Povestea fulgului de nea

de Trenca Banciu

Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa
unui om bun si harnic. Parintii o iubeau ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gandeau numai
la fericirea copilei lor. Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite
de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in riul ce curgea in fundul gradinitei. Roua
era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scantei, limpezi si plini de
bunatate. Privirile ei blinde alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si
stralucitor, atingea pamantul in mers. Mainile ei erau asa de indemanatice, ca ce lucru luau il si
terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cuvant, toti erau asa de fericiti, ca pereche in
lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau loc de asa mare bucurie ce daduse peste ei.
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o
umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cite ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de
des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana se linistea. Astfel,
zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor
crestea. Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa
afara in plin soare. Ea o scotea pe fata la plimbare numai seara. In gradina care era plina de
cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos
in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un
val inspumat de matase. Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul
apei ca sa faca lumina in calea fetei. Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub
un pom si asculta susurul raului, piuitul pasarelelor care se pregateau de somn, fosnetul
frunzelor, soaptele vantului cald de vara care ii mangaie obrajii infierbintati de atata zburdat si
se desfata in parfumul florilor care-i erau atat de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia
Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor Noapte buna", mangaindu-le cu degetele
ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai
vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vizita la ele. Roua
ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei,
spunandu-i; Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"
" Copila mea, copila mea!" striga mama inspaimantata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi
aparat-o de o primejdie. Dupa putin timp, mama ii spuse: In clipa in care te va atinge soarele,
noi te vom pierde, asa a vrut zana cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind
se imbolnavi. Roua o ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga
primejdia ce o astepta. In curand mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele.
Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de paianjen, alb si
sclipitor, pentru a-i face o rochie. Cand rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a
imbracat. Era atit de frumoasa in seara aceea, ca licuricii alergau de colo-colo prin gradina, sa
vesteasca toate cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul ca Roua este mai frumoasa ca
oricand si sa pofteasca toti s-o vada. Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se
mai recunoscu. De fericire baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu,

cu adevarat era ea.

Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua ramanea cu gospodaria, acasa. Cand pleca nu uita
totdeauna sa-i spuna: Ai grija de casa si mai ales de tine!". Roua zambea, o imbratisa, o saruta
si mama pleca linistita.
Intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se
privi in oglinda. Era incantata. "Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie
frumoasa am?" Si se indrepta spre usa, dar... isi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se
intoarse si incepu sa danseze prin camera. Invartindu-se, atinse perdeaua care ii dezvalui
minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluiau tot
pamantul. Pasarelele ciripeau, cantand cantece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor
care mai de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in
haina lor de sarbatoare treceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa
mereu. "Ce bine trebuie sa fie afara", gandi Roua. "Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma
bucur cu toate vietuitoarele!" Duse mina la cap, isi mangaie fruntea incalzita de tot ce vazuse si
dadu sa mearga la usa. Nu, nu, nu trebuie!" si se intoarse. Trecu ziua, veni mama, mersera in
gradina si noaptea tarziu se culcara. A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa
iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minunata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i
mai fu atat de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De cateva ori se
indrepta spre usa si se intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine. Veni a treia zi. Roua isi puse
rochia, se privi in oglinda, vru sa danseze, sa cante. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap
gandul de a iesi la soare. Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea... apoi cu glas tare: Ma duc doar in
prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invirti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo
pana colo, parca ziceau: Vino, vino!"Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce
incantare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic
rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cante, sa mangaie florile; incerca sa prinda un fluture.
Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul...parul era numai din fire de aur in
care sclipeau pietre scumpe. Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea.
Radea, se invartea, nu mai avea astampar. De-indata, vrand sa se opreasca in loc, sa se
odihneaasca, simti ca nu mai poate atinge pamantul. Bucuria ii fu mai are. Se lasa in voia
vantului si simti cum se urca tot mai sus, tot mai sus. Ajung la soare, ajung la soare! Cit am
dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!" Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile,
pamantul! Se gandi: Cum de n-am iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri."
Cum o sa-i povesteasca mamei tot ce a vazut! In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot
mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai
repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand asa, Roua simti ca-i este frig. Se ghemui, dar frigul
era tot mai mare. Simtea ca se ingreuiaza de parca i-ar fi atirnat cineva pietre de picioare; se
uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau
sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se dumireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o sumedenie de copii, care mai mari, care
mai mici si fiecare avea cate un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui. Se
inghesuiau asa de tare, incat s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai. Roua abia isi
gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se tranti si aparu Nor Cenusiu, tunand si
fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa
stranga cat mai multe picaturi de apa ca pe pamant trebuie ploaie. Nor Pufusor spuse ca el a si

gasit o picatura care e chiar langa el, aratand-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramane
la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa,
care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intalnit cu Bate Vant, care i-a luat pe
aripile lui si a inceput sa-i ridice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zambet. Tot va ajunge
la soare. Deodata, norii se imprastiara care incotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care
ii zise: Prinde-te cu mainile de barba mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare." Si au zburat ei
asa pana ce l-au intalnit in cale pe Vajaie-Vant care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu
ca sus, in vazduh, undeva, e o fetita si cum Ger Naprasnic avea nevoie de cineva care sa-i
aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia..Si asa
Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales
in ziua aceea, caci o raza de soare se strecurase strengareste prin fereastra si ii topise un fir de
gheata din mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o insfaca pe fata si pleca cu
ea. Bate-Vant nici n-avu timp sa-si dea seama ce se intamplase. Roua incepu sa planga. Isi
dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata,
unde locuia Ger Naprasnic. Vajaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se
deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau
de straja. Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta
suflarea. Vajaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o potecuta, pe
unde trecura cei doi calatori, sufland din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in
odaia in care se afla Ger Naprasnic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o
patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se
lipea unde nimerea. Asta era bruma. Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce
se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par.
Roua, tremurand de frig se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene
facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era. Ger Naprasnic simti o lacrima
calda pe frunte. Se incrunta si zise: Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata,
tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!" Roua suspina si
incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de rauletul in care isi
oglindea altadata mandrul chip o indemna la plans. Si plingea fara oprire. Ger Naprasnic, ca sa
scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se
involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe gat si te ingheta. Atunci, Roua deschise
geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare dusa de vanturi, alerga in jos cat mai aproape de
pamant.
Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se
simtea tare, tare usoara. Se gandi: ce-ar fi daca odata cu bruma de gheata ar sari si ea pe
fereastra...si asa facu. Ger Naprasnic simti ca nu mai e pieptanat, lovi cu pumnul intr-un clopot
de gheata care zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vajaie Vant. Alearga iute dupa
fata aceea! De n-o poti prinde, sufla cat poti si prefa-o in fulg de zapada!" Vajaie Vant iesi valvartej pe usa, cu barba in vant, cu toiagul de gheata in mana si cu mantaua fluturand. Alerga ce
alerga, dar baga de seama ca Roua se departa tot mai pare. Atunci incepu sa sufle; Roua simti
ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele, capul si incet, incet simti ca o cuprinde un somn
odihnitor. Cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamant, sa vada ce-i era mai drag.
Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult casa, curtea, gradina, insa
florile nu mai erau, pasarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele,

strugurii numai erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu. Trecuse multa vreme
de cand plecase. Totusi ea a recunoscut locurile dragi.
N-am sa te las, mosule, sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi ea. Isi prinse rochita
inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa usor in jos, aparand pamantul de furia
gerului naprasnic. Si asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un firisor
sclipitor de zapada care acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care
dormeau somnul lung de iarna, asteptand primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa
imbogateasca pamantul cu rod imbelsugat.
De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care
zambesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.