permit să se depisteze aceste bare, din analiza condiţiei de echilibru al
nodului şi anume:
81
-dacă într-un nod concură două bare de direcţii diferite şi în nod nu sînt aplicate forţe
exterioare, eforturile în cele două bare sînt nule (condiţia de echilibru a nodului presupune ca forţele
să fie coliniare, egale şi de sens contrar sau nule).
- dacă în nod concură trei bare, din care două sînt în prelungire, iar în nod nu sînt aplicate
forţe exterioare, efortul în cea de-a treia bară este nul.
- cînd în nod concură trei bare, din care două sînt în prelungire şi în nod se aplică o forţă
exterioară de direcţie oarecare, efortul în bara a treia se determină din ecuaţia de proiecţie
după normala la barele în prelungire.
5.5 Metoda secţiunilor
Prin intermediul acestei metode se pot determina eforturile din una sau mai multe bare, fără să
fie nevoie să se cunoască eforturile din alte bare.
În metoda secţiunilor, se secţionează structura şi se scriu ecuaţiile de echilibru static pentru una
din cele două substructuri rezultate. Deoarece în plan se pot scrie trei ecuaţii de echilibru static,
înseamnă că secţiunea realizată prin structură trebuie să taie maximum trei bare, pentru ca aceste
eforturi să poată fi determinate. Înainte de a trece la calculul eforturilor din bare se determină
reacţiunile, astfel încît în secţiunea efectuată să apară ca necunoscute numai eforturile din trei bare.
Cele trei bare nu trebuie să fie concurente într-un punct sau paralele, deoarece în acest caz nu se
asigură legarea invariabilă a celor două porţiuni. În acest caz numai două ecuaţii de echilibru static
sînt independente. A treia ecuaţie este o combinaţie a celorlalte două. Izolarea unei substructuri se
face prin secţionarea barelor care leagă cele două substructuri şi introducerea forţelor axiale din
aceste bare, în nodurile de la extremităţile lor. Problema care trebuie rezolvată în metoda secţiunilor
constă în determinarea rezultantei forţelor exterioare (acţiuni directe şi reacţiunile din reazeme) pe
una din substructuri şi exprimarea echilibrului acestei rezultante în funcţie de eforturile din barele
secţionate.
Scrierea ecuaţiilor de echilibru static, pentru porţiunea izolată din grinda cu zăbrele, trebuie
făcută în aşa fel încît să conducă la ecuaţii cît mai simple. Pentru simplificarea calculelor este
indicat ca fiecare ecuaţie să conţină numai o singură necunoscută, şi în acest scop se scriu
următoarele ecuaţii de echilibru static:
-ecuaţii de momente în raport cu punctele de intersecţie a cîte două din cele trei bare
secţionate;
-ecuaţii de momente pentru calculul eforturilor din tălpi şi ecuaţii de proiecţii după normala
la tălpi pentru calculul eforturilor din diagonale, la grinzile cu zăbrele cu tălpi paralele.
Exemplul 1: Pentru grinda cu zăbrele din figura 5.8 să se determine eforturile din barele grinzii cu
zăbrele (în secţiunea I-I) folosind metoda secţiunilor.
82
Fig.5.8 Metoda secţiunilor
å X = 0 ® H = 20KN
i 1
(å M ) = 0 ® V × 16 + 20 × 3 - 15 × 12 - 20 × 8 - 10 × 4 = 0 ® V = 20KN
9 1 1
(å M ) = 0 ® 20 × 3 + 15 × 4 + 20 × 12 + 10 × 12 - V × 16 = 0 ® V = 25KN
1 9 9
(å M ) = 0 ® N × 3 + 20 × 8 - 15 × 4 + 20 × 3 = 0 ® N = -55,33
5 46 46
(å M ) = 0 ® - N × 3 + 20 × 4 + 20 × 3 = 0 ® N = 46,66KN
4 35 35
5 5
å Y = 0 ® 20 - 15 - N sin a = 0 ® N = sin a = 0,6 = 8,33KN
i 45 45
(å M ) = 0 ® - N × 3 + 20 × 4 + 20 × 3 = 0 ® N = 46,6KN
4 35 35
(å M ) = 0 ® 20 × 4 + 20 × 3 - N × 3 = 0 ® N = 46,66KN
3 24 24
å Y = 0 ® 20 - 15 + N = 0 ® N = -5KN
i 34 34
Fig.5.9 Sectiuena I-I (a) şi secţinea II-II (b)

Exemplul 2:
Pentru grinda cu zăbrele din fig.5.10 să se determine eforturile din toate barele prin metoda izolării
nodurilor.
83
Fig.5.10 Metoda izolării nodurilor
åM 5 = 0 ® V1 × 8 + 2P × 3 - 3 × P × 4 = 0 ® V1 = 0,75P
åX i = 0 ® H1 = 2 × P
åM 1 = 0 ® 2P × 3 + 3P × 4 - V5 × 8 = 0
3 4
sin a = = 0,6 ; cos a = = 0,8
5 5
Nod 1:
å X i = 0 ® -2P + N13 = 0 ® N13 = 2P
åY = 0 ® 0,75P - N 12 = 0 ® N 12 = 0,75P
i
Nod 2:
å Yi = 0 ® 0,75P - N 23 × 0,6 = 0 ® N 23 = 1,25P
åX i= 0 ® 2P - N 24 + 1,25P × 0,8 = 0 ® N 24 = 3P
Nod 3:
å Yi = 0 ® -3P + 1,25P sin a + N 36 × 0,6 = 0 ® N 36 = 3,75
åX i= 0 ® -2P - 1,25P × 0,8 + 3,75P × 0,8 + N 35 = 0 ® N 35 = 0
Nod 6:
å Yi = 0 ® N 56 - 3,75P × 0,6 = 0 ® N 56 = 2,25P
Exemplul 3: Grinda cu zăbrele cu tălpi paralele
Pentru aplicarea metodei secţiunilor la grinda cu zăbrele cu tălpi paralele (fig.5.11) se

efectuează secţiunea I-I prin grindă, se suprimă barele 3-5, 3-4 şi 2-4 care se înlocuiesc cu eforturile
de întindere S 35 , I 24 , D34 .Pentru calculul efortului din bara 3-5 se foloseşte ecuaţia de momente în
raport cu nodul 4.
o
M
S 35 h + V0 2l - 2 Pl = S 35 h + M 4 ; S 35 = - 4
0
h
0
M
- I 24 h + V0l = - I 24 h + M 3 = 0; I 24 = 3
0
h
0
T2- 4
å = - g + - = - g + = =
0
Y D sin V 2 P D sin T 2-4 0; D
sing
34 0 34 34
84
åY = V 45 + V0 - 3P = V45 + TII = 0;V45 = -TII
V45 + T35 ;V45 = -T35
0 0
V45 + T46 = 0;V45 = -T46

0 0
Efortul din talpa inferioară 2-4 se obţine din ecuaţia de momente în raport cu nodul 3.
Pentru a calcula efortul din diagonală se scrie o ecuaţie de proiecţii după normala la tălpi, luînd în
considerare forţele de pe substructura din stînga secţiunii I-I.
Se observă că eforturile în diagonalele grinzii cu zăbrele se calculează din forţa tăietoare T0
a grinzii orizontale corespunzătoare. Eforturile în diagonalele descendente sînt de întindere, iar în
diagonalele ascendente sînt de compresiune. Variaţia eforturilor în succesiunea de diagonale este
dată de variaţia forţei tăietoare din grinda orizontală înlocuitoare. Efortul din diagonala D3-4 se
calculează uşor şi pe cale grafică, dacă prin extremitatea lui T240se duce o paralelă cu diagonala pînă
intersectează linia de referinţă.
Calculul efortului din montantul 4-5 necesită o secţiune prin grinda cu zăbrele de forma II-II
şi scrierea ecuaţiei de proiecţii după normala la axele tălpilor pentru forţele din stînga secţiunii. În
calculele prezentate mai sus s-a notat cu TII=V0-3P proiecţia pe verticală a tuturor forţelor situate în
partea stîngă a secţiunii II-II care este asemănătoare unei forţe tăietoare. Pentru a exprima efortul
din montant în funcţie de forţa tăietoare de la grinda orizontală corespunzătoare este necesar să se
precizeze pe care talpă sînt aplicate forţele. Eforturile în montanţii din reazeme şi montantul central
se determină din izolarea nodurilor 0,7 şi 12, rezultînd că eforturile sînt de compresiune şi egale cu
forţele aplicate în aceste noduri.
La calculul eforturilor în structurile cu zăbrele care au diagonale în K se foloseşte metoda
secţiunilor combinată cu metoda izolării nodurilor.
Fig.5.11 Grinda cu zăbrele cu tălpi paralele
85
Exemplul 4: Să se determine eforturile din barele grinzii cu zăbrele din figura 5.12 folosind metoda
izolării nodurilor.
sin a = 0,833 ; cos a = 0,555

Nod 1:
å Yi = 0 ® 15 - N12 × 0,833 = 0 ® N12 = 18
åX i= 0 ® N 13 - 18 × 0,555 = 0 ® N 13 = 10
Nod 2:
å Yi = 0 ® 18 × 0,833 + N 23 × sin a = 0 ® N 23 = -18KN
åX i = 0 ® - N 24 + 18 × cos a + 18 × cos a = 0 ® N 24 = 20KN
86
CAP.6 UTILIZAREA PRINCIPIULUI LUCRULUI MECANIC VIRTUAL
Exprimarea stării de echilibru pentru un sistem oarecare, supus acţiunii unui ansamblu de
forţe, se poate face folosind principiul deplasărilor virtuale cunoscut din Mecanică. Pe această bază
se dezvoltă întregul studiu al echilibrului, obţinîndu-se metode de lucru care conduc la soluţii
simple, sugestive şi elegante.
Pentru precizarea noţiunii de deplasare virtuală, aşa cum aceasta intervine în calculul
structurilor, considerăm un sistem oarecare avînd unul sau mai multe grade de libertate. Un
asemenea sistem avînd mai puţine legături decît cel minim necesare asigurării indeformabilităţii
geometrice şi fixării în plan, înseamnă că din alcătuirea sa rezultă posibilităţi de deplasare
cinematică, fiind de fapt un mecanism. Legăturile existente îi pot permite să ia anumite poziţii
deplasate, în timp ce îl împiedică de a lua altele. Primul caz se referă la deplasări compatibile cu
legăturile, în timp ce deplasările care s-ar putea imagina, dar care nu sînt permise de legăturile
existente, reprezintă deplasări incompatibile.
Fiecare grad de libertate existent în alcătuirea sistemului permite o deplasare distinctă
compatibilă cu legăturile. Pentru sisteme avînd un singur grad de libertate, imaginea deplasărilor
corespunzătoare este arătată în fig.6.1. Deplasarea poate fi dată într-un sens sau celălalt, ambele
alternative constituind de fapt o singură deplasare distinctă permisă de legături. Pentru sisteme
avînd mai multe grade de libertate, se pot obţine variate posibilităţi de deplasări compatibile cu
legăturile, dar numărul deplasărilor distincte este egal cu cel al gradelor de libertate, orice altă
deplasare putînd fi obţinută din acestea prin combinare.
Pentru exemplificare fie sistemul din fig.6.1 care are două grade de libertate (d=3x2+2x2-
3x4=-2)
87
Fig.6.1 Sisteme avînd un singur grad de libertate
Menţinînd fixe barele 1-2 respectiv 4-5, rezultă posibilităţile de deplasare I şi II compatibile
cu legăturile. Alte deplasări posibile sînt de exemplu III şi IV, dar se constată uşor că deplasarea III
rezultă din suprapunerea deplasărilor I şi II în timp ce deplasarea IV se obţine suprapunînd
deplasarea II, dată în sens invers, cu deplasarea I. Situaţii asemănătoare se întîlnesc la orice alte
sisteme avînd grade de libertate. Posibilităţile de deplasări distincte compatibile cu legăturile
constituie astfel o caracteristică de alcătuire a unui sistem, în funcţie de numărul gradelor de
libertate care rezultă din distribuirea legăturilor.
Fie acum un sistem oarecare-avînd grade de libertate, supus unui ansamblu de forţe,
distribuit astfel încît sub acţiunea acestuia sistemul se găseşte în echilibru. Datorită stării de
echilibru acţiunea forţelor aplicate nu dă sistemului nici o deplasare cinematică reală. Se poate
totuşi imagina că independent de acţiunea forţelor exterioare s-ar da sistemului o deplasare foarte
mică, compatibilă cu legăturile, care să-l ducă într-o poziţie infinit vecină. O asemenea deplasare
poartă numele de deplasare virtuală şi trebuie înţeleasă ca o deplasare posibilă infinit mică, permisă
de legăturile existente în sistem, dar independentă de modul de acţiune al forţelor aplicate, care se
găseşte în echilibru.
Înseamnă că posibilităţile de deplasări compatibile cu legăturile, care rezultă din modul de
alcătuire a sistemelor cu grade de libertate, reprezintă deplasări virtuale ce pot fi date acestor
sisteme. O deplasare virtuală trebuie văzută ca deplasarea infinit mică de la începutul unei mişcări,
88
astfel că direcţia deplasării unui punct al sistemului coincide cu direcţia vitezei din acel punct.
Studiul deplasărilor virtuale se va face deci după legile cinematicii pentru mişcări infinit mici.
Pentru o deplasare virtuală dată unui sistem, aflat în echilibru sub acţiunea unui ansamblu de
forţe, corespunde o cantitate de lucru mecanic elementar datorită parcurgerii de către forţe a
deplasărilor corespunzătoare. Acest lucru mecanic se numeşte lucru mecanic virtual şi poate fi
evaluat pe baza relaţiei :
dL = 0 ® å M i y i + å Pi hi = 0
Condiţia de mai sus serveşte la exprimarea ecuaţiilor de echilibru ale unui sistem oarecare.
Pentru fiecare deplasare virtuală dată se poate scrie o asemenea ecuaţie. Numărul de ecuaţii diferite
de echilibru ce se pot obţine pentru un sistem este egal cu numărul deplasărilor virtuale distincte
care pot fi date acestuia, deci cu numărul gradelor de libertate ale sistemului.
Ecuaţiile de echilibru, scrise pe baza folosirii principiului deplasărilor virtuale, stabilesc
corelaţii directe între diferitele forţe active care acţionează asupra sistemului. Prin aceasta caracterul
lor diferă de cel al ecuaţiilor de echilibru examinate anterior (ecuaţii de proiecţii şi de momente)
conducînd la obţinerea unui instrument de operare mai adecvat interpretărilor de ansamblu ale
fenomenelor studiate.
Deplasările virtuale au un caracter cinematic deoarece sînt date unor sisteme avînd grade de
libertate. Porţiunile componente ale sistemului sînt considerate corpuri rigide, iar în ecuaţia dL = 0
intră numai forţe exterioare active. În acest mod, utilizarea ecuaţiei serveşte la exprimarea condiţiei
de echilibru static.
Domeniul de aplicare al principiului deplasărilor virtuale cuprinde şi posibilitatea exprimării
condiţiei de echilibru static. Pentru aceasta se dau deplasări virtuale unor sisteme care nu conţin
grade de libertate (sînt static determinate sau static nedeterminate). Condiţia de compatibilitate cu
legăturile conduce la deplasări virtuale cu caracter elastic, reprezentate de anumite poziţii
deformate. Aici trebuie considerată starea de echilibru dintre forţele exterioare şi forţele interioare,
acestea figurînd împreună în ecuaţia de echilibru.
La un sistem cu grade de libertate, echilibrul nu este posibil pentru sarcini oarecare, ci
numai pentru anumite situaţii particulare de încărcare. De fapt, structurile care se studiază în Statica
construcţiilor nu au grade de libertate, dar ele pot fi reduse la sisteme de acest fel prin suprimarea
unor anumite legături, punînd în evidenţă forţele de legătură respective. Aceste forţe de legătură
intră deci în categoria forţelor active, iar mărimile lor trebuie să fie astfel încît să asigure echilibrul
sistemului. Exprimarea condiţiei de echilibru prin deplasări virtuale conduce la ecuaţii în care nu
intervin celelalte forţe de legătură, corespunzătoare legăturilor menţinute. Se stabilesc astfel relaţii
de condiţie numai între sarcini şi forţele de legătură puse în evidenţă, care sînt singurele
necunoscute. Este uşor de văzut supleţea procedeului, care introduce în ecuaţii numai necunoscutele
dorite.
Cînd structura dată este static determinată, numărul necunoscutelor puse în evidenţă este
egal cu numărul gradelor de libertate care rezultă prin suprimarea legăturilor respective. Deoarece
pentru fiecare grad de libertate se poate scrie prin deplasări virtuale o ecuaţie de echilibru, înseamnă
că se obţin ecuaţiile necesare pentru aflarea necunoscutelor. Cînd structura este static
nedeterminată, obţinerea unui sistem cu un anumit număr de grade de libertate impune suprimarea
unui număr mai mare de legături, surplusul fiind egal cu numărul legăturilor suplimentare. În acest
caz, ecuaţiile de echilibru scrise prin deplasări virtuale conduc numai la stabilirea unor relaţii de
condiţie între necunoscutele puse în evidenţă, necesare pentru asigurarea echilibrului.
Se consideră un mecanism, adică o structură cu mai puţine legături decît numărul minim
necesar pentru a obţine o structură invariabilă geometric şi corect fixată în plan, caracterizată prin
posibilităţi de deplasare cinematică. Legăturile existente în această structură permit ca să ocupe
anumite poziţii deplasate, deplasări numite deplasări compatibile cu legăturile.
Dacă asupra unei structuri mecanism acţionează un sistem de forţe în echilibru, nu se produc
deplasări cinematice. Se poate imagina că structurii i se imprimă o deplasare foarte mică, care aduce
structura într-o poziţie infinit vecină. O astfel de deplasare infinit mică, compatibilă cu legăturile
89
structurii şi independentă de forţele în echilibru aplicate pe structură, poartă numele de “deplasare
virtuală”.
Starea de echilibru a unei structuri supusă unui sistem de forţe oarecare se poate exprima şi
folosind principiul deplasărilor virtuale: condiţia necesară şi suficientă ca o structură să fie în
echilibru este ca suma lucrurilor mecanice virtuale produse de toate forţele aplicate pe structură,
să fie nulă pentru orice deplasare virtuală, compatibilă cu legăturile.
Lucrul mecanic al unei forţe este produsul dintre forţa (P) şi proiecţia deplasării punctului
său de aplicaţie pe direcţia forţei (dη), iar lucrul mecanic al unui moment este produsul dintre un
moment (M) şi rotatia corpului (dψ), pe care actionează momentul. Deplasările sînt infinit mici, şi
se utilizează simbolurile η şi ψ.
Astfel este necesară trasarea diagramelor de deplasare virtuală pe orizontală şi pe verticală.
În calculul practic se pleacă de la o deplasare generalizată considerată unitară. În funcţie de
această deplasare se calculeză rotaţiile tuturor corpurilor şi deplasările punctelor de aplicaţie ale
forţelor şi ale rezultantelor încărcărilor uniform distribuite.
6.1 Centre absolute de rotaţie. Centre relative de rotaţie
Centrul instantaneu de rotaţie îl reprezintă punctul în jurul căruia se produce rotaţia corpului.
Centrul instantaneu de rotaţie al unui corp se află pe normala la direcţia vitezei punctelor corpului.
Pentru sistemele de corpuri, determinarea poziţiei centrelor instantanee, se realizează cu ajutorul
teoremei de coliniaritate , teoremă care se enunţă astfel: la sistemele cinematice plane, trei centre
instantanee de rotaţie, a trei corpuri oarecare, sînt coliniare.
Baza de susţinere se consideră ca un corp. Pentru exemplificare se consideră sistemul
cinematic, cu un grad de libertate din fig.6.2.
Fig.6.2 Sistem cinematic cu un grad de libertate
Numărul de grade de libertate cinematică se obţine cu relaţia:

N=3C-A-2S, N=3x1-4-0= -1
Deoarece N<0 rezultă că sistemul este un mecanism cu un grad de libertate.
Se porneşte de la o rotire ψ1 a corpului I în jurul centrului 1p. Articulaţia 12 este punct
comun al I şi II, are o singură deplasare şi o singură viteză. Centrul de rotire al corpului II, şi anume
90
2p, se află pe normala la viteza v1 deci în prelungirea direcţiei 1p-12. Corpul III se roteşte în jurul
centrului 3p, iar articulaţia 23, comună corpurilor II şi III, are o singură deplasare şi o singură
viteză. Centrul de rotire al corpului II, 2p se află pe normala la viteza v3 deci în prelungirea direcţiei
3p-23. Rezultă că trei centre instantanee de rotaţie sînt coliniare.
Astfel putem definii:
-centre absolute- caracterizate prin aceea că viteza lor absolută este egală cu zero;
-centre relative – caracterizate prin aceea că viteza relativă este egală cu zero.
Teorema de coliniaritate a centrelor instantanee de rotaţie se poate enunţa în următoarele
moduri:
-centrele absolute a două corpuri şi centrul relativ corespunzător sînt coliniare;
-centrele relative a trei corpuri sînt coliniare.
Schematizarea teoremei de coliniaritate se poate face în modul următor:
1p-12-2p sau 12-13-23
Poziţia unui centru absolut sau a unui centru relativ se poate obţine prin intersecţia a două direcţii.
În cazul mecanismului din figura 6.2 centrul absolut al corpului II se află la intersecţia direcţiilor:
2 p K12K1 p
2 p K{
2 p K32 K3 p
iar centrul relativ 13 se află la intersecţia direcţiilor:
13K1 p K 3 p
13K{
13K12 K 32
În cazul în care un corp este legat articulat de baza de rezemare atunci în acea articulaţie se află
centrul absolut al corpului respectiv. Centrele absolute ale corpurilor care nu se încadreză în această
situaţie se determină prin intermediul teoremei de coliniaritate.
Pentru a evalua lucrul mecanic virtual produs de un sistem de forţe, este necesar să se cunoască
deplasările punctelor de aplicaţie ale forţelor şi rotirile corpurilor. Aceste elemente se pot obţine din
aşa numitele diagrame de deplasări, diagrame care se reprezintă în raport cu două axe normale:
orizontală şi verticală. Elementul esenţial în această operaţie îl constituie cunoaşterea legii de
variaţie a deplasărilor punctelor corpurilor.
Concluzii:
-diagramele de deplasări virtuale se anulează în punctele în care centrele absolute se proiectează
pe axele de referinţă;
-centrele relative a două corpuri reprezintă practic punctul cu deplasare comună;
-variaţiile liniare ce delimitează deplasările unui corp în cele două diagrame (orizontală şi
verticală) sînt la nivelul lor normale.Prin această modalitate se poate face verificarea corectitudinii
diagramelor de deplasări virtuale.
-orice deplasare,rotaţie sau translaţie, se determină prin relaţii liniare funcţie de deplasarea
unitară de la care s-a plecat.
6.2 Determinarea reacţiunilor şi eforturilor pentru structuri static determinate
Pentru determinarea unui efort sau a unei reacţiuni prin folosirea principiului lucrului mecanic
virtual este necesar ca structura static determinată să se transforme într-un mecanism prin
eliminarea legăturii corespunzătoare efortului căutat. În locul legăturii eliminate se va introduce
echivalentul mecanic.
Mecanismului astfel obţinut, aflat de altfel în echilibru sub acţiunea forţelor date şi a
necunoscutei respective, i se dă o deplasare virtuală unitară şi din condiţia de lucru mecanic virtual
egal cu zero dL=0, se determină efortul sau reacţiunea căutată:
(6.3) K Sd s + å Pih i + å M jy j = 0
unde S reprezintă mărimea statică necunoscută, iar δs deplasarea pe direcţia sa de acţiune-translaţie
ηs sau rotire ψs.
91
Pentru ca un efort să apară în ecuaţia de echilibru (6.3) trebuie pus în evidenţă. Aceasta se
realizează suprimînd legătura corespunzătoare aşa cum se arată în fig. 6.3
Fig.6.3 Eliminarea legăturilor corespunzătoare eforturilor N,T,M
Exemplul 1. Pentru grinda Gerber din fig. 6.4 să se calculeze V2,M2, T2-ε, utilizînd principiul
lucrului mecanic virtual.
Fig.6.4 Calcul eforturi prin deplasări virtuale pentru o grindă Gerber

92
Calculul reacţiunii V2 În cazul de faţă mecanismul se obţine eliminînd legătura
corespunzătoare reacţiunii V2. Pe direcţia reacţiunii V2 se consideră o deplasare unitară,
mecanismul fiind format din două corpuri. Centrul absolut al corpului I este în punctul 1 iar al
corpului II în punctul 4.
1
Pe baza deplasării unitare de la care s-a plecat se poate calcula rotaţia corpului I: y 1 = ;
12
Deplasarea comună h dintre corpul I şi corpul II se calculează pentru a se putea obţine
15
rotaţia y 2 : h = y 1 × 15 = ;
12
h 15 6 1
y2 = = ; h1 = y 1 × 6 = =
9 12 × 9 12 2
13,5
h 2 = y 1 × 13,5 =
12
67,5
h3 = y 2 × 4,5 =
108
45
h4 = y 2 × 3 =
108
Condiţia de lucru mecanic virtual este egal cu zero are forma: å Pi × hi + å M j × y j = 0
- 10 × 12 × h1 - 10 × 3 × h 2 - 60 × h3 + 30 × h 4 + V2 × 1 = 0 ® V2 = 118,75KN
Calculul momentului încovoietor M2. Se obţine mecanismul cu un grad de libertate

eliminînd legătura corespunzătoare momentului încovoietor M2, aşa cum s-a reprezentat în fig.6.5b.
Grinda 1-2 este fixă, deci mecanismul se formează pe porţiunea de la secţiunea 2 spre dreapta şi
este compus din două corpuri. Centrele de rotaţie cunoscute sînt centrul absolut 1p şi centrul relativ
12 . Centrul absolut al corpului II se află în reazemul 4.
Se dă o deplasare virtuală corpului I, ψ1 iar deplasările celorlalte corpuri rezultă din condiţia
ca într-un centru relativ deplasările a două corpuri sînt egale, iar într-un centru absolut deplasarea
este egală cu zero.
h 3 1
y1 = 1 ; h = y1 × 3 = 3 ; y 2 = = =
9 9 3
4,5
h 2 = y 2 × 4,5 = ; h3 = y 3 × 3 = 1 ; h1 = y 1 × 1,5
3
M 2 × y 1 + 10 × 3 × h1 + 60 × h 2 - 30 × h3 = 0 ® M 2 = -105KNm
Semnul minus obţinut pentru momentul încovoietor indică faptul că în realitate sensul acestui
moment este invers decît cel considerat iniţial, respectiv fibra întinsă va fi fibra superioară.
Calculul forţei tăietoare T2-ε . Mecanismul corespunzător calculului forţei tăietoare T2-ε este
reprezentat în fig. 6.6c şi este format din trei corpuri.
Caracteristica acestui mecanism este aceea că pentru orice deplasare dată, corpurile I şi II legate
prin două legături paralele, vor fi paralele- respectiv centrul relativ 12 se află la infinit pe orizontală.
Dînd o deplasare virtuală, de exemplu η=1 pe direcţia forţei tăietoare rezultă diagrama de deplasări
din fig. 6.6c în care corpurile I şi II sînt paralele.
1 1
y1 = y 2 = ; h = y2 ×3 =
12 4
h 1 1
y3 = = ; h1 = y 1 × 6 =
9 36 2
1,5 4,5
h 2 = y 2 × 1,5 = ; h3 = y 3 × 4,5 =
12 36
93
1
h4 = y 3 × 3 =
12
10 × 12 × h1 - T2-e × 1 + 10 × 3 × h 2 + 60 × h3 - 30 × h 4 = 0 ® T2-e = 68,75KN
Exemplul 2: Să se determine momentul în secţiunea i şi forţa tăietoare T5-e pentru grinda Gerber
din figura 6.5.
a) Calculul momentului încovoietor în secţiunea i

Se consideră iniţial rotaţia corpului 1 y 1 = 1 . Ulterior se pot calcula rotaţiile corpurilor II şi
III şi deplasările punctelor de aplicaţie ale forţelor.
h
h1 = y 1 × 2 = 2 ; y 2 = 1 = 1
2
h2 = y 2 × 3 = 3
h 3
y 3 = 2 = ; h3 = y 2 × 1,5 = 1,5
4 4
h 4 = y 3 × 2 = 1,5
- M i × y 1 - M i × y 2 - 20 × 3 × h3 - 20 × 4 × h 4 = 0
- M i × 1 - M i 1 - 60 × 1,5 - 80 × 1,5 = 0 ® M i = -105
Figura 6.5 Aplicarea principiului lucrului mecanic virtual la grinzi Gerber
b) Calculul forţei tăietoare T5-e

Se consideră deplasarea pe direcţia forţei tăietoare h = 1 . Deoarece corpul de la dreapta
reazemului II este fix , atunci cel din stînga se translatează.
1 1
y 1 = ; h1 =
4 2
- T5- e × 1 + 20 × 4 × h1 = 0 ® T5-e = 40KN
94
Exemplul 3 :
Să se calculeze reacţiunea H2 la cadrul din figura 6.6 utilizînd principiul lucrului mecanic
virtual.
Mecanismul cu un grad de libertate a fost obţinut eliminînd legătura orizontală din reazemul
2 şi pentru menţinerea echilibrului ansamblului s-a introdus reacţiunea H2. Mecanismul este format
din două corpuri. Centrele de rotaţie cunoscute sînt 1p şi 12. Centrul absolut al corpului II se
determină astfel:
ì 2 p K12 K1 p
2 pí
î 2 p^reazem K 2
Dînd deplasarea η=1, pe direcţia reacţiunii H2 se obţin diagramele de deplasări pe orizontală şi pe
verticală.
Condiţia de lucru mecanic virtual este:
40 ×h1 + 30 × 5 ×h 2 - H 2 ×h = 0
Fig.6.6 Determinarea reacţiunii H2 utilizînd principiul lucrului mecanic virtual
Deplasările fiind ininit mici unghiurile se asimilează cu tangenta.

Avînd η=1 se obţin celelalte deplasări:
1 1 1 2,5
h 1 = ,y 2 = ,y 1 =y 2 = ,h 2 = 2,5y 1 =
2 12 12 12
Reacţiunea H2 are valoarea:
1 2,5
H 2 = 40 × + 150 × , H 2 = 51,25 KN
2 12
Semnul este plus, deci H2 are sensul ales iniţial.
95
Exemplul 4:
Să se calculeze momentul încovoietor din secţiunea i la cadrul din fig. 6.7, utilizînd
principiul lucrului mecanic virtual.
Eliminînd legătura corespunzătoare momentului încovoietor din secţiunea i se obţine mecanismul
din figura 6.7.
Fig.6.7 Utilizarea principiului lucrului mecanic virtual pentru determinarea momentului Mi
Mecanismul format este din trei corpuri. Centrul absolut al corpului II se obţine folosind teorema de
coliniaritate după cum urmează:
ì1p + (1,2) ü
2p í ý
î3p + (2,3)þ
1 1,5
y1 = y 3 = ; h1 = y 2 × 1,5 =
6 3,6
1 1
y2 = ; h2 = y 3 ×1 = ;
3,6 6
Ecuaţia de lucru mecanic virtual capătă forma:
M i × y 2 + M i × y 3 + 30 × 3 × h1 + 30 × 2 × h 2 = 0 ® M i = 106,8KNm
96
Exemplul 5: Să se determine momentul din secţiunea i pentru cadrul din figura 6.8 , folosind
principiul lucrului mecanic virtual.
Pentru determinarea momentului în secţiunea i în acea secţiune se întrerupe continuitatea,
introducîndu-se o articulaţie. Mecanismul obţinut este format din patru corpuri.
Centrul absolut al corpului II se află în articulaţie la legătura cu baza de rezemare,la fel şi în cazul
corpului patru.
97
Fig.6.8 Exemplu aplicare principiul lucrului mecanic virtual la cadre
Pentru determinarea centrelor absolute ale corpurilor 1 şi 3 se aplică teorema de coliniaritate după
cum urmează:
ì^ reazem
1pí
î2p + (1,2)
ì2p + (2,3)
3pí
î4p + (3,4)
Poziţia centrelor absolute 1p şi 3p se obţine prin asemănări de triunghiuri. Astfel conform figurii
x=27, y=6.
1
y2 = y4 =
9
1 1
y1 = ; y3 =
27 6
98
3 1 1
h1 = y 1 × 3 = = ; h2 = y 2 × 1 =
27 9 9
2 1
h3 = y 3 × 2 = =
6 3
- M i y 2 - M i y 3 + 60 × y 4 - 12 × 6 × h1 - 12 × 2 × h 2 - 12 × 4 × h3 = 0
æ1 1ö 1 1 1 1
M i ç + ÷ = 60 × - 72 × - 24 - 48 = 0
è9 6ø 9 9 9 3
0,27M i = -20 ® M i = -74KNm
Exemplul 6:
Se cere calculul momentul încovoietor Mi şi a reacţiunii H2 la cadrul din figura 6.9:
- Pentru calculul momentului încovoietor Mi se întrerupe continuitatea cadrului în secţiune i, prin
introducerea unei articulaţii. Structura astfel formată este un mecanism format din 3 corpuri
conform figurii 6.9b.
Se consideră iniţial o deplasare unitară pe direcţia centrului relativ (1,2), pe baza căreia se vor
calcula ulterior rotaţiile tuturor corpurilor.
1 1
y1 = y 3 = ; y 2 = ;
4 4
1
h1 = y 3 × 1 =
4
- M i × y 1 - M i y 2 + 8h1 = 0
æ1 1ö 1
- Mi ç + ÷ + 8 × = 0
è4 4ø 4
1
M i × = 2 ® M i = 4KNm
2
-Pentru calculul reacţiunii H2 se elimină legătura corespunzătoare acestei reacţiuni, astfel încît
nodul 2 va conţine un reazem simplu. Mecanismul obţinut este format din două corpuri.
ì^ reazem
2p í
î1p + (1,2)
1 1
y 2 = ; h2 = y 2 × 1 =
8 8
1 h 1
h1 = y 2 × 4 = ; y 1 = 1 =
2 4 8
1
H 2 × 1 - 8h 2 = 0 ® H 2 = 8 × = 1KN
8
99
Fig.6.9 Calculul momentului Mi şi a reacţiunii H2
100
CAP.7 LINII DE INFLUENŢĂ
7.1 Semnificaţia liniilor de influenţă
Metodele studiate în capitolele precedente permit calculul reacţiunilor şi eforturilor

din structurile static determinate produse de forţe cu poziţie fixă. În practică, în afara
acţiunilor permanente, cu mărime şi poziţie fixe, există şi forţe mobile, cum sînt acţiunile
utile, care pot acţiona în orice punct al structurii. Ca exemple de forţe mobile se pot da:
convoaiele de forţe aduse de roţile locomotivei şi vagoanelor la podurile de cale ferată,
convoaiele de forţe produse de vehicule cu pneuri şi pe şenile la podurile de şosea, convoaiele
produse de podurile rulante, forţa utilă formată din oameni şi utilaje, care se iau în considerare
la proiectarea construcţiilor. Convoaiele de acţiuni mobile şi acţiunile utile sînt standardizate
şi se dau în norme oficiale. Distanţa între forţele unui convoi mobil este constantă, iar ordinea
forţelor nu poate fi modificată la acelaşi convoi. Forţele mobile dintr-un convoi nu-şi
modifică mărimea şi orientarea.
Mai mult sînt unele construcţii care suportă în principal acţiunea forţelor mobile –
cazul podurilor. Forţele mobile sînt reprezentate de greutatea oamenilor, a maşinilor şi
utilajelor de transport. Datorită schimbării poziţiei forţelor exterioare are loc o modificare
corespunzătoare a reacţiunilor şi eforturilor.
Se consideră grinda simplu rezemată din fig.7.1 supusă acţiunii sistemului de forţe P1,
P2,P3,P4. Forţele au intensitatea constantă, distanţa dintre forţe este constantă, se schimbă
numai poziţia forţelor.
Fig.7.1 Grindă simplu rezemată încărcată cu forţe concentrate
În poziţia din fig.7.1 a forţelor P1,P2,P3,P4 sînt aplicate în secţiunile a şi b. Un efort Si

din secţiunea i se determină ca sumă a efectelor celor două forţe :
(6.4) KSi = s ia P1 + s ib P2 + s ic P3 + s id P4
unde sia reprezintă mărimea efortului Si cînd grinda ar fi încărcată numai cu o forţă egală cu
unitatea acţionînd în secţiunea a iar sib reprezintă mărimea efortului Si cînd grinda ar fi
încărcată numai cu o forţă egală cu unitatea acţionînd în secţiunea b. În poziţia din fig.7.1b
forţele P1, P2 ,P3 ,P4 sînt aplicate în secţiunile e,f,g,h. Efortul Si va fi în acest caz:
(6.5)KSi = s ie P1 + s if P2 + s ig P3 + s ih P4
Se poate trage concluzia că efortul Si se poate exprima în funcţie de forţele P1, P2 ,P3 ,P4 şi are
nişte coeficienţi de forma sia , sib , sic , sid denumiţi coficienţi de influenţă şi care reprezintă
efectul unor forţe egale cu unitatea.
Efortul Si variază funcţie de poziţia sistemului de forţe,şi în concluzie va exista o
valoare maximă pentru acesta.Una din soluţii pentru obţinerea acestei valori maxime ar
însemna să se plaseze sistemul de forţe într-o serie de poziţii şi să se determine valoarea Si
corespunzătoare. Prin comparaţia valorilor din şirul astfel obţinut se poate obţine valoarea
maximă. O astfel de soluţie conduce la un volum mare de calcul şi un consum mare de timp.
101
Mai economic, din punct de vedere al calculului, ar fi să se utilizeze linia de influenţă
a efortului considerat.
Linia de influenţă este o diagramă care reprezintă variaţia unei mărimi statice-
reacţiune sau efort- cînd o forţă egală cu unitatea, de direcţie dată, parcurge structura,
deplasîndu-se pe cale.
Liniile de influenţă pot fi obţinute prin două metode:
-metoda analitică
-metoda cinematică
Astfel, metoda analitică se pretează la grinda dreptă simplu rezemată, iar metoda cinematică
la grinzile Gerber.
7.2 Metoda analitică
7.2.1 Grinda simplu rezemată
Pentru grinda simplu rezemată din fig.7.2 se va trasa linia de influenţă a reacţiunii V1
şi a reacţiunii V2.
Fig.7.2 Linia de influenţă pentru reacţiunea V1 şi reacţiunea V2
Linia de influenţă a reacţiunii V1 are expresia:

1⋅ b
V1 =
l
unde b este variabilă , forţa unitate fiind mobilă.
Introducînd condiţiile la limită asupra variabilei rezultă:
-pentru b=0 , V1=0
-pentru b=l, V1=1
Rezultă că atunci cînd forţa unitate se află în secţiunea 2 reacţiunea V1 este egală cu zero, iar
cînd forţa unitate se află în secţiunea 1 reacţiunea V1 este egală cu 1. Deci, reacţiunea V1
variază liniar cînd forţa unitate parcurge întreaga grindă. Diagrama care prezintă această
variaţie este linia de influenţă a reacţiunii V1. Linia de influenţă are o scară –respectiv
ordonata- şi un semn.
O ordonată a liniei de influenţă a reacţiunii V1 reprezintă mărimea acestei reacţiuni cînd forţa
egală cu unitatea se află chiar în dreptul ordonatei respective.
102
Linia de influenţă a reacţiunii V2
Reacţiunea V2 are expresia:

1⋅ a
V2 =
l
unde a este variabilă.
Din condiţiile de limită asupra variabilei rezultă:
-pentru a=0, V2=0
-pentru a=l, V2=1
Cu aceste valori a fost construită linia de influenţă a reacţiunii V2.
Linia de influenţă a forţei tăietoare TI

Se consideră grinda simplu rezemată din fig. 7.3 pe care se marchează secţiunea I distanţele x
şi x’ sînt constante.
Fig.7.3 Linia de influenţă a forţei tăietoare şi a momentului încovoietor în secţiunea “i”
Reacţiunile au expresiile:
1⋅ b 1⋅ a
V1 = , V2 =
l l
Se vor analiza două situaţii:
-forţa unitate se află în intervalul i-2(0≤b≤x’). În acest caz forţa tăietoare din secţiunea i este
egală cu reacţiunea V1 deci
1⋅ b
Ti = V1 =
l
Din condiţiile asupra lui b rezultă:
-pentru b=0, V1=0 şi TI=0
103
x' x'
-pentru b=x’, V1 = siTi =
l l
deci forţa tăietoare are aceeaşi variaţie ca şi reacţiunea V1.
Forţa unitate se află în intervalul 1-I(0≤a≤x)

În acest caz forţa tăietoare din secţiunea I are expresia:
λ ⋅b 1⋅ a
Ti = V1 − 1 = −1 = = −V2
l l
Din condiţiile asupra lui a rezultă:
-pentru a=0, V2=0 şi Ti
x x
-pentru a=x V2 = si KTi = −
l l
deci forţa tăietoare are aceeaşi variaţie ca şi reacţiunea V2 dar are semnul minus.
În fig.7.3 au fost reprezentate rezultatele pe cele două intervale, obţinînd linia de influenţă a
forţei tăietoare. Suma celor două segmente din secţiunea i este egală cu 1 şi reprezintă scara
liniei de influenţă. Se mai constată, la această linie de influenţă faptul că cele două ramuri sînt
paralele.
Linia de influenţă a momentului încovoietor Mi:

Se consideră aceleaşi două situaţii ca şi în cazul liniei de influenţă a forţei tăietoare Ti.
Forţa unitate se află în intervalul i-2(0≤b≤x’)
1⋅ b
M i = V1 ⋅ x = x
l
Din condiţiile la limită se obţine:
-pentru b=0,V1=0 şi MI=0
-pentru b=x’, V1=x’/l şi MI=xx’/l
Forţa unitate se află în intervalul 1-I(0≤a≤x)
1⋅ a
M i = V 2 ⋅ x' = ⋅ x'
l
Din condiţiile la limită se obţine:
-pentru a=0, V2=0 şi MI=0
-pentru a=x, V2=x/l şi MI =xx’/l
Se constată că pentru momentul încovoietor Mi s-a obţinut aceeaşi valoare, calculînd fie
pentru forţele din stînga, fie pentru forţele din dreapta.
xx'
Scara acestei linii de influenţă este ordonata η =
l
7.2.2 Grinda cu consolă
Considerînd o secţiune dată “i” în porţiunea dintre reazeme (fig.7.4a), atît timp cît
sarcina de 1 parcurge intervalul 1-2 situaţia este la fel ca pentru grinda simplu rezemată, deci
linia de influenţă este aceeaşi (fig.7.4b). Cînd sarcina trece pe consolă, linia de influenţă se
completează ca pentru reacţiunea V1 (fig.7.4b), deoarece în acest caz TI=V1. Acelaşi rezultat
se obţine şi prin folosirea deplasărilor virtuale, deplasarea corespunzătoare forţei tăietoare din
secţiunea i fiind arătată în fig. 7.4b.
Pentru o secţiune k situată pe consolă, forţa tăietoare în secţiune este nulă pentru orice
poziţie a sarcinii de 1 în intervalul 1-2-k, deci pe acest interval linia de influenţă are ordonate
nule. Pentru poziţii ale sarcinii la drepta secţiunii rezultă Tk=1 deci tkx=1, linia de influenţă
avînd ordonată constantă pe porţiunea k-3. Acelaşi rezultat se obţine şi folosind deplasarea
virtuală, arătată în fig. 7.4e unde se constată că porţiunea de grindă 1-2-k nu se poate deplasa
de pe reazeme, respectînd legăturile existente. Condiţia de paralelism între cele două porţiuni
104
de grindă impune porţiunii k-3 să se deplaseze paralel cu poziţia iniţială; raportul δ x / δ k = 1
dă mărimea ordonatei liniei de influenţă. Această linie de influenţă este aceeaşi ca pentru o
grindă 2-3 încastrată în 2.
Cînd secţiunea ar fi situată imediat la stînga, respectiv la dreapta reazemului 2, se
obţin liniile de influenţă T2st (fig.7.4f)şi T2dr(fig.7.4g) care sînt cazuri particulare ale liniilor de
influenţă TI şi Tk. Ţinînd seama de relaţia T2 = T2 + V2
dr st
Fig.7.4 Linia de influenţă pentru forţa tăietoare
Deci
T2 − T2 = V 2
dr st
se constată că liniile de influenţă obţinute o satisfac regăsind linia de influenţă V2.

În cazul transmiterii indirecte a sarcinilor, liniile de influenţă se obţin în acelaşi mod,
corecţia intervenind numai în panoul care conţine secţiunea, sub forma unei variaţii liniare
care uneşte punctele corespunzătoare extremităţilor acestui panou.
105
7.3 Metoda cinematică
Metoda cinematică are la bază utilizarea principiul lucrului mecanic virtual. Structura
trebuie transformată într-un mecanism cu un grad de libertate prin eliminarea legăturii pe
direcţia mărimii statice (reacţiune sau efort) a cărei linie de influenţă urmează a fi trasată şi în
locul ei se introduce mărimea statică S.
Astfel structura va fi încărcată cu mărimea statică S şi cu forţa egală cu unitatea.
Ca notaţii se consideră deplasarea δ s pe direcţia efortului S şi deplasarea δ p pe
direcţia forţei unitate. Expresia lucrului mecanic virtual, produs de aceste forţe, devine:
(7.1)K Sδ s + 1 ⋅ δp = 0
Din expresia (6.5) se deduce:
δp
(7.2)K S = −
δs
Dacă se consideră deplasarea pe direcţia lui S egală cu unitatea şi de sens invers sensului lui
S, adică δS=-1 se obţine expresia mărimii S:
(7.3) K S = δ p
expresie care arată că în condiţia δS=-1, mărimea S are mărimea deplasării secţiunii în care se
află forţa egală cu unitatea şi are şi acelaşi semn.
Dacă deplasarea are loc în sensul de acţiune al forţei unitate atunci semnul deplasării
δ p este plus, iar dacă deplasarea are loc în sens invers sensului de acţiune al forţei unitate
atunci semnul este minus.
Etapele de trasare a liniei de influenţă sînt:
-structura static determinată se transformă într-un mecanism cu un grad de libertate
prin eliminarea legăturii corespunzătoare mărimii S şi se pune în evidenţă mărimea S.
-se consideră o deplasare virtuală δs=-1, pe direcţia mărimii statice ce urmează a fi
determinată, şi se construieşte diagrama de deplasări virtuale;
-diagrama de deplasări poate fi considerată ca fiind linie de influenţă dacă i se ataşează
scara δS=-1.
Linii de influenţă la grinzi Gerber:
Exemplul 1: Să se traseze liniile de influenţă pentru momentul M1, LT4+ ε , LT4−ε , LM 5 (fig.7.5)
106
Fig.7.5 Linii de influenţă la grinzi Gerber
Exemplul 2:
Se cer liniile de influenţă pentru reacţiuni şi eforturi la grinda din fig. 7.6 (LV2,LV4,LM4,LMi)
Fig.7.6 Linii de influenţă pentru reacţiuni şi eforturi la o grindă Gerber
107
108
CAP.8 DEFORMAREA ELASTICA A STRUCTURILOR
8.1 Vectorul forţă. Vectorul deplasare.
În cazul calculului matriceal al structurilor este necesară alegerea unui sistem de referinţă
global în care se defineşte structura. Acest sistem de referinţă este necesar pentru precizarea
coordonatelor punctelor de aplicaţie ale forţelor.
Vectorul-forţă se defineşte ca un ansamblu de acţiuni care se aplică asupra unei structuri.
Astfel, vectorul –forţă pentru structura din fig. 8.1 este alcătuit din ansamblul forţelor şi
momentelor care acţionează concomitent pe structură. Orice sistem de forţe se poate reprezenta
printr-un vector ale cărui elemente sînt componentele forţelor şi momentelor care acţionează
concomitent pe structură:
{P} = {P1 K P2 K P3 ......P12 }
Fig.8.1 Ansamblul forţelor şi momentelor care acţionează pe structură
Sensul pozitiv al forţelor din vectorul de mai sus precum şi sistemul de referinţă global se
prezintă în fig.8.1 Primul element al vectorului {P} indică mărimea forţei P1, al doilea element
indică mărimea forţei P2 şi aşa mai departe. Un semn negativ în vectorul forţelor exterioare arată că
forţa respectivă are săgeata opusă faţă de convenţia de semne adoptată. În general asupra unei
structuri acţionează mai multe acţiuni independente cum ar fi: greutatea permanentă, acţiunile utile,
acţiunea vîntului, acţiunea seismică. Dacă asupra structurii se aplică concomitent două sau mai
multe acţiuni, atunci forţa generalizată se poate scrie compact, utilizînd o singură matrice [P].
Fiecare coloană din matricea [P] reprezintă vectorul forţelor dintr-o acţiune aplicată pe
structură. Numărul coloanelor din matricea [P] este egal cu numărul ipotezelor de încărcare
considerate.
Calculul structurilor static nedeterminate necesită determinarea deplasărilor (liniare sau
unghiulare) în anumite secţiuni caracteristice. Deplasările acestor secţiuni pot fi reprezentate printr-
un vector (matrice coloană) definit în mod similar ca vectorul forţă. Pentru a definii vectorul-
deplasare este necesar să se precizeze secţiunile în care urmează să se calculeze deplasările şi
componentele acestor deplasări. Deplasările liniare se reprezintă ca şi forţele, iar deplasările
unghiulare ca şi momentele. Deplasările liniare sînt pozitive dacă se produc de sus în jos şi de la
stînga la dreapta, iar rotirile sînt pozitive dacă se rotesc în sensul orar. Elementele vectorului-
deplasare pentru structura din fig.8.1, se scriu matriceal astfel:
{U } = [U 1 KU 2 KU 3 .....U 12 ]T
109
8.2 Comportarea structurilor
Înţelegerea corectă a calculului structurilor static nedeterminate impune analiza ipotezelor

simplificatoare adoptate. De exemplu, în domeniul micilor deplasări, ecuaţiile de echilibru static se
scriu pe structura iniţială nedeformată.
În urma aplicării acţiunilor asupra construcţiilor acestea se deformează şi în structură iau
naştere eforturi. Structura poate avea o comportare elastică sau neelastică după răspunsul pe care-l
dă la aplicarea acţiunilor. Astfel, dacă după înlăturarea acţiunilor aplicate pe structură aceasta revine
la poziţia iniţială, structura are o comportare elastică şi deformaţia structurii este elastică.
Dacă după înlăturarea acţiunilor de pe structură aceasta nu revine la poziţia iniţială,
structura are comportare neelastică. Cînd după înlăturarea acţiunilor în structură se păstrează unele
deformaţii permanente, structura se află în domeniul plastic şi deformaţiile remanente sînt
deformaţii plastice. Comportarea elastică sau neelastică a structurii depinde de natura materialului
folosit la realizarea construcţiei.
Dacă structura este realizată dintr-un material elastic şi se află în domeniul micilor deplasări,
se poate admite proporţionalitatea între forţele aplicate pe structură şi deplasările elastice
corespunzătoare.
Comportarea liniară:
Analog curbei σ-ε (fig.1.4) există o relaţie de legătură între forţele aplicate pe structură şi
deplasările elastice ale unei secţiuni, reprezentată prin curbele P-U (fig.8.2) de unde rezultă că
forţele aplicate pe structură sînt proporţionale cu deplasările.
Fig.8.2 Relaţia forţă-deplasare (liniară şi neliniară)

{P}=[K]{U}
Comportarea neliniară:
Cauzele care produc comportarea neliniară a sistemelor structurale, în cele mai multe cazuri, se
încadrează în următoarele grupe:
-neliniaritatea materialului (fizică) conţine fenomenul fizic care apare în materialele de
construcţie în timpul deformaţiei. Tipice pentru această neliniaritate sint diferitele materiale cu
comportare elasto-plastică şi fenomenul de fluaj.
-neliniaritatea geometrică în cazul în care se admite relaţia σ − ε liniară, relaţia P-U este
neliniară, deplasările pot fi mici sau mari dar rotirea de corp rigid să fie mică. Relaţia deformaţie
specifică –deplasare este neliniară.
8.3 Lucrul mecanic al forţelor exterioare
Prin deformarea structurii punctele de aplicaţie ale forţelor îşi schimbă poziţia şi ca urmare a
forţelor exterioare produc lucru mecanic, denumit pe scurt lucru mecanic exterior.
110
Dacă forţa se deplasează în sensul său de acţiune, lucrul mecanic este denumit motor şi va fi
considerat pozitiv. Dacă forţa se deplasează în sens invers sensului său de acţiune, lucrul mecanic
este denumit rezistent şi va fi considerat negativ.
În cazul corpurilor deformabile sînt posibile două situaţii în care forţele exterioare produc
lucru mecanic.
-forţa efectuează lucru mecanic parcurgînd deplasarea produsă de ea însăşi prin deformarea
structurii asupra căreia acţionează;
-forţa efectuează lucru mecanic parcurgînd deplasarea, pe direcţia sa, dar produsă de o altă
forţă, ce acţionează asupra structurii.
Analiza acestor două situaţii va permite evidenţierea diferenţei dintre ele.
Fig.8.3 Lucrul mecanic produs de o forţă parcurgînd deplasarea produsă de ea însăşi
Fie grinda simplu rezemată din fig. 8.3a ce se încarcă cu o forţă concentrată aplicată static.
Pe măsură ce intensitatea forţei creşte de la valoarea zero la valoarea finală P1, punctul său de
aplicaţie se deplasează cu Δ11.
Pentru a determina lucrul mecanic efectuat de forţa P1 se porneşte de la variaţia lucrului
mecanic.
(8.1) K dLex = Pj d∆ jj
care reprezintǎ suprafaţa elementarǎ de formǎ dreptunghiularǎ, haşurat în fig.8.3.
Lucrul mecanic al forţei P1 va fi
∆n
(8.2) K Lex = ∫ dLex = ∫ Pj d∆ jj
0
P1
Observînd cǎ Pj = ∆ j rezultǎ:
∆ 11
P ∆ 1
(8.3) K Lex = 1 ∫ ∆ jj d∆ jj = P1∆11
∆ 11 0 2
ceea ce aratǎ cǎ lucrul mecanic efectuat de forţa P1 este egal cu jumǎtate din produsul dintre forţǎ şi
deplasarea pe direcţia forţei .
Fie grinda din figura 8.3 care prin încǎrcare cu forţa P1 a ajuns în poziţia deformatǎ. Dacǎ în
aceastǎ situaţie se aplicǎ o nouǎ forţǎ P2, (fig.8.4) grinda se deformeazǎ în continuare, iar punctul de
aplicaţie al forţei P1 se deplaseazǎ cu Δ12.Forţa P1 va parcurge aceastǎ deplasare cu întreaga sa
intensitate, deci lucrul mecanic va fi:
(8.4)K Lex = P1∆12
Trebuie reţinutǎ diferenţa principalǎ dintre cele douǎ situaţii de producere a lucrului mecanic
de cǎtre o forţǎ ce acţioneazǎ asupra unui corp deformabil.
111
-Suprafaţa cuprinsǎ între dreapta 0-1 şi axa 0-P este denumitǎ lucru mecanic complementar.
În cazul corpurilor la care relaţia forţǎ-deplasare este liniarǎ lucrul mecanic complementar este egal
cu lucrul mecanic exterior.
Fig.8.4 Lucrul mecanic produs de forţa P1 parcurgînd deplasarea produsă de forţa P2
-Deplasǎrile au fost notate cu doi indici, primul aratǎ direcţia forţei pe care are loc
deplasarea, iar al doilea forţa care a produs deplasarea.
-Cînd asupra corpului elastic se aplicǎ simultan mai multe forţe, expresia (8.3) a lucrului
1
mecanic exterior capǎtǎ forma: (8.5) K Lex = ∑ Pi ∆ ii K (i = 1,...n)
2
În situaţia a doua de încǎrcare, cînd pe corpul elastic existǎ sistemul de forţe
PI şi ulterior se aplicǎ sistemul de forţe Pj lucrul mecanic exterior are
expresia:
(8.6) K Lex = ∑ Pi ∆ ij
8.4 Lucrul mecanic al forţelor interioare. Lucrul mecanic al eforturilor.
Se considerǎ o barǎ subţire supusǎ la întindere de perechea de forţe P.

Dacǎ se presupune cǎ bara este formatǎ dintr-un şir de puncte materiale aflate la distanţa dx, sub
acţiunea forţelor P douǎ puncte materiale se deplaseazǎ cu cantitatea Δ(dx), iar forţa de atracţie va
produce lucrul mecanic interior dLI
(8.7) K dLi = − P∆(dx )
Semnul minus apare datoritǎ faptului cǎ forţele P se deplaseazǎ în sens invers sensului lor de
acţiune, deci lucrul mecanic interior este un lucru mecanic rezistent.
Dacǎ se presupune cǎ bara este alcǎtuitǎ dintr-un mediu continuu şi prin metoda secţiunilor
se izoleazǎ un element de lungime dx atunci în secţiunile de capǎt se introduc eforturile de întindere
P ca acţiuni exterioare. Alungirea elementului fiind Δ(dx), lucrul mecanic al forţelor axiale va fi:
(8.8) K dLef = P∆(dx )
În acest caz dLef este pozitiv deoarece deplasarea are loc în sensul forţei axiale P.
Din compararea celor douǎ situaţii rezultǎ:
dLi = − dLef
Lucrul mecanic al eforturilor are loc ca urmare a faptului cǎ se produce deformarea corpului elastic.
Se obişnuieşte sǎ se utilizeze şi denumirea de energie de deformaţie acumulatǎ de corp, care se
noteazǎ cu litera W. Deci:
112
(8.9) K Lef = W
Din Rezistenţa Materialelor se ştie cǎ energia de deformaţie pentru un volum elementar
dV = dx ⋅ dy ⋅ dz ,este:
1
dW = σεdV , în cazul solicitării cubului elementar cu eforturile unitare normale σ x ,σ y , σ z
2
1
În cazul solicitării cu eforturi unitare tangenţiale τ xy ,τ yx ,τ zx atunci dW = τγdV
2
iar energia de deformaţie pentru întregul corp este:
1 1
W = ∫ σε dV ,respectiv W = ∫ τγdV
2 V 2 V
Energia de deformaţie pentru solicitǎri simple este:
Solicitare axialǎ Deoarece N=σA şi σ=Eε rezultǎ:
1 l 1 1 l N2 1 l N2
(8.10) KW = ∫ ∫ σ 2 dAdx = ∫
2 0 EA 2 ∫A 2 ∫0 EA
dx dA = dx
2 A 0E
My
Încovoiere . În acest caz σ = deci
I
2
1 l M 1 lM2
(8.10a) KW = ∫ y dA∫ 2
dx = ∫ dx
2 A 0 EI 2 2 0 EI
deoarece ∫ y 2 dA = I
A
TS
Lunecare Ţinînd seama cǎ τ = , Kτ = Gγ , se obţine:
bI
1 l αT 2
2
1 l 1 1 l  TS 
(8.11) KW = ∫ ∫ τ 2 dAdx =
2G ∫0 ∫A  bI  2 ∫0 GA
dx   dA = dx unde s-a notat cu
2 A 0G
AS 2
α = ∫ 2 2 dA reprezentînd un coeficient ce depinde de forma secţiunii transversale.
Ab I
În cazul solicitǎrii compuse energia de deformaţie acumulatǎ de barǎ este:

1 N2 1 M2 1 αT 2
(8.12) KW = ∫ dx + ∫ dx + ∫ dx
2 EA 2 EI 2 GA
Pentru structuri formate din mai multe bare, integralele (8.12) se extind asupra tuturor barelor.
În cele ce urmeazǎ se va determina expresia lucrului mecanic al eforturilor.
Solicitarea axialǎ
1 1 1 σ 1 N2
(8.13) K LM = ∫ Ndu = ∫ Nεdx = ∫ N dx = ∫ dx
2 2 2 E 2 EA
.b. Încovoiere
1 1 1 1 M2
(8.14) K LM = ∫ Mdφ = ∫ M dx = ∫ dx
2 2 ρ 2 EI
1 M
deoarece =
ρ EI
c.Lunecare
1 1 1 αT 2
(8.15) K LT = ∫ Tdv = ∫ Tγ m dx = ∫ dx
2 2 2 GA
Pentru solicitarea compusǎ lucrul mecanic al eforturilor are expresia:
113
1 N2 1 M2 1 αT 2
2 ∫ EA 2 ∫ EI 2 ∫ GA
(8.16) K Lef = dx + dx + dx
Se constatǎ cǎ:
Lef=W
Fig.8.5 Prezentarea deplasărilor generalizate pentru un element de bară de lungime dx
8.5 Lucrul mecanic total
Rezultatele stabilite în paragrafele precedente permit sǎ se evalueze lucrul mecanic total

produs, în cursul deformǎrii barei sau structurii, atît de forţele exterioare cît şi de eforturi:
(8.17)K Ltot = Lex + Lint = Lex − Lef = Lex − W
În cazul în care forţele aplicate static şi eforturile corespunzǎtoare parcurg deplasǎrile şi
deformaţiile produse de ele înşile, lucrul mecanic total are forma:
1 αTi
2 2 2
1 1 Ni 1 Mi
(8.17 a) K Ltot = ∑ Pi ∆ ii − ∫ dx − ∫ dx − ∫ dx
2 2 EA 2 EI 2 GA
În cazul în care forţele şi eforturile din situaţia de încǎrcare i parcurg deplasǎrile şi deformaţiile
produse de situaţia de încǎrcare j, lucrul mecanic total are expresia:
Ni N j MiM j αTi T j
(8.18) K Ltot = ∑ Pi ∆ ij − ∫ dx − ∫ dx − ∫ dx
EA EI GA
8.6 Teorema lui Clapeyron
Prin ipotezele simplificatoare ale calculului de ordinul I s-a admis cǎ energia de deformaţie
acumulatǎ de structurǎ prin trecere în poziţie deformatǎ este integral consumatǎ pentru aducerea
structurii în poziţia iniţialǎ, la îndepǎrtarea încǎrcǎrilor care au produs deformaţia. Structurile de
rezistenţǎ care satisfac aceastǎ condiţie se numesc sisteme conservative.
De asemenea, s-a admis cǎ forţele se aplicǎ static, respectiv energia cineticǎ a sistemului în
cursul deformǎrii este egalǎ cu zero. Teorema energiei exprimǎ faptul cǎ variaţia energiei cinetice
într-un interval de timp este egalǎ cu variaţia lucrului mecanic, deci:
(8.19) K dE = dL
iar dacǎ intervalul de timp este reprezentat de momentele 1 şi 2 rezultǎ:
(8.20) K E 2 − E1 = L12
Considerînd cǎ momentele 1 şi 2 reprezintǎ începutul şi finalul deformǎrii structurii rezultǎ cǎ:
114
(8.21) K L12 = Ltot = Lex − Lef
Deoarece energia cineticǎ este egalǎ cu zero, din (8.21) rezultǎ:
(8.22) K Ltot = Lex − Lef = Lex − W = 0
ceea ce înseamnǎ cǎ relaţia 8.22 exprimǎ faptul cǎ în cazul sistemelor conservative, aflate în
echilibru, lucrul mecanic total este egal cu zero.
Relaţia de mai sus se poate scrie sub una din formele:
Lex = Lef K sau K Lex = W
Ea reprezintǎ teorema lui Clapeyron, teoremǎ care se enunţǎ astfel: “pentru un sistem
conservativ, aflat în echilibru sub acţiunea unui sistem de forţe, lucrul mecanic produs de forţelor
exterioare este egal cu energia potenţială de deformaţie acumulatǎ în sistem”.
8.7 Principiul lucrului mecanic virtual aplicat corpurilor deformabile
Principiul deplasărilor virtuale stabileşte condiţia necesară şi suficientă pentru exprimarea

echilibrului unui sistem material: suma lucrurilor mecanice virtuale corespunzătoare tuturor forţelor
la care este supus sistemul trebuie să fie nulă pentru orice deplasare virtuală compatibilă cu
legăturile. La aplicarea acestui principiu este necesar să se precizeze pe de o parte care este
ansamblul de forţe ce-şi fac echilibru, iar pe de alta care este configuraţia deplasării virtuale
compatibile cu legăturile ce se dă pornind de la poziţia de echilibru.
Cît timp principiul deplasărilor virtuale a fost utilizat la rezolvarea structurilor static
determinate, pentru aflarea reacţiunilor sau eforturilor, deformarea structurii nu a intervenit.
Aceasta, deoarece s-a admis –pe baza ipotezei simplificatoare- că poziţia iniţială nedeformată poate
fi considerată şi ca poziţie de echilibru sub acţiunea sarcinilor. Totodată, aplicarea ca acţiuni
exterioare a necunoscutelor ce trebuie determinate se obţine prin suprimarea legăturilor
corespunzătoare, ceea ce conduce la sisteme cu grade de libertate, astfel că deplasările virtuale au
caracter cinematic, în sensul că părţile componente ale sistemului se consideră perfect rigide.
Înseamnă că forţele interioare care se dezvoltă in structură sub acţiunea sarcinilor nu produc lucru
virtual, deoarece deplasările corespunzătoare lor sînt nule.
În consecinţă, la rezolvarea structurilor static determinate a fost suficient să se considere ca sistem
de forţe în echilibru numai ansamblul forţelor exterioare (sarcini şi reacţiuni).
Problema se schimbă cînd trebuie aflate necunoscutele suplimentare la rezolvarea
structurilor static nedeterminate, sau cînd se studiază poziţia deformată a unei structuri static
determinate sau static nedeterminate. În asemenea cazuri este necesar să se considere situaţia de
echilibru elastic a structurii şi deci deplasările virtuale trebuie date astfel încît să intervină şi
deformarea elementelor ds ale barelor. Prin aceasta, forţele interioare efectuează şi ele lucru virtual,
care trebuie introdus în condiţia de echilibru. Rezultă că sistemul de forţe în echilibru este
reprezentat de forţele exterioare şi de forţele interioare care le echilibrează. Lucrul virtual total se
obţine sumînd lucrul virtual produs de forţele exterioare cu cel produs de forţele interioare; această
sumă trebuie egalată cu zero.
Privitor la configuraţia deplasărilor virtuale, în rezolvarea problemelor menţionate nu mai
apar sisteme cu grade de libertate şi deci deplasările nu mai pot avea caracter cinematic. Deplasările
virtuale trebuie date unor sisteme static determinate sau static nedeterminate, şi în consecinţă
trecerea în poziţia deplasată trebuie să fie caracterizată prin deformarea elementelor ds ale structurii.
Condiţia de compatibilitate capătă astfel o nouă semnificaţie, în sensul că alături de respectarea
legăturilor existente în rezemări, mai este necesară ca în poziţia deplasată deformările succesiunii de
elemente ds să fie compatibile între ele, respectînd continuitatea de material a barelor. Aceasta
revine la a spune că deplasarea virtuală trebuie să fie reprezentată de o poziţie deformată posibilă a
structurii, deci care să poată fi produsă în realitate de acţiunea unei cauze, oricare ar fi această
cauză. Astfel, se poate considera ca deplasare virtuală poziţia deformată corespunzătoare acţiunii
unui sistem de sarcini arbitrar ales, a efectului unei variaţii de temperatură.
115
O dată precizat specificul celor două elemente care intervin cînd principiul deplasărilor virtuale
este aplicat la structuri deformabile şi anume alcătuirea sistemului de forţe în echilibru, precum şi
caracterul deplasării virtuale compatibile, este necesar de subliniat că acestea sînt independente, în
sensul că între ele nu există nici un raport de cauzalitate. Aceasta revine la a admite că cele două
elemente provin de la două situaţii diferite de încărcare ale structurii considerate. În fiecare situaţie
sînt desigur îndeplinite ambele condiţii (cea de echilibru a forţelor şi cea de compatibilitate a
deformatei, dar pentru aplicarea principiului deplasărilor virtuale se consideră de la fiecare dintre
situaţii numai cîte unul din elemente, împreună cu condiţia pe care aceasta o satisface:
(1) una din situaţii dă sistemului de forţe, reprezentat de forţele exterioare şi de forţele interioare,
care îndeplineşte numai condiţia de a fi în echilibru;
(2) cealaltă situaţie dă configuraţia deplasării virtuale, reprezentată de poziţia deformată a structurii,
care îndeplineşte numai condiţia de a fi compatibilă cu legăturile din rezemări şi cu
continuitatea de material a barelor.
Este uşor de văzut că, dintre cele două situaţii diferite de încărcare ale structurii numai una poate fi
situaţia reală corespunzătoare problemei care se studiază. Rezultă că cealaltă trebuie să fie o situaţie
auxiliară aleasă în mod arbitrar, desigur astfel ca să conducă la o rezolvare cît mai simplă.
Din enunţarea principiului rezultă că dacă sistemul de forţe considerat este în echilibru şi
deplasarea virtuală dată este compatibilă, lucrul mecanic virtual se anulează în mod necesar.
Această enunţare conţine de fapt trei condiţii –echilibrul sistemului de forţe, compatibilitatea
deplasării virtuale şi anularea lucrului mecanic virtual-care sînt însă dependente între ele, în sensul
că dacă două dintre aceste condiţii sînt îndeplinite, implicit este îndeplinită şi a treia. Se pot astfel
enunţa următoarele variante:
(1) dacă deplasarea virtuală dată este compatibilă, condiţia de lucru mecanic virtual nul este
suficientă pentru a asigura că sistemul de forţe este în echilibru;
(2) dacă sistemul de forţe considerat este în echilibru, condiţia de lucru mecanic virtual nul este
suficientă pentru a asigura că deplasarea dată este compatibilă.
Acestor două variante le corespund două moduri diferite de aplicare a principiului deplasărilor
virtuale, privitor la modul de alegere a situaţiei axiliare, după cum pentru problema dată este
necesar să se exprime condiţia de echilibru a forţelor care acţionează structura, sau condiţia de
compatibilitate a deformatei sale.
8.8 Teoremele lui Castigliano
Teoremele lui Castigliano se obţin din cele douǎ variante ale principiului lucrului mecanic
virtual.
Prima teoremǎ. Se considerǎ corpul din Fig. 8.6a cǎruia i se aplicǎ deplasarea virtualǎ
reprezentatǎ în fig.8.6b
Fig.8.6 Corp oarecare căruia i se aplică o deplasare virtuală

116
Lucrul mecanic virtual efectuat de forţele exterioare este:
(8.27) KδLex = P1δ∆1 + P2δ∆ 2 + ...Pnδ∆ n
Dar δLex = δW .Considerînd variaţia energiei de deformaţie în raport cu fiecare deplasare se obţine:
∂W ∂W ∂W
(8.28) K = P1 ,K = P2 ,...., = Pn
∂∆ 1 ∂∆ 2 ∂∆ n
Din relaţia de mai sus rezultǎ cǎ “derivata parţialǎ a energiei de deformaţie în raport cu deplasarea
pe direcţia unei forţe este egalǎ cu valoarea acestei forţe “ ceea ce reprezintǎ prima teoremǎ a lui
Castigliano.
A doua teoremǎ. Se considerǎ acum cǎ, în situaţia de echilibru a aceluiaşi corp, se dǎ o
variaţie δPi forţelor exterioare. Lucrul mecanic virtual are forma: δL* = ∆ 1δP1 + ∆ 2δP2 + ... + ∆ nδPn
Conform principiului forţelor virtuale δL*=δW*
Considerînd variaţia energiei de deformaţie în raport cu fiecare variaţie a forţelor se obţine:
∂W * ∂W " ∂W *
(8.29) K = ∆1 , = ∆ 2 ,...., = ∆n
∂P1 ∂P2 ∂P2
Din (8.29) rezultǎ cǎ “derivata parţialǎ a energiei de deformaţie în raport cu o forţǎ este egalǎ cu
deplasarea pe direcţia acestei forţe” ceea ce reprezintǎ a doua teoremǎ a lui Castigliano”.
8.9 Teorema generală a reciprocităţii şi formele sale particulare
8.9.1 Teorema reciprocităţii lucrului mecanic (teorema Betti)
Utilizarea în paralel a două situaţii diferite de încărcare pentru o structură, permite să se stabilească
o teoremă generală a echilibrului elastic.
Fie două situaţii de încărcare (fig.8.7), anume prima caracterizată prin forţele exterioare Pi şi
− − −
eforturile M,N, iar a doua prin forţele exterioare P j şi eforturile M , N .
Fig.8.7 Grindă dreaptă simplu rezemată în două situaţii de încărcare
Folosind principiul deplasărilor virtuale (sau legea conservării energiei) sau stabilit relaţiile:
− − − − − −
∑ P ∆ = ∫ Md θ + ∫ Nd δ
i i t + ... şi ∑P j ∆ j = ∫ M dθ + ∫ N dδ t + ...
− −
Pentru cazul deformării elastice, deplasările relative dθ , dδ t şi respectiv d θ , d δ t au expresiile:
M N kT M
dθ = ds dδ t = ds dδ n = ds dφ = t ds
EI EA GA GI t
117
− − − −
− M − N − kT − Mt
dθ = ds d δ t = ds d δ n = ds d φ = ds
EI EA GA GI t
Introducîndu-le în cele două relaţii generale, se constată că pentru ambele membrul al doilea rezultă
cu aceeaşi expresie, anume
− − − −
MM NN kT T Mt Mt
∫ EI ds + ∫ EA ds + ∫ GA ds + ∫ GI t ds
ceea ce înseamnă că şi primii membrii trebuie să fie egali. Se obţine relaţia
− −
(8.30) K ∑ Pi ∆ i = ∑ Pj ∆ j
care exprimă teorema generală a reciprocităţii, stabilită de Betti în 1872 şi care se enunţă astfel:
Pentru o structură considerată în două situaţii diferite de încărcare, lucrul mecanic dat de forţele
exterioare din prima situaţie parcurgînd deplasările care le corespund în poziţia deformată produsă
de a doua situaţie, este egal cu lucrul mecanic dat de forţele exterioare din a doua situaţie
parcurgînd deplasările care le corespund în poziţia deformată dată de prima situaţie..
De reţinut că în această teoremă, denumită şi teorema reciprocităţii lucrului mecanic, care
pune în reciprocitate cele două situaţii de încărcare, intervine numai lucrul mecanic al forţelor
exterioare. Aşa cum s-a arătat anterior, una dintre situaţii va fi desigur cea reală corespunzătoare
problemei care se studiază; cealaltă se alege în mod arbitrar, adaptînd-o obţinerii unor rezultate
simple şi expresive
8.9.2 Reciprocitatea deplasărilor unitare
Se aplică relaţia 8.30 şi rezultă:

( 8.31 )K Pi ∆ ij = Pj ∆ ji
Dacă se consideră Pi=Pj=1 şi se notează cu δ deplasările produse de forţe, se obţine:
1 ⋅ δ ij = 1 ⋅ δ ji
sau
( 8.32 )K δ ij = δ ji
Relaţia 8.32 arată că deplasarea din secţiunea i, după direcţia forţei din i, produsă de o forţă egală cu
unitatea aplicată în j , este egală cu deplasarea din secţiunea j, după direcţia forţei din j, produsă de
o forţă egală cu unitatea aplicată în i. (fig.8.8)
Fig.8.8 Exemplu reciprocitate deplasări unitare
Reciprocitatea deplasărilor unitare se utilizează la rezolvarea structurilor static nedeterminate prin

metoda forţelor.
118
8.9.3 Reciprocitatea reacţiunilor unitare
În acest caz structura se încarcă numai cu deplasări. În cazul structurilor static determinate, datorită
numărului minim de legături pe care aceste structuri le au pentru asigurarea invariabilităţii
geometrice şi fixării faţă de teren, deplasările pe direcţiile unor legături provoacă numai modificarea
configuraţiei structurii nu şi deformarea ei. Ca atare, în structură nu apar reacţiuni şi eforturi. De
aceea, reciprocitatea reacţiunilor unitare este specifică structurilor static nedeterminate.
Fig.8.9 Exemplu reciprocitate reacţiuni unitare
Se încarcă structura cu o deplasare ∆ i , după direcţia legăturii i, iar apoi cu o deplasare ∆ j , după
direcţia legăturii j (fig.8.9).
Dacă se evidenţiază distinct acţiunile şi reacţiunile se poate scrie:
( 8.33 )K ∑ Pj ⋅ ∆ ji + ∑ R j ⋅ ∆ ji = ∑ Pi ∆ ij + ∑ Ri ∆ ij
Dacă se aplică relaţia 8.33, rezultă:
( 8.34 )K ∆ i ⋅ Rij = ∆ j ⋅ R ji
Considerăm că deplasările impuse sînt egale cu unitatea, adică ∆ i = ∆ j = 1 , şi notăm cu r
reacţiunile produse ca urmare a încărcării cu acste deplasări. În acest caz se obţine:
( 8.35 )K1 ⋅ rij = 1 ⋅ r ji sau rij = r ji
Relaţia (8.35) arată că: reacţiunea din legătura I , datorită încărcării cu o deplasare egală cu unitatea
după direcţia legăturii j, este egală cu reacţiunea din legătura j, datorită încărcării cu o deplasare
egală cu unitatea după direcţia legăturii i.
Reciprocitatea reacţiunilor unitare se utilizează la rezolvarea structurilor prin metoda
deplasărilor.
8.9.4 Calculul deplasǎrilor punctuale ale structurilor elastice. Relaţia Maxwell-Mohr
Se consideră o structură cu două situaţii de încărcare: situaţia “i” cu sistemul de forţe “Pi” şi
eforturile aferente Ni, Ti, Mi şi situaţia “j” cu sistemul de forţe “ Pj şi cu eforturile N j , T j , M j .
Din relaţia (8.18) în care se prezintă expresia lucrului mecanic total în cazul în care forţele şi
eforturile din situaţia de încǎrcare i parcurg deplasǎrile şi deformaţiile produse de situaţia de
încǎrcare j, această expresie devine:
119
Ni N j MiM j αTi T j
( 8.36 )K ∑ Pi ∆ ij = ∫ dx + ∫ dx + ∫ dx
EA EI GA
- ∆ ij reprezintă deplasarea în secţiunea i produsă de forţele aplicate în j.
Expresia (8.36) se poate utiliza în calculul deplasǎrilor secţiunilor –translaţii sau rotiri- dacǎ se face
urmǎtoarea particularizare:
-se presupune cǎ sistemul de forţe i este format dintr-o singurǎ forţǎ şi aceea egalǎ cu
unitatea, PI=1
-forţa Pi=1 acţioneazǎ pe direcţia deplasǎrii cǎutate;
-sub acţiunea forţei Pi=1 în structurǎ apar eforturile ni, ti, şi mi. Aceste eforturi se numesc
eforturi unitare, în sensul cǎ sînt produse de o forţǎ egalǎ cu unitatea;
-sistemul de forţe Pj reprezintǎ forţele reale ce acţioneazǎ asupra structurii.
În aceastǎ situaţie relaţia (8.36) devine:
ni N j mi M j αt i T j
( 8.37 )K1 ⋅ ∆ ij = ∫ dx + ∫ dx + ∫ dx
EA EI GA
ceea ce constituie relaţia Maxwell-Mohr pentru calculul deplasǎrilor secţiunilor structurilor static
determinate şi static nedeterminate supuse acţiunii forţelor.
Deoarece sistemul de forţe Pj este tocmai sistemul real de forţe pentru care se doreşte
calculul deplasǎrii unei secţiuni, în pracţicǎ se renunţǎ la indicele j astfel încît expresia deplasǎrii se
mai poate scrie:
nN mM αtiT
( 8.38 )K ∆ i = ∫ i dx + ∫ i dx + ∫ dx
EA EI GA
Deplasarea Δi este o deplasare generalizatǎ, în sensul cǎ ea poate fi translaţia unei secţiuni dupǎ o
direcţie oarecare, rotirea unei secţiuni (rotirea absolutǎ), deplasarea relativǎ a douǎ secţiuni.
Termenii din dreapta ai relaţiei Maxwell-Mohr au pondere diferitǎ în calculul deplasǎrilor
elastice la diferitele tipuri de elemente sau structuri de rezistenţǎ. Astfel:
-la elementele şi structurile de rezistenţǎ la care efectul încovoierii este predominant (grinzi
simple, grinzi Gerber, cadre)deplasarea se calculeazǎ cu relaţia:
mM
( 8.39 )K ∆ i = ∫ i dx
EI
-la grinzile cu zǎbrele, în barele cǎrora apar numai eforturi axiale, deplasarea se calculeazǎ
cu relaţia:
nN
( 8.40 )K ∆ i = ∫ i dx
EA
-în cazul arcelor, la care efectul predominant este compresiunea excentricǎ (încovoiere cu
forţǎ axialǎ), deplasarea se calculeazǎ cu relaţia:
nN mM
( 8.41 )K ∆ i = ∫ i dx + ∫ i dx
EA EI
În cele ce urmeazǎ se prezintǎ cazurile tip pentru încǎrcarea unitarǎ, necesarǎ calculului deplasǎrilor
elastice:
120
-grinzi simple:
Fig.8.10 Grinzi simple

-grinzi Gerber:
Fig.8.11 Grinzi Gerber
-cadre static determinate
Fig.8.12 Cadre static determinate
121
-grinzi cu zǎbrele
Fig.8.13 Grinzi cu zăbrele
În cazul arcelor încǎrcarea unitarǎ se aplicǎ la fel ca la cadre. Încǎrcarea unitarǎ pentru
calculul unei deplasǎri este aceeaşi indiferent de încǎrcarea realǎ ce se aplicǎ structurii.
8.10 Regula de integrare Vereşceaghin
Calculul deplasǎrilor secţiunilor prin rezolvarea directǎ a integralelor din expresia Maxwell-
Mohr este greoi, în special pentru calculul efectului momentelor încovoietoare.
Pentru elementele şi structurile de rezistenţǎ formate din bare avînd aria şi momentul de inerţie al
secţiunii transversale constante s-a putut da o regulǎ practicǎ de rezolvare a integralelor, denumitǎ
regula lui Vereşceaghin.
La stabilirea acestei reguli s-a pornit de la constatarea cǎ diagramele de moment încovoietor
obţinut din încǎrcarea cu forţa unitate, PI=1 au totdeauna variaţie liniarǎ în lungul barelor drepte,
deoarece aceastǎ încǎrcare este încǎrcare concentratǎ. În schimb, diagrama de moment încovoietor
M, produsǎ de forţele reale poate prezenta zone cu variaţie liniarǎ cît şi zone cu variaţie neliniarǎ
(curbe de gradul II sau III).
Fie un tronson dintr-o barǎ, avînd modulul de elasticitate E şi momentul de inerţie I0 pe care
diagrama M are o variaţie curbilinie oarecare şi diagrama mI are o varaţie liniarǎ. Se urmǎreşte sǎ se
calculeze integrala urmǎtoare:
mi M
∫ EI dx
Fig.8.14 Regula de integrare Vereşceaghin
122
Pentru aceasta se noteazǎ suprafaţa elementarǎ din diagrama M cu dΩ=Mdx, iar ordonata
corespunzǎtoare din diagrama unitarǎ cu m x = xtgα . Cu aceste elemente se obţine:
mM 1 tgα
( 8.42 )K ∫ i dx = ∫ EI ∫Ω
x ⋅ tgα ⋅ ⋅dΩ = xdΩ
EI EI Ω
Deoarece ∫ xdΩ reprezintǎ momentul static al suprafeţei diagramei M în raport cu o axǎ ce trece
Ω
prin punctul A rezultǎ:
( 8.43 )K ∫ xdA = x g Ω
Ω
Observînd cǎ x g tgα = m g se obţine expresia cǎutatǎ:

mi M Ωm g
( 8.44 )K ∫ dx =
EI EI
care se interpreteazǎ astfel: “rezultatul integrǎrii a douǎ diagrame, dintre care cel puţin una cu
variaţie liniarǎ, este egal cu produsul dintre suprafaţa diagramei cu variaţie neliniarǎ şi ordonata
corespunzǎtoare centrului sǎu de greutate, luatǎ din diagrama cu variaţie liniarǎ, împǎrţit la EI.”
De fapt diagramele compuse se pot descompune în diagrame simple, aşa cum se exemplificǎ
în cele ce urmeazǎ:
Fig.8.15 Descompunerea diagramelor compuse în diagrame simple
8.11 Deplasări elastice
-Grinzi drepte
Exemplul 1: Se considerǎ grinda metalicǎ din figura 8.16, şi se cere sǎ se calculeze deplasarea pe
verticalǎ a punctului de aplicaţie al forţei: v3 . Se cunosc E=2,1x106 daN/m2, I=15000cm4,l=5m
123
Fig.8.16 Calculul deplasării elastice pentru o grindă simplă rezemată încărcată cu o forţă
concentrată
Se determinǎ reacţiunile şi se traseazǎ diagrama de momente încovoietoare, M, produse de

forţa P.
Pentru calculul deplasǎrii v3 se aplicǎ pe grindǎ în punctul 3 o forţǎ verticalǎ egalǎ cu unitatea şi se
calculeazǎ reacţiunile şi se traseazǎ diagrama unitarǎ de momente încovoietoare notatǎ mv.
Calculul deplasǎrii prin integrare directǎ
m M
Deplasarea v3 se calculeazǎ cu relaţia: v3 = ∫ v dx . Se constatǎ cǎ diagramele M şi mv sînt
EI
simetrice în raport cu mijlocul deschiderii, deci se va efectua integrarea pe jumǎtate din deschidere,
iar rezultatul se multiplicǎ cu 2. Momentele încovoietoare M şi mv în secţiunea curentǎ, au
expresiile:
Px x
Mx = ,K mx =
2 2
Cu aceste expresii integrala devine:
2 l / 2 x Px P x3 l / 2 Pl 3
EI ∫0 2 2
( 8.45 )K v 3 = ⋅ dx = =
2 EI 3 0 48 EI
Se constatǎ cǎ s-a obţinut acelaşi rezultat.
Cu datele numerice propuse se obţine valoarea deplasǎrii (se lucreazǎ în daN şi cm):
Pl 3 200 ⋅ 100 ⋅ 500 3
v3 = = = 1,65cm
48EI 48 ⋅ 2,1 ⋅ 10 6 ⋅ 15000
Se observǎ cǎ deplasarea este micǎ, în comparaţie cu lungimea grinzii.
Deoarece în ambele diagrame M şi mv fibra întinsǎ prin încovoiere este aceeaşi, semnul integralei
este plus. Dacǎ fibra întinsǎ ar fi diferitǎ în cele douǎ diagrame semnul este minus.
Deplasarea v3 a rezultat cu semnul plus. Aceasta înseamnǎ cǎ deplasarea v3 se produce cu
sensul de acţiune al forţei unitate. Dacǎ semnul ar fi minus, înseamnǎ cǎ deplasarea se producea în
sens invers sensului de acţiune al forţei unitate.
Exemplul 2: Pentru grinda Gerber din fig.8.17 să se traseze diagramele de forţă tăietoare şi de
moment încovoietor şi să se calculeze deplasarea pe verticală v3 şi deplasarea pe verticală v5,
considerînd EI = 18000KNm 2
124
Grinda Gerber se împarte în grindă principală şi grindă secundară, astfel grinda 1-3 este grindă
principală iar grinda 3-5 este grindă secundară.
Calcul reacţiuni pentru grinda secundară 3-4:
(∑ M )4 = 0 → V3 ⋅ 10 − 20 ⋅ 10 ⋅ 5 + 20 ⋅ 2 ⋅ 1 = 0 → V3 = 96KN
(∑ M ) 3
= 0 → 20 ⋅12 ⋅ 6 − V4 ⋅ 10 = 0 → V4 = 144KN
Calcul reacţiuni pentru grinda principală 1-2:
(∑ M )1 = 0 → 96 ⋅ 10 − V2 ⋅ 8 = 0 → V2 = 120KN
(∑ M ) 2
= 0 → −V1 ⋅ 8 + 96 ⋅ 2 = 0 → V1 = 24KN
M ⋅ m v3
Relaţia Maxwell Mohr pentru calculul deplasării v3 are forma: v 3 = ∫ dx
EI
Deplasarea v3 se obţine integrînd diagrama de momente M cu diagrama m v3
1 1 2 1 1 2 1 1 640
v3 = ⋅ 2 ⋅ 8 ⋅ ⋅ 192 + ⋅ ⋅ 2 ⋅ 2 ⋅ ⋅ 192 = (512 + 128) = 640 → = 3,5 ⋅ 10 − 2 = 3,5cm
2EI 2 3 2EI 2 3 EI EI 18000
Deplasarea v5 se obţine integrînd diagrama de momente M cu diagrama m v5 :
M ⋅ m v5 1 1 2 1 1 2
v5 = ∫ dx = − ⋅ 0,4 ⋅ 8 ⋅ ⋅ 192 − ⋅ 0,4 ⋅ 2 ⋅ ⋅ 192 +
EI 2EI 2 3 2EI 2 3
1 1 2 1 2 20 ⋅ 10 2
1 1 1 2 1 2 20 ⋅ 2 2 1
⋅ ⋅ 2 ⋅ 10 ⋅ ⋅ 40 − ⋅ ⋅ ⋅10 ⋅ ⋅ 2 + ⋅ 2 ⋅ 2 ⋅ ⋅ 40 − ⋅ ⋅ 10 ⋅ ⋅ 2 +
4EI 2 3 4EI 3 8 2 2EI 2 3 2EI 3 8 2
1 1 2 1 2 20 ⋅ 2 2 1
⋅ 2 ⋅ 2 ⋅ ⋅ 40 − ⋅ ⋅2⋅ ⋅2 =
2EI 2 3 2EI 3 8 2
1 458
(−102,4 − 25,6 + 66,66 − 416,6 + 26,66 − 6,66) = −
EI EI
125
Fig.8.17 Calculul deplasării pe verticală v3 şi a deplasării v5;
a)diagrame T,M pentru grinda Gerber,diagrame unitare din încărcarea cu forţa unitate pe direcţia
deplasărilor căutate
126
Exemplul 3: Să se traseze diagramele de forţă tăietoare şi de moment încovoietor şi să se calculeze
deplasarea la grinda Gerber din figura 8.18.
Fig.8.18 Calculul deplasării v2, v3 şi rotaţiei θ4.

a) diagrame de forţă tăietoare, moment, diagrame unitare de moment din încarcarea cu forţă unitară
pe direcţia deplasării căutate; b,c)rezolvare grindă 2-3 şi 4-5
127
Fig. 8.19 Diagrame T şi M pentru grinda principală 1-2
Calcul reacţiuni pentru grinda 2-3:

60 ⋅ 4
(∑ M ) 3
= 0 → V2 ⋅ 6 − 60 ⋅ 4 = 0 → V2 =
6
= 40KN
(∑ M ) 2
= 0 → 60 ⋅ 2 − V3 ⋅ 6 = 0 → V3 = 20KN
Calcul reacţiuni pentru grinda 4-5:
(∑ M )4 = 0 → −20 ⋅ 2 + 10 ⋅ 8 ⋅ 4 − V5 ⋅ 8 = 0 → V5 = 35KN
(∑ M ) 5
= 0 → −20 ⋅ 10 + V4 ⋅ 8 − 10 ⋅ 8 ⋅ 4 = 0 → V4 = 65KN
Calcul deplasări elastice:
M ⋅ m v2 1 1 2 2666,6
v2 = ∫ = ⋅ 400 ⋅ 10 ⋅ ⋅ 10 = = 0,111m
EI 5EI 2 3 EI
1 1 2 1 1 2 1 10 ⋅ 8 2 1
v3 = ⋅ 40 ⋅ 2 ⋅ ⋅ 2 + ⋅ 40 ⋅ 8 ⋅ ⋅ 2 − ⋅ ⋅8⋅ ⋅ 2 =
2EI 2 3 2EI 2 3 2EI 8 2
1 186,6
(26,66 + 106,66 − 320) = − = −0,77 ⋅ 10 −2 m
EI EI
1 1 2 1 2 10 ⋅ 8 2 1 1 53,33
θ4 = − ⋅ 40 ⋅ 8 ⋅ ⋅ 1 + ⋅ ⋅ ⋅ 8 ⋅ ⋅ 1 = (−53,33 + 106,66) =
2EI 2 3 2EI 3 8 2 EI EI
-Cadre
Exemplul 4:
Să se calculeze deplasarea v 4 a cadrului static determinat din figura 8.20 considerînd produsul
EI = 24000KNm 2
Deplasarea v4 se obţine integrînd diagrama de momente M, obţinută din încărcarea cu sarcini

exterioare, cu diagrama m v4 , obţinută din încărcarea cadrului static determinat cu o forţă unitate pe
direcţia deplasării căutate.
Calcul reacţiuni din încărcarea cu sarcini exterioare:
(∑ M )2 = 0 → V1 ⋅12 − 15 ⋅ 12 ⋅ 6 = 0 → V1 = 90KN
128
Fig.8.20 Diagrame de moment din încărcarea cu sarcini exterioare şi din încărcarea cu forţa unitate
pe direcţia deplasării căutate
(∑ M ) 1
= 0 → 15 ⋅ 12 ⋅ 6 − V2 ⋅ 12 = 0 → V2 = 90KN
(∑ M ) 4
st
= 0 → 90 ⋅ 8 − H 1 ⋅ 6 − 15 ⋅ 8 ⋅ 4 = 0 → H 1 = 40
(∑ M ) 4
dr
= 0 → 15 ⋅ 4 ⋅ 2 + H 2 ⋅ 6 − 90 ⋅ 4 = 0 → H 2 = 40
Calcul reacţiuni pentru cadrul încărcat cu forţa unitate:
(∑ M )2 = 0 → V1 ⋅ 12 − 1 ⋅ 4 = 0 → V1 = 0,333
(∑ M ) 1
= 0 → 1 ⋅ 8 − V2 ⋅ 12 = 0 → V2 = 0,666
(∑ M ) 4
st
= 0 → 0,333 ⋅ 8 − H 1 ⋅ 6 = 0 → H 1 = 0,444
Calcul deplasare v 4 :
M ⋅ m v4 1 1 2 1 1 2 1 2 15 ⋅ 8 2 1
v4 = ∫ dx = ⋅ 240 ⋅ 6 ⋅ ⋅ 2,66 + ⋅ 240 ⋅ 8 ⋅ ⋅ 2,66 − ⋅ ⋅ 8 ⋅ ⋅ 2,66 +
EI EI 2 3 2EI 2 3 2EI 3 8 2
129
1 1 2 1 1 2
+ ⋅ 240 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 2,66 + ⋅ 240 ⋅ 6 ⋅ ⋅ 2,66 =
2EI 2 3 2EI 2 3
1 2766,4
= (1276,8 + 851,2 − 425,6 + 425,6 + 638,4) = = 1,15 ⋅ 10 −1 m
EI EI
Exemplul 5:
Să se calculeze deplasarea relativă în secţiunea 3 a cadrului static determinat din figura 8.21,
considerînd EI = 18000KNm 2
Fig.8.21 Diagramă de moment din sarcini exterioare şi din încărcarea cu o pereche de momente
unitare în secţiunea 3
Calcul reacţiuni cadru static determinat din încărcarea cu forţe exterioare:

(∑ M )1 = 0 → −10 ⋅ 2 ⋅1 + 10 ⋅ 4 ⋅ 2 − V2 ⋅ 8 = 0 → V2 = 7,5KN
130
(∑ M ) 2
= 0 → V1 ⋅ 8 − 10 ⋅ 6 ⋅ 7 = 0 → V1 = 52,5KN
(∑ M ) 3
dr
= 0 → H 2 ⋅ 6 − 7,5 ⋅ 4 = 0 → H 2 = 5KN
(∑ M ) 3
st
= 0 → 52,5 ⋅ 4 − H 1 ⋅ 6 − 10 ⋅ 6 ⋅ 3 = 0 → H 1 = 5
Calcul reacţiuni pentru cadrul static determinat încărcat cu perechea de momente unitare:
(∑ M )3 dr = 0 → H 2 ⋅ 6 − 7,5 ⋅ 4 = 0 → H 2 = 5KN
(∑ M ) 3
st
= 0 → H1 ⋅ 6 − 1 = 0 → H1 =
1
Calcul rotaţie relativă a secţiunii 3:

M ⋅ m θ3 1 1 2 1 1 2 1 
θ3 = ∫ dx = − ⋅ 15 ⋅ 3 ⋅ ⋅ 0,5 − ⋅ 35 ⋅ 5 ⋅ 0,5 + ⋅ 1 +
rel
EI EI 2 3 2,5EI 2 3 3 
1 2 10 ⋅ 0,8 ⋅ 5 2  1 1  1 1 2 1  1 1 2
+ ⋅ ⋅ ⋅ 5 ⋅ 0,5 + ⋅ 1 − ⋅ 15 ⋅ 5 ⋅ 0,5 + ⋅ 1 − ⋅ 15 ⋅ 3 ⋅ ⋅ 0,5 =
2,5EI 3 8 2 2  2,5EI 2 3 3  EI 2 3
1
(− 7,5 − 23,33 + 25 − 10 − 7,5) = − 23,33 = −1,29 ⋅10 −3 rad
EI EI
-Cadre simetrice
O structură se consideră simetrică în raport cu o axă, dacă elementele geometrice: lungimile

barelor şi caracteristicile geometrice ale secţiunilor transversale A şi I, legăturile interioare şi cele
exterioare (reazemele) sînt aceleaşi de o parte şi de alta a axei considerate. În figura 8.22 sînt
prezentate cîteva exemple de cadre static determinate simetrice.
Fig.8.22 Structuri simetrice
În calculul acestor structuri apar unele particularităţi în cazul în care încărcarea este, la
rîndul ei, simetrică sau antisimetrică. În cazurile reale încărcările pot fi:
-încărcări oarecare
131
-încărcări simetrice
-încărcări antisimetrice
Orice încărcare oarecare poate fi decompusă într-o încărcare simetrică şi o încărcare
antisimetrică. Se calculează structura separat pentru încărcarea simetrică şi separat pentru încărcarea
antisimetrică, şi apoi se suprapun efectele pentru a obţine situaţia corespunzătoare încărcării
oarecare. În figura 8.23 sînt prezentate exemple de descompunere a unei încărcări oarecare în
încărcare simetrică şi încărcare antisimetrică.
Fig.8.23 Descompunerea unei încărcări
Particularităţile care vor fi consemnate la cadrele static determinate, referitoare la

diagramele de eforturi şi forma deformată a structurii, se vor menţiona şi la cadrele static
nedeterminate.
În calculul acestor structuri, utilizarea proprietăţilor de simetrie ale structurii şi încărcării
conduce la reducerea sensibilă a volumului de calcule.
-Cadre simetrice încărcate simetric
Exemplul 6: Fie cadrul din fig.8.24 încărcat simetric. Se cere să se calculeze deplasările
u 3 , v 3 considerînd produsul EI = 24000KNm 2 .
Calcul reacţiuni încărcare forţe exterioare:
(∑ M )2 = 0 → V1 ⋅ 8 − 20 ⋅ 10 ⋅ 5 + 20 ⋅ 2 ⋅ 1 = 0 → V1 = 120KN
(∑ M ) 1
= 0 → −20 ⋅ 2 ⋅ 1 + 20 ⋅ 10 ⋅ 5 − V2 ⋅ 8 = 0 → V2 = 120KN
(∑ M ) 3
st
= 0 → 120 ⋅ 4 − H 1 ⋅ 3,2 − 20 ⋅ 6 ⋅ 3 = 0 → H 1 = 37,5KN
Diagramele N,T,M sînt prezentate în figura 8.19.
132
Fig.8.24 Cadru simetric încărcat simetric
Din rezultatele obţinute se desprinde concluzia generală că:

“la structurile simetrice, încărcate simetric, reacţiunile sînt simetrice”.
Din analiza diagramelor de eforturi rezultă următoarele concluzii: “la structurile simetrice
încărcate simetric diagramele de forţă axială şi de moment încovoietor sînt simetrice, iar diagrama
de forţă tăietoare este antisimetrică”.
Calculul deplasării pe verticală v3
Încărcarea unitară pentru calculul deplasării v3 este o încărcare simetrică şi în consecinţă şi
diagrama unitară de moment încovoietor, mv, este simetrică. De aceea în calculul deplasării se
integrează diagramele numai pe jumătate de structură, iar fiecare termen se multiplică cu 2.
Calcul reacţiuni din încărcarea cu forţă unitate:
(∑ M )3 st = 0 → 0,5 ⋅ 4 − H1 ⋅ 3,2 = 0 → H1 = 0,625
Calcul deplasare elastică v3 :
M ⋅ m v3  1 1 2 1 1 2 1 2 20 ⋅ 4 2 1 
v3 = ∫ dx = 2 ⋅  ⋅ 120 ⋅ 3,2 ⋅ ⋅ 2 + ⋅160 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 2 − ⋅ ⋅ 4 ⋅ ⋅ 2  =
EI  EI 2 3 2EI 2 3 2EI 3 8 2 
2 831,9
= (256 + 213,3 − 53,33) = = 3,46 ⋅ 10 −2 m
EI EI
133
Calculul deplasării pe orizontală u3
Forţa egală cu unitatea aplicată pe orizontală în punctul 3 conduce la o diagramă unitară de
moment încovoietor mu3 antisimetrică.
Calcul reacţiuni din încărcarea cu forţa unitate:
(∑ M )2 = 0 → −V1 ⋅ 8 + 1 ⋅ 3,2 = 0 → V1 = 38,2 = 0,4
(∑ M )1 = 0 → 1 ⋅ 3,2 − V2 ⋅ 8 = 0 → V2 = 0,4
(∑ M ) 3
st
= 0 → −0,4 ⋅ 4 + H 1 ⋅ 3,2 = 0 → H1 = 0,5
Calcul deplasare elastică u3:
M ⋅ m u3 1 1 2 1 1 2
u3 = ∫ dx = − ⋅ 120 ⋅ 3,2 ⋅ ⋅ 1,6 − ⋅ 160 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 1,6 +
EI EI 2 3 2EI 2 3
1 2 20 ⋅ 4 2
1 1 1 2 1 1 2
⋅ 4 ⋅ ⋅ 1,6 + ⋅ 120 ⋅ 3,2 ⋅ ⋅ 1,6 + ⋅ 160 ⋅ 4 ⋅ ⋅1,6 −
2EI 3 8 2 EI 2 3 2EI 2 3
1 2 20 ⋅ 4 2
1
− ⋅ ⋅ 4 ⋅ ⋅1,6 = 0
2EI 3 8 2
Se observă că în expresia deplasării u3 termenii sînt doi cîte doi egali şi de semn contrar,
deci a rezultat u3=0.
134
Fig.8.25 Diagrame de moment încovoietor din încărcrea cu forţe unitate pe direcţia
deplasării căutate
Din analiza rezultatelor obţinute în calculul deplasărilor se desprind următoarele concluzii:

-rezultatul integrării a două diagrame simetrice este diferit de zero;
-rezultatul integrării unei diagrame simetrice cu o diagramă antisimetrică este egal cu zero.
-deformata unei structuri simetrice, încărcată simetric, este simetrică. Secţiunea de pe axa de
simetrie se poate deplasa numai pe direcţia axei de simetrie iar rotirea relativă este o deplasare
simetrică.
Cadre simetrice încărcate antisimetric
Exemplul 7: Fie cadrul din figura 8.26 încărcat antisimetric. Se cere să se traseze
diagramele de eforturi şi să se calculeze deplasările v 3 , u 3 considerînd EI=18000KNm2.
135
Fig.8.26 Cadru simetric încărcat antisimetric, diagrame de eforturi N,T,M
Calculul reacţiunilor:
(∑ M )2 = 0 → −V1 ⋅ 16 + 20 ⋅ 5 + 20 ⋅ 5 = 0 → V1 = 12,5KN
(∑ M )1
= 0 → 20 ⋅ 5 + 20 ⋅ 5 − V2 ⋅ 16 = 0 → V2 = 12,5
(∑ M ) 3
st
= 0 → −12,5 ⋅ 8 + H 1 ⋅ 5 = 0 → H1 = 20KN
(∑ M ) 3
dr
= 0 → −12,5 ⋅ 8 + H 2 ⋅ 5 = 0 → H 2 = 20KN
Concluzia ce se desprinde din calculul reacţiunilor este că: “ la structurile simetrice,
încărcate antisimetric, reacţiunile sînt antisimetrice”.
sin α = 0,78; cos α = 0,624
136
Fig.8.27 Diagrame de moment încovoietor, din încărcarea cu o forţă unitară pe direcţia
deplasării căutate
Diagramele de eforturi:
Calculul efortului axial şi al forţei tăietoare pe stîlpul înclinat 1-4:
N 14 = 12,5 ⋅ 0,78 + 20 ⋅ 0,624 = 22,23KN
T14 = −12,5 ⋅ 0,624 + 20 ⋅ 0,78 = 7,8
Din analiza diagramelor de eforturi rezultă următoarele concluzii: “la structurile simetrice
încărcate antisimetric, diagramele de forţă axială şi de moment încovoietor sînt antisimetrice, iar
diagrama de forţă tăietoare este simetrică”
Calculul deplasării v3
Forţa egală cu unitatea aplicată pe orizontală în punctul 3 conduce la o diagramă unitară de
moment încovoietor mv3 simetrică.
(∑ M )3 st = 0 → 0,5 ⋅ 8 − H1 ⋅ 5 = 0 → H1 = 0,8
M 4 = 0,5 ⋅ 4 − 0,8 ⋅ 5 = −2
137
1 1 2 1 1 2 1 1 2 1 1 2
v3 = − ⋅ 50 ⋅ 6, 4 ⋅ ⋅ 2 − ⋅ 50 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 2 + ⋅ 50 ⋅ 6,4 ⋅ ⋅ 2 + ⋅ 50 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 2 = 0
EI 2 3 2EI 2 3 EI 2 3 2EI 2 3
Calculul deplasării u3
(∑ M )2 = 0 → −V1 ⋅ 16 + 1 ⋅ 5 = 0 → V1 = 0,312
(∑ M ) 3
st
= 0 → −0,312 ⋅ 8 + H 1 ⋅ 5 = 0 → H 1 = 0,5
M ⋅ m u3 1 1 2 1 1 2 
u3 = ∫ = 2 ⋅ 50 ⋅ 6,4 ⋅ ⋅ 1,25 − ⋅ 50 ⋅ 4 ⋅ ⋅1,25  =
EI  EI 2 3 2EI 2 3 
2 183,3
(133,33 − 41,66) = = 1,01 ⋅ 10 − 2 m
EI EI
Deoarece diagrama M este o diagramă antisimetrică, rezultatul integrării ei cu diagrama mv3
este egal cu zero.
Concluziile desprinse din calculul deplasărilor sînt:
-rezultatul integrării a două diagrame antisimetrice este diferit de zero.
-rezultatul integrării unei diagrame antisimetrice cu o diagramă simetrică este egal cu zero.
-deformata unei structuri simetrice, încărcată antisimetric este antisimetrică. Secţiunea de pe
axa de simetrie se poate deplasa numai pe normala la această axă, celelalte două deplasări sînt egale
cu zero.
138
CAP.9 METODA EFORTURILOR
9.1 Gradul de nedeterminare staticǎ
Metoda porneşte de la considerarea legăturilor suplimentare ce există într-o structură static

nedeterminată şi îşi propune să determine forţele de legătură corespunzătoare, alegîndu-le pe
acestea ca necunoscute ale problemei. Este necesar pe de o parte să se pună în evidenţă forţele de
legătură respective, iar pe de altă parte să se asigure desfăşurarea calculului pe un sistem cu
rezolvare cunoscută. Se realizează aceste cerinţe considerînd suprimate legăturile suplimentare şi
aplicînd forţele de legătură ca acţiuni exterioare asupra sistemului rezultat. Se obţine astfel un
sistem echivalent, care ca alcătuire este static determinat, încărcat cu sarcinile date şi cu
necunoscutele alese. Acesta este sistemul de bază, căruia i se va impune condiţia să se comporte la
fel ca structura reală, deci să aibă aceeaşi poziţie deformată.
Alcătuirea sistemului de bază este o consecinţă a modului cum sînt alese legăturile
suplimentare. Considerînd totalitatea legăturilor structurii date, forţele de legătură respective-iniţial
necunoscute se pot împărţi în două categorii: un prim grup care cuprinde un număr de necunoscute
egal cu numărul ecuaţiilor de echilibru static disponibile şi un al doilea grup, care cuprinde
surplusul de necunoscute. Pe baza ecuaţilor de echilibru static se pot totdeauna exprima
necunoscutele din primul grup în funcţie de sarcini şi de necunoscutele din al doilea grup. Acestea
din urmă capătă astfel caracter de variabile independente din punct de vedere static şi pentru aflarea
lor urmează să se folosească ecuaţii suplimentare care derivă din condiţia de compatibilitate.
Oricare dintre necunoscute poate fi plasată în a doua categorie, deci orice forţă de legătură
poate fi considerată drept cantitate static nedeterminată, dar numărul celor privite concomitent ca
atare trebuie să fie egal cu gradul de nedeterminare.
Înseamnă că pentru o structură dată se pot alege mai multe sisteme de bază.
Numǎrul forţelor de legǎturǎ suplimentare, faţǎ de numǎrul minim care asigurǎ
invariabilitatea geometricǎ şi fixarea structurii, reprezintǎ gradul de nedeterminare staticǎ a
structurii. Diferenţa între numǎrul de necunoscute (reacţiuni şi eforturi) ale structurii şi numǎrul
ecuaţiilor de echilibru static constituie gradul de nedeterminare staticǎ.
Dupǎ distribuţia legǎturilor suplimentare structurile pot fi: nedeterminate exterior, interior
sau atît exterior cît şi interior.
Structurile static nedeterminate exterior sînt legate cu mai multe legǎturi decît numǎrul
minim în rezemǎri. Astfel, structura din fig.9.1a în cele douǎ încastrǎri are şase legǎturi şi deci are
trei legǎturi în plus faţǎ de cele trei legǎturi necesare pentru a obţine o structurǎ static determinatǎ.
Dacǎ se înlocuieşte fiecare legǎturǎ cu o forţǎ de legǎturǎ rezultǎ şase forţe de legǎturǎ
necunoscute. Se pot scrie trei ecuaţii de echilibru static şi structura rǎmîne de trei ori static
nedeterminatǎ exterior. Cadrul din fig.9.1b este de douǎ ori static nedeterminat exterior, iar grinda
continuǎ din fig.9.1c este de două ori static nedeterminatǎ exterior.
139
Fig9.1 Tipuri de structuri static nedeterminate
Structurile static nedeterminate interior sînt legate în rezemǎri cu numǎrul minim de

legǎturi, dar în interior dispun de legǎturi suplimentare. Cadrul din fig.9.2a este static determinat
exterior, deoarece reacţiunile V1,H1 şi V6 se pot calcula din ecuaţiile de echilibru static. Cunoscînd
reacţiunile se determinǎ eforturile pe barele 1-2 şi 5-6 cu metoda secţiunilor, însǎ nu se pot calcula
eforturile în conturul închis 2-3-4-5-2.
140
Fig.9.2 Structuri static nedeterminate
Cadrul este static nedeterminat interior şi pentru a ridica nedeterminarea staticǎ se considerǎ
tǎiatǎ bara 3-4 la mijloc. În locul legǎturilor suprimate se introduc forţele de legǎturǎ
corespunzǎtoare X1 X2 X3 . care sînt necunoscutele problemei (fig.9.2b). Structura din fig.(9.2c)
este de şase ori static nedeterminatǎ interior, grinda cu zǎbrele din fig. 9.2d este de trei ori static
nedeterminatǎ, iar arcul cu tirant din fig.9.2e o singurǎ datǎ static nedeterminat.
Structurile static nedeterminate exterior şi interior au legǎturi suplimentare, faţǎ de numǎrul
minim în rezemǎri şi în interiorul structurii.
Gradul de nedeterminare staticǎ al unei structuri se stabileşte prin procedeul contururilor
închise. Acesta se bazeazǎ pe constatarea cǎ orice contur închis format din bare continue, legate
rigid între ele constituie o structurǎ static nedeterminatǎ de trei ori. Acelaşi grad de nedeterminare
staticǎ se obţine şi pentru conturul închis format cu terenul, dacǎ rezemǎrile sînt încastrǎri. Dacǎ
structura este alcǎtuitǎ din C contururi închise, gradul de nedeterminare staticǎ se determinǎ din
relaţia:
n = 3c i
Structura din fig. 9.3a este de şase ori static nedeterminată exterior şi de trei ori static
nedeterminată interior. Grinda cu zăbrele din fig.9.3b este odată static nedeterminată exterior şi de
două ori static nedeterminată interior.
141
Fig.9.3 Structuri static nedeterminate
Dacǎ pe parcursul conturului intervin articulaţii (interioare sau exterioare) şi reazeme

simple, gradul de nedeterminare staticǎ al structurii se reduce. O articulaţie interioarǎ sau exterioarǎ
în care se intersecteazǎ douǎ bare (fig.9.4g,h) introduce o condiţie suplimentarǎ cǎ momentul
încovoietor este nul. O articulaţie în care se întîlnesc mai multe bare (fig.9.4i) introduce un numǎr
de condiţii suplimentare egal cu numǎrul articulaţiilor a=b-1.
Dacǎ în nod se întîlnesc mai multe bare, din care unele sînt încastrate, iar altele prinse
articulat, numǎrul condiţiilor suplimentare este egal cu numǎrul barelor prinse articulat. Un reazem
simplu introduce douǎ condiţii suplimentare care aratǎ cǎ momentul încovoietor şi reacţiunea dupǎ
direcţia deplasǎrii libere a reazemului sînt nule.
Gradul de nedeterminare statică al unei structuri se stabileşte prin mai multe procedee.
În cazul structurilor plane se poate utiliza relaţia generală:
n = li + r − 3c care compară numărul legăturilor interioare lI şi exterioare din rezemări r, cu numărul
elementelor din alcătuirea structurii. Valoarea pozitivă a lui n reprezintă gradul de nedeterminare
statică al structurii.
Procedeul contururilor închise se bazează pe constatarea că orice contur închis format din bare
continue, legate rigid între ele (fig.9.4a) constituie o structură static nedeterminată de trei ori.
Acelaşi grad de nedeterminare statică se obţine şi pentru conturul închis format cu terenul
(fig.9.4b) dacă rezemările sînt încastrări. Dacă structura este alcătuită din cI contururi închise,
gradul de nedeterminare statică se determină din relaţia n = 3c i .
Structura din fig. 9.4c are trei contururi închise şi este de nouă ori static nedeterminată, iar
structura din fig.9.4d are ci = 6 şi deci n = 3 ⋅ 6 = 18 ori static nedeterminată. Dacă pe parcursul
conturului intervin articulaţii (interioare sau exterioare) şi reazeme simple, gradul de nedeterminare
statică al structurii se reduce. O articulaţie interioară sau exterioară în care se intersectează două
bare (fig.9.4g,h) introduce o condiţie suplimentară că momentul încovoietor este nul. O articulaţie
în care se întîlnesc mai multe bare (fig.9.4I) introduce un număr de condiţii suplimentare egal cu
numărul articulaţiilor a = b − 1 . Dacă în nod se întîlnesc mai multe bare, din care unele sînt
încastrate iar altele prinse articulat (fig.9.4j) numărul condiţiilor suplimentare este egal cu numărul
barelor prinse articulat.
142
Fig.9.4 Tipuri de structuri static nedeterminate
9.2 Sistem de bazǎ
Pentru calculul unei structuri cu metoda forţelor se transformǎ structura realǎ într-o structurǎ
static determinatǎ prin suprimarea unui numǎr de legǎturi egal cu gradul de nedeterminare staticǎ.
În locul legǎturilor suprimate se introduc forţele de legǎturǎ corespunzǎtoare, care constituie
necunoscutele problemei. Necunoscutele se noteazǎ cu Xj; indicele j ia valorile j=1,2,…n şi
reprezintǎ forţe de legǎturǎ simple sau perechi de forţe de legǎturǎ egale şi de sens contrar. În
scrierea matricealǎ necunoscutele se noteazǎ prin vectorul {X} definit astfel:
{ X } = [ X 1 X 2 ... X j ... X n ]T
Structura static determinatǎ obţinutǎ din structura realǎ prin suprimarea unui numǎr de
legǎturi egal cu gradul de nedeterminare staticǎ poartǎ numele de structurǎ de bazǎ (structurǎ
primarǎ). Asupra structurii de bazǎ se aplicǎ forţele exterioare date {P} şi forţele de legǎturǎ
exteriorizate {X} în urma suprimǎrii legǎturilor suplimentare. Structura static nedeterminatǎ din
fig.9.5a se transformǎ într-o structurǎ static determinatǎ prin suprimarea unui numǎr de două
legǎturi. Suprimarea legǎturilor se poate face în mai multe moduri şi de fiecare datǎ se obţine o
structurǎ static determinatǎ corect alcǎtuitǎ.
143
La suprimarea legǎturilor trebuie avut grijǎ ca structura de bazǎ obţinutǎ sǎ aibǎ
invariabilitatea geometricǎ şi fixarea în plan asigurate, sǎ nu aibǎ anumite substructuri cu formǎ
criticǎ sau static nedeterminate. Orice structurǎ static nedeterminatǎ se poate transforma prin
suprimarea legǎturilor suplimentare în structurǎ static determinatǎ.
Fig.9.5 Exemple de obţinere a sistemului de bază în metoda eforturilor
9.3 Condiţia de echilibru static
Prin transformarea structurii static nedeterminate în structurǎ de bazǎ, calculul eforturilor şi

deplasǎrilor se conduce ca la o structurǎ static determinatǎ. Rezultǎ cǎ rezolvarea structurii static
nedeterminate se reduce la calculul unei structuri static determinate din acţiunile exterioare {P} şi
din forţele de legǎturǎ necunoscute Xj (j=1,2,…n). Din condiţia de echilibru static al structurii de
bazǎ, exprimatǎ prin ecuaţiile de echilibru static, se determinǎ reacţiunile şi eforturile pe toatǎ
structura de bazǎ din forţele exterioare {P} şi necunoscutele {X} de mǎrime arbitrarǎ.
Pe structura de bazǎ se aplicǎ pe rînd fiecare necunoscutǎ Xj şi separat forţele exterioare,
trasînd diagramele de eforturi corespunzǎtoare. Rezultǎ cǎ una din condiţiile de bazǎ folosite la
calculul structurilor este satisfǎcutǎ. Eforturile şi deplasǎrile produse de aplicarea pe structura de
bazǎ a acţiunilor (forţe exterioare, variaţia de temperaturǎ, cedǎrile de reazeme) constituie soluţia
particularǎ. Eforturile şi deplasǎrile produse de aplicarea pe structura de bazǎ a necunoscutelor {X}
constituie soluţia complementarǎ. Soluţia complementarǎ stabileşte contribuţia forţelor de legǎturǎ
suplimentare (efectul nedeterminǎrii statice) asupra diagramelor de eforturi şi deplasǎrilor obţinute
pe structura static determinatǎ. Soluţia particularǎ şi soluţia complementarǎ se combinǎ între ele în
ecuaţia de compatibilitate pentru a determina valorile reale ale necunoscutelor{X}.
9.4 Ecuaţii de compatibilitate

144
Prin transformarea structurii static nedeterminate în structura de bazǎ în secţiunile unde s-au
suprimat legǎturi, se produc deplasǎri pe direcţia fiecǎrei necunoscute. Valorile reale ale
necunoscutelor se determinǎ din condiţia ca structura de bazǎ, supusǎ la forţele exterioare date şi
necunoscutele {X}, sǎ se deformeze identic cu structura realǎ static nedeterminatǎ. Aceastǎ condiţie
constituie condiţia de compatibilitate a deformatei structurii care se utilizeazǎ în metoda forţelor şi
se scrie pentru fiecare necunoscutǎ. Deplasǎrile pe structura static nedeterminatǎ, în punctele de
aplicaţie şi dupǎ direcţia necunoscutelor sînt nule (sau cunoscute), deoarece deformata structurii
este continuǎ şi între cele douǎ feţe ale unei secţiuni nu se produc deplasǎri relative. Deplasarea pe
structura static nedeterminatǎ dupǎ direcţia necunoscutei XI se determinǎ aplicînd principiul
suprapunerii efectelor.
(9.1) K Di = δ i1 X 1 + δ i 2 X 2 + ... + δ ij X j + ...δ in X n + ∆ ip = 0
0
în care: δij este deplasarea din punctul de aplicaţie şi dupǎ direcţia necunoscutei XI produsǎ de
aplicarea pe structura de bazǎ a necunoscutei Xj=1; Δip0 –deplasarea din punctul de aplicaţie şi dupǎ
direcţia necunoscutei XI produsǎ de aplicarea pe structura de bazǎ a forţelor exterioare.
Ecuaţia (9.1) poartǎ numele de ecuaţia de compatibilitate (de condiţie sau de echilibru elastic) din
metoda forţelor. Scriind ecuaţiile de compatibilitate dupǎ direcţia fiecǎrei necunoscute se obţine un
sistem de n ecuaţii cu n necunoscute din care se calculeazǎ valorile reale ale necunoscutelor static
nedeterminate:
δ 11 δ 12 ... δ 1n 
U 1    X 1  ∆ 1 p 
0

  δ δ i 2 ... δ in     0 
(9.2)K{U x } = U i  =  i1  X j  +  ∆ ip  = {0}
U   ... ... ... ...   X  ∆ 0 
 n  δ   n   np 
 n1 δ n 2 ... δ nn 
sau care sub formǎ restrînsǎ se scrie astfel:
(9.3) K{U i } = [ Dij ]{ X j } + {∆ iP } = {0},K j = 1,2...n
0
Matricea [Dij] reprezintă matricea de flexibilitate a structurii. Este o matrice pǎtratǎ şi

conţine deplasǎrile unitare (coeficienţi de influenţǎ) dupǎ direcţiile necunoscutelor produse de
aplicarea succesivǎ pe structura de bazǎ a fiecarei necunoscute egalǎ cu unitatea. Elementele din
coloana j a matricii [Dij] reprezintǎ deplasǎrile dupǎ direcţia necunoscutelor XI (I=1,2…n) produse
de aplicarea pe structura de bazǎ a necunoscutei Xj=1 celelalte necunoscute fiind egale cu zero. Din
teorema reciprocitǎţii deplasǎrilor unitare a lui Maxwell se cunoaşte cǎ δij=δji, în consecinţǎ matricea
[Dij]este o matrice pǎtratǎ simetricǎ.
Vectorul deplasǎrilor dupǎ direcţiile necunscutelor {Δip0} produs de aplicarea pe structura de
bazǎ a forţelor exterioare se mai scrie:
(9.3a )K{∆ ip } = [ Dij ]{Pj }K j = 1,2,..n .
0
Matricea [Δip] este o matrice coloană ale cǎrei elemente reprezintǎ deplasǎrile dupǎ direcţiile
necunoscutelor XI (I=1,2,n) produse de aplicarea succesivǎ pe structura de bazǎ a forţelor
Pj=1(j=1,2,…n). Elementele din coloana j a matricii [Dij] reprezintǎ deplasǎrile dupǎ direcţia
necunoscutelor XI (I=1,2…n) produse de aplicarea pe structura de bazǎ a forţei Pj=1 celelalte forţe
P fiind egale cu zero. Vectorul {P} conţine toate forţele exterioare aplicate pe structura de bazǎ.
Sistemul de ecuaţii (9.2) reprezintǎ ecuaţiile de compatibilitate din metoda forţelor, de unde
derivǎ şi denumirea de metoda compatibilitǎţii. Din rezolvarea sistemului de ecuaţii se determinǎ
valorile reale ale necunoscutelor.
(9.4)K{ X i } = −[ Dij ]−1{Pj },... j = 1,2,..n
unde [Dij]-1 este inversa matricei flexibilitǎţii structurii de bazǎ şi reprezintă de fapt matricea de
rigiditate.
Reiese cǎ prin trecerea la structura de bazǎ static determinatǎ în metoda forţelor se satisface
condiţia de echilibru a structurii şi condiţia compatibilitate nu este îndeplinitǎ. Scrierea ecuaţiilor de
145
compatibiltate permite calculul necunoscutelor reale şi asigurǎ îndeplinirea condiţiei de
compatibilitate a deformatei structurii şi relaţiile între forţe şi deplasǎri.
În cazul în care determinantul matricii de rigiditate este egal cu zero atunci structura îşi
pierde stabilitatea, iar una din soluţii în rezolvarea sistemului de ecuaţii o reprezintă soluţia banală.
9.4.1Calculul elementelor din matricea flexibilitǎţii structurii de bazǎ.
Matricea flexibilitǎţii structurii de bazǎ conţine pentru o structurǎ de n ori static

nedeterminatǎ n2 coeficienţi de influenţǎ δij (I,j=1,2,…n). În problemele practice nu este necesar sǎ
se calculeze toţi cei n2 coeficienţi de flexibilitate, deoarece conform teoremei reciprocitǎţii
deplasǎrilor unitare δij=δji. Coeficienţii de influenţǎ δij se calculeazǎ cu formula Maxwell-Mohr:
mi m j ni n j αt i t j
(9.5) Kδ ij = δ ji = ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds
EI EA GA
m
2
n
2
αt 2
(9.6)Kδ ii = ∑ ∫ i ds + ∑ ∫ i ds + ∑ ∫ i ds
EI EA GA
din care se vor lua în considerare numai anumite integrale, în funcţie de structura care se rezolvǎ.
Din analiza expresiilor (9.5), (9.6) se observǎ cǎ pentru a calcula coeficienţii de formǎ δij se
integreazǎ diagramele de eforturi obţinute din aplicarea pe structura de bazǎ a necunoscutei XI=1 cu
diagramele de eforturi obţinute din necunoscuta Xj=1. Pentru calculul tuturor coeficienţilor sînt
necesare diagramele de eforturi produse de aplicarea succesivǎ pe structura de bazǎ a tuturor
necunoscutelor XI=1(I=1,2,..n). Coeficienţii de formǎ δii se calculeazǎ integrînd diagramele de
eforturi produse de aplicarea pe structura de bazǎ a necunoscutei XI=1 cu ele însele şi sînt totdeauna
pozitivi.
Deplasǎrile δi1 (I=1,2,..n) din prima coloanǎ a matricei [Δxx] se calculeazǎ integrînd
diagramele de eforturi din X1=1 cu diagramele de eforturi din XI=1(I=1,2,..n). Analog se calculeazǎ
deplasǎrile δi2(I=1,2,..n) din coloana a doua, integrînd diagramele de eforturi din X2=1 cu
diagramele de eforturi din XI=1(I=1,2,..n). În final se calculeazǎ deplasǎrile δin din coloana n prin
integrarea diagramelor de eforturi dn Xn=1 cu diagramele de eforturi din XI=1(I=1,2,..n) stabilite pe
structura de bazǎ static determinatǎ. Din expresia (9.5) se observǎ cǎ deplasǎrile δij nu depind de
forţele aplicate pe structurǎ, ci numai de structura de bazǎ, de elementele geometrice ale secţiunii
barelor structurii (A,I) şi de modulii de elasticitate ai materialului (E,G). Aceasta înseamnǎ cǎ
pentru o anumitǎ structurǎ de bazǎ, coeficienţii de influenţǎ din matricea flexibilitǎţii sînt invarianţi,
adicǎ la schimbarea forţelor aplicate pe structurǎ se recalculeazǎ numai matricea coloanǎ a
termenilor liberi din sistemul de ecuaţii.
Matricea flexibilitǎţii structurii de bazǎ [Dij] se poate calcula şi în funcţie de matricele
flexibilitǎţii elementelor structurale componente. Pentru aceasta trebuie sǎ se ţinǎ seama cǎ
direcţiile deplasǎrilor din matricea flexibilitǎţii corespund cu direcţiile necunoscutelor {X} şi sînt
produse de aplicarea succesivǎ pe structura de bazǎ a necunoscutelor Xj=1 (j=1,2,..n)
9.4.2 Calculul elementelor din matricea termenului liber
Calculul valorilor reale ale necunoscutelor {X} necesitǎ determinarea deplasǎrilor din
vectorul termenului liber {Δip0}produse de aplicarea pe structura de bazǎ a forţelor exterioare.
Aceste deplasǎri la structurile alcǎtuite din bare se calculeazǎ cu formula Maxwell-Mohr:
mi M p
0
ni N p
0
αt i T p 0
(9.7)K ∆ ip = ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds + ∑ ∫
0
ds în care indicele I se referǎ la
EI EA GA
diagramele produse de aplicarea pe structura de bazǎ a necunoscutei XI=1, iar diagramele Mp0, Tp0,
Np0 sînt produse de aplicarea pe structura de bazǎ a forţelor exterioare. Deplasǎrile {Δip0} se pot
calcula şi din relaţia matricealǎ (9.3a).
146
9.4.3 Eforturile finale în structura static nedeterminatǎ.
Dupǎ determinarea necunoscutelor , eforturile finale se determinǎ folosind principiul

suprapunerii efectelor. Momentul încovoietor pe structura static determinatǎ se stabileşte însumînd
soluţia particularǎ cu soluţia complementarǎ:
n
(9.8) K M p = M p + m1 X 1 + ... + m j X j + ...mn X n = M p + ∑ m j X j în care Mp0 este momentul
0 0
j =1
încovoietor produs de forţele exterioare aplicate pe structura de bazǎ; mj- momentul încovoietor
produs de aplicarea pe structura de bazǎ a necunoscutelor Xj=1;
9.4.4 Calculul deplasǎrilor pe structura static nedeterminatǎ
Deplasarea absolutǎ din secţiunea k dupǎ direcţia datǎ (δPk=1) pe structura static
nedeterminatǎ se calculeazǎ din relaţia:
n
( 9.9 )K ∆ kp = ∆ kp + δ k 1 X 1 + ... + δ kj X j + ... + δ kn X n = ∆ kp + ∑ δ kj X j
0 0
j =1
în care Δkp0 reprezintǎ deplasarea din secţiunea k pe structura static determinatǎ de bazǎ, produsǎ de
forţele exterioare, iar δkj deplasarea din aceeaşi secţiune produsǎ de aplicarea pe structura static
determinatǎ a necunoscutei Xj=1. Deplasǎrile Δkp0 şi δkj se calculeazǎ din expresiile:
0
mk M p
0 0
nk N p
0
αt k 0 T p 0
(9.10)K ∆ kp = ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds + ∑ ∫
0
ds
EI EA GA
0
mk m j
0
nk n j αt k 0 t j
(9.11) Kδ kj = ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds
EI EA GA
Eforturile mk0 ,nk0 şi t k0 rezultǎ din aplicarea pe structura de bazǎ a forţei virtuale δPk=1 în
direcţia deplasǎrii Uk iar eforturile Mp0 Np0 şi Tp0 sînt produse de aplicarea pe structura de bazǎ a
forţelor exterioare. Diagramele de eforturi mj, nj, tj sînt produse de aplicarea succesivǎ a forţelor
Xj=1,(j=1,2,…n)pe structura de bazǎ. Luînd în considerare numai influenţa momentelor
încovoietoare din relaţiile (9.10) şi (9.11) şi introducîndu-le în expresia (9.9) se obţine:
αt k T p
0 0 0
mk M p nk N p
( 9.12 )K ∆ kp = ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds
EI EA GA
şi ţinînd seama de relaţia (9.8) rezultǎ:

0
mk M p
(9.13) K ∆ kp = ∑ ∫ ds
EI
Demonstraţia este analoagǎ şi pentru influenţa forţei axiale şi a forţei tǎietoare. Deplasarea
din secţiunea k dupǎ direcţia lui δPk=1 pe structura static nedeterminatǎ se determinǎ integrînd
diagrama de moment din forţa virtualǎ δPk=1, stabilitǎ pe orice structurǎ static determinatǎ derivatǎ
din structura realǎ, cu diagrama de moment încovoietor din forţele exterioare determinatǎ pe
structura static nedeterminatǎ. Dacǎ la calculul deplasǎrii Δkp se ia în considerare influenţa forţei
axiale şi a forţei tǎietoare relaţia de mai sus devine:
0
mk M p
0
nk N p αt k 0T p
(9.14)K ∆ kp = ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds + ∑ ∫ ds în care diagramele Mp , Np şi Tp se
EI EA GA
determinǎ cu luarea în considerare a aceloraşi eforturi.
Etapele de calcul în rezolvarea unei structuri static nedeterminate cu metoda forţelor sînt
urmǎtoarele:
-se determinǎ gradul de nedeterminare staticǎ n;
147
-se alege structura de bazǎ static determinatǎ (structura primarǎ) prin suprimarea a n legǎturi
şi înlocuirea lor cu forţele de legǎturǎ Xj (j=1,2,…n), şi se traseazǎ diagramele de eforturi;
-se calculeazǎ elementele din matricea flexibilitǎţii structurii de bazǎ [Dij]
-se calculeazǎ deplasǎrile {Δip0} produse de forţele exterioare;
-se rezolvǎ sistemul de ecuaţii printr-o metodǎ oarecare sau calculînd matricea [Dij]-1;
-se calculeazǎ diagrama momentului încovoietor final; diagramele Tp şi Np se deduc din
diagrama Mp şi din condiţii de echilibru static.
-se calculeazǎ deplasǎrile pe structura static nedeterminatǎ dupǎ anumite direcţii.
Exemplul 1:
Pentru structura static nedeterminată din figura 9.6 să se traseze diagrama finală de moment,
folosind metoda eforturilor.
Gradul de nedeterminare statică se stabileşte cu relaţia.

N = 3C − A − 2S
N = 3 ⋅1 − 2 = 1
Sistemul de bază se obţine prin eliminarea unei legături suplimentare şi introducerea
echivalentului mecanic, în cazul de faţă momentul X1.
Din următoarele sume de moment se determină valorile reacţiunilor pentru sistemul de bază
încărcat numai cu forţe exterioare.
(∑ M ) 2 = 0 → V1 ⋅ 8 − 30 ⋅ 4 ⋅ 2 + 30 ⋅ 2 ⋅ 1 = 0
V1 = 22,5KN
(∑ M )1 = 0 → −V2 ⋅ 8 + 30 ⋅ 6 ⋅ 7 = 0
V2 = 157,5 KN
(∑ M ) 3 = 0 → 22,5 ⋅ 4 − H 1 ⋅ 6 = 0 K H 1 = 15KN
st
M 4 = 15 ⋅ 6 = 90 KNm
M 5 = 30 ⋅ 2 ⋅ 1 = 60 KNm
148
Fig.9.6 Diagrama de moment obţinută prin metoda eforturilor
149
Similar se procedează la determinarea reacţiunilor şi pentru sistemul de bază încărcat cu X1=1.
1
(∑ M ) 2 = 0 → −V1 ⋅ 8 + 1 = 0 KV1 = = V2
8
1 1
(∑ M ) 3 = 0 → − ⋅ 4 + 1 − H 1 ⋅ 6 = 0K H 1 = KN
st
8 12
1
M 4 = 1 − ⋅ 6 = 0.5 KN
12
Ecuaţia de condiţie are forma:
δ 11 X 1 + ∆ 1 p = 0
2
m1 1 1 12 1  1 1 2 1 
dx = ⋅ ⋅  ⋅ 1 + ⋅ 0.5  + ⋅ ⋅ 0,5 ⋅ 6 ⋅ 0.5 + ⋅ 1 +
δ 11 = ∫ EI EI 2 6  3 3  EI 2 3 3 
1 1 2 1 1 2
+ ⋅ 2 ⋅ ⋅ 0.5 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 0.5 + ⋅ ⋅ 0,5 ⋅ 6 ⋅ ⋅ 0,5 =
3EI 2 3 EI 2 3
1 4,22
(2,5 + 1 + 0,22 + 0,5) =
EI EI
Termenul δ 11 se obţine din integrarea diagramei m1 cu ea însăşi, iar ∆1 p prin integrarea diagramei
m1 cu Mp0.
0
M p m1 1 1 2 1 
dx = − ⋅ ⋅ 90 ⋅ 6 ⋅ 0,5 + ⋅ 1 −
∆1 p = ∫ EI EI 2 3 3 
1 1 2 1 1 2
− ⋅ ⋅ 90 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 0,5 + ⋅ ⋅ 150 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 0,5 −
3EI 2 3 3EI 2 3
1 2 30 ⋅ 4 1 1 1 2
− ⋅ ⋅ 4 ⋅ ⋅ 0,5 ⋅ 90 ⋅ 6 ⋅ 0,5 =
3EI 3 8 3 EI 2 3
1 130
(−180 − 20 + 33,33 − 53,33 + 90) = −
EI EI
Diagrama finală de moment se obţine prin suprapunere de efecte:
M = M p + m1 X 1
0
M 1− 4 = 30,8 KN
M 4−1 = −90 + 0,5 ⋅ 30,8 = −74,6
M 5− 4 = −150 − 0,5 ⋅ 30,8 = −165,4
M 5− 2 = −90 − 0,5 − 30,8 = −105,4
Exemplul 2:
Pentru structura static nedeterminată din figura 9.7 să se traseze diagrama finală de moment
încovoietor, folosind metoda eforturilor.
150
Fig.9.7 Diagramă de moment obţinută prin metoda eforturilor
151
Gradul de nedeterminare statică este:
N = 3C − A − 2 S
N = 3 ⋅1 − 2 = 1
Sistemul de bază se obţine prin eliminarea unei legături suplimentare şi introducerea
echivalentului mecanic, în cazul de faţă forţa orizontală X1.
Din următoarele sume de moment se determină valorile reacţiunilor pentru sistemul de bază
încărcat numai cu forţe exterioare.
(∑ M ) 2 = 0 → V1 ⋅ 6 − 10 ⋅ 6 ⋅ 3 + 10 ⋅ 2 ⋅ 1 + 30 ⋅ 2 =0
V1 = 16,66 KN
(∑ M )1 = 0 → 10 ⋅ 8 ⋅ 4 + 30 ⋅ 8 − V2 ⋅ 6 = 0
V2 = 93,33KN
M 43 = 16,66 ⋅ 6 − 10 ⋅ 6 ⋅ 3 = −80 KNm
Coeficientul necunoscutei şi termenul liber se determină cu relaţiile Maxwell Mohr:
2
m1 1 1 2 1 1
δ 11 = ∫ dx = 2 ⋅ ⋅ ⋅4⋅4⋅ ⋅4 + ⋅4⋅6⋅4 = (42,66 + 48) =
EI EI 2 3 2 EI EI
90,66
EI
0
M p m1 1 1 1 2 10 ⋅ 6
∆1 p = ∫ dx = ⋅ ⋅ 80 ⋅ 6 ⋅ 4 − ⋅ ⋅ ⋅6⋅4 =
EI 2 EI 2 2 EI 3 8
1 120
(480 − 360) =
EI EI
X 1 = 1,32
Diagrama finală de moment se obţine prin suprapunere de efecte:
M = M p + m1 X 1
0
M 3 = (−4)(−1,32) = 5,28
M 43 = −80 + 4 ⋅ 1,32 = −74,7 KNm
Exemplul 3:
Pentru structura static nedeterminată din figura 9.8 să se traseze diagrama finală de moment
Gradul de nedeterminare statică:
N = 3C − A − 2 S
N = 3 ⋅ 2 − 2 − 2 ⋅1 = 2
H 1 = 30 ⋅ 4 = 120 KN
(∑ M ) 2 = 0 → −V1 ⋅ 6 + 30 ⋅ 4 ⋅ 2 = 0
V1 = 40 KN
M 3 = 120 ⋅ 4 − 30 ⋅ 4 ⋅ 2 = 240 KNm
152
Fig.9.8 Structură de 2 ori static nedetrminată rezolvată prin metoda eforturilor
153
Momentul în punctul 4 se obţine ca fiind suma momentelor forţelor din stînga secţiunii.Moment în
punctul 4 va da reacţiunea V1 şi încărcarea uniform distribuită.
M 4 = −40 ⋅ 6 + 120 ⋅ 4 − 30 ⋅ 4 ⋅ 2 = 0
În pasul următor se determină reacţiunile V1 şi V2 pentru sistemul de bază încărcat doar cu X1=1.
(∑ M ) 2 = 0 → V1 ⋅ 6 − 1 ⋅ 4 = 0
2
V1 = KN
3
(∑ M )1 = 0 → V2 ⋅ 6 − 1 ⋅ 10 = 0
V2 = 1,66 KN
Coeficienţii necunoscutelor şi termenii liberi se determină cu relaţiile:
2
m1 1 1 2 1 1 2
δ 11 = ∫ dx = ⋅4⋅6⋅ ⋅4 + ⋅ ⋅4⋅4⋅ ⋅ =
EI 3EI 2 3 2 EI 2 3
1 21,33
(10,66 + 10,66) =
EI EI
2
m 1 1 2 1
δ 22 = ∫ 2 dx = 2 ⋅ ⋅ ⋅ 4 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 4 + 4⋅6⋅4 =
EI EI 2 3 3EI
1 74,66
= (42,66 + 32) =
EI EI
m1 m2 1 1 16
δ 12 = ∫ dx = − ⋅ ⋅ 4⋅6⋅ 4 = −
EI 3EI 2 EI
0
M p m1 1 1 2 640
∆1 p = ∫ dx = ⋅ ⋅ 240 ⋅ 6 ⋅ ⋅ 4 =
EI 3EI 2 3 EI
0
M p m2 1 1 2
∆2p = ∫ dx = − ⋅ ⋅ 240 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 4 −
EI EI 2 3
1 2 30 ⋅ 4 2
1 1 1
− ⋅ ⋅ ⋅4⋅ ⋅4− ⋅ ⋅ 240 ⋅ 6 ⋅ 4 =
EI 3 8 2 3EI 2
1 2560
= (−1280 − 320 − 960) = −
EI EI
 21,33 X 1 − 16 X 2 + 640 = 0

 − 16 X 1 + 74,66 X 2 − 2560 = 0
În urma rezolvării sistemului de ecuaţii se obţin necunoscutele X1 şi X2.
 X 1 = −5,1

 X 2 = 13,19
Diagrama finală de moment se obţine prin suprapunere de efecte.
M 31 = 240 − 4 ⋅ 33,19 = 107,24
M 43 = −4 ⋅ 5,1 − 4 ⋅ 33,19 =
= −153,16 KNm
M 42 = −4 ⋅ 33,19 = −132,76
M 45 = −4 ⋅ 5,1 = −20,4
154
Fig.9.9 Diagramă unitară m2 şi diaagramă finală de moment
Exemplul 4:
Pentru structura static nedeterminată din figura9.10 să se traseze diagrama finală de moment
În acest caz gradul de nedeterminare statică este egal cu 2.

(∑ M ) 2 = 0 → −V1 ⋅ 6 + 15 ⋅ 8 ⋅ 4 = 0 →
V1 = 80 KN = V2
M 31 = 120 ⋅ 4 − 15 ⋅ 4 ⋅ 2 = 360 KNm
1 1 2 1
δ 11 = 2 ⋅ ⋅6⋅6⋅ ⋅6 + ⋅6⋅ 4⋅6 =
3EI 2 3 EI
1 192
(48 + 144) =
EI EI
155
Fig.9.10 Rezolvare prin metoda eforturilor (S.B. m1,Mp0)
156
Fig.9.11 Diagrama m2 şi diagrama finală M
1 1 2 1
δ 22 = 2 ⋅ ⋅ ⋅4⋅4⋅ ⋅4 + ⋅ 4⋅6⋅ 4 =
2 EI 2 3 3EI
1 53,33
= (21,33 + 32) =
EI EI
1 1 24
δ 12 = ⋅ ⋅6⋅6⋅4 =
3EI 2 EI
1 1 2 1 1
∆1 p = − ⋅ ⋅ 480 ⋅ 6 ⋅ ⋅ 6 − ⋅ ⋅ 120 ⋅ 4 ⋅ 6 +
3EI 2 3 EI 2
1 2 15 ⋅ 16 1 2880
⋅ ⋅ ⋅4⋅6 = (−1920 − 1440 + 480) = −
EI 3 8 EI EI
157
1 1 2 1 1
∆2p = − ⋅ 360 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 4 − ⋅ 480 ⋅ 6 ⋅ 4 =
2 EI 2 3 3EI 2
− 960 − 1920 2880 1 2 15 ⋅ 4 2 1 − 2800
=− + ⋅ ⋅ ⋅ 4=
EI EI 2 EI 3 8 2 EI
 192 X 1 + 24 X 2 − 2880 = 0

 24 X 1 + 53,33 X 2 − 2800 = 0
X 1 = 8,93K X 2 = 48,48
Momentele finale pe structură se obţin prin suprapunere de efecte.
M 31 = 360 − 4 ⋅ 48,48 = 166,08
M 35 = −120 + 6 ⋅ 8,93 = −66,42
M 53 = 6 ⋅ 8,93 = 53,58
M 34 = 480 − 6 ⋅ 8,93 − 4 ⋅ 48, 48 = 232,5
M 43 = −4 ⋅ 48,48 = −193,92
Exemplul 5:
Pentru structura static nedeterminată din figura9.12 să se traseze diagrama finală de moment
încovoietor, folosind metoda eforturilor
Într-o primă etapă se determină gradul de nedeterminare statică: N = 3C − A − 2 S = 1 .
Sistemul de bază se obţine prin transformarea articulaţiei 2 în reazem simplu şi introducerea
echivalentului mecanic, în cazul de faţă o reacţiune orizontală.
Pentru sistemul de bază încărcat cu sarcinile exterioare se scriu sumele de moment în nodurile 1 şi
2, determinîndu-se astfel reacţiunile V1 şi V2.
(∑ M )2 = 0 → V1 ⋅ 6 − 30 ⋅ 2 = 0,KV1 = −10KN
(∑ M ) 1
= 0 → −V2 ⋅ 6 + 30 ⋅ 8 = 0, KV2 = 40 KN
În cazul încărcării sistemului de bază cu X1=1 se obţine reacţiunea H1=1.
Termenul δ 11 se obţine prin integrarea diagramei m1 cu ea însăşi iar ∆1 p prin integrarea diagramei
m1 cu Mp0.
1 1 2 42,66
δ 11 = 2 ⋅ ⋅ 4 ⋅ 4 ⋅ ⋅ 4 =
EI 2 3 EI
1 1 360
∆1 p = ⋅ ⋅ 60 ⋅ 6 ⋅ 4 =
2 EI 2 EI
Ecuaţia de condiţie este o ecuaţie cu o singură necunoscută.
42,66 X 1 + 360 = 0
X 1 = 8,43
M 34 = −4 X 1 = −33,72
M 43 = −60 − 4 ⋅ X 1 = 93,72
Valorile momentelor pe structură s-au obţinut prin suprapunere de efecte.
158
Fig.9.12 Structură cu 1 grad de nedeterminare statică
159
9.5 Posibilităţi de simplificare a ecuaţiilor de condiţie
În metoda generală a eforturilor, numărul ecuaţiilor de condiţie este de obicei egal cu gradul de
nedeterminare statică a structurii. Cînd gradul de nedeterminare creşte, alcătuirea sistemului de
ecuaţii şi în special rezolvarea acestuia devin dificile. Este deci firesc să se dea o atenţie deosebită
posibilităţilor de simplificare a ecuaţiilor de condiţie. Prin aceasta, se poate extinde domeniul de
aplicare practică al metodei şi la structuri cu mai multe nedeterminări, păstrîndu-se simplitatea de
rezolvare.
Căile de simplificare trebuie căutate în legătură cu coeficienţii secundari ai ecuaţiilor. Aceştia
au forma:
mi m j ni n j
δ ij = ∫ dx + ∫ dx
EI EA
şi deci valorile lor depind de perechile de diagrame unitare care sînt considerate. Obiectivul
principal ce trebuie urmărit este de a obţine anularea a cît mai mulţi coeficienţi secundari. Cazul
extrem, cînd toţi aceşti coeficienţi ar fi nuli, ar conduce la aflarea necunoscutelor static
nedeterminate din ecuaţii independente cu cîte o singură necunoscută. Trebuie urmărit ca un număr
cît mai mare de perechi de diagrame unitare să fie ortogonale. Această condiţie este îndeplinită cînd
cele două diagrame se întind pe bare diferite (nu au nici o bară comună) sau cînd configuraţiile lor
prezintă anumite particularităţi care conduc la anularea integralei.
Ortogonalizarea diagramelor unitare se poate obţine prin alegerea judicioasă a sistemului de
bază, cît şi prin utilizarea unor necunoscute complexe rezultate din grupări adecvate a
necunoscutelor iniţiale. Aici vom examina principial aceste două aspecte ale problemei, urmînd ca
în continuare să se arate procedee cu aplicare practică eficientă.
9.5.1 Alegerea judicioasă a sistemului de bază
Este indicat ca alegerea sistemului de bază să se facă cu discernămînt, examinînd

comparativ mai multe sisteme de bază posibile. Pentru aceasta nu este de obicei necesar să se
traseze complet diagramele unitare, ci numai să se identifice barele pe care se întinde fiecare
diagramă (spre a stabili acele perechi care nu au bare comune) cît şi anumite particularităţi ale
diagramelor.
160
Fig.9.13 Alegerea judicioasă a sistemului de bază
Un exemplu este dat în figura 9.13, referitor la un cadru cu trei contururi şi cu încastrări şi
rezemări, care este de nouă ori static nedeterminat. În figura 9.13 b şi c se arată comparativ două
sisteme de bază. În primul caz s-a menţinut o singură încastrare; sistemul de bază apare ca o bară
încastrată ce are mai multe braţe. Se vede imediat că diagramele date de către sarcinile unitate
corespunzătoare necunoscutelor se vor întinde şi pe stîlpul care pleacă din încastrare; în consecinţă,
perechile de diagrame unitare au acestă bară comună şi deci coeficienţii secundari rezultă diferiţi de
zero. În al doilea caz s-au menţinut toate încastrările, secţionînd cadrul astfel încît sistemul de bază
are patru porţiuni independente. Toate necunoscutele sînt perechi de forţe sau de momente, deci
fiecare dă diagramă de momente încovoietoare pe cele două porţiuni vecine (fac excepţie X2 şi X5
care dau diagramă numai pe porţiunea din stînga. Urmărind barele comune, se obţine matricea
coeficienţilor dată în figură. Din totalul de 72 de coeficienţi secundari, se anulează un număr de 34
coeficienţi , deci 47%, ceea ce reprezintă o simplificare substanţială.
161
Se pot examina în acelaşi mod şi alte sisteme de bază, punctînd în matricea coeficienţilor
acei coeficienţi care rezultă diferiţi de zero. Compararea unor astfel de matrice schematizate poate
orienta, în cazuri mai complicate alegerea judicioasă a sistemului de bază.
O observaţie utilă pentru alegerea sistemului de bază se referă la obligarea diagramelor
unitare de a se anula în anumite puncte convenabil alese. Astfel, pentru o bară cotită dublu
încastrată, se poate alege sistemul de bază din fig.9.13d, cu articulaţiile introduse la treimile barelor
(admise cu secţiune constantă), în loc de a fi introduse în încastrări. Diagramele unitare
corespunzătoare se văd în figurile 9.13e-g. Aceste diagrame sînt ortogonale două cîte două deoarece
punctele de anulare din diagrama m2 corespund poziţiei centrelor de greutate ale diagramelor
unitare m1 şi m3. Rezultă că toţi coeficienţii secundari sînt nuli, astfel că ecuaţiile de condiţie se
reduc la trei ecuaţii independente cu cîte o singură necunoscută.
Exemplificările date scot în evidenţă importanţa alegerii judicioase a sistemului de bază pentru
simplificarea rezolvării.
9.5.2 Structuri simetrice
Atunci cînd structurile static nedeterminate au o axă de simetrie se pot obţine simplificări în
rezolvarea sistemului de ecuaţii dacă sistemul de bază se alege suprimînd continuitatea barelor în
axa de simetrie. Dacă toate necunoscutele se exteriorizează în axa de simetrie, se obţine o structură
de bază simetrică asupra căreia acţionează necunoscute simetrice şi antisimetrice. Astfel pentru o
structură de n ori static nedeterminată, sistemul ecuaţiilor de compatibilitate se descompune într-un
sistem de p ecuaţii care conţine necunoscutele simetrice şi un sistem de q ecuaţii cu necunoscutele
antisimetrice (n=p+q). În acest mod se ajunge la două sisteme de ecuaţii cu un număr mai mic de
necunoscute decît cel iniţial.
În cazul în care forţele exterioare sînt simetrice, termenii liberi care conţin necunoscute
antisimetrice sînt nuli, deci în consecinţă necunoscutele antisimetrice sînt nule.
În cazul în care forţele exterioare sînt antisimetrice, termenii liberi care conţin necunoscute
simetrice sînt nuli, deci în consecinţă necunoscutele simetrice sînt nule.
9.5.3 Procedeul semistructurii
Procedeul semistructurii este utilizat la simplificarea sistemului de ecuaţii în metoda

eforturilor, prin utilizarea simetriei structurii. Semistructura este obţinută secţionînd structura reală
în axa de simetrie şi introducînd în acestă secţiune legături care înlocuiesc efectul substructurii
îndepărtate şi asigură ca deformata semistructurii să fie identică cu deformata structurii reale.
Aceste legături care se introduc în axa de simetrie se aleg funţie de conformaţia structurii reale şi de
tipul încărcărilor care acţionează pe structură (încărcări simetrice sau antisimetrice).
Există mai multe situaţii în practică după cum urmează:
-a)axa de simetrie intersectează o riglă orizontală;
-b)axa de simetrie intersectează un nod în care concură două bare sub un anumit unghi;
-c)axa de simetrie intersecteză un stîlp;
-Încărcări simetrice. Dacă structura este simetrică şi forţele simetrice atunci deformata structurii
reale este simetrică. Secţiunea din axa de simetrie are deplasarea după verticală diferită de zero, iar
deplasarea orizontală şi rotirea nule. Astfel în axa de simetrie se va introduce o încastrare glisantă
care să impună aceste deplasări pentru semistructura rămasă. Acest tip de legătură se va introduce
pentru cazurile “a” şi “b”. Pentru cazul “c” în axa de simetrie se va introduce o încastrare perfectă,
deoarece secţiunea din axa de simetrie nu se poate deplasa pe verticală.
-Încărcări antisimetrice.Dacă structura este simetrică şi forţele sînt antisimetrice atunci deformata
structurii este antisimetrică. Secţiunea din axa de simetrie are deplasarea pe orizontală şi rotaţia
diferite de zero, deplasarea pe verticală egală cu zero. Astfel, în axa de simetrie se va introduce un
162
reazem simplu care să permită aceste deplasări pentru semistructura rămasă. Acest tip de legătură se
va introduce pentru cazurile “a” şi “b”. Pentru cazul “c” în axa de simetrie se va introduce un stîlp
cu rigiditatea la jumătate faţă de valoarea iniţială .
Prezentarea acestor cazuri este făcută în fig. 9.14.
Fig.9.14 Semistructuri pentru încărcare simetrică şi antisimetrică
9.5.4 Procedeul grupării necunoscutelor
Procedeul grupării necunoscutelor permite reducerea numărului de necunoscute şi a

volumului de calcule. Acest procedeu se aplică structurilor simetrice încărcate simetric sau
antisimetric.
Pentru structurile simetrice încărcate simetric se va rezolva numai gruparea simetrică
iar în cazul structurilor simetrice încărcate antisimetric se va rezolva numai gruparea
antisimetrică. Numărul total al necunoscutelor grupate simetric şi antisimetric trebuie să fie
egal cu gradul de nedeterminare statică.
163
Fig.9.15 a) structură iniţială; b) sistem de bază fără a se ţine cont de proprietăţile de simetrie şi
încărcare; c) grupare simetrică; d) grupare antisimetrică
9.5.5 Transferarea necunoscutelor
Un procedeu simplu, prin care se obţine gruparea necunoscutelor, constă în transferarea

unor necunoscute din poziţia lor iniţială în alte poziţii. În acest scop se introduc braţe fictive perfect
rigide, care se consideră încastrate de capetele unei bare secţionate ca în fig.9.16 e sau i . Prezenţa
barelor fictive nu aduce nici o modificare în comportarea elastică a structurii, dar permite să se
intervină asupra modului de acţiune a necunoscutelor. Prin alegerea convenabilă a unor noi poziţii
pentru necunoscute, devine posibilă impunerea anumitor condiţii de anulare a coeficienţilor
secundari, obţinînd ortogonalizarea unor perechi de diagrame unitare.
164
Fig.9.16 Transferarea necunoscutelor
Fie exemplul din fig. 9.16 a, pentru care s-a ales sistemul de bază din fig.9.16b. Diagramele
unitare m1 şi m2, corespunzătoare necunoscutelor X1 şi X2 sînt arătate în fig. 9.16 c şi d; rezultă
δ 12 = δ 21 ≠ 0 .
Să înlocuim acum necunoscutele unitate X2=1 prin necunoscuta unitate X2’=1, aplicată prin
intermediul unei perechi de braţe fictive perfect rigide, ca în fig.9.16e. Aceste noi necunoscute îi
corespunde diagrama unitară m2. Dacă se alege a=2h/3, diagramele m1,m2’ devin ortogonale între
ele pentru bare de secţiune constantă şi deci δ 12 ' = δ 21 ' = 0 . Înseamnă că utilizarea necunoscutelor
X1 şi X2’,în loc de necunoscutele X1 şi X2 asigură independenţa acestor necunoscute.
Semnificaţia necunoscutei X2 ’ apare admiţînd suprimate braţele fictive şi aplicînd efectul lor
asupra capetelor barei secţionate, ca în fig. 9.16f. Se vede imediat că prin transferarea efectuată s-a
realizat de fapt o grupare a necunoscutelor X1 şi X2, în sensul că diagrama m2 ’ poate fi obţinută din
m1 şi m2 prin combinarea m2 ' = m1 + a ⋅ m2 . Înseamnă că diagrama m2’ poate înlocui una sau alta
165
dintre diagramele iniţiale m1 şi m2 dar nu poate fi considerată împreună cu amîndouă deoarece nu
este diferită de ele.
Transferarea uneia sau a mai multor necunoscute prin braţe fictive se poate face în diferite
moduri, ca poziţie şi direcţie. Fie de exemplu grinda cotită dublu încastrată din fig. 9.16g şi sistemul
de bază arătat în fig. 9.16h unde s-a efectuat o secţionare completă în nod. Necunoscuta X1 dă o
diagramă triunghiulară numai pe stîlp, iar X3 dă o diagramă triunghiulară numai pe bară înclinată,
asemănătoare cu cele din fig. 9.16e şi g; în schimb X2 dă diagramă pe ambele bare, astfel că
δ 12 = δ 21 ≠ 0 .
În figura 9.16i se arată o nouă alegere a necunoscutelor, unde X2 a fost înlocuit –prin
transferare- cu X2’; perechea de forţe care reprezintă această necunoscută este dirijată după linia
care uneşte punctele situate la treimile extreme ale celor două bare. Diagrama m2 ’ este similară cu
aceea din fig. 9.16f şi deci diagramele m1,m2’ şi m3 sînt ortogonale două cîte două, astfel că toţi
coeficienţii secunndari se anulează.
Dacă se elimină şi în acest caz braţele fictive, reducînd pe X2’ în raport cu centrul de
greutate al nodului, se constată că de fapt X2’ reprezintă o necunoscută care rezultă prin gruparea
celor trei necunoscute iniţiale. Întradevăr, componentele lui X2’=1 pe direcţiile acestora sînt:
α 21 = cos β / cos ε α 22 = a , α 23 = − sin( β − ε ) / cos ε
astfel că se poate scrie
m2 ' = α 21 m1 + α 22 m2 + α 23 m3
care reprezintă o grupare liniară a diagramelor iniţiale şi care poate înlocui pe oricare dintre ele, de
exemplu pe m2 în cazul de faţă.
Transferarea necunoscutelor se dovedeşte utilă în multe cazuri; alte exemplificări se vor da mai
departe.
Exemplul 6: Pentru structura static nedeterminată din figura 9.17 să se traseze diagrama
finală de moment încovoietor, folosind metoda eforturilor, utilizînd procedeul semistructurii.
Structura fiind simetrică încărcată antisimetric, pentru semistructură, în axa de simetrie, se
va introduce un reazem simplu. Semistructura astfel obţinută este odată static nedeterminată.
Sistemul de bază se obţine prin transformarea încastrării 1 în articulaţie plus echivalentul mecanic
un moment X1.
Calcul reacţiuni S.B. încărcat cu forţe exterioare:
(∑ M )2 = 0 → −V1 ⋅ 8 + 60 ⋅ 6 = 0 → V1 = 45KN
(∑ M ) 1
= 0 → 60 ⋅ 6 − V2 ⋅ 8 = 0 → V2 = 45KN
Calcul reacţiuni S.B. încărcat cu necunoscuta X1=1
(∑ M )2 = 0 → −V1 ⋅ 8 + 1 = 0 → V1 = 1
8
Ecuaţia de condiţie, în acest caz, are forma:
δ11 X 1 + ∆1p = 0 →
2
m1 1 1 2 1 1 1 1 1 2 1 1 
δ11 = ∫ dx = ⋅ 1 ⋅ 7,21 ⋅1 + ⋅  + ⋅ 7,21 ⋅ + ⋅ 1 +
EI 2EI 2 3 3 2  2EI 2 2 3 2 3 
1 1 1 2 1 1 2,18
⋅ ⋅ 4 ⋅ ⋅ = (1,502 + 0,6 + 0,083) =
4EI 2 2 3 2 EI EI
0
M p m1 1 1 2 1 1 
∆1p = ∫ dx = 180 ⋅ 7, 21 ⋅ + ⋅ 1 +
EI 2EI 2 3 2 3 
1 1 2 1 1 246,3
⋅ 180 ⋅ 4 ⋅ ⋅ = (216,3 + 30) =
4EI 2 3 2 EI EI
166
246,3
X1 = − = −112,98
2,18
Fig.9.17 Rezolvare structură simetrică folosind procedeul semistructurii.

a) structură iniţială; b)semistructură; c) sistem de bază; d) sistem de bază încărcat cu sarcini
0
exterioare; e)diagramă de moment M p ;f)diagramă de moment sistem de bază încărcat cu sarcini
exterioare; g) diagramă unitară m1 ; h)diagramă finală de moment
167

Statica Constructiilor - Partea I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Statica Constructiilor - Partea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŢEPEŞ ONEA FLORIN

STATICA CONSTRUCŢIILOR partea I

“Ovidius University Press”

Prof.dr.ing. Valeriu Bănuţ

Mulţumesc pe această cale Prof.dr.ing. Valeriu Bănuţ pentru sprijinul acordat la

“Ovidius Univesity Press” Constanţa ,2004

CAP.1 Introducere în Statica Construcţiilor. 5

CAP.2 Grinzi drepte static determinate 17

CAP.3 Cadre static determinate. 41

CAP.4 Arce static determinate 59

CAP.5 Structuri plane alcătuite din bare articulate în noduri. 75

CAP.6 Utilizarea principiului lucrului mecanic virtual. 87

CAP.8 Deformarea elastică a structurilor. 109

CAP.9 Metoda eforturilor. 139

1.1 Obiectul cursului

Statica construcţiilor se ocupă cu studiul metodelor de calcul pentru determinarea eforturilor şi

1.2 Clasificarea elementelor de construcţii

1.4 Ipoteze simplificatoare

La proiectarea construcţiilor se admit o serie de simplificări referitoare la alcătuirea structurii de

Fig.1.4 a)Relaţia efort unitar-deformaţie specifică; b)relaţia forţă-deplasare

După suprafaţa pe care se repartizează, acţiunile pot fi:

Fig.1.5 Forţe uniform distribuite

Schematizarea legăturilor; rezemări în plan (fig.1.6):

1.6 Legarea invariabilă a elementelor structurale în plan

Fig.1.7 Legarea unui corp faţă de teren

1.7 Condiţia de determinare statică

Fig.1.8 Prezentare număr contururi ,legături interioare,grad de nedeterminare

Fig.1.9 Exemple de mecanisme

1.8 Tipuri de structuri utilizate în construcţii

În mecanica teoretică exprimarea echilibrului corpului rigid se bazează pe axioma legăturilor în

Fig.1.11 Prezentarea echivalentului mecanic al legăturilor suprimate

1.10 Calculul reacţiunilor

1.11 Eforturi şi convenţii de semne

Definiţia eforturilor N,T,M se face astfel:

1.12 Relaţii diferentiale între acţiuni si eforturi.

Se consideră o bară dreaptă (fig.1.14) supusă acţiunii unei încărcări distribuite.

Fig.1.14 Element de bară

2.1 Încărcări pe grinzi drepte static determinate

-Bara simplu rezemată la capete, încărcată cu o forţă înclinată.

Fig.2.1 Diagrame de eforturi pentru o barǎ simplu rezematǎ

-Bara cu un sistem oarecare de forţe concentrate.

Fig.2.3 Bara cu un sistem de forţe concentrate Fig.2.4 Bara cu sarcinǎ triunghiularǎ

-Bara cu forţă distribuită liniar

-Bare simplu rezemate încărcată cu momente concentrate

Fig.2.5 Barǎ cu momente concentrate Fig.2.6 Barǎ cu momente concentrate

Fig.2.7 Barǎ în consolǎ

În problemele practice este necesar să se exprime eforturile dintr-o secţiune, în funcţie de

Fig.2.8 Variaţia diagramelor de eforturi T şi M pentru o încǎrcare uniform distribuitǎ cu variaţie

Fig.2.9 Grindǎ în consolǎ

Determinarea reacţiunii V1 din ecuaţia de proiecţie pe verticală:

Fig.2.10 Barǎ în consolǎ

Fig. 2.12 Diagrame de eforturi

Exemplul 5: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagrama de forţă tăietoare şi moment

Reacţiunea V1 se determină printr-o sumă de momente în raport cu punctul 2.

M 3 = 48 × 4 - 15 × 4 × 2 = 72 Fig.2.13 Diagrame de eforturi

Exemplul 6: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda

Fig.2.14 Diagrame de eforturi

Exemplul 7: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda

Fig.2.15 Diagrame de eforturi

Exemplul 8: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda

Figura 2.16 Diagrame de eforturi

Exemplul 9: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda

Fig.2.17 Diagrame de eforturi

Exemplul 10: Să se determine reacţiunile şi să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda