Curs 1, 10.10.

2013
Machiavelli
Interpretarea lui Diego Quaglioni
Diego Quaglioni s-a ocupat de Evul Mediu tarziu. El observa ca reflectia politica a lui
Machiavelli este legata de raportul strans dintre istorie si politica, dintre experienta si normele vietii
civile. Aceste norme ale vietii civile sunt inspirate din perioada renasterii din opera istoricului antic
Titus Livius care devine stilul conducator al reflectiei istorico-politice renascentiste.
Machiavelli considera ca experienta anticilor poate fi cel mult un ghid pentru umanisti
(umanismul florentini) si nu trebuie privita neaparat ca o autoritate.
Pentru Machiavelli istoria este mereu si exclusiv istorie politica.( istorie a schimbarilor
politice si reflectia asupra legilor care le guverneaza).
Perioada umanista primeste din experienta anticilor impulsul unei noi viziuni despre politica
si istorie, o viziune menita sa inlocuiasca viziunea augustiniana ( Sfantul Augustin-cetatea eternal
sieca temporara).Viziunea augustiniana este treptat inlocuita cu o interpretare in termeni naturalisti
a schimbarilor petrecute in comunitatile politice. S-a considerat mult timp ca in acest contex
Machiavelli ar fi dat o noua unitate si demnitate reflectiei istorico-politice. El ar fi lasat de-o parte
traditia umanista luand-o pe un drum care nu mai fusese parcurs pana atunci.
Dincolo de justetea acestei perspective, ceea ce este sigur este faptul ca el scrie istorie nu din
perspectiva unui istoric (Principele), ci din cea a polticii, sau mai mult chiar s-a spus din perspectiva
stiintei politice.
De aceea interpretarea istoriei romane devine astfel in cazul operei lui Machiavelli filosofie
politica.
Discursurile asupra decadei lui Titus Livius si Principele sunt lucrari contemporane.
Operele politice, am putea spune, ale lui Machiavelli presupun o ereditate politica si o ampla
cultura literara si istorica (Machiavelli le scrie cand avea ceva experienta si de om de cultura si de
practician de natura substantiala). Cultura antica pe care Machiavelli si-o formeaza de-a lungul
anilor, devine un fel de stiinta (spune Diego Quaglioni) care se bazeaza pe faptul ca natura umana
nu se schimba odata cu trecerea timpului. Comparatia dintre actiunea anticilor si viata politica din
vremea lui Machiavelli presupune nu doar ideea mereu reafirmata a exemplaritatii romanilor, ci mai
mult presupune o conceptie despre istorie si despre macanismele ei bazata pe ideea ca practica
politica trebuie sa tina cont si de experientele anterioare. In cazul lui Machiavelli, avem mereu in
fata, spune Diego Quaglioni, perspectiva trecerii de la istorie la regula politica. Experienta lucrurilor
antice este un mijloc, considera Machiavelli, foarte important pentru a intelege politica si pentru a

actiona asupra ei. Imitarea ordinii antice reprezinta pentru Machiavelli baza unei noi stiinte a
statului, stiinta care trebuie sa se bazeze pe experienta in aceeasi masura ca si dreptul sau medicina.
Machiavelli este insa impotriva celor care incearca sa-si conformeze actiunile politice in
exclusivitate modelelor antice. Aceste modele antice nu sunt doar dificil de preluat, ci chiar
imposibil de preluat, spune Machiavelli.
Naturalism politic pentru Machiavelli: avand o natura inteligibila, lumea politica permite
potrivit lui Machiavelli deducerea unor legi si regului universale. Acesta este si motivul pentru care
Machiavelli refuza sa-si imagineze republici si isi aplica reflectia asupra politicii din timpul sau.
Asadar, Machiavelli prin naturalismul sau politic ajunge de fapt sa inteleaga istoria altfel
decat predecesorii sai.
Potrivit lui Diego Quaglioni putem vorbi cu adevevarat despre o revolutie metodologica si
conceptuala care separa teologia politica a Evului Mediu sau traditia oglinzilor principilor de
opera lui Machiavelli.
Istoria nu este deci o repetare inevitabila a acelorasi evenimente, ci mai degraba
manifestarea unor continuturi diferente care isi iau originea in pasiunile umane invariabile. Datorita
acestor pasiuni umane invariabile avem posibilitatea de a domnia evenimentele, cel putin o parte.
Exemplul sau modelul istoric isi mentine intact forta normativa, pentr ca sunt aplicate
aceleasi mecanisme ale comportamentului uman. Ceea ce trebuie adaugat insa, este faptul ca
modelul fara atentie la detaliile politicii reale nu va putea transforma stiinta despre stat intr-o forta
politica ( ne situam doar la nivel teoretic in momentul in care vrem sa imitam).
Interpretarea lui Paul Veyne
Intrebari despre Machiavelli:

Este oare un autor care pretuieste raul sau binele in pol?

Este cinic?
A demascat realitatea pol?

Machiavelli ar fi inteles care era realitatea efectiva a politicii statelor din vremea lui.
Veyne este rezervat cu aceasta afirmatie.
Paul Veyne crede ca Machiavelli a considerat aceasta realitate ca fiind chipul etern al
politicii. El nu a fost decat un tehnician limitat, dar fiind un tehnician a lasat impresia ca este lucid.
Machiavelli isi propune sa vorbeasca despre modul in care principatele pot fi conduse si
pastrate (Principele, Capitolul al II-lea ). Tot potrivit lui Machiavelli, principele care vrea sa-si
pastreze statul trebuie sa stie sa urmeze adevarul efectiv. El trebuie sa fie intelept pentru a sti sa
evite infamia viciilor care l-ar face sa-si piarda statul.
2

Machiavelli mai pleaca de la ideea ca specia umana nu este pe deplin imblanzita, este semiimblanzita cum o numeste Paul Veyne, de aceea se poate revolta.
Potrivit lui Paul Veyne principii sunt singurii agenti ai politicii.De altfel, trebuie precizat ca
in vremea lui Machiavelli a guverna era un teren care se folosea mai ales in domeniul agricol ( a
stapani un terirotiu de catre proprietarul sau).
Principii nu incheie un contract cu supusii lor si nu au drepuri sau datorii fata de ei. De
asemenea, principii nu se supun unor reguli morale, conchide Paul Veyne, nu exista la Machiavelli
de fapt un conflict intre politica si morala, pentru ca morala este ignorata in raport cu politica ale
carei dimensiuni sunt eterne.
Potrivit lui Paul Veyne relatia dintre principe si supusi nu este una morala, ci este o relatie
tehnica. Principele nu are obligatia de a a asigura binele supusilor, cu alte cuvinte, a guverna si a-si
pastra principatul este pentru principe un lucru natural si instinctiv.
A guverna pentru Machiavelli inseamna a i pune pe supusi in conditia de a-i nu putea
dauna principelui, ci chiar de a nu se gandi sa-i dauneze. Asadar, principele trebuie sa-si pastreze
regatul si nu sa-i guverneze in sensul actual al cuvantului. Va trebui ca principele sa-i multumeasca
cand pe supusi, cand sa-i multumeasca pe cei care ii oprima pe supusi.
Potrivit lui Paul Veyne, gandirea lui Machiavelli caracterizeaza poltica Europei intre secolul
al XV-lea si secolul al XVIII-lea, inainte ca monarhii sa devina monarhi constitutionali.
Politica inseamna la Machiavelli altceva decat astazi. Principiile acestei politici, institutiile
si functiile pe care politica lui Machiavelli le pune in joc nu sunt aceleasi cu institutiile si functiile
din democratiile de azi.
Principatele in vremea lui erau disputate intre mai multi suverani, iar statul din vremea lui
Machiavelli se baza pe violenta si intr-o anumita masura pe practicarea nedepretatii, tocmai pentru
a-si mentine granitele. Statul modern guverneaza si gestioneaza interesele unei anumite populatii,
deci fiecare societate observa Paul Veyne isi are modul sau specific de a fi fundamentata pe violenta
si nedreptate. Potrivit lui Paul Veyne adevarul efectiv al politicii pe care Machiavelli crede ca-l
surprinde nu are un caracter etern cum credea el. Este un adevar cu ajutorul caruia nu putem gandi
statul modern si nici macar o realitate pe care de multe ori ne-am obisnuit sa o consideram clasica,
cum este cetatea eterna, avem de-a face cu o politica strict locala.
Machiavelli nu incheie epoca fictiunilor, ci isi creeaza propria fictiune. Este o fictiune rece
ceea ce-i da aerul luciditatii. Machiavelli nu incearca sa justifice sau sa rationalizeze puterea
principala, iar principele sau gandit asemenea unui latinfundiar nu are misiunea de a asigura
fericirea supusilor, cu care nu a incheiat nici un contract.

Politica lui Machiavelli nu cunoaste nici un alt actor politic in afara principelui. Pentru el
statul sau politica sunt fenomene pure, naturale. Machiavelli nu este nici cinic, nici lucid, el este un
campion al seriozitatii, spune Paul Veyne, care isi transforma gandirea intr-un nou academism. Asa
zisa lui luciditate este legata de practica politica din vremea sa pe care Paul Veyne o numeste si
practica politica a suveranilor vechiului regim. El creeaza o fictiune cu aparente rationaliste care
ulterior i-a purtat numele Spirit machiavelic. Potrivit lui Paul Veyne acest rationalism nu este cel
al unui ganditor politic, ci mai degraba cel al unui tehnician al politicii.
Machiavelli nu se intreaba in privinta limitelor si scopurilor actiunii sale, ci doar asupra
coerentei interne a mijloacelor. El considera ca fiind imaginar tot ceea ce nu corespunde acestei
rationalitati, imaginarul este realitatea celorlalti. Ca o concluzie, asa zisul adevar efectiv al
lucrurilor este o fictiune care se considera pe ea insasi mai adevarata chiar decat adevarul.
Machiavelli crede ca descrie si slujeste un model si anume modelul principelui pe care in
realitate il configureaza in functie de ceea ce poate face pentru el. Din politica mai multor principi
din vremea lui, Machiavelli pretinde ca desprinde un model rational pe care il considera adevarul
efectiv al oricarei politici. Potrivit lui Paul Veyne, modelul machiavellian este o abstractiune prin
care politica este redusa la efortul puterii de a se autoconserva, de a-si pastra domeniul prin care
exista. Machiavelli presupune mai multe lucruri . O prima presupozitie ne spune ca puterea, potrivit
lui Machiavelli, exista in general dincolo de determinatiile istorice. Acest domeniu al puterii sau al
politicii ramane acelasi in opinia lui Machiavelli indiferent de felul in care se manifesta supusii sau
cetatenii. Cu alte cuvinte, pentru Machiavelli, supunerea fata de putere este aceeasi in cetatea
greaca, intr-un principat sau in statele din secolul al XX-lea.
Avem la Machiavelli o putere fara alte determinari care trebuie sa se conserve pentru a nu se
autonega, pentru a nu ajunge sa se nege pe ea insasi. Daca principele este singurul actor politic,
avem de-a face asadar cu un actor politic colectiv si atunci statul va fi acelasi, fie ca vorbim de o
republica precum Atena sau Roma, fie ca vorbim de un imperiu cum a fost cel roman. Desi vorbeste
tot timpul despre principe, Machiavelli este de fapt nu un monarhist, ci un republican convins;
binele public este urmarit doar in republici, experienta ne dovedeste ca niciodata popoarele nu siau sporit bogatia si puterea decat sub o guvernare libera.
Libertatea la Machiavelli
Potrivit lui Paul Veyne libertatea este un concept aplicabil unei colectivitati care se
autoguverneaza si nu este supusa unui stapan. Machiavelli intelege libertatea in sensul antic al
termenului in care doar colectivitatea este libera si nu indivizii. In acest sens, chiar si o oligarhie se
va numi republica daca nu este supusa unui stapan. Din perspectiva lui Machiavelli exprimata in
discursuri, puterea principelui este posibila in principal datorita apolitismului supusilor. Prin relatia
4

de supunere cei condusi ajung in final sa-si iubeasca stapanul. Principele trebuie sa stie sa se faca
ascultat, ceea ce inseamna in alte cuvinte sa se faca temut, in acest caz, supusii il vor asculta nu
datorita violentei exercitate asupra lor sau datorita persuasiunii, ci din obisnuinta. Asadar, supunerea
va deveni atunci o afectiune naturala. In alte cuvinte, teama va fi asemanatoare cu iubirea.
De cele mai multe ori principii sunt respectati pentru virtutile lor cel putin aparente, dar
oamenii sunt sensibili in cea mai mare masura fata de forta lor. Daca principele isi va mentine statul
(afirma Machiavelli in Capitolul al XVIII-lea din Principele) mijloacele prin care a facut acest
lucru vor fi considerate onorabile si vor fi laudate de catre fiecare. Potrivit lui Machiavelli maretia
statului, determina supunerea supusilor indiferent de ceea ce gandesc.
Paul Veyne observa ca realitatea politica din timpul lui Machiavelli scotea in evidenta o
disimetrie intre principe si supusi. Principele portretizat de Machiavelli nu se poarta patern, nici ca
un egal cu supusii sai, ci ca un proprietar care are drept singur scop pastrarea teritoriului. Singurul
scop al puterii politice princiare este acela de a supravietui si singura capacitate a aceste puteri
politice este aceea de a supravietui, este optica unui tehnician care se crede teoretician.
Machiavelli stie mai ales ceea ce nu trebuie sa faca ,ce trebuie evitat in calitate de tehnician.
Machiavelli, remarca Paul Veyne, a devenit celebru prin asa zisul moralism al sau, insa potrivit lui
Paul Veyne, el nu este decat un tehnician conformist care prezinta o politica fara fundament. La
Machiavelli existenta statului si puterea principelui sunt simple fapte din care el face niste drepturi.
El nu este nici lucid, in opinia lui Paul Veyne, nici cinic, el este pur si simplu un personaj caruia
statul ii apare ca un obiect atat de sublim incat nu e nevoie sa argumentam in favoarea lui.
Machiavelli nu incearaca sa justifice societatea politica nici s-o fundamenteze pe un contract sau pe
binele comun. Refuzand aceste doua lucruri el se situeaza pe acelasi plan cu creatorii de utopii si cu
cei care au scris asa numitele oglinzi destinate principilor.
Singura diferenta intre Machiavelli si contemporanii sai umanisti consta in faptul ca pt el
adevarul efectiv al lucrurilor este considerat cel mai important lucru in politica.
In celelalte scrieri, autorii nu faceau altceva decat sa-i idealizeze pe principi infatisandu-le o
oglinda a tuturor virtutilor. Machiavelli insa ca partizan neconditionat al puterii politice, vorbeste
doar in termeni tehnici si isi slujeste principele fara sa-l idealizeze. Inainte de Machiavelli, cititorul
acestor oglinzi ale principilor era pregatit doar sa auda lucruri nobile pt ca asa cerea legea genurilor.
Daca insa trecem de genurile literaturii vom vedea ca Machiavelli nu afirma ceva foarte nou, de
exemplu atunci cand argumneteaza in discursuri in primul rand superioritatea republicilor o face
pornind de la ideea conventionala ca aceastea sunt mai drepte decat principatele. Pacea si maretia
statului devin la el scopurile principale ale politicii.

Cu el isi face debutul perioada absolutismului sau perioada de formare a marilor monarhii.
Din perspectiva acestui curent absolutist, opera lui va fi continuata de un autor precum Jean Bodin.
Din perspectiva altor teme cum ar fi chestiunea puterii care nu accepta nesupunerea, el va fi
continuat de Hobbes.
Jean Bodin in opera sa Despre Republica. Jean Bodin pleaca de la doua idei fundamentale:
1) Principii nu trebuie sa se poarte nedrept;
2) Dreptatea nu este relevanta pentru politica.
Suveranitatea absoluta trebuie acordata conducatorilor politici, spune Jean Bodin, pentru ca
o suveranitate ingradita de conditii si obligatii nu este suveranitate. In privinta legii, supusul nu are
drept de jurisdictie. Orice putere si orice autoritate de a comanda depind de suveran. Mai mult este
contrar notiunii de autoritate civila sa le acorzi supusilor dreptul de a se opune sau de a rezista. Jean
Bodin ofera si un argument juridic in favoarea supunerii care consta in faptul ca suveranitatea
absoluta e necesara in opinia lui pentru mentinerea pacii. Orice supus ar deveni tiran, daca i s-ar
ingadui revolta impotriva suveranului si s-ar ajunge la anarhie. Puterea suverana se subordoneaza
doar puterii lui Dumnezeu, spune Jean Bodin, pentru ca principele nu incheie nici un contract care
ar prevedea obligatii fata de supusi.
Justitia sau dreptatea nu poate fi preferata pacii civile. Odata cu Jean Bodin observam ca
traditia absolutista cu contradictiile ei, ia locul traditiei moderate a umanismului princiar.
Trecerea de la Machiavelli la Hobbes
Hobbes este cel care dezvolta reflectia asupra pacii civile din perioada anterioara a lui si
anume din secolul al XVI-lea. Hobbes poate parea machiavellian in anumite privinte. El inlocuieste
virtutiile morale din viata civila cu virtutiile politice, dar in alte privinte este un autor
antimachiavellian si anume in ceea ce priveste in primul rand reflectia din jurul dreptului natural,
dreptul natural nu era doar refuzat de Machiavelli, ci era chiar ignorat.
Machiavelli nu-si pusese porblema originii statelor nici a eventualelor sale functii. Hobbes
isi pune aceasta problema din perspectiva supusilor pe care ii numeste de data aceasta cetateni.
Pentru Machiavelli statul, puterea si supunerea erau notiuni care se intelegeau de la sine.
Succesul lui Machiavelli s-a bazat pe faptul ca in cele din urma el sustine ideea de supunere
neconditionata chiar daca nu-i mai idealizeaza pe principi.