Sunteți pe pagina 1din 14

VIAA CONJUGAL LA PORCUL MISTRE

STUDENT: Ana Maria SPNU


ANUL:II, Master

IAI
2016

INTRODUCERE
Luna s-a cuibarit in vechiul stejar,
galbena, rotund ca un ban stravechi,
mistretul la radacina clefaie rar,
mancand ghinda, grohaind si ciulind din urechi.

(RADU BOUREANU, MISTRETUL)

Intalnit destul de rar in versurile consacrate vietuitoarelor padurii, dar pomenit adesea in
savuroasele povesti vanatoresti, mistretul poarta eticheta unei 'fiare teribile', fiind socotit un simbol
al puterii neinfrante, al violentei si salbaticiei si atunci cand poetii devin ceva mai darnici, al vigorii
masculine si al virilitatii..
Stramosul direct al porcului domestic, mistretul este definit in licentele literare ca o fiara
apocaliptica, avand impetuozitatea unui bulldozer, inarmat cu colti asemanatori celor mai teribile
pumnale. In mitologie, mistretul apare in dubla ipostaza de demon al fortei brutale ( mistretul
negru) ca si in aceea de fantoma hiperboreana a padurilor iarna, purtatoare de noroc celui care il
vede alergand pe zapada.
Aria de raspandire a mistretilor este mare. In timp ce in sudul Europei il gasim in toate
tarile, la nord au hotar Marea Baltica. Nu se mai afla in insulele britanice unde au fost starpiti inca in
secolul al XVI-lea. In Africa se intalnesc in lungul litoralului nordic, in Asia traiesc din Caucaz pana la
Amur si in nordul Himalayei. La noi sunt raspanditi cu densitate mai mare sau mai mica pe intreg
teritoriul tarii, facand exceptie regiunile de ses fara paduri si golurile de munte stancoase. Mistretul
prefera padurile intinse de stejar si de fag din regiunea dealurilor ; un nucleu bun traieste si la
muntele impadurit, mai ales la confluenta fagetului cu bradetul. O insemnata statiune o formeaza
Delta Dunarii, in stufariile, pe grindurile careia traieste un efectiv stabil si destul de numeros de
mistreti.
In tara noastra mistretul este foarte raspandit, din Delta Dunarii pana in zona de munte.
Prefera padurile cu specii forestiere producatoare de fructe, ca stejarul si fagul, care ii asigura
hrana, si cu desisuri care ii asigura adapostul. Are nevoie de terenuri umede, cu apa stagnanta,
deoarece scaldatul ii este caracteristic si necesar pentru indepartarea paraziti1or externi ca si
pentru odihna tihnita. Este omnivor, hranindu-se in special cu radacini si tulpini subterane, fructe
de padure iar cand are posibilitatea consuma si plante agricole, ca porumbul, graul, ovazul si
cartoful, mai ales cand nu exista fructificatie in paduri. De asemenea, mananca si larve, rame,
gasteropode, oua de pasari si uneori chiar cadavre. In general, vegetalele reprezinta 85 %, iar
hrana animala 15%.
Mistretul este una dintre cele mai importante specii de vanat din tara noastra, atat din punct de
vedere sportiv, deoarece vanatoarea de mistreti este spectaculoasa si plina de senzatii, dar si din
punct de vedere economic, pentru carne si blana.

I.ORIGINE SI RASPANDIRE
Denumit generic porc salbatic, gligan (Arad); masculul se numeste vier, iar femela scroafa.
Se pot deosebi urmatoarele clase de varsta: purcel (purcea) pana la 1 aprilie a celui de al
doilea an al vietii, cand are 8-12 luni, in functie de data cand a fost fatat ; godac(masculul), pana
aproape de implinirea celui de al doilea an si scrofita (femela) de aceeasi varsta. Masculii de 2-4 ani
constituie clasa vierilor mijlocii; cei de 5-8 ani - vieri apti de a fi vanati si in fine cei peste 8 ani
- vieri batrani. Scroafele de la 2 la 3 ani constituie clasa celor mici, iar a celor de peste 3 ani, cea a
scroafelor adulte (batrane).
Greutatea totala a unui purcel abia fatat este 700-1000 g. Greutatea in stareeviscerata a
unui purcel este, in septembrie, de 20 kg, in decembrie-ianuarie 25-35 kg; godacul eviscerat in vara
celui de al doilea an are 40-45 kg, iar iarna 50-70 kg. In tara noastra, mistretii eviscerati de 210250 kg nu sunt o raritate. Se afirma ca s-au gasit si greutati mai mari. Dovezi sigure insa nu avem.
De la 2 ani in sus, masculii au greutate mai mare decat femelele de aceeasi varsta. In practica, se
constata o mare diferenta de greutate intre mistretii de acelasi sex si aceeasi varsta, cauzata de
conditiile de hrana, in special a existentei sau lipsei ghindei si jirului. Un alt factor de diferentiere in
ceea ce priveste greutatea este anotimpul cand se face cantarirea, greutatea cea mai mare fiind in
trimestrul IV, inainte de a incepe criza de hrana naturala. Din acest motiv, cand se da greutatea,
este necesar sa se arate si anotimpul cand a fost luata. Vierul ajunge la dezvoltare corporala
completa la varsta de circa 4 ani, iar femela la 3 ani.
In tara noastra, deosebit de mistretii din regiunile de deal si munte, iar in ultimul timp si din
cea de ses, a caror hrana preferata o constituie ghinda si jirul, mai exista mistreti in Delta Dunarii,
pe plaur si pe putinele portiuni de uscat, adaptati la conditiile de aici, unde nu exista nici ghinda,
nici jir, ci hrana lor de baza o constituie plantele acvatice, in special rizomii de trestie si papura,
precum si alte plante acvatice. Coltii lor nu sunt cu nimic mai mici decat ai celor de la deal si
munte.
Capul sl ratul (botul) sunt ascutite, urechile mici, parul lung si aspru - o adaptare la felul de
viata cand trebuie sa despice deseurile spre a putea patrunde in ele.
Culoarea parului. Cand sunt fatati, purceii au pe corp dungi longitudinale de culoare mai
deschisa decat restul corpului, care incep sa se estompeze cam pe la varsta de doua luni si dispar
complet la circa 5-6 luni; purceii care in luna septembrie, eventual si mai tarziu au dungile
aparente probabil sunt bolnavi sau intarziati in crestere. Culoarea de iarna este rosie-bruna care se
deosebeste de cea inchisa a mistretilor adulti. Dungile de culoare deschisa ii ajuta ca atunci, cand
sunt culcati sa se asemene cu mediul inconjurator (homocromie), deci sa scape de dusmani. Firele
de par lungi si aspre, numite spic, de obicei sunt despicate la varf. Uneori sunt si mistreti de culoare
mai deschisa, insa cei baltati tradeaza o incrutisare cu porcii domestici, fapt ce se petrece mai cu
seama in zonele inundabile, unde porcii domestici sunt lasati liberi.
Dimorfismul sexual consta in colti, care la masculii de la 2 ani in sus incep sa se vada
chiar cu gura inchisa si cresc cu varsta. La femela, ei sunt mici si nu se vad, decat daca gura ii este
deschisa.
Proportia sexelor la fatat este de 1: 0,9 si nu se schimba prin vanatoare. Daca predomina
masculii sporul anual va fi mai mic, dar va creste procentul vierilor apti de a fi recoltati; daca
predomina femelele, lucrurile se vor petrece invers. Pentru a se majora numarul de vieri cu colti
mari si pentru a micsora pagubele cauzate culturilor agricole printr-o inmultire exagerata, se
recomanda o predominare numerica a masculilor ( Wagen k n e c h t, 1967} Din acest motiv, se
propune un raport de sexe de 1,5: 1.
Longevitatea - circa 20 ani.
Dentitia mistretului se deosebeste mult de cea a cervidelor. In primul rand, are dinti
incisivi si in maxilarul superior, pe cand cervidele au numai in cel inferior; apoi are coltii mari in

ambele maxilare, in fine are 4 premolari in maxilarul inferior, pe cand cervidele au numai 3. Mai
exista si alte mici deosebiri in legatura cu cresterea dintilor.
Dentitia definitiva (completa) a mistretului se compune din 44 dinti si are urmatoarea
formula dentara:
In ordinea de mai sus, ei se numesc:
incisivi, colti, premolari si molari Incisivii
formeaza un fel de lopatica ce serveste la
rasul sfeclei, napilor, dovlecilor etc;
schimbarea dintilor incisivi de lapte in dinti
definitivi, lungimea si latimea acestora
servesc drept criterii de aprecierea varstei
(fig. aprecierea varstei mistretului dupa
colti); coltii din maxilarul inferior al vierului
se numesc colti-arma, sunt cei mai mari si
constituie arma lui de atac si aparare ;au
varful ascutit si folositi cu ajutorul gatului
puternic al mistretului sunt o arma mai de
temut decat s-ar parea. Coltii din maxilarul
superior sunt mai mici iar rostul lor este de
a servi la ascutirea coltilor-arma. La
deschiderea si inchiderea gurii, coltii-arma se freaca de cei ascutitori si astfel isi ascut varful ca un
cui. Ca sa-si poata indeplini functia, coltii ascutitori au o duritate mai mare decat a celor arma. Coltii
de mistreti prezinta o particularitate: nu au radacina, ci o cavitate mare si cresc in tot cursul vietii
mistretului. In timp ce varful coltilor-arma se scurteaza prin ascutirea lor continua la varf datorita
frecarii de coltii ascutitori, din cavitate ei sunt impinsi in sus, incat pe de o parte scad, pe de alta
cresc. Daca dintr-o cauza oarecare, un colt ascutitor se rupe sau cade, coltul-arma ce-i corespunde
creste in spirala nemai avand de ce se freca. Latimea coltilor-arma si circumferinta coltilor ascutitori
sunt mijloace de apreciere a varstei vierului. Coltii ascutitori imping in sus buza superioara,
fenomen ce se accentueaza cu varsta si constituie inca un mijloc de deosebire, in teren, a vierului,
de scroafa, deoarece descopera o parte a coltilor. Scroafa are si ea colti, dar nu se vad in exterior,
fiind mici . Primul premolar (I/a)
din maxilarul inferior este izolat de sirul format de restul premolarilor si de molari si se situeaza
intre coltul-arma si sirul de premolari si molari; este relativ mic si apare abia la dentitia definitiva (56 luni) iar la unii indivizi lipseste. Deci cand in maxilar vedem acest premolar, inseamna ca
mistretul respectiv depaseste varsta de 5-6 luni.
Criterii de apreciere a varstei mistretului pana la varsta de circa 2 ani si 3 luni, dupa stadiile
de edzvoltare a dentitiei:
Treptat, dintii de lapte se schimba in dinti definitivi si
totodata apar molarii in calitatea lor de dinti definitivi.
Dupa unii, la varsta de 21-24 luni, dupa altii la 25-27
luni, dentitia definitiva este incheiata. Aprecierea
varstei dupa dentitie este tratata la criterii de
apreciere a varstei mistretului la circa 2 ani si trei luni,
dupa stadiile de dezvoltare ale dentitiei.
Glasul mistretului este un grohait, ca si la
porcul domestic, impreunat cu tipete cand se bat intre
ei. Cand i se pare ceva suspect scoate un pufait.
Urme. Cunoasterea urmelor mistretului este
de mare folos alat la identificarea prezentei si marimii mistretilor in teren, in orice timp al anului,
cat mai ales cu ocazia organizarii vanatorilor. Talpa picioruului de mistret se caracterizeaza prin
nesimetria varfurilor copitelor si prin distanta mai mare dintre varfurile pintenilor. Urmele
mistretului mare, pot fi confundate, de cei neinitiati, cu ale cerbului.
Deosebirile dintre urmele celor doua specii sunt, in afara de cele doua semne mentionate
mai sus, urmatoarele: la mistret, pintenii se imprima pe sol si la mers linistit, pe cand la cerb numai
cand fuge; distanta intre pasii mistretului este de 42-50 cm, pe cand intre cei ai cerbului este de 65-

70 cm; pe zapada mare, mistretul lasa o dara, incat pare a-si fi tarat picioarele, pe cand cerbul,
nu.
Urma-tipar. Copita mistretului se deosebeste de cea cerbului prin destule amanunte (talpa,
scobitura, pernite). In mod practic, deosebirea cea mai izbitoare este data de semnele lasate de
pintenii piciorului. O singura privire asupra figurei la copita de mistret vazuta pe dedesubt., va
lamuri imediat aceasta deosebire. Se vede ca pintenii

mistretului sunt mult mai mari, mai coboriti si, mai ales, depasesc mult, in laturi, latimea copitei.
Urma-tipar va arata in mod clar aceste deosebiri. Asadar, sa retinem, inainte de toate, ca semnele
lasate de pintenii mistretului depasesc mult, totdeauna, latimea copitei, pe cand la cerb semnele
pintenilor raman cuprinse intre prelungirile duse din marginile copitei ori le depasesc foarte putin.
In urma-tipar a cerbului, semnele pintenilor nu se vad decat foarte rar, pe cand la mistret ele sunt
evidente totdeauna, chiar in teren nu prea favorabil. La mistretii batrani, pe langa semnele
pintenilor, se vad uneori, in teren moale, si unele cute ale
pielii, intre calcaie si pinteni.
In afara de aceasta, la cerb, amandoua unghiile
de la copita sunt, de obicei, de aceeasi lungime, pe cand
la mistret, de cele mai multe ori, unghiile sunt inegale,
cea dinafara fiind mai scurta.
Urma-tipar a copitelor dinainte este mult mai
mare decat cea a copitelor din spate, si aceasta cu atat
mai mult, cu cat animalul este mai in varsta, cu deosebire
la vieri.
Deosebirea vierului de scroafa este cam greu de
facut in mod sigur, numai dupa urma-tipar. Se poate
totusi spune ca la scroafa diferenta intre marimea
copitelor din fata si din spate nu este asa de mare ca la
vier, ca unghiile ei sunt mai ascutite decat ale vierului, ca
umbla cu unghiile copitei mai desfacute, ca marginile
copitei sunt mai taioase, ca semnele pintenilor
apar mai putin desfacute, ca semnul calcaielor este
mai
putin marcat in urma-tipar. Vom reveni si cu alte deosebiri
existente intre vier si scroafa, care se pot deduce din
urma-partie.
Diferentierea urmei-tipar de cea a porcului
domestic se va face comform celor spuse la generalitati
cu privire la deosebirile generale intre animalele salbatice
si cele domestice. Deci, la porcul domestic urmele
copitelor din fata nu vor aparea mai mari decat cele ale copitelor din spate; porcul domestic umbla
cu unghiile labartate; unghiile ii sunt mai rotunjite, marginile copitei mai tocite; apasa mai mult in
calcaie decat mistretul; talpile carnoase ale porcului domestic nu lasa o urma atat de neteda ca a
mistretului.
Urma-partie. La pas si la trap urma-partie a mistretului este de tip-zigzag, dupa cum se
vede in figura referitoare la urme-partie de mistret. Vierul lasa o urma-partie mai in zigzag decat
scroafa.
La galop, urma-partie este de tip-iepure, dupa cum se vede in figura de urma-partie de
mistet b,
In lungul urmei-partie se poate observa ca, la pas mistretul pune copita din spate exact
peste semnul copitei din fata. Totusi, foarte des, el nu acopera exact urma piciorului din fata; vierii
mai ales acopera numai in parte urma din fata, depasind-o spre exterior Scroafa procedeaza in

acelasi fel , dar depaseste urma spre interior. In perioada cand scroafa este plina (in gestatie), ea
calca in afara ca vierii.
Urma-partie a mistretului, chiar daca nu cuprinde urme-tipar clare (de pilda pe zapada
nefavorabila), se poate deosebi de a cerbului, fie prin semnele pintenilor, daca se pot deslusi, fie
prin dimensiunea pasului, mai mare la cerb decat la mistret. In afara de acestea, adanciturile lasate
de urma-tipar in zapada vor arata, la cerb,o forma apropiata de un dreptunghi, pe cand la mistret
vor avea o forma de trapez, cu latura mare spre inapoi.
In zapada mare, mistretul lasa dare cu perii
aspri de pe pintec, ceea ce face ca urma-partie sa se
deosebeasca de cea a cerbului.
Mistretii merg adesea prin zapada mare in sir,
unul dupa altul, dar nu cauta, in mod intentionat, sa-si
puna picioarele in urmele celui din fata, ca lupii. Partia
lor va fi deci foarte rascolita, nu formata din gropile
urmelor, ca la alte animale.
Daca printre numeroase urme mici de mistret
se gaseste o urma mare, putem afirma cu destula
siguranta ca este vorba de o scroafa cu purcei.
Lasaturi.
Lasaturile
mistretului
sunt
asemanatoare cu ale porcului domestic. Adesea le lasa
dupa iesirea din scaldatoare, ceea ce ne indica in mod
precis animalul care s-a tolanit acolo. Lasaturile sunt
cu atat mai mari, cu cat mistretul este mai puternic.
Aspectul lor variaza intrucatva dupa felul hranei si
dupa anotimp.
Alte semne. Mai des decat prin urmele de
picior, mistretii isi tradeaza, prezenta in teren
prin ramaturile lor, semnul cel mai caracteristic. Felul
cum rama mistretul se deosebeste de cel al porcului
domestic. Mistretul rama inaintand, de aceea lasa in
spatele sau niste brazde lungi, in care pamantul este
adanc rascolit; porcul domestic rama in jurul lui, stand
mai mult timp pe acelasi loc. In cautarea unor radacini
cu care sa se hraneasca, mistretul poate scapa cu
ratul lui puternic si lung gropi foarte adanci, uneori
chiar de un metru.
Ramatura mistretului; chiar si a godacului, se
deosebeste de sapaturile facute cu piciorul de cerb si caprior sau de cele ale viezurelui, caci
totdeauna mistretul sapa adanc, brazdand si rascolind pamantul dincolo de stratul cu frunze moarte
sau iarba care acopera locul.
Alt semn il constituie urma de noroi gasita pe trunchiurile copacilor dupa ce mistretul a iesit
din scaldatoare. Este un semn care, dupa inaltimea la care se afla pe copac, ne poate da indicatii
asupra marimii animalului. In urma acestei frecari raman de multe ori pe trunchi fire din perii teposi
ai mistretului. Acest lucru va inlatura orice indoiala asupra animalului care a trecut pe acolo, caci
perii mistretului sunt foarte caracteristici. Mistretii intra adesea in scaldatori, mici baltoace
noroioase, in care se tavalesc si zac un timp. Urma lasata in glodul scaldatorii ne poate da indicatii
asupra marimii mistretului. S-a amintit insa ca si cerbii si ciutele se tavalesc in asemenea baltoace.
Daca nu se gasesc urme de picior si semnele pe care le lasa uneori coarnele cerbului in pamantul
de pe marginea baltoacei, atunci va fi greu sa ne dam seama ce animal s-a scaldat acolo.
Observand insa semnul de noroi de pe trunchiuri ne putem da seama ca este vorba despre mistret.
Prezenta mistretilor mai este tradata, si de stricaciunile pe care ei le fac in culturile
de porumb, cartofi, ovaz etc. Caracteristic pentru mistret este faptul ca ataca culturile pe suprafete
mari, calcand si doborand cu picioarele plantele respective.

Vierii mari si puternici, :zisi razleti sau solitari , traiesc in cea mai mare parte a anului
singuri, ascunsi prin locuri greu accesibile, unde isi sapa unu, doua sau trei culcusuri, zise si
cocine, pe care le schimba din cand in cand; aceste sapaturi se recunosc dupa marimea lor, dupa
felul ramaturii, dupa locul dosnic unde sunt asezate.
Mistretii care traiesc in ciopor (card) isi sapa si ei culcusuri, ramaturi alungite, care iarna
sunt asezate unele langa altele; si la care vin in fiecare zi. Indicatiile care se pot culege dupa
numarul si marimea animalelor care le-au sapat sunt, se intelege, foarte pretioase si destul de
deslusite.

II. Mediul de viata al mistretului


Alegerea de catre mistret a biotopului depinde, in principal, de factorii adapost si rana,
linistea ramanand pe un plan secundar. In ceea ce priveste adapostul, el este asigurat in primul
rand, de padure, si anume de desisurile formate, in primul si al doilea deceniu, dupa exploatarea
unei parcele de padure, urmata de regenerarea pe cale naturala sau artificiala. Sunt desisuri,
adeseori de nepatruns pentru om, insa pe care, mistretul le strapunge, datorita conformatiei sale
corporale: bot ascutit, urechi mici, par lung si des. Un bun adapost ii ofera si padurile de varsta mai
mare, daca au subarboret des. Deosebit de padure ii poate asigura adapost si stuful din balti,
precum si din Delta Dunarii. Datorita agrotehnicii moderne, caracterizata, intre altele, si prin
monoculturi pe suprafete intinse, cu incepere din iulie si pana la adunarea recoltei, pot constitui un
bun adapost, si porumbul si floarea soarelui.
In ceea ce priveste factorul hrana, este cunoscuta preferinta mistretului fata de ghinda si
jir, la care se adauga alte fructe de padure; ghinda este consumata de toamna pana primavara,
apoi radacini de plante erbacee, in primul rand de feriga, pe care le scoate din sol prin ramat, iar ca
hrana animala soareci, larve, pui de animale salbatice, cadavre etc. Cum insa speciile de stejar nu
fructifica abundent, in fiecare an, ci periodic (4-7 ani), mistretul este obligat de foame sa infrunte
pericolul, parasind adapostul padurii pentru a iesi in terenurile agricole invecinate, in vederea
completarii hranei pana la cantitatea de 4 kg zilnic. Aceasta inseamna ca un biotop de mistreti
castiga in calitate daca are in apropiere terenuri agricole. Sub aspectul hranei, mai trebuie
mentionat ca padurile pure de molid si brad constituie un biotop sarac. In plus, deoarece acestea
ocupa terenuri de altitudine mai mare decat cele de fag si stejar, stratul de zapada va fi mai gros,
iar temperatura mai scazuta, deci vor fi ingreunate atat gasirea hranei, cat si miscarea de la un loc
la altul. Daca solul ingheata, facand imposibil ramatul, deci accesul la hrana si asa saracacioasa,
situatia mistretului devine critica, slabeste, devenind o prada si mai usoara pentru haita de lupi.
Zapada si temperatura scazuta il obliga sa coboare, temporal, la altitudini mai mici, concentranduse in locuri unde mai pot gasi hrana, iar aici adesea cauzeaza pagube.
In ceea ce priveste factorul liniste, mistretul, ca de altfel si alte specii de vanat, se
obisnuieste cu anumite zgomote si cu un anumit grad de nelinistire a terenului. Astfel, de cativa ani
incoace, asistam la coborarea mistretului in terenurile de iepuri si fazani din regiunea de campie,
unde conditiile de liniste sunt mai precare decat la dealuri si munte. Purceii fatati si crescuti aici sau obisnuit cu acele zgomote de pe urma carora nu au avut de suferit. Dar exista si aici o limita: in
padurile din apropierea oraselor mari, frecventate de populatie in scop de recreere, deci unde
conditia de liniste nu este indeplinita, mistretii vor lipsi sau vor fi o aparitie rara.
Avand in vedere considerentele de mai sus, se poate trage concluzia ca mediul de trai
favorabil mistretului il constituie padurile de intindere relativ mare, compuse din specii de stejar si
fag din regiunea de dealuri si coline avand cel putin la una din laturi si contact cu terenul agricol.
Mistretul se poate localiza si in trupurile de padure de intindere mai mica de la campie, inconjurate
de terenuri agricole, insa prezenta lui aici nu este de dorit, din cauza stricaciunilor pe care le poate
cauza culturilor agricole, in ceea ce priveste largirea ariei de raspandire a acestei specii de vanat,
se constata ca, in timp ce in anul 1958, mistretul era localizat in regiunea de dealuri si munte, la
campie neexistand decat cateva insule in campia Dunarii si in Dobrogea, (Popescue. C.,
Scarlatescu, G. si colab., 1961) in 1980 el si-a extins aria si la campie, pana la Dunare, ori unde
exista un cat de mic loc de adapost. Aceasta nu inseamna ca prezenta lui poate fi tolerata peste tot
unde se gaseste azi. Considerentele in legatura cu posibilele stricaciuni in culturile agricole si in
generatia tanara de iepuri, fazani si capriori, obliga la o raionare a ariei lui. .
In legatura cu
biotopul, se mentioneaza ca scaldatorilesunt indispensabile pentru pastrarea mistretului intr-un
teren; dar nu scaldatori de apa curata, de care nu se foloseste, ci de mocirle. Oglinda apei din

scaldatoare nu trebuie sa depaseasca nivelul noroiului decat cu cateva degete. Cand iese dintr-o
astfel de baie, corpul lui este acoperit de un strat de noroi.
Preezenta lui la scaldatoare este tradata de urmele, eventual si de parul ramas in baie,
precum si pe arborii din jur de care isi freaca trupul dupa ce s-a scaldat. Gospodarul constiincios
tine un inventar al acestor scaldatori deoarece cunoasterea amplasarii lor inlesneste observarea si
stabilirea mai buna a numarului si calitatii vanatului. Aceste scaldatori sunt asa de necesare, incat
acolo unde nu sunt in numar suficient, trebuie infiintate altele noi. Inca o mentiune: pe fundul
scaldatorii trebuie sa existe obiecte ascutite: pietre taioase, cutii de conserve, crengi etc. care ar
putea intepa si impiedica vanatul de la folosirea lor.

III. OBICEIURILE I VIAA CONJUGAL LA MISTRE

Stramosul porcului salbatic a aparut pentru prima oara in oligocen, cu 25 milioane de ani in
urma. Era un animal mic, cu dentitia unui animal de prada si cu 4 degete la picioare . In decursul a
catorva milioane de ani, degetele laterale au involuat si animalele au crescut ca marime ; ele au
devenit omnivore.
Comportamentul mistretului a fost bine cercetat in rezervatiile naturale. Femelele sunt
sociabile si traiesc fie numai cu purceii lor, fie impreuna cu alte familii, in grupe mai mari (familii
mari). De obicei se asociaza 3-5 scroafe, care au in total 5-15 purcei (gligani). Masculul traieste
singur. Numai in sezonul de reproductie, masculul renunta temporar la viata lui de celibatar si
traieste pentru scurt timp in compania femelelor. Sezonul de reproductie dureaza din octombrie
pana in februarie; purceii se nasc in lunile calde de vara, in care sunt conditii favorabile pentru
dezvoltarea lor.
Durata gestatiei variaza la mistret intre 112 si 120 de zile. Purceii sunt dezvoltati la nastere
si incep in curand sa suga. Numarul purceilor depinde de greutatea mamei. Scroafele in varsta au
de obicei mai multi purcei decat scroafele primipare. Numarul mediu este de 5 purcei la fiecare, iar
numarul maxim de 12 purcei. In primele zile, scroafa sta aproape tot timpul langa purceii ei, in
ascunzis. Asocierea mai multor scroafe este avantajoasa: una din ele ramane supraveghetoare si
protejeaza purceii, timp in care celelalte scroafe isi cauta hrana. Dupa cateva zile, purceii fac
primele iesiri in teren, impreuna cu scroafa. Daca afara este frig, purceii prefera sa ramana in
cuibul cald. Contactul intre scroafa si purcei se realizeaza in primul rand prin miros si prin auz.
Purceii sug la diferite intervale: in primele zile la circa 40 de minute, apoi mai rar. Suptul
este energic: la inceput purceii maseaza cu botul mamela (scroafa se afla in decubit lateral) si
determina astfel o eliberare de ocitocina din lobul posterior al hipofizei, hormon care contracta
fibrele musculare din jurul alveolelor glandulare si provoaca ejectia laptelui. In perioada de masaj,
care dureaza circa 50-90 secunde, scroafa grohaie tare, la intervale scurte. Purceii sug apoi cu
multa energie, deoarece presiunea crescuta din canalele galactofore dureaza numai 30-60 secunde.
Suptul este deci de scurta durata. In timpul suptului, scroafa grohaie tot mai slab, pana ce
inceteaza complet. Dupa supt, purceii se mai agita in jurul mamelei, apoi se indeparteaza.
In primele zile dupa fatare, scroafa se culca din cand in cand si printr-un grohait specific isi
cheama purceii la supt. In perioada urmatoare, se va culca abia dupa ce va auzi guitatul purceilor
flamanzi. Daca s-au asociat mai multe scroafe, ele vor alapta aproape in acelasi timp, toate odata.
Productia de lapte a mamelelor depinde de frecventa cu care purceii sug la mamelonul respectiv.
Dupa catva zile de la fatare, fiecare purcel va prefera , anumite mameloane. Mameloanele
nefolosite vor seca foarte repede.

Dupa 4-5 zi1e de la fatare, scroafa face primele iesiri cu purceii. Ii cheama tot timpul prin
grohait. Purceii sunt foarte mobili, fac sarituri poznase si guita cand se ratacesc prin tufisuri. Drept
raspuns, scroafa ii va chema printr-un grohait specific de cautare. Dupa cateva zile, purceii mesteca
si consuma in joaca primele plante: incepand cu ziua a 12-a, consumul altor furaje devine mai
frecvent.
Scroafa manifesta multa precautie in timpul cautarii hranei. Daca i se pare ceva suspect, ea
da un scurt semnal de avertizare, la auzul caruia purceii se ascund , repede in tufisuri. Daca se
apropie un om, scroafa apara energic purceii si devine agresiva .
Intre purcei au loc incaierari permanente, insotite de un guitat strident. Animalele se lovesc
reciproc cu capul, se imping cu botul si se musca. Purcelul invins fuge, fiind deseori urmarit de
invingator. Incepand cu saptamana a 2-a, sau a 3-a de viata, purceii incerc sa aiba deja o atitudine
de impunere: ei ridica capul si parul li se zbarleste. Dupa mai multe lupte, se stabi1este intre ei o
ierarhie socia1a.
Porcul mistret ajunge la maturitatea sexuala la varsta de 18-19 luni, iar gestatia survine
repede. In cazul conditiilor nefavorabile de hranire, maturitatea sexuala intarzie. Scroafa gestanta
ramane la inceput in grupul ei, dar in preajma fatarii isi construieste un cuib propriu si se retrage.
Ea colinda prin padure fie impreuna cu purceii ei, fie ca se asociaza cu alte scroafe. In conditii
favorabile, porcul mistret ajunge la o varsta de circa 30 de ani.
Domesticirea porcului a avut loc intr-o perioada cand agricultura atinsese deja un anumit
grad de dezvoltare. Aceasta pentru ca furajarea porcului ridica probleme mai mari decat furajarea
rumegatoarelor. Cu circa 5 000 ani i.e.n. au aparut primii porci domestici in Asia de Sud-Est, in
Mesopotania si in Egipt. In continuare, cresterea porcilor s-a extins in China si in Europa. In Egiptul
antic, porcul era inchinat zeului Seth, un demon rau. Egiptenii au inventat o indeletnicire originala
pentru porci: le legau botul si le dadeau drumul pe campurile insamintate cu cereale, pentru ca sa
calce boabele, ingropandu-le in pamant. Carnea de. porc, carnatii si sunca erau produse foarte
apreciate la greci, romani si germani. In Germania era obiceiul de a se pune in morminte sunca si
alte produse.
Din reprezentarile unor pictori renumiti ai Evului Mediu reiese popularitatea de care se
bucurau alimentele de origine animala. In tabloul lui Petru Bruegel din anul 1563, intitulat
Bucatarie grasa, sunt pictati carnati, sunca si purcei de lapte. Obezitatea la oameni era inca de
pe atunci o problema. In schimb vegetarienii, care se hraneau in principal cu alimente de origine
vegetala. erau mai degraba subponderali. O hranire exclusiv vegetariana nu este recomandabila,
deoarece poate sa duca la un aport insuficient de energie si proteine de mare valoare biologica,
motiv pentru care vegetarienii nu sunt prea robusti. In desenul lui Adolf Oberlnder, animalele
domestice se uita cu multa dragoste la vegetarianul, care refuza consumul lor.
Pana in Evul Mediu, porcii domestici erau destul de asemanatori cu cei salbatici. Depunerea
de grasime era pe atunci mai redusa decat la rasele noastre , actuale : porcii aveau picioare lungi si
un bot lung. Cunoastem acest tip de porc din reprezentarile sugestive ale lui Albrecht Durer. Rasele
cu o mare putere de crestere si bune producatoare de grasime au fost crescute abia la inceputul
secolului al XIX-lea, cand, datorita recoltelor bogate (mai ales de cereale si de cartofi), s-a putut
trece la o hranire mai intensa a porcilor. In acest timp s-a facut incrucisarea intre porcii cu ritm rapid
de crestere (porci din China sau alte tari) si rasele autohtone. Odata cu imbunatatirea furajarii si a
intretinerii, a crescut si fecunditatea scroafelor. Porcul mistret are o singura fatare pe an si produce
4-10 purcei. Scroafele noastre ameliorate, au 2 fatari pe an si produc 16-24 purcei anual.
In secolul al XIX-lea, carnea de porc, avand un continut ridicat de grasime si de calorii, era
foarte cautata ca aliment , mai ales de oamenii care faceau o munca fizica grea. Odata cu
tehnicizarea productiei, munca fizica a regresat, marindu-se cererea de carne slaba. De aceea, au
fost crescute in masura tot mai mare rase cu multa carne si putina grasime.
Pe glob exista la ora actuala mai mult de 700 milioane de porci si mai mult de 200 de rase.
Majoritatea porcilar ating o varsta de numai 8-10 luni, in acest timp ajung la o masa corporala de
100 kg. In alimentatia porcului, este important sa se foloseasca proteine cu valoarea biologica
ridicata, care sunt administrate mai ales sub forma de faina de peste, faina de carne, srot de soia si
lapte degresat.

Porcul este un animal de grup care se ocupa tot timpul cu recunoasterea mediului
inconjurator. Daca se afla pe pasune si remarca ceva suspect, scoate sunete de avertizare, dupa
care toti membrii grupului isi orienteaza atentia directia obiectului suspect, sau eventual incep sa
fuga, grohaind. Porcii rama cu placere, cu care ocazie consuma radacini, ghinde, castane, larve de
insecte si alte lucruri asemanatoare. In general, porcii, consuma tot ce este cat de cat comestibil. In
timpul verii, porcii au obiceiul sa se tavaleasca prin locuri umede, prin smarcuri: aceasta il
invioreaza.
Daca o turma este compusa din purcei apartinand mai multor scroafe, timp de cateva zile
vor avea loc lupte pentru stabilirea ierarhiei sociale, in cursul carora purceii se cunosc si isi
apreciaza puterea. Daca grupul se formeaza abia atunci cand porcii au devenit deja apti de
reproductie, luptele pentru stabilirea ierarhiei sociale vor fi mai puternice. Vierii sunt luptatori
inversunati; ei se lupta uneori a ora intreaga sau chiar mai mult. In timpul luptei se imping reciproc
si se musca, mai ales in regiunea gatului si a urechilor. Vierii cu experienta ii inving pe cei tineri
deja dupa 3 sau 4 muscaturi puternice.
Porcul este un animal sociabil; el se simte legat de ceilalti porci din boxa, cu care ii place sa
se joace. Recunoasterea reciproca se face prin miros, dar uneori si prin vaz sau auz.
Pentru a se realiza performante optime de ingrasare si de reproductie, este important, sa se
, asigure porcilor spatiu suficient. Inghesuirea animalelor provoaca o permanenta neliniste,
diminuarea timpului de somn si a timpului in care ei se odihnesc. Codofagia (muscarea cozilor) este
de asemenea favorizata de inghesuirea animalelor.
La scroafa, caldurile se instaleaza la varsta de 6-8 luni, cu, mult mai repede decat la mistret
(18 luni). Aparitia maturitatii sexuale depinde de conditiile de furajare. In cazul unei carente in
proteine sau in energie, maturitatea sexuala intarzie. Durata ciclului sexual este de 3 saptamani.
La vier, instinctul sexual apare la varsta de circa 5-6 luni. Vierul incepe sa emane un miros
caracteristic, cu efect stimulator asupra scroafelor. Testiculele sunt foarte bine dezvoltate in
raport cu masa corporala. Volumul ejaculatului este de aproximativ 250 ml si contine circa 25
miliarde spermatozoizi. Numarul maxim de monte pe zi este de 8.
Monta incepe cu cautarea
reciproca
partenerilor.
Chemarea
vierului (numita in gluma cantec de
dragoste) si mirosul acestuia atrag
scroafa. In testiculele vierului se
formeaza
substante
odorante
(androsten), care din punet de
vedere chimic se aseamana cu
hormonii
androgeni.
Pentru
indepartarea mirosului neplacut din
corpul animalului, vierul trebuie
castrat cu cel putin 8 saptamani
inaintea sacrificarii.
In timpul caldurilor, scroafele
alearga de doua ori mai mult decat
inainte, ceea ce denata iritabilitatea
lor.
Daca se introduce un vier
intr-un grup de scroafe, in care o
singura scroafa se afla in calduri,
vierul nu o recunoaste imediat. El
adulmeca pe rand toate scroafele. In
acest timp, el trece intr-o pozitie
mandra , grohaind ritmic, de la o
scroafa la alta, atitudine prin care
vrea sa se impuna si ,care se
numeste atitudine de parada'.

Inca din faza de proestru, scroafa manifesta interes pentru vier. Se apropie de el si
animalele se ating, cu raturile. Vierul miroase scroafa, plin de interes, in regiune anala si a flancului.
Uneori vierul face miscari repezi de masticatie, transformand saliva in spuma, ceea ce da nastere la
zgomote de plescait. Unii vieri au obiceul sa introduca capul intre membrele posterioare ale scroafei
in joaca sa o ridice de trenul posterior. De asemenea, vierul isi culca capul pe spatele scroafei
sau o loveste in flane. Apoi, vierul si scroafa isi alatura capetele si alearga asa catva timp, ca o
pereche de indragostiti. Daca scroafa este pregatita pentru monta, ea se opreste si vierul face
primul salt. Horcaiturile vierului, numite cantec de dragoste, inregistrate chiar pe banda de
magnetofon, au un efect excitant asupra scroafei. Dorinta de imperechere a scroafei poate fi
verificata foarte usor, prin apasarea pe spate sau prin incalecarea ei; scroafa se va opri imediat si
nu va putea fi clintita din loc. Preludiul erotic dureaza la scroafele tinere ceva mai mult decat la cele
mai in varsta, care au experienta si pot fi mai repede erozitate de vier.
Dupa efectuarea saltului si introducerea penisului, vierul se mai agita incoace si incolo, cu
pasi marunti, timp in care codita se misca ritmic. Odata cu inceperea ejacularii, vierul se oproste din
miscare si se sprijina linistit pe scroafa. Ejacularea dureaza destul de mult. In timptul imperecherii,
scroafa sta linistita si nu scoate nici un zgomot.
Scroafele in calduri pot fi duse la vier sau pot fi insaminate artificial. Tinand scroafele in
calduri impreuna cu mai multi vieri, s-a constatat ca exista preferinte individuale pentru anumiti
vieri. Asfel s-a observat ca o scroafa in calduri poate sa inceapa un preludiu cu un vier, apoi sa-l
paraseasca fara nici un motiv si sa se imperecheze cu altul. Uneori scroafa are retineri fata de un
vier, ca apoi, la aparitia unui alt vier, sa prezinte intetes si sa se lase montata.

Impulsul sexual la vier este bine dezvoltat: vierii sar si pe manechine care au aspect si
miros de scroafa in calduri. In acest fel se poate recolta sperma cu o vagina artificiala.
Daca vierii traiesc impreuna, in grupe mici, se observa nu rareori un fel de comportament
homosexual. Se formeaza perechi de amici in care un partener joaca rolul pasiv al femelei.
Asemenea prietenii dintre vieri se mentin mai mult timp, chiar daca vierii au posibilitatea sa
monteze scroafe in calduri.
Simtul de familie ete destul de dezvoltat la mistret. De la fatat si pana toamna tarziu,
purceii stau cu mama lor, devenind independenti in noiembrie, in timpul imperecherii. In noiembrie
purceii, precum si godacii de un an si jumatate se contopesc in turme mai mari sau mai mici,
carora li se alatura si vierii pana 3 ani, eventual scroafe sterpe sau care dintr-o cauza oarecare si-au
pierdut purceii. Turmele pot fi constituite si dintr-o scroafa batrana cu purcei, careia i se alatura
purcele de ale ei, care la randul lor au fatat si ele, conditia fiind insa ca purceii sa fie cam de
aceeasi marime. Deci exista si turme formate din cate 2-3 scroafe cu purceii lor. Femelele se
despart de turma primavara cand isi cauta loc de fatat. Turmele sunt formate deci din purcei,
mistreti in al doilea an al vietii, scroafe mai batrane, fie conducatoare de card, fie sterpe si eventual
vieri de 2-3 ani. Masculii mai in varsta, de regula, traiesc izolati.
IV. Valorificarea de mistret si trofeul
IV.1Valorificarea
Mistretii impuscati se altereaza mai repede decat oricare alt vanat. Toamna, ajunge sa stea
o singura noapte dupa impuscare, ca toata carnea sa se altereze. De aceea, eviscerarea trebuie
facuta imediat, apoi animalul se atarna de bot, de o prajina, spre a se scurge de sange. Totodata se
deschide toracele, sprijindu-l cu un bat si se face cate o deschidere sub picioarele anterioare spre a
se aerisi si raci mai repede. Daca mistretii ar fi atarnati de picioarele dinapoi, atunci sangele s-ar
aduna in cosul pieptului, accelerand alterarea. Cand se impusca mai multi mistreti odata atunci, la
transport, nu trebuie sa fie pusi in caruta unul peste altul.
IV.2. Trofeul de mistret
La mistret constituie trofeu vanatorese coltii din ambele maxilare respectiv coltii arma din
maxilarul inferior si coltii ascutitori din maxilarul superior.

Uneori, din cauza lipsei mijloacelor de transport, trebuie sa taiem la locul de impuscare al
vanatului, partea din cap care cuprinde coltii. In acest sens, trebuie mentionat ca circa 2/3 din
lungimea coltilor se gaseste in maxilar.
Sectionarea ratului trebuie facuta cu multa grija pentru a nu taia si coltii din maxilar. In
prealabil se desface pielea de pe ratul mistretului spre cap, apoi se sectioneaza ratul in dreptul
ochilor, oblic, spre interior (fig. Taierea ratului la mistret). Pielea desfacuta de pe rat se prinde la loc
printr-o cusatura simpla, evitandu-se prin aceasta depunerea de impuritati.
Prepararea trofeului consta in fierberea partii
sectionate din craniu timp de 11/2-2 ore (socotite din
momentul cand apa a inceput sa fiarba). Dupa
fierbere, coltii se scot din maxilar cu mana, clatidu-i.
Nu este recomandabil sa se forteze scoaterea
deoarece dintii se pot frange si orice pierdere in
lungime este in detrimentul punctajului acordat la
evaluare. Pentru evitarea craparii lor se recomanda ca
trofeul sa fie mentinut in apa fiarta pana la racirea ei ;
in acest mod osul mai preia o parte din grasimea
pierduta din apa
fierbinte, fapt cei va permite sa reziste la crapare si
dupa uscare.
Dupa extragerea din maxilar a coltilar, acestia
se curata in interior de nervi in exterior de carne.
Uscarea coltilor se face incet la temperatura
normala a camerei. Coltii de mistret nu se albesc cu
perhidrol.
Tot pentru preintampinarea plesnirii coltilor se
toarna in interiorul lor parafina topita amestecata cu
ceara de albine. De asemenea, se mai practica ungerea
exterioaraa coltilor cu vaselina sau cu ulei de arma
odata in patru luni, precum si metoda legarilor coltilor in doua locuri spre capete cu sarma
galvanizata.

Montarea se face pe placa de lemn ovala, de culoare neagra. In prealabil, coltii fixeaza
distant pe cate o bucata de lemn lasand intre capetele lor un spatiu de 3-4 vm (fig. Montarea
trofeului de mistret). Peste ambele perechi de colti se pune o bucata de lemn sculptata in forma
de frunze de stejar, scobita pe partea posterioara si prinsa in suruburi, astfel ca sa fixeze ambele
perechi de colti acoperind portiunea unde se face legatura de prindere a lor.
CONCLUZII:
Mamiferele, in unele privinte cele mai evaluate fiinte de pe Pamant, sunt o infima minoritate in
uriasul concert al vietuitoarelor, fie ca privim numrul speciilor, fie densitatea indivizilor.

Aceasta imensa multime de vietuitoare unele cu sange, altele cu seva - isi disputa cu
indarjire dreptul la viata, la perpetuarea speciei lor, ravnesc sa cucereasca spatii de viata tot mai
largi, uneori se sprijina unele pe altele, alteori se lupta intre ele, moartea unora da viata altora,
multumirea este infratita cu durerea. Miile de milenii au rodat aceasta enorma masinarie a vietii de
pe Pamant, fiecare rotita si-a slefuit increstaturile. De aceleasi milioane de milioane de ani cad
aschiile netrebuitoare si mecanismul tinde spre o neincetata perfectionare.
Iar ,aceasta grandioasa desfasurare a vietii isi continua neincetarea pe scena peisajului cu
nesfarsit de variate frumuseti si tezaure.Atunci cand atitudinea noastra fata de salbaticiunile mici
sau mai mari este determinata mai ales de considerente practice, e bine sa nu uitam nici o clipa ca
le adoram intelegerea si corectitudinea izvorate din principiile generoase si umaniste proprii zilelor
noastre.
In felul acesta. orice prieten al animalelor va putea gasi prezenta prelucrare pe placul sau,
atat in ce priveste informarea pe care o cauta asupra modului de viata al porcului mistret a carui
cunostinta a facut-o, cat si pentru a patrunde mai adanc in secretele naturii.La alegerea materilului
foarte abundant, s-au luat in considerare mai ales porcul mistret care vin in contact cu omul de
astazi.

1.

Barbu I.- Contributii la sporirea productivitatii


vanatoare prin populari, Revista padurilor 2-3/1978

2.

Brehm, Hanke- Lumea animalelor , Ed. Stiintifica , Bucuresti 1964

3.

Calinescu R.- Mamiferele Romaniei, Bucuresti 1931

4.

Comsia, A.M- Biologia si principiile culturii vanatului, Ed. Academiei


R.P.R, Bucuresti 1961

5.

Comsia, A.M- Vanat Romanesc, Ed. Meridiane, 1956

6.

Cotta V., Bodea M.- Vanatul Romaniei, Ed. Agro-Silvica, Bucuresti


1969

7.

Erich
Kolb- Despre
viata
si
domestice, Ed. Ceres, Bucuresti 1961

8.

Georgescu M.- Contructii si instalatii vanatoresti, Ed. A.G.V.P.S.,1962

9.

Ionel P.- Instantanee din viata animalelor, Ed. Stiintifica, Bucuresti


1964

10.

Ionel P., Vasile H.- Mamifere din Romania, vol. II-lea, Ed. Stiintifica,
Bucuresti 1973

11.

Mitica G.- Mamiferele salbatice din Romania, Ed. Albatros, Bucuresti


1989

12.

fondurilor

comportamentul

de

animalelor

Naumov P.- Zoologia vertebratelor, Ed. Rom., Bucuresti 1954

13.
14.

Popescu C.- Despre vanatoare, Ed. Autorului, 1936


Romanov V.- Hranirea complementara a mistretilor pet imp de
iarna, Revista Ohota, Odotnicie Hoziastvo nr. 2/1965