Majoritatea traditiilor populare stabilesc o legatura intre Sfantul Andrei si lupi.

El ar fi avut
darul de vindeca rani, si prin rugaciuni lega gura lupilor, aparandu-i pe oameni si vitele lor.
Lupul a fost intodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun ca Marele Lup
Alb, considerat capetenia lupilor, a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei.
Legenda spune ca, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz pamanturile
Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmitand geto-dacilor ca Marele Zeu
veghea asupra lor. Fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua, iar credinta, curajul si
darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi, ci si de fiare. Zeul,
dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti, pentru a il avea aproape,
scriu cei de la adevaruldespredaci.ro.
Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt
timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il
indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.
Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il
slujeasca in alt chip, astfel il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai
temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa
adune toti lupii din codri pentru apararea taramului.
Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se
auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le
devenisera frati. Lupul Alb insa era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da
posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu
toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi
de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze
in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samanta
neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi
in marea batalie, iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in
speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in
schimbul vietii lor.
Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul
fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu
durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.
Se presupune ca vechile credinte si ritualuri ale populatiei precrestine au fost inglobate in
noua religie. Spre exemplu, interdictia de a lucra in ziua Sfantului Andrei, ziua fiind sub
interdictia lupilor. Noaptea premergatoare sarbatorii Sfantului Andrei (29/30 noiembrie) este
conceputa ca sabat al strigoilor si al lupilor.
In aceasta noapte, in special la sate, se practica inca ritualuri ciudate, din credinta ca astfel se
pot gasi mai usor protectia de toate relele, bunastarea si chiar dragostea.

Anumite obiceiuri legate de ziua Sfantului Andrei ca: taierea de ramuri din copaci si plantarea
de grau in vase cu apa, pentru a fi pastrate pentru Anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai
vechi.
Sfantul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite si fiare, pazitor al turmelor de
pericolul lupilor, patron si imblanzitor al lupilor, cel ce leaga gura lupilor. Aceste calitati
mitice nu i-ar fi putut fi atribuite daca identitatea simbolica intre daci si lupi s-ar fi pierdut cu
totul din memoria colectiva.
Ele indica, folcloric, atat obiectivul patronat de Sfantul Andrei al trecerii dacilor la noua
religie, cat si caracterul adanc popular al acestei actiuni. Tinerii superstitiosi si nu numai cred
ca acum au sansa sa-si cunoasca iubitul sau ursitul.
Insa, pe de alta parte, exista credinta ca este momentul pentru a se lua masuri de aparare
impotriva duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor decedati au, in aceasta noapte, puteri
sporite.
Alte credinte: Anul nou dacic de Indrea
Credintele populare numesc noaptea de 29-30 noiembrie Andrea, Indrea sau Andreiul de
iarna. Andreiul marcheaza trecerea de la vara la iarna, de la lumina la intuneric, iar ritualurile
prezente la civilizatia geto-daca indica posibilitatea ca aceasta noapte sa fi reprezentat si
celebrarea Anului Nou geto-dacic, corespunzand cu Dionisiacele campenesti si fermentarea
vinului la populatia traca, precum si cu sarbatoarea Brumalia, din imperiul roman.
Calendarul popular stramosesc, care pentru cei mai multi dintre noi ramane misterios sau
chiar necunoscut, a mers de milenii in paralel cu sarbatorile crestine, demonstrand nu numai
continuitatea unor traditii milenare, ci si a existentei poporului nostru din cele mai vechi
timpuri, pe aceste meleaguri. Aceste sarbatori legate de religie, traditii si datini, majoritatea
mai populare in lumea satelor, au fost dispretuite si contestate pana la desfiintare in cei
aproape 50 de ani de comunism.
Intre 13 noiembrie si 6 decembrie, exista, in traditia romaneasca, o serie de celebrari si
obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamna legate de credinta
straveche in reinnoirea periodica a timpului.
Sarbatorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate de traditia crestina.
Acestea incep cu Ziua lupului (13 noiembrie), Gadinetii (12-16 noiembrie), continua cu
Filipul cel Schiop sau Ovidenia (21 noiembrie) si se incheie cu Ziua Sfantului Andrei (30
noiembrie) si Ziua Sfantului Nicolae (6 decembrie).
Gadinet este numele divinitatii iernii, lupul, iar Filipii sunt personificari divine ale acestuia. In
mistica populara, se crede ca, in aceasta perioada, lupoaicele calca hotarul satelor si vin pe
langa case, rascolesc in gunoaie pentru a gasi taciuni aprinsi, pe care, mancandu-i, devin mai
fertile. Faptul ca lupul vede noaptea il transforma in simbol pozitiv al luminii, el indeplinind
rolul de calauza.
Pe masura ce ziua scade si intram in iarna, incep sa capete putere duhurile rele. Magia
populara are rol de protectie impotriva acestora, culminand cu noaptea speciala a Sfantului
Andrei.

Ovidenia, Ziua Luminii Filipul cel Schiop

La 21 noiembrie, se sarbatoreste intrarea in biserica a Fecioarei Maria, numita acum si Maica
Luminii. Indeosebi femeile sunt indemnate, cu aceasta ocazie, sa iubeasca virtutile crestine, sa
fie pline de smerenie, de blandete si bunatate.
Acesta sarbatoare a luminii corespunde, in calendarul popular, cu celebrarea in paralel a unei
divinitati a lupilor, Filipul cel Schiop sau Filipul cel Mare, care ar fi fost pedepsit de
Dumnezeu pentru ca s-a abatut de la dreapta credinta.
Se spune ca, in aceasta zi magica, cei cu sufletul curat pot intelege graiul animalelor si sunt
martorii unor miracole. In dimineata de ovidenie, conform legendei, infloreste miraculoasa
iarba a fiarelor, care inmoaie fierul si deschide orice lacat.
Obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, sunt o impletire a sarbatorii crestine cu
vechile ritualuri dacice, poporul atribuindu-i Sfantului Andrei trasaturi de divinitate
precrestina, acesta devenind personificarea divina a lupului solar.
Printre sihastrii din Muntii Carpati circula o legenda conform careia ultimul preot al lui
Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus si apoi pe Apostolul Andrei. Ei vorbesc despre o taina a
trecerii dacilor la crestinism pastrata de-a lungul timpului si transmisa de la un pustnic la altul,
ca expresie a continuitatii de credinta pe aceste meleaguri.
Traditii populare in noaptea de Santandrei
In noaptea Sf. Andrei, care e si prima noapte a Anului Nou dacic, se deschid cerurile, pentru
ca acum se intalnesc cele vazute, cu cele nevazute, lumina cu intunericul, se innoieste timpul,
moare haosul si se naste armonia din om si din univers. Ce e inauntru, e si in afara.
Acum, puterea lupului e cea mai vie. Aceasta noapte se spune ca ar fi cea in care duhurile
malefice numite in traditia populara strigoi, moroi sau pricolici au o putere mai mare decat
in restul anului si sosesc printre oameni sa le faca rau.
De aceea se iau masuri de prevenire a acestor rele. Se coc pentru belsug placinte cu dovleac si
turte de malai, se ung usile si ferestrele cu usturoi si se ascund coasele. In noaptea de
Santandrei, oamenii evita sa iasa pe ulite. Ei raman in case protejati de usturoiul de la
intrare si de lumina candelei aprinse. Baietii si fetele organizeaza o petrecere in timpul careia
vor pazi usturoiul.
Tot de Sfantul Andrei, datorita transparentei granitelor dintre lumi, se dezleaga secrete, se
descopera autorii unor crime sau ale unor furturi. Acum se fac previziuni pentru anul urmator:
daca in aceasta noapte este senin si cald, va fi o iarna blanda, iar daca este ger va fi o iarna
grea.
Lupul in traditia dacica
Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din aceasta zona, singurul care nu poate fi
imblanzit sau dresat. Razboinicii neinfricati se identificau cu acesta, numindu-se ei insisi lupi
(daos- isemnand lup in dialect traco-frigian,) sau cei care sunt asemenea lupilor.

Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea ca acesta este esenta
religiei stramosesti. Aparitia lui semana groaza printre dusmani. Stegarul purta ridicat acest
stindard care avea pe corp solzi mobili de metal.
In goana calului, aerul care patrundea prin gura larg deschisa a lupului scotea sunete
suieratoare, insotite de zgomotul solzilor care se loveau intre ei. Luptatorii purtau pe fata
masti de lup sau urs inspaimantandu-i pe dusmani cu sunete ingrozitoare.
Legenda Marelui Lup Alb, protectorul Daciei
Legenda Lupului Alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzator de asemanatoare cu cea a
zeului Apollo la grecii antici. Acesta isi avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Marii
Negre (actuala Insula a Serpilor).
In fiecare toamna, Apollo se retragea in misterioasa tara a hiperboreenilor, pentru a petrece
iarna. El era conducatorul acestora denumit si Lycantropul Lupul Alb, divinitate respectata
cu sfintenie de catre stramosii nostri drept protector si salvator in clipe de cumpana.
Pentru a contracara credinta in puterea magico-mistica a lupului, crestinismul primitiv l-a
investit pe Sfantul Petru (Samedru) cu atributele de pastor al lupilor (care sunt considerati
cainii sai) impreuna cu Apostolul Andrei, care a propovaduit crestinismul in teritoriile
lupilor si a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.

Mormintele a patru rzboinici geto-daci, descoperite n

Braov
Dec 16, 2015 Arheologie 1

O nou descoperire arheologic completeaz patrimoniul de istorie antic al Braovului. Patru

morminte dacice au fost identificate sptmna trecut pe teritoriul unei comune din jude,
ntr-o zon n care nu se atepta nimeni s existe artefacte ngropate de 2.000 de ani. Fnel i
Florin erban, cei mai norocoi arheologi amatori din Braov, au dezgropat mai multe obiecte
de fier i bronz, dar i oseminte, despre care se presupune c au aparinut unor rzboinici din
epoca fierului. Interesanta descoperire este doar nceputul, se pare c locul ascunde n adncuri
vestigii ale unei necropole i chiar ale unei baze militare a strmoilor notri geto-daci.

Fnel i Florin erban snt doi frai pasionai de arheologie i unii dintre cei mai cunoscui
detectoriti din Romnia. narmai cu detectoare de metal i mult ambiie, braovenii au fcut
mai multe descoperiri importante. Anul trecut, au scos la iveal un colier de aur cu 22 de
verigi, vechi de 3.000 de ani, cel mai mare tezaur gsit vreodat la Braov. Dup un timp, au

fcut o alt descoperire unic: prima necropol dacic din judeul Braov. Norocoii arheologi
amatori au anunat c, acum o sptmn, au predat Muzeului Judeean de Istorie Braov o
colecie de obiecte dezgropate din apropierea unui drum forestier. Snt accesorii de
mbrcminte i arme, ceea ce nseamn c au aparinut unor persoane din casta militar. Cele
patru morminte dateaz, dup estimrile braovenilor, din secolele III . H. pn la epoca
regelui Burebista. Ar putea fi i ceva mai noi, dar nu mai devreme de secolul I d. H.
Descoperirea a fost fcut n apropierea zonei n care a fost gsit necropola de anul trecut,
ceea ce l face pe Florin s lanseze ipoteza c mormintele au legtur cu ceea ce am gsit n
vale, dar snt n afara zonei de protecie a acelui sit. Snt la zeci de metri distan ntre ele, e
posibil s fie mai multe, par s nconjoare o mare aezare pe structur militar. Descoperirea
e surprinztoare i fiindc a fost fcut ntr-o zon pe unde au mai trecut arheologi. Locul
descoperirii se ntinde pe 40 de metri lime i 200 m lungime, e situat lng un drum
forestier, unde puteau fi gsite foarte uor. E posibil ca mormintele s fi fost jefuite.

n total, fraii erban au scos la lumin 14 obiecte din patru morminte dacice de incineraie:
fibule de fier specifice costumelor militare, o pafta, pinteni, vrfuri de lance, verigi de bronz,
pumnale curbe (sici), aa cum aveau dacii, i piese neidentificate. Lncile i pumnalele
ndoite indic faptul c a fost vorba de un ritual de nmormntare, dup regulile geto-dacilor i
celilor, care credeau c, odat cu rzboinicul, trebuie s moar i armele lui.
Are perei nali placai cu piatr, iar localnicii l numesc Misteriosul Tunel Izvor, i spun c
nuntrul lui s-ar afla o locomotiv, un vagon i o sut de schelete umane Tunelul din Sinaia
nc accesibil ndrtul unei pori de fier, pe un pode de lemn putrezit ce duce la intrarea n
munte, tunelul din Sinaia i pstreaz secretele ngropate n tenebrele muntelui. Se spune c
traverseaz Muntele Pduchiosu, c ar exista o alt ieire cunoscut n localitatea Crpini,
judetul Dmbovia, c ar avea cam ase kilometri, dar nimeni nu-i cunoate adevratele
ramificaii i ntinderea lor, ca de exemplu poriunea de dincolo de Platoul Izvor, despre care
btrnii locului povestesc istorii vechi legate de securiti i schelete zidite n munte. Se poate
ptrunde n tunel prin intrarea din Sinaia i se poate nainta cam 480 de metri, pn la zidul de
ase metri nalime care blocheaz restul tunelului. Locomotiva pe care nu a scos-o nimeni
ca s-o putem vedea - poate fi a SS-itilor, iar scheletele rmase de pe urma unui masacru din
timpul ocupaiei. Dar istoria i ramificaiile tunelului depesc cu mult cunotinele noastre, i
chiar ale celor mai btrni oameni ai locului Ca de exemplu, ntrebarea de ce securitatea a
detonat intrarea dinspre Moroieni si a zidit-o pe cea dinspre Sinaia? Ce secrete descoperite n
strfundurile muntelui au oprit o investiie uria ce fusese fcut i care avansase destul de
mult? Documentele cunoscute nu amintesc nimic, iar oamenii s-au obinuit s vad uneori
vechea intrare n munte, fr s-i mai pun ntrebri
Citeste mai mult la: http://muntii-bucegi.ro/Paranormal/tunel-sinaia/
Copyright Iulia Toyo

i Dumnezeu a zis: "Acesta este semnul legmntului pe care-l fac ntre Mine i voi, i ntre
toate vieuitoarele care sunt cu voi, pentru generaiile viitoare: Am aezat curcubeul Meu n
nor i el va sluji ca semn al legmntului dintre Mine i pmnt. (Gn.9) Despre "Semnul lui
Dumnezeu" aprut deasupra rezervaiei de jnepeni din preajma Cantonului Jepi sau Schiell
vorbesc adeseori localnicii i, mai nou, presa strin. Iat ce a declarat muzeograful Jean-Luc
Ronssard, n urma cercetrilor ntreprinse n Bucegi: "Am mers n Romnia pentru a observa
acest fenomen straniu i miraculos, pe care nu l-am ntlnit niciunde n lume, deoarece
apariia lui aduce un ciudat flux de rencrcare biologic i este legat de magice vindecri
despre care mi-au vorbit oamenii locului, i de extraordinare energii benefice pe care le-am
simit personal. Astfel, doamna Otilia Vasilescu mi-a relatat despre boala de care suferea,
cardiomiopatia hipertrofic obstructiv, vindecat miraculos n urma unei experiene
incredibile, pe care ea o lega de apariia acestui semn divin. n dimineaa zilei de 28
noiembrie 2013, la ora 9, ne-am ntlnit la Cantonul Jepi din Bucegi, pentru a observa acest
fenomen, pe care l-am i filmat. Am gsit acolo cteva persoane venite din mai multe ri ale
lumii, special pentru acest moment: oameni bolnavi ce sperau s-i gseasc alinarea
suferinelor, alii care tot aici se vindecaser, i reveneau an de an s revad semnul magic; un
renumit doctor din Hamburg, o doamn din Sibiu care timp de civa ani sttuse imobilizat
ntr-un scaun cu rotile ns acum mergea pe priopriile-i picioare, o familie din Austria cu un
copil bolnav de deficien acut HPM- Crown, dar... i civa oameni de afaceri ori
ntreprinztori locali care preau c estimeaz potenialul zonei, cu intenii vdite. Ulterior am
aflat c n august se anunase o licitaie pentru vnzarea cantonului, fapt care m-a pus pe
gnduri. Oare ce interese sunt n joc?" n urma citirii declaraiilor domnului J.L.Ronssard n
presa strin, ne-am interesat i noi i am aflat c ntr-adevr, pentru Cantonul Jepi, construit
n anul 1910 la altitudinea de 1960 m de ctre fraii Schiell, ntreprinztori care au ridicat i
funicularul de 16 km ce traversa Munii Bucegi pentru a aduce din Valea Brateiului lemnul
necesar vechii fabrici de hrtie din Buteni - cantonul fiind un punct intermediar al
funicularului, primria a decis vnzarea, fr o expunere de motive i un raport de specialitate,
licitatie amnat ns ulterior. La canton se ajunge din drumul judeean 713, de la complexul
Piatra Ars - o jumtate de or de mers pe jos, n zon aflndu-se cea mai mare rezervaie de
jnepeni din Bucegi, iar pe lng el trece traseul montan Jepii Mari, ce leag complexul Piatra
Ars de Buteni. n urma cercetrilor ntreprinse rmn cteva ntrebri fr rspuns, i o
trist constatare: n Romnia i Dumnezeu e de vnzare... Nu cost mult, cci preul de
pornire al licitaiei era stabilit la doar 22.000 euro!
Citeste mai mult la: http://muntii-bucegi.ro/Paranormal/semn-dumnezeu/
Copyright Iulia Toyo
acestuia au fost: "Eu m voi ridica la cer spre a regsi mpria lui Zamolxis, ns comoara va
rmne pe veci ngropat n misterele Bucegilor, i chiar dac cineva va spa n locul n care
am ascuns-o, ea nu se va arta dect aceluia ales de ctre nsui Zamolxis ca s o aib.
Citeste mai mult la: http://muntii-bucegi.ro/Paranormal/valea-comorilor/
Copyright Iulia Toyo
Sursa: Legendele Dacilor Liberi / Felix Crainicu, Cristi Ionita, Editura DACICA, Bucuresti
2009
Candva, demult, in vremurile cand oamenii cunosteau doar pacea si fericirea si nimic nu se
putea ivi pentru a tulbura linistea din sufletele pamantenilor sau de pe plaiurile pe care traiau
cu atata drag, undeva, in locurile binecuvantate de inteleptii vechilor traditii,exista o tara
bogata, cu paduri si munti, cu vanat din belsug, cu recolte mari si cu bogatii in adancurile

pamantului. Turmele pasteau o iarba grasa cum nicaieri in lume nu se afla, iar albinele dadeau
cea mai dulce miere care existase vreodata. Toate aceste bogatii erau stapanite de un popor pe
masura, harnic si viteaz, mandru si drept, intelept si fara de prihana.
Ursitoarele erau de partea acestor oameni fara asemanare, care erau nimeni altii decat GetoDacii. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se implinea si Dacii aveau grija ca prin munca lor
sa inzeceasca belsugul.
Ei bine, in mijlocul acestor minunatii, in sanul poporului Geto-Dac, s-a nascut un tanar care
avea sa cunoasca un destin unic: el va duce pe umerii sai soarta neamului Dac si niciodata
mintea si sufletul nu-i vor cunoaste trecerea timpului. Spiritul ii va fi vesnic tanar, iar inima
pururi ii va bate pentru binele supusilor sai. Dar Zamolxis, caci acesta era numele tanarului
nostru, pe cand era doar un flacau, nu stia inca de soarta ce-i fusese harazita.
Era un voinic cum numai in vechile basme mai puteai intalni: puternic precum un urs,
sprinten ca iepurele, ager la minte ca vulpea si mandru ca un soim. Invata aproape orice cu o
repeziciune uimitoare si depasea in desteptaciune si pe cei mai batrani oameni, care stiau caten luna si-n stele. Dar, mai presus de toate, Zamolxis iubea meleagurile pe care se nascuse, ii
placea sa umble pe potecile pierdute prin paduri si munti si sa afle tot ce-l inconjoara. Invata
din linistea sau zbuciumul padurilor mai mult decat de la batranii satului. Gasea misterul vietii
in traiul fiarelor din codru mai bine decat orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima.
Lasa pasii sa-l poarte prin locuri neatinse de picior de om si, mereu, cu nesat, sorbea din
priviri tot ce intalnea in cale. Ani de zile, fara sa stie de oboseala, Zamolxis invata de peste tot
si din fiecare lucru. Setea sa de cunoastere era netarmurita.
Intr-una din zile, pe cand colinda muntii sai atat de dragi, a patruns intr-o vale necunoscuta,
stiuta doar de lighioanele padurii, sau poate nici de ele, intr-atat era de linistita. Felul in care
valea era ascunsa de muntii ce-o inconjurau, lumina soarelui care cadea parca altfel in acel
spatiu, stancile neatinse de picior de om, freamatul copacilor si-al ierbii, pana si susurul
izvorului pe al carui fir pasea, toate erau altfel si il facura pe tanarul Zamolxis sa simta o
usoara strangere de inima. Nu de teama, caci nu avea cunostinta de ea, dar ceva plutea in aerul
pe care il respira. Frunzele copacilor parca altfel se miscau in adierea vantului, aratandu-I
drumul, iar crestele muntilor parca anume se deschisesera pentru a-I da voie chiar lui sa
patrunda in acel loc. Nu putea fi o simpla parere, trebuie ca era un semn.
Ia sa fiu eu cu ochii in patru, pentru ca nu e lucru curat la mijloc ce se petrece aici, isi spuse
in sinea lui Zamolxis pe cand scruta curios imprejurimile. Ceva imi spune ca sunt asteptat
aici, dar de cine? Si de ce?
Se tot gandea asa si inainta usor, lasandu-se purtat de pasi in taramul ce parca pentru el anume
fusese faurit si care il astepta de cand lumea. Nu stia de ce, dar avea simtamantul nedefinit ca
mai fusese acolo, ca mai trecuse candva peste acele pietre. A mers fermecat, fara tinta, prin
tinutul abia descoperit pana cand soarele a ajuns la asfintit si timpul nu I-a mai permis sa se
intoarca spre meleagurile sale.
Se pare ca nu-mi ramane decat sa innoptez pe aici, pe undeva, isi spuse tanarul in gand.
Zis si facut. Zamolxis porni sa gaseasca un adapost prin padurile care-l fermecasera atat. Nu
fu nevoie sa umble prea mult pentru ca, in scurt timp, el se trezi in fata unei intrari intr-o
pestera. Grota parea a strabate muntele mult in interior, dar Zamolxis nu avea vreme de

pierdut cu asta. Trebuia sa-si aranjeze culcusul pentru noapte. Cauta cateva ramuri mai tinere,
aduna ceva frunze si muschi de padure si in cateva clipe patul sau fu gata. Aprinse apoi focul,
spunandu-si ca jarul il va incalzi pana spre dimineata, atunci cand zorii ii vor da voie sa caute
drumul spre casa. Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa
Nici nu apucase focul sa se inteteasca bine ca se si auzi o miscare undeva indarat: la numai
cativa pasi de Zamolxis, in chiar gura pesterii, statea un urs urias care-l privea mormaind.
Ivirea sa in acel loc taia orice mijloc de fuga din grota. Era o fiara cum nu mai vazuse si, dupa
felul nemultumit in care mormaia, se parea ca ea era stapana acelui salas. Zamolxis a inteles
dintr-o clipire ca nu are cum sa infrunte animalul cu mainile goale. Ridicat pe labele din spate
si mormaind infricosator, ursul ar fi bagat pe oricine in sperieti: asa cum statea era de doua ori
mai inalt decat el, iar ghearele le avea precum cutitele purtate de osteni la brau, intr-atat
pareau de lungi si acutite.
-Acum sa te vad, prietene Zamolxis, pe unde mai scoti camasa, gandi eroul nostru in timp ce
un fior ii strabatea tot trupul.
Nu avea nici macar o arma la el pentru a incerca sa lupte, nu era obisnuit sa poarte, asa ca
tanarul a inteles ca singura scapare era sa incerce sa patrunda cat mai adanc in grota, in
speranta ca fiara avea sa-l piarda in intuneric sau ca va gasi ceva macar sa-l ajute in
infruntarea ce parea din clipa in clipa de neinlaturat. Zamolxis se avanta sprinten spre fundul
pesterii. In zadar, insa. Ursul, mormaind furios si privindu-l cu ochi de foc parca, il urmarea
pas cu pas. Nici un siretlic incercat de tanarul incoltit nu-l facea pe urs sa se opreasca. Fiara il
ghicea fara ezitare dupa fiece bolovan dupa care incerca sa se piteasca, ba chiar era gata-gata
sa se catere se pe pragul inalt pe care, la un moment dat, Zamolxis sperase sa-si gaseasca
salvarea.
Zamolxis era prea tulburat pentru a intelege ca, daca ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca si ucide
din primele momente. Acum, singurul lucru pe care il stia era ca fuga era singura scapare.
Omul si fiara se pandeau in intuneric. Destinul avea sa-si spuna curand cuvantul.
Tot retragandu-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns intr-o sala mare. A cuprins-o cu privirea si
a inteles imediat ca nu aici putea sa-si gaseasca scaparea. Sa lupte contra ursului cu bolovani
ar fi fost in van in acele clipe, cand mai pastra inca speranta vie, iar sa incerce sa se catere pe
vreunul din pereti ar fi insemnat sa se transforme singur intr-o tinta sigura. Se convinsese deja
de asta. Va trebui sa continue fuga.
Ceva ii atrase atentia: la capatul opus al salii avu impresia ca intrezareste o dara de lumina asa
ca, fara sa mai ezite, se napusti intr-acolo. Dadu de un coridor ingust si intortocheat ce
patrundea adanc in inima muntelui. Zamolxis apera ca ursul nu va reusi sa-l urmeze in acele
cotloane, dar repede intelese ca se inselase amarnic. La numai cativa pasi in urma sa se afla
chiar fiara ce-l adusese pana acolo. Incordarea sporea necontenit, goana devenise aproape
disperata. Eroul nostru aproape ce se resemnase.
Nu putea sti de unde venea acea lumina stranie, care devenea din ce in ce mai puternica pe
masura ce se afunda mai mult in munte, dar Zamolxis isi continua drumul sperand ca va gasi
un foc facut de mana omului sau poate chiar iesirea in cealalta parte a muntelui. Daca nu
numai o minune il mai putea salva. De cateva ori simtise in ceafa respiratia fierbinte a
urmaritorului. Chiar mai avu taria de spirit sa se mire ca nu a fost doborat pana atunci. Era

stranie senzatia pe care o traia, ursul parca voia sa-l duca undeva si nu sa-l omoare, insa nu
putea sta sa cugete prea mult la intentiile fiarei pentru ca cea mai mica greseala ar fi putut
insemna moartea. Zamolxis nu stia decat un lucru: trebuia sa mearga inainte. A trecut de inca
o sala, mai mica de data aceasta, cu ursul in urma sa, continuandu-si apoi drumul pe coridor.
Lumina crestea din ce in ce, se putea vedea acum ca ziua-n amiaza, insa nu aparea nimic care
sa-l poata ajuta pe eroul nostru, sa-l salveze.
Zamolxis aproape ca renuntase sa mai spere ca va scapa, cand a patruns intr-o a treia sala, de
data aceasta in forma de triunghi. In mod ciudat, simti o liniste interioara nefireasca atunci
cand intra in acel loc. Fu izbit de ceea ce vazu in mijloc: pe o masa de granit se gasea o
nestemata imensa, asa cum nu mai exista alta pe pamant si care imprastia lumina ce-l atrasese
pana acolo. Ursul era foarte aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp sa cugete la bogatia din
fata sa. Viata ii atarna de un fir de par.
Incerca sa intrezareasca o iesire de aici, dar pare-se ca nu mai exista o continuare a
coridorului. Singura intrare era cea pe care tocmai patrunsese cu putine clipe in urma.
Zamolxis se intoarse iute. In fata intrarii se afla ursul. Pasamite, ajunsese in inima muntelui si
de aici nu mai putea fugi: trebuia sa lupte pentru a-si apara viata. Singurul lucru pe care il
putea folosi ca arma era nestemata. Cu ea trebuia sa loveasca ursul intr-o stradanie disperata
de a-l dobori.
Nu mai statu pe ganduri. Intinse mainile, lua piatra, iar in clipa in care o ridica deasupra
capului pentru a o arunca, rosti cu voce tare:
Acum sa te vad, lighioana ce esti, care dintre noi e mai tare!
Zamolxis nu mai apuca sa-si duca intentia la bun sfarsit si sa azvarle nestemata asupra ursului,
pentru ca se petrecu un fapt neasteptat: supus unei forte nevazute, tanarul se transforma parca
in stana de piatra, degetele de la maini I se deschisera de la sine in forta de stea cu zece colturi
si cuprinsera mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate porni o raza luminoasa ce
lovi ursul in piept, trantindu-l pe data la pamant. Scena era mistica si fantastica in acelasi
timp: chipul impietrit al tanarului, sala fermecata in forma de triunghi, piatra aceea
nemaivazuta si raza binecuvantata, ursul prabusit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat in
cea mai profunda liniste.
Dupa ce groaznica fiara se pravali la pamant, fara sa aiba timp sa se dezmeticeasca si sa
inteleaga ce s-a petrecut, Zamolxis puse repede la locul sau nestemata ce-l salvase din
ghearele mortii. Pe chip nu i se putea citi decat o uimire fara margini. In adanc percepu o
teama mistica si neinteleasa, iar in momentele ce urmara atentia I se ascuti pentru ca ceva si
mai straniu se petrecu. Cu spaima in san, intrebandu-se unde a nimerit si daca va mai reusi sa
scape cu viata din acea pestera ce-I oferea surpriza dupa surpriza, el putut vedea ceva care
intrecea cu mult toate aventurile sale de pana in acel moment: din piatra pe care abia o asezase
pe masa de granit, umbra unui om se ridica in vazduh. Dupa ce duhul se intrupa in aerul rece
al salii luand chipul unui bland batran, acesta grai:
Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis. Aceasta piatra
este a ta, la fel si nesteama care ti-a salvat viata. Prin tine, ea va fi a ta, iar prin tine a
poporului tau, pentru ca menirea asta iti este, sa aperi si sa conduci poporul tau. Vremea aceea
nu a sosit, inca.

Zamolxis deschise gura si vru sa spuna ceva, dar Duhul ridica mana pentru a-l opri, dupa care
continua:
Tocmai ti-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Asa ti-e scris, tinere conducator, iar eu te-astept de
mii de ani. Stiu ca rabdarea ti-e pusa la incercare, dar aceasta este una din virtutile pe care va
trebui sa le dobandesti. Pana atunci, insa, va trebui sa inveti sa stapanesti Piatra, sa-I cunosti
puterile, dar acel moment va veni.
Din nou tanarul vru sa rosteasca ceva, dar Duhul si de acesta data il opri sa rosteasca vreun
cuvant.
Nu pune nici o intrebare! Vei afla tot ceea ce vrei si trebuie sa stii, insa numai la timpul
potrivit. Deocamdata, iata ce ai de facut.
Desi nu se putea trezi din uimirea in care cazuse, spaima ii trecu odata cu primele cuvinte ale
Duhului. Zamolxis era numai ochi si urechi. Liniile vietii fusesera trasate pentru el de puteri
ascunse iar acum afla ceea ce simtise de mult: ca menirea lui era alta decat cea a unui muritor
de rand.
Vei dormi aici, continua Duhul, iar maine in zori vei porni sa colinzi lumea larga. Numai asa
o sa poti cunoaste totul, si aceasta este singura cale spre a intelege cum se foloseste puterea
Pietrei. Aici se gaseste motivul venirii tale pe lume, iar neamul Dacilor are nevoie de tine, sa
nu uiti niciodata! In toata calatoria ta vei purta pe umeri blana ursului pe care l-ai doborat. Ne
vom revedea peste ceva vreme, dar, deocamdata, drum bun! Si nu uita: priveste la tot si la
toate pentru a invata, mai adauga Duhul, dupa care se facu nevazut de parca nici n-ar fi
existat.
Tanarul nostru incetase sa se mai mire. Intelesese. Isi adusese fara voia lui aminte, iar sufletul
ii zvacni, de simtamintele avute in aceeasi zi, cu putin timp in urma, pe cand mergea spre
pestera.
Deci nu m-am inselat cand am avut senzatia ca locurile acestea pe mine ma asteapta, isi
spuse in sinea sa.
Apoi nu mai statu pe ganduri: urmand povetele primite de la Duh, se apuca sa jupoaie blana
ursului. O intinse pe dalele reci si se culca fara a reusi sa adoarma prea curand insa. Zamolxis
revazu cu ochii mintii intrega zi si retrai ultimele aventuri ce-l adusesera fata in fata cu
propriul destin. Era prea tulburat ca sa inteleaga bine ce I se intamplase. Continua multa
vreme sa cugete la ziua pe care o traise, intorcand pe toate fetele pataniile sale. Nu gasi nici
cel mai mic raspuns insa, si pana la urma somnul il fura si-l duse intr-o lume a viselor in care
nimic nu era clar. Se facea ca trecea prin culoare nenumarate, intortocheate, apoi, deodata, era
ascuns intr-o negura deasa din care nu se deslusea nimic. Brusc, fiecare contur se pierdea intro bezna deplina pentru a reaparea cateva clipe mai tarziu. O singura data vazu ceva cert: un
urs imens, cu labele ridicate, gata sa-l ucida. In clipa urmatoare, cand fiara pornea atacul, se
trezi.
Cand a deschis ochii, a doua zi dimineata, probabil, pentru ca nu putea sa-si dea seama cat
dormise, nu se mai afla pe podeaua salii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar in fata unei
stanci ciudate. Se freca la ochi, apoi inconjura granitul si-l privi cu atentie. Avea strania forma

a unui cap de om, iar in momentl in care Zamolxis se uita chiar in ochii sai, stanca prinse viata
si incepu sa vorbeasca:
Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatra al Triunghiului Sacru si al Pietrei Sacre.
Asadar, datorita lui stia Duhul cine intra in Hotar, ce ganduri are si daca sortii erau de partea
lui pentru a afla marele secret al Muntelui Ascuns. Sfinxul de granit continua sa I se adreseze
lui Zamolxis:
Din acest loc, ce se gaseste chiar la intrarea in Hotar, vei porni in marea ta calatorie, si tot
aici te vei intoarce, atunci cand va trebui. La acea vreme vei sti ca eu voi fi supusul tau, iar
odata cu mine, intregul neam mandru si drept de pe meleagurile pe care ne-am nascut cu totii.
Mergi inainte, invata si vei afla singur cand va veni sorocul sa te intorci. Mai trebuie sa-ti
aintesc un singur lucru, care de mare ajutor iti va fi: timpul este prietenul tau. Inca nu-l poti
stapani, dar el te asteapta sa inveti asta. Mergi cu bine, Zamolxis, mergi cu bine!
Ultimele vorbe ale Sfinxului se auzira tot mai greu, mai departe. Spiritul sau se retrasese in
adancuri, lasand numai piatra cu chip de om in lumina soarelui. Zamolxis nu mai avu vreme
nici macar sa deschida gura, daramite sa rosteasca macar una din intrebarile care I se
imbulzeau in minte.
Pesemne ca asta e tot ce trebuie sa aflu, gandi el, apoi spuse cu glas tare: Ramai cu bine,
Sfinxule, si tu, bunule Duh. N-am sa ies din povetele voastre si voi fi demn de soarta ce mi-a
fost harazita. Ramaneti cu bine, prieteni dragi!
Isi aseza blana de urs pe umeri, privi pentru ultima oara Sfinxul, dupa care isi lasa ochii sa
vada imensa cetate a muntilor. Lor le vorbi:
Pe curand, muntii mei. Voi sunteti inima si crezul meu, forta si iubirea mea. In voi sta
libertatea fratilor mei de pe acest taram si prin voi vor avea viata vesnica. Datorita voua fi-vor
puternici ca neam si ca tara. [din Bucovina, plai cu flori cantata de Grigore Lese
Muntilor cu creasta rara/Nu lasati straja sa piara!/ Ca de-o pieri straja voastra/ A pieri si tara
noastra!] Ramaneti cu bine, dragii mei munti, iar in clipa in care termina de glasuit, nimeni
n-ar fi putut spune daca ochii ii lucea doar de dragoste sau erau gata sa dea drumul lacrimilor.
Se intoarse repede si porni in pas mai intai agale, apoi tot mai vioi spre poale, incepand astfel
binecuvantata drumetie si invatatura ceruta de Duh.
Ani intregi colinda lumea larga afland cate-n luna si-n stele, privind mereu numai cu ochii
intelepciunii, invatand totul. Ajunse in locuri nebanuite, despre care nimeni nu stia ca exista,
tari cu oameni ciudati si care se inchinau unor zei necunoscuti. Am putea spune, ca in basmele
batranilor, ca a mers cale de sapte mari si sapte tari, daca nu ne-ar fi teama ca am micsora
drumul parcurs de eroul nostru.
Ajunse in mari cetati si mici catune. Poposea din loc in loc dormind sub cerul liber sau in vreo
casa de om, atunci cand intalnea un suflet milostiv. Cand ajungea in preajma unui invatat
statea langa el chiar si ani, pana cand prindea toate cele stiute de acesta. Primi initierea in
secretele stelelor, ale cerului si invata misterele vietii de aici si de pe celalalt taram. Intelese
taina nemuririi si a altor ascunzisuri ale firii.

Mergea fara odihna sau oprire si niciodata nu-si potolea setea de invatatura. Vedea toate
frumusetile pamantului, dar nicaieri, nici in cel mai indepartat coltisor al lumii, nu putu afla
meleaguri mai frumoase ca cele lasate acasa. Aleanul ce-l cuprindea adesea, si care, odata cu
trecerea anilor, crestea neincetat, nu avea mangaiere, dar stia ca nu putea porni inapoi, cel
putin nu inca.
Vremea proorocita de Duhul Pietrei trecuse de acum, iar Zamolxis se intoarse in tinuturile ce-i
dadusera viata si pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Parul si barba ii erau lungi,
albe, trupul trada ca varsta nu-I mai era frageda, dar adevarul era altul: spiritul ii ramasese
tanar si putermic, la fel ca atunci cand plecase din fata Sfinxului. Acum, insa, avea o mult mai
mare intelegere pentru dreptate si oameni. Invatase totul, dar un lucru ii ramasese ascuns lui
Zamolxis, in nesfarsita lui pribegie: cum poate indeparta dorul de muntii si codri ce-l asteptau
acasa, de tara lui. Pana la urma, pricepuse ca nu exista leac pentru aceasta boala, afara de
intoarcere.
Sufletul meu se gaseste acolo, acasa, isi spunea, iar eu ma voi inturna unde imi este locul.
Numai in muntii mei pot fi fericit si impacat.
Acum se afla in tinutul sau, si mergand de colo-colo impartea intelepciune si dreptate celor
din jur, vorbindu-le Dacilor despre Credinta si Suflet. Acestia luau aminte la cea mai mica
indrumare auzita pentru ca undeva, in adancul sufletelor lor, simteau ca il au in fata pe
trimisul cerului. Regele insusi il intalni pe Zamolxis, pentru ca toata lumea vorbea despre el si
stiinta sa, si imediat pricepu despre ce era vorba. Astfel, eroul nostru deveni Mare Preot, iar
misunea sa de a-i invata pe Daci ii fu mai usoara.
Viata era frumoasa si fara de necazuri pentru eroul nostru, dar era, totusi, ceva care il framanta
si care nu-I dadea pace. In toti anii pribegiei, Zamolxis nu incetase nici o clipa sa se
gandeasca la cele traite in tinerete in Grota si in fata Sfinxului, si se intreba daca aici se va
sfarsi destinul sau, daca menirea sa fusese atinsa si daca doar la atat avea sa se limiteze scopul
sau in viata.
La fiecare rasarit si apus privea, facandu-si rugaciunea, spre piscurile ce ascundeau Triunghiul
Sacru, si astepta sa auda grasul Duhului chemandu-l spre Muntele Ascuns. Raspunsul veni
pana la urma, si exact atunci cand se astepta mai putin, intr-o noapte senina si calda, cu stele
mai stralucitoare ca niciodata. Duhul Pietrei Sacre I se dezvalui in vis soptindu-I tainic:
Sorocul s-a implinit, stapane Zamolxis. A sosit vremea sa te intorci in Hotarul Sacru. Vino,
ma vei gasi in Sala Sacra.
Nu avea nevoie de mai mult! Imediat ce primele raze ale soarelui rupsera perdeaua noptii,
Zamolxis isi lua tovarasul sau nedespartit de pribegie, toiagul, si porni din nou la drum, numai
ca de asta data stia exact unde trebuie sa mearga. Mergea neobosit zi si noapte. Puterea ii era
netarmurita, vointa si mai si, iar anii de preumblat in lumea larga il ajutara sa nu faca primul
popas decat in fata Sfinxului.
Cand se opri, la numai cativa pasi de granitul cu chip de om, stia prea bine ce are de facut. Se
lasa sa cada in genunchi, ridica bratele si deschise degetele in forma de stea cu zece colturi. In
clipa in care privi ochii Sfinxului, o raza de lumina pornita din varfurile degetelor sale atinse
stanca, invaluind-o. Pe data, Sfinxul prinse viata si incepu sa vorbeasca:

 Bine te-ai intors, stapane Zamolxis!

Si Duhul mi-a spus stapane, gandi Zamolxis, fara a rosti nimic insa. Pesemne ca se
intampla ceea ce mi s-a spus atunci, dar mai bine sa-l las pe Sfinx sa ma lumineze, isi mai
spuse, dupa care se concentra la cuvintele Sfinxului, care continua sa i se adreseze fara de
tulburare:
Simt marea putere pe care ai capatat-o, stapane. Acum, asemenea mie, ai devenit nemuritor
si, odata cu acest lucru, a venit si transformarea ta in zeu Dacilor Liberi. De acum inainte,
Dacii, vrednicii nostri supusi, in tine si Piatra Sacra vor crede, la picioarele tel vor aseza
ofrande si pentru tine vor inalta altare. In numele tau vor lupta si munci. Tu esti acele care le
ca aduce de-aci inainte fericirea eterna, libertatea si puterea. Toate aceste lucruri si multe
altele de trebuinta le vei invata de la Duh, stapane Zamolxis. Noi doi si Piatra Sacra iti
apartinem pe vecie intru gloria si salvarea fericirii Dacilor Liberi. Coboara in inima Muntelui
Sacru acum, stapane, mai spuse Sfinxul, dupa care o lumina ii porni din ochi, inconjurandu-l
pe Zamolxis, care se trezi pe data in sala Pietrei din Muntele Ascuns. Acum nu mai trebuia sa
bata drumul cu piciorul, intrase in lumea nemuririi, de acum traia Legenda. Puterea gandului
il purta unde voia sa ajunga.
Un timp, Zamolxis si-l petrecu invatand cum sa stapaneasca pe deplin fortele atat ale fiintei
sale, cat si ale naturii, avandu-I alaturi pe Duh si pe Sfinx, care-l indrumau si-i destainuiau
cele mai ascunse secrete ale Pietrei Sacre si tot ce trebuia sa afle. Apoi, secole de-a randul, el
ajuta poporul Geto-Dac sa atinga culmile bunstarii si deplinatatea fericirii. Nicaieri in lume nu
exista un tinut mai bogat si nici oameni cu un trai mai dulce ca cel al supusilor lui Zamolxis
Din pacate, acest lucru nu tinu la nesfarsit, ci numai atata vreme cat Dacii au crezut in el si in
puterea netarmurita a Pietrei. Aceasta era singura cale prin care Zeul ii putea conduce si
carmui spre glorie. Pierderea credintei sacre avea sa aduca Geto-Dacilor caderea in uitare.
Pentru iertarea pacatului, batranii spun ca trebuie sa se nasca un om asemenea lui Zamolxis,
pentru a putea patrunde in Hotar, a-l cunoaste pe Zeu si a obtine iertarea atat de sperata.
Timpul s-a scurs, o face in continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a aparut inca. O va face,
totusi, atunci cand toti ne vom astepta mai putin.
In zilele pe care le traim, numai Sfinxul mai aminteste de bunul Zamolxis; ramane tot la
marginea Triunghiului Sacru, pazindu-l si asteptand solul ce va aduce mantuirea eterna.
Povestea noastra incepe demult, demult, in vremuri putin povestite si mult mai putin
cunoscute, in timpurile in care oamenii abia deschideau usor ochii la cele inconjuratoare si
cautau din ce in ce mai mult sa gaseasca folosinta in lucrurile ce pareau a fi de ajutor din
mijlocul naturii-mama. Ei nu stiau sa construiasca, uneltele abia se ivisera in viata de zi cu zi
si erau greoaie, primitive, iar locuintele nu erau decat niste adaposturi facute din lemnele si
frunzele copacilor. Uneori, mai simplu, se traia in pesterile din munti. Grotele ofereau o mai
mare siguranta impotriva fiarelor si urgiilor vremii, si multe triburi isi gaseau adapost in astfel
de locuri. Ocupatia principala era vanatul, indeletnicire care avea menirea sa le procure hrana
necesara vietii.
Viata avea un curs bine stabilit in acele vremuri. In timp ce barbatii erau plecati dupa carne,
femeile faceau provizii din fructele si radacinile gasite prin imprejurimi. Copiii si batranii
acelor ani nici nu banuiau macar prezenta focului. O simpla piatra legata de un bat devenea nu

numai o unealta gata sa ajute oricand, dar se putea transforma foarte usor in cea mai
periculoasa arma.
In acest cadru greu de imaginat pentru copiii civilizatiei actuale, se spune ca s-ar fi petrecut un
fapt nemaiintalnit si care a dat nastere la intreaga noastra poveste.
Istorisirea incepe intr-o noapte cu cerul senin, linistita ca multe altele asemanatoare ei si care
nu prevestea in nici un fel evenimentele ce urmau sa se desfasoare.
Se spune ca dintr-o stea indepartata tare s-ar fi rupt o frantura. Nimeni nu stie de ce s-a
intamplat asa, cum nu se stie nici de ce acea frantura a luat taman calea Pamantului si a cazut
intr-un anume loc, dar batranii care cunosc povestea de la strabunii lor spun ca in acea clipa sa vazut o lumina puternica asemeni fulgerelor ce prevesteau furtunile, ba chiar si mai apriga.
Se spune ca mica bucata de stea ar fi pornit pe fagasul ei de parca ar fi fost dirijata de o mana
ascunsa, iar calea ei s-a oprit undeva, pe taramurile noastre. Ar fi cazut in niste munti de
basm, cu paduri falnice, marete si cu oameni ce intreceau cu mult celelalte triburi in
mestesugul vanatului. Pasamite aceste meleaguri au fost sortite sa primeasca frantura de stea,
asa cum si ea, la randul ei, a fost indrumata spre acele locuri. In cadere, piatra ar fi aprins,
cica, o parte din padure, dar focul nu a apucat sa distruga nici unul dintre adaposturile
oamenilor, construite cu atata truda, pentru ca, din senin, cerul s-a umplut in cateva clipe de
nori grei din care incepuse sa cada o ploaie asa cum nimeni nu mai vazuse pana atunci. Parca
toata apa cerului se revarsa deasupra plaiurilor ce primisera semnul ceresc si nimeni nu ar fi
putut spune daca binecuvantarea inaltului venea insotita de apa binefacatoare, spalatoare de
pacate, sau altcumva. Padurea nu a ars prea mult si nimeni nu a pierit in flacari, dar piatra
cazuta din inaltimi continua sa arda raspandind in jur o lumina atat de puternica incat ai fi
putut vedea imprejur ca ziua in amiaza mare.
Oamenii, inspaimantati de moarte si ingroziti de gandul ca cerul isi arunca mania asupra lor,
au rupt-o la fuga care-ncotro, avand o singura grija, sa-si salveze pielea. Altii au cazut ca
secerati. Si-au lipit fetele de pamantul fierbinte si umed si au inchis ochii, asteptandu-si
sfarsitul.
Totusi, un om nu s-a temut, ba chiar mai mult, s-a simtit atras de acea nemaivazuta piatra. A
ramas tintuit locului, privind fascinat la ceea ce se petrecea in jurul sau. Teama nu l-a incercat
nici o clipa si nici nu a incercat sa fuga, asa cum facusera toti. Fara sa stea prea mult pe
ganduri, s-a indreptat spre piatra, a privit mai intai la ea, apoi la cer cu piosenie, a ridicat-o
fara nici o greutate si a dus-o in pestera in care locuia cu familia sa, gandindu-se ca piatra
cazuta din cer ii va fi folositoare in incercarile grele ale vietii.
Incetul cu incetul, oamenii se intorsesera pe la adaposturile lor si nu mica le fu mirarea cand
vazura ca unul de-al lor avusese curajul sa duca in pestera sa lucrul care pe ei ii speriase de
moarte. Nici unul nu vru sa se apropie de piatra arzanda, chiar familia omului nostru ezita
indelung pana sa intre in grota. Numai ca piatra nu intarzie prea mult sa-si arate utilitatea: ori
de cate ori era nevoie, cu ajutorul ei se aprindea focul, foc atat de greu obtinut pana atunci.
Cazuta din inaltul cerului, piatra era folosita doar la iscarea focului. In plus, locuitorii pesterii
se bucurau si de lumina ei binecuvantata. Pasamite, insa, ea avea si alte puteri pe care nimeni
nu le putea banui, asa ca erau cat se poate de fericiti cu ceea ce aveau si binecuvantau
neincetat lumina si caldura ce-o primeau. Desi fusesera mai intai infricosati de piatra, oamenii
incepusera de-acum sa-i cunoasca folosinta si il invidiau pe cel ce o luase in stapanire. Fiecare

si-ar fi dorit-o in propriul adapost, iar cum firea omului este de multe ori rea si nestiutoare,
pizma dadu la iveala cruzimea si reaua vointa.
Sangele incepu sa curga in urma luptelor date pentru piatra si apele de sub pestera se inroseau
adesea, dar totul era in van. Nimeni nu a reusit vreodata sa o smulga din locul in care fusese
asezata de cel ce o adusese in pestera. Cativa putusera, totusi, intr-un moment dat, sa se
apropie de ea, insa cum o atingeau cum se si retrageau in urlete cumplite: piatra frigea teribil,
mai tare decat focul chiar si nu era posibil sa fie atinsa decat de stapanul ei. Era singurul ce se
putea apropia fara sa fie ars. Luptele sangeroase date pentru piatra au avut si partea lor buna:
datorita lor, omul nostru a invatat si alte puteri ale ei, nebanuite pana atunci. Chiar la primul
atac, atunci cand, dorind sa-si apere avutul, a infascat frantura de stea si a ridicat-o de pe
piedestalul sau, lumina a devenit orbitoare, iar strigatele de groaza ale atacatorilor s-au auzit
pana departe tare.
Piatra avea sa-si arate si multe intrebuintari, dar acum se lasa cunoscuta intr-un mod violent.
Bunaoara, era suficient pentru omul nostru sa o ridice la nivelul pieptului si din ea pornea o
raza ce dobora fara gres orice intalnea in cale. Din clipa in care a inteles ce forta stapaneste,
omul nici macar n-a mai incercat sa-si apere avutul. Piatra o facea singura si pedepsea pe
oricine prin arderea mainilor daca incerca sa o ridice de pe masa unde isi avea locul in
interiorul pesterii. Frantura de stea a inceput sa fie folosita si la vanatoare, iar familia
stapanului pietrei avea acum hrana din belsug. Vanatul ajungea pentru a oferi si altora, asa ca
eroul nostru era privit de toata lumea ca un fel de conducator. Greu, dar sigur, viata reintra in
normal pentru oamenii din jurul pietrei, iar existenta ei devenise fireasca pentru toti. In timp,
nimeni nu si-ar mai fi imaginat viata fara lumina raspandita de roca, fara caldura ei. Stapanul
pietrei privea lumina ei blanda si se intreba ce puteri ascunse mai avea piatra si cand se va
naste cineva anume pentru a le descoperi. Care este sortirea acestei mane ceresti? Sa nu o
luam inaintea evenimentelor insa, sa urmam firul povestii.
Anii treceau si stapanul pietrei imbatranea din ce in ce pentru ca nu stia, sau poate nu-i fusese
harazit sa stie, a o folosi impotriva scurgerii timpului, pentru ca piatra avea si aceasta putere
de a stapani timpul, de a manui destinele ceasurilor, zilelor si noptilor. Pesemne, soarele va
rasari si va apune de foarte multe ori pana cand cineva se va fi nascut spre a cunoaste
deplinatatea puterilor pietrei. Batran fiind, intr-o zi oarecare, stapanul franturii de stea disparu
din lumea celor vii si se parea ca piatra cerurilor nu mai avea nici o intrebuintare. Nimeni nu
reusea s-o atinga, nici macar urmasii lui. Locul ii era cel pe care-l stim deja, pe masa din
grota, stralucirea nu-i era mai mica, ba din contra, insa nu mai exista nici un om care sa-i
poata folosi puterile o data cu stingerea celui ce o gasise. Asa ca nu fu nevoie de foarte multi
ani pentru ca piatra sa fie uitata si rar se mai nimerea cineva sa vina sa o priveasca. Cei mai
tineri ii stiau doar povestea si nu prea credeau in puterile ei la care nu fusesera martori. Era
lasata in pace, neatinsa, cei care-si abateau calea pentru a o vedea se intorceau dezamagiti de
unde plecasera. Incetul cu incetul si cei care stiau adevarul despre piatra se stinsera din viata.
Pe cand se intampla asta, din senin si nestiuta de nimeni, piatra disparu impreuna cu
piedestalul sau. Pe nimeni nu mai interesa unde ar putea fi, iar cum anii se transformau pe
nesimtite in secole, nici macar cei mai batrani nu mai aveau cunostinta ca existase candva o
frantura de stea cazuta pe pamant. Pestera ramasese nelocuita, oamenii coborasera spre
poalele muntelui pentru traiul mai usor de aici si doar arareori in acel loc isi gasea adapost
pentru o noapte cate o fiara salbatica sau un drumet ratacit. Un lucru ciudat se petrecea totusi:
bunaoara, de nu se stie unde, pe acele meleaguri aparea cateodata in noapte o lumina a carei
forma aducea cu cea a unui batran. Unda luminoasa statea ce statea iar apoi, dintr-o data, fara

sa priceapa nimeni cum si unde, disparea de parca n-ar fi existat niciodata. Oamenii erau
mirati si speriati totodata de aceasta ciudatenie si se gandeau ca nu e lucru curat la mijloc.
Nici unul dintre cei care erau acolo n-ar fi putut fauri asa ceva, trebuie ca era mana cerului.
Tematori, incepusera sa evite pe cat cu putinta locul care ii inspaimanta si nu se indreptau intracolo decat arar pentru a aduce ofrande celui pe care-l considerau Zeul Necunoscut. Incetul cu
incetul, in lungul anilor, cei mai batrani povesteau tinerilor despre Zeul din Grota, care se
parea ca nu are moarte. Cei tineri imbatraneau, apoi copiii lor la fel, dar lumina cu forma de
mosneag aparea de fiecare data la locul ei. Oamenii se hotarara sa-si numeasca zeul Mos
Timp, pentru ca numai el parea a putea stapani timpul. Zeul era nepasator la trecerea
anotimpurilor, aparea de fiecare data cand se implinea sorocul. Si vom opri povestea in loc
pentru o clipa pentru ca a sosit momentul sa va spunem ca Mos Timp era spiritul celui care,
candva, gasise piatra si caruia ii fusese harazit sa o aiba in stapanire. Era Duhul Pietrei Sacre,
asa cum avea sa fie numit ceva mai tarziu de Geto-Daci. Pasamite, Steaua Mama si Piatra
Sacra, cu puterile lor nebanuite, hotarasera intregul fir al istoriei: Piatra avea sa nu mai fie
vazuta pana cand nu se va naste cel caruia ii era scris sa o aiba in stapanire.
Piatra nu parasise nici o clipa lacasul sau din pestera, dar fusese ascunsa vederii muritorilor de
rand, iar cum lumina zeului din munte se arata din ce in ce mai des, trebuie ca anii deveneau
tot mai putini pana la nasterea alesului. Cateodata, atunci cand nimeni nu se afla prin
imprejurimi, in noptile senine, Mos Timp scotea Piatra pe varful muntelui. In acele momente,
toate piscurile din vecinatate erau luminate ca ziua de razele imprastiate de ea. Impreuna cu
Duhul, Piatra Sacra ajuta la paza acestor mirifice plaiuri. Puterile nevazute erau atunci de
partea stramosilor. Din pacate, de multe secole Piatra nu a mai aparut pe munte, dar daca
vreodata veti vedea in plina noapte platforma sacra a Bucegilor luminata puternic, sa stiti
fiecare ca marele moment a venit. Dar despre aceste lucruri vom povesti mai multe in paginile
ce urmeaza asa ca vom relua de unde am lasat firul Legendei Pietrei Sacre. Mos Timp simtea
vremurile care aveau sa se abata peste destinele tarii. Se hotari sa aiba grija de ceea ce avea sa
devina avutia cea mai de pret a poporului Geto-Dac. Piatra nu avea voie sa fie vazuta decat de
cei alesi.
Duhul stia ca va veni vremea in care dumanii neamului vor stapani puteri mari si se vor
apropia mult de ea. Bunaoara, trebuia sa faca ceva care sa o pazeasca si mai bine. Greutatea
de a ajunge in lumina binecuvantata raspandita de Piatra va fi atat de mare, incat numai alesul
Stelei Mama si al Zeilor va putea razbi. Lacatele ce-o vor ascunde vor fi ferecate cu sapte
ivare care, la randul lor, vor fi imprejmuite de sapte munti. Cu ajutorul Pietrei, el sapa in
stanca Sali si coridoare ce mergeau pana in inima muntelui. Menirea lor era aceea de a proteja
Piatra de privirile simplilor muritori. Din pacate, nu peste multa vreme, muntele avea sa
ascunda Piatra Sacra pentru o perioada al carei sfarsit si astazi il mai asteptam. Pentru a sti ce
se intampla afara si pentru a putea vorbi cu poporul, pentru ca Mos Timp va sta el insusi
ascuns in munte alaturi de Piatra, deasupra ultimei Sali, cea aflata in chiar inima muntelui,
Duhul a sculptat o bucata de stanca dandu-i forma unui cap de om. Totodata, el ii darui stancii
puteri nebanuite. Era nimeni altul decat Sfinxul, paznicul zonei Sacre, ochii si urechile
Duhului, spiritul nepieritor peste veacuri al poporului Geto-Dac. Nu numai Mos Timp si
Piatra Sacra erau langa destinele poporului, ci si cerul veghea. Din cand in cand, o raza
pornita din Steaua Mama atingea Hotarul Sacru chiar in fata Sfinxului si atunci Geto-Dacii
stiau ca trebuie sa vina si sa depuna ofrande la picioarele stancii cu chip de om pentru Piatra,
pentru Duhul Sacru si pentru stapanii din ceruri care niciodata nu pregetau, in acele vremuri,
sa ajute in timpuri de izbeliste.

Secolele au devenit milenii, dar atat Sfinxul, cat si Piatra Sacra, au ramas pe locurile lor spre
a indruma soarta poporului si a frumoasei tari ce se nascuse. Astazi Piatra se afla in inima
Muntelui Ascuns, dar Sfinxul poate fi vazut de oricine, insa numai cei cu inima pura si gand
curat ii pot auzi vorbele.
Se povesteste cum, cu mult timp in urma, in vremurile in care oamenii se contopeau cu
Natura-Mama si credeau in puterea timpului si a zeilor sai, exista un plai de legenda, o
tara ca-n basme, cu mult mai bogata decat toate celelalte aflate pe pamant. Apele,
muntii, padurile, sesurile, toate erau darnice si faceau ca belsugul sa fie pentru toti ceva
obisnuit.
Peste acest tinut, Mos Timp impartea dreptate din belsug. Cetatea lui de scaun era
Muntele Ascuns si, asa cum conducatorul avea grija de multime, asa si supusii isi
cinsteau mai-marele: aduceau la poalele Muntelui Sacru ofrande nenumarate de grane
si miere, de lapte si branza, tot ce oferea mai bun pamantul manos pe care traiau si pe
care-l iubeau nespus. De cateva ori pe an se puteau vedea procesiuni ale Dacilor, caci
despre ei este vorba, venind spre picioarele Sfinxului si lasand acolo darurile prin care
isi aratau multumirea fata de Duh.
In acele vremuri, intr-un mic catun asezat la marginea muntilor, se spune ca traia un
staroste batran, drept si curajos ca toti fratii sai, si care avea o turma de oi cum nicaieri
nu mai puteai afla alta sa i se asemene, intr-atat erau de frumoase si darnice in lana si
lapte mioarele lui. Viata sa era lipsita de orice fel de grijasi necaz, era bogat si nicicand
nu cunoscuse suferinta. Cu toate acestea, era un lucru care-i amara pana in maduva
oaselor traiul de fiecare zi: se apropia vremea cand turmele trebuiau lasate mostenire
unui urmas, dar, din pacate, el nu avea pe nimeni.
-Privesc in jur la toate cele si ma intreb cui va ramane avutia ce am stransPe
pustiu se va duce, caci nimeni nu-i sa le primeasca si nici anii de pe urma sa mi-i
mangaie! Plangea batranul, in gandul sau.
Marele necaz al vietii acesta ii era: nu avea nici un copil sa-i aline batranetile. Toata
tineretea, el si femeia sa incercasera sa aduca pe lume un prunc, dar zeii nu-si
intorsesera privirea catre ei, iar acum, cand trupurile le erau batrane si istovite de viata,
nu le mai ramasese decat rugaciunea. La care nu renuntasera niciodata, insa. Speranta
nu le pierise din suflet, erau oameni cu mare credinta in bunatatea lui Zamolxis. Ani si
ani la rand se rugasera, adusesera ofrande bogate, dar degeaba.
Intr-o noapte insa, starostele nostru avu un vis ciudat, care il intineri dintr-o data cu
douazeci de ani. Se facea ca Mos Timp a venit langa patul sau, l-a privit o clipita, apoi,
fara nici un fel de introdicere, i-a spus urmatoarele:
In prima luna a anului vei merge la Sfinx. Sa faci in asa fel incat sa ajungi acolo
taman cand luna de pe cer va fi in al patrulea patrar, nu mai tarziu si nici mai devreme.
Pentru ca nu ti-ai rispit credinta sacra si speranta, Sfinxul iti va indeplini dorinta. Te vei
intoarce din Hotarul Sacru insotit de un prunc. Tot acolo vei afla misiunea sacra pe care
trebuie sa o duci la bun sfarsit, pentru ca pruncul este urmas de zeu. Va trebui sa ai
mare grija si sa nu te abati cu nimic de la povetele pe care le vei primi.
Imediat ce rosti aceste cuvinte, Mos Timp se topi in vazduh si eroul nostru se trezi.
Vremea era chiar in luna lui Gerar si nu mai ramanea mult timp pana la venirea
sorocului prevestit de Duhul Pietrei Sacre. Asadar, dis-de-dimineata, starostele nu a stat

in cumpana nici macar o clipa si I-a spus femeii sale:

Mare este bunatatea stapanului nostru! Babo, umple-mi degraba desaga cu
merinde ca trebuie sa plec la drum lung.
Da ce-ti veni, barbate, sa te scoli asa grabit si sa te apuce plecatul asa, pe nepusa
masa? Te pomeni ca vrei sa ma parasesti la batranete! rase baba.
Taci, babo, nu vorbi prostii. Nu trebuie sa stii prea multe! La intoarcere voi avea
un prunc cu mine, iar el va fi al nostru prin mila Domnului nostru si marinimia sa fara
margini. Acum taci, apuca-te de treaba, si nu mai grai nimic, stiu eu tot ce-i nevoie de
stiut.
Bine, omule, dar macar
Nici un dar, babo! Asculta la vorbele mele si fa ce-ti poruncesc caci s-a petrecut o
minune, iar Zeul ne-a ascultat rugaciunile.
Vazand ca n-o scoate la capat cu barbatul, baba nu mai spuse nimic, dar o podidi
plansul de fericire, asa ca merindele starostelui fura binecuvantate si de lacrimile ei. Nu
se scurse multa vreme pana cand ea il petrecu inlacrimata cu privirea din poarta
ograziiStarostele plecase in cea mai mare graba pe calea care avea sa le aduca bucuria
in casa. Nu-l luase cu el decat pe cel mai credincios caine ce se afla pe langa turma, spre
a-l avea tovaras de drum. Era singurul suflet muritor care avea sa-i fie aproape in
calatoria spre Muntele Sacru.
Dupa ce a strabatut vai rar batute de piciorul omului, a lasat in spate munti inalti ce
pareau a avea piscurile pana la cer,a sarit peste rauri inspumate, a trecut prin codri
batrani si desi a suit pe stanci ascutite, intr-un tarziu a reusit sa ajunga in fata marelui
Sfinx. Desi nu dormise in cateva nopti decat putine ceasuri, nu simtea deloc oboseala,
trupul sau era parca de aceeasi varsta cu sufletul pentru ca, vedeti voi, starostele in sinea
sa era la fel de tanar ca si in vremea cand isi indragise pentru prima data femeia, iar pe
atunci nu avea mai mult de saptesprezece primaveri.
Acum se afla chiar la picioarele Sfinxului si ii privea chipul taiat in piatra. Stia inca
de cand era copil ce era de facut pentru a-l trezi pe paznicul Hotarului. Numai ca atunci,
in timpul in care asculta cu urechile ciulite si ochii mariti a mirare legendele spuse de
batrani, n-ar fi crezut in ruptul capului ca se va afla si el, la randul sau, intr-una din
situatiile in care numai cei mai viteji eroi se puteau gasi. Asa ca, putin speriat de ceea ce
urma sa faca, dar si mai inspaimantat chiar ca povestea va deveni aievea, starostele
inchise ochii strangand pleoapele puternic, se lasa sa cada in genunchi si ridica bratele
cu degetele in forma stelei cu zece colturi. Statu asa putin, apoi deschise ochii si privi
catre Sfinx, vorbindu-i:
Marite Sfinx, paznic vesnic al Muntelui Sacru! Am primit in vis chipul si vorbele
bunului Mos Timp, Duh al Pietrei atotputernice, iar el, in marinimia sa, m-a indreptat
spre tine. Ma gasesc la picioarele tale si porunca astept sa-mi dai!
Chipul Sfinxului se lumina si prinse viata, graind:
Bine ai venit, om vrednic, te asteptam. Eu iti voi arata doar calea pe care trebuie sa
apuci, mai departe nu este treaba mea. Va trebui sa iei drumul potecii nordului si sa
mergi fara odihna pana la caderea intunericului. Acum este dimineata, asa ca vei merge
intreaga zi. Sa nu te opresti si nici sa nu te abati macar cu un pas de la calea nordului
pentru ca vei pierde totul. Cand soarele va apune, ai sa te opresti. Chiar in acel loc vei
astepta trei zile si trei nopti pentru ca visul sa se implineasca.
Iti multumesc, marite Sfinx, gandul meu va fi pururea catre tine si spre marea ta

bunatate, spuse cu lacrimi in ochi starostele, care vedea in fata sa Legenda.

Zamolxis fie cu tine, muritorule, fura ultimele cuvinte ale Sfinxului, dupa care se
intoarse la haina sa de granit.
Emotionat si induiosat ca ceea ce visase o viata intreaga avea, in sfarsit, sa se
petreaca, starostele arunca o ultima privire spre Sfinx, dupa care se ridica si porni in
urmatoarea parte a calatoriei ce avea sa-i aduca pruncul mult dorit.
Zapada mare si viscolul crunt al muntilor il faceau sa inainteze greu. De multe ori
era azvarlit intr-o parte sau in alta de pale puternice de vant, dar nimic in lume nu l-ar fi
putut opri. De cate ori cadea, de tot atatea ori se ridica, mai indarjit parca. Se orienta si
gasea linia nordului, apoi iar mergea, mergea faca ca macar o clipita sa-i treaca prin
minte sa renunte. Ore in sir a tinut-o tot asa, el si credinciosul sau caine, pana in
momentul in care soarele s-a hotarat sa atinga zenitul in spatele piscurilor albite de nea.
O data cu apusul, ca prin minune, a incetat si viscolul, iar pe locul unde starostele se
oprise, zapada s-a topit dintr-o data , dand la iveala un loc destul de mare, suficient
pentru a se intinde si el si cainele. Locul era acoperit numai de iarba grasa si muschi
uscat.
-Iata, asadar, sfarsitul drumetiei mele, isi spuse in gand starostele. Aici voi petrece
trei zile si trei nopti din viata asteptand sorocul poruncit de Zeu. Ah, dar voi pleca
ducand acasa pruncusorul meu, fiul iubit pe care de amar de ani il astept. Dar mai este
mult pana atunci, deocamdata ar trebui sa vad ce bunataturi a pregatit baba, caci de
multisor n-am mai simtit gustul mancarii.
Tot vorbind asa, starostele a deschis desaga si a impartit frateste cu animalul sau
credincios merindele binevenite dupa atata mers. La sfarsitul cinei se uita spre marele
Sfinx, a carui silueta impunatoare o putea banui in departari. Isi indrepta gandul plin de
recunostinta spre Mos Timp, spre el si spre Zamolxis, le multumi pentru marinimia
aratata, apoi se inveli cu sarica ce-o avea pe spate si adormi.
Stand numai si numai in acel loc, se scursera trei zile si trei nopti, lungi, chinuitoare,
dar pline de speranta. Atunci cand simtea nevoia, isi amintea de baba lui de acasa, care
urma sa fie atat de fericita la intoarcearea sa, de mioarele lui dragi si de locurile de
acasa, iar asteptarea devenea mai putin chinuitoare. Se implinise in sfarsit sorocul din
vis, ultima zi se transformase in seara si mai apoi in noapte. Eroul nostru avea
simtamantul ca timpul se oprise in loc. Intr-un tarziu, luna ajunse pe cer si nu mai
trebuia asteptat decat momentul in care zilele se vor schimba intre ele. Inima batea de
emotie in pieptul starostelui, mai-mai sa iasa afara, dar chipul ii era ca de piatra, nu lasa
sa se intrezareasca nimic din zbuciumul interior.
Pe cand orologiul cerului batea al doisprezecelea ceas, se petrecu si minunea
asteptata de batran care, cu inima cat un purice, putu vedea cum din centrul
Triunghiului Sacru porneste o raza de lumina spre cer indreptandu-se spre o anume
stea. Din povestirile batranilor stia ca aceea este Steaua-Mama a Pietrei Sacre. Cand
raza atinse bolta instelata, din chiar acel punct pornira spre pamant opt raze luminoase
venind cu putere spre staroste.
Ah, ce se intampla? Voi merge la cer sau voi cobori in adancul pamantului? isi
spuse iar, fara a banui ca al doilea sau cuget era mult mai aproape de adevar decat ar fi
crezut vreodata.

Cele opt raze se indreptau, intr-adevar, spre viteazul staroste, dar nu el fu cel lovit si
inconjurat de lumina orbitoare, ci o stanca de cremene din fata sa. Acoperit de un
zgomot infiorator, lasandu-se la pamant pentru a se feri de cutremurul ce parea iminent,
omul nostru putu vedea cum in fata ochilor I se deschide un coridor ce patrunde adanc
in inima muntelui. Cerul si Pamantul se unisera sub voia Zeului si isi spusesera cuvantul
sub privirile unui muritor ales de soarta. Batranul cazu cu piosenie in genunchi, pleca
ochii in jos, apoi grai cu glas incet, dar ferm:
-Bunule Duh al Pietrei Sacre, si tu, Marite Zamolxis, sunt nedemn de cinstea facuta.
Cu ochii scaldati in lacrimile fericirii si recunostintei va multumesc pentru ceea ce am
vazut si trait aici, in Hotarul Sacru al Dacilor Liberi.
Dupa ce termina cuvintele, lasand afara cainele, desaga si sarica, starostele porni in
munte pe urma taiata in stanca de cele opt raze. Calea pe care mergea era luminata ca
ziua, iar mosul, namaifiind nevoit sa lupte cu vrajmasia vremii, inainta vioi si fara sa
simta nici o clipa povara anilor sai. Nu se uita in nici o parte, doar in fata. Nu se temea si
isi lasa pasii sa il conduca prin culoarul de piatra. Mergea cu pas sigur prin munte,
pentru ca la sfarsitul aventurii va putea duce acasa linistea atat de mult visata.
Drumul era lung si intortocheat, dar pe masura ce se afunda mai mult in munte,
lumina devendea mai puternica, iar aerul pe care-l tragea in piept era altfel, parca.
Peretii erau mai departati, iar, in scurt timp, starostele se trezi intr-o sala mare de forma
triunghiulara. In mijloc se gasea o masa de granit si un tron la fel. Pe masa se afla,
mareata, stralucitoarea Piatra Sacra, simbolul sfant al Dacilor Liberi. Ea era cea care
luminase calea pe care venise. Pe tron, privindu-l cu ochi blanzi, sta insusi batranul din
vis, Mos Timp. Vazandu-l pe Duh, starostele se lasa din nou sa cada in genunchi, lipindusi fruntea de lespezile reci ale podelei. Nu statu asa mult timp, pentru ca Duhul Pietrei
sacre ii grai:
-Tu, staroste, pentru dreptatea si vrednicia ta te afli acum aici, in inima Muntelui
Ascuns, in fata Pietrei Sacre a Geto-Dacilor. Ridica-ti privirile!
Starostele isi indrepta fruntea si, cu o voce tremuranda, spuse:
-Multumesc, stapane bun, pentru cinstea ce mi-o faci.
-Nu mie trebuie sa-mi multumesti, zambi Duhul, ci inimii tale. Acum, insa, asculta la
mine: ai fost ales pentru sufletul tau curat sa cresti un copil sacru, prunc nascut din
stanca si izvor. Poarta numele de Muntean. Il vei lua cu tine si-l vei purta printre oameni
pentru a invata pe indelete felul si obiceiurile lor. In fiecare vara veti urca amandoi pe
munte si vei aduce aici, in locul din care-l vei lua, aceleasi ofrande ca si pana acum.
Toata pasunea ce-o vei cuprinde cu ochii la iesirea din Muntele Ascuns va fi a ta si
numai a ta.
Starostele asculta cu mare atentie si vru sa intrebe ceva, dar Duhul il opri printr-un
gest poruncitor al mainii si tot el fu cel care continua:
-Nu ma intrerupe, caci vei afla tot ce trebuie sa stii. Pruncul va trai cu tine vreme de
opt ani. Opt raze coborat-au din inaltul cerului, tot atatia ani va sta el langa tine. La
sfarsitul acestor ani, porunca este sa vii aici si sa ne slujesti asa cum vom crede noi de
cuviinta, iar pe Muntean sa-l lasi sa-si urmeze destinul ce-i este harazit. Este alesul
Zeului si va deveni nemuritor cand se va-ntampla sorocul, dar pana atunci are de
invatat si de trecut prin incercari grele. Daca va sti sa nu calce stramb, va fi nemuritor
precum stanca ce ii este mama, si intelept ca Steaua Sacra ce ne-a zamislit pe toti si care

lumineaza destinul Geto-Dacilor. Ai inteles, staroste, ce ai de facut si cum trebuie crescut

Muntean?
-Da, stapane, raspunse el simplu, cu inima apasata de bucurie.
-Atunci du-te in drumul tau, mai adauga Mos Timp, dupa care, dintr-o data, masa si
tronul se acoperira ca prin farmec de o pacla groasa ce nu mai lasa sa se vada nimic in
spatele ei.
-Multumesc, preamarite stapan, multumesc din adancul inimii pentru bunatatea
aratata, spuse starostele cu glas tare, desi nu mai distingea nimic in incapere, dar
convins fiind ca este auzit.
Se intoarse si pleca pe acelasi drum, mergand mai repede decat la venire, chiar daca
lumina era tot mai slaba acum.
Imediat ce pasi afara din Muntele Sacru, stanca se inchise in urma sa fara nici un
zgomot, iar cand starostele se intoarse pentru a privi inapoi ar fi putut jura ca este asa
de cand lumea si ca niciodata nu fusese deschisa, intr-asa fel arata. Parea ca nimic nu se
afla acolo, afara doar de piatra muntelui. Starostele zambi tainic la gamdul ca el
cunoaste scretul. Privi inaintea sa si se freca la ochi pentru a se incredinta ca ce vede este
aievea si nu doar in inchipuirea sa: in locul pe care putin mai devreme statea o
stanca,langa care isi petrecuse trei zile si trei nopti, acum era o minunatie de prunc ce
gangurea usor si intindea bratele-i micute spre batran, dorind caldura parinteasca,
cerandu-i sa-l imbratiseze. Din stanca aceea fusese nascut si tot in ea se va intoarce,
precum spusese Duhul, dar haideti sa nu o luam inaintea evenimentelor, ci sa mergem
pas cu pas.
Starostele lua copilul, il inveli in sarica si privi cu ochii inlacrimati de jur imprejur. Sub
abruptul pe care se intindeau tapsane ce vara trebuie ca erau pline de iarba grasa,
hranitoare.
-Aici vom veni la vara, micutul meu.
Baciul fluiera apoi scurt, iar cainele se ivi din spatele unor stanci dand din coada
mai-mai sa si-o rupa, scancind de bucurie si gudurandu-se la picioarele stapanului sau.
Cei trei pornira apoi in cea mai mare graba spre catunul sau de bastina. Acum mergea
mult mai usor. Zamolxis si Mos Timp avusesera grija de el: zapada se dadea la o parte
din calea lui, stancile ii faceau lor, suvoaiele isi opreau apele pe unde trecea. Intr-un
tarziu, ajunse in sat unde o vazu din departare pe baba lui ce statea lipita de poarta
ograzii si-l astepta.
Draga de ea, gandi batranul, oare asa sta de cand am plecat?
Acum vom intoarce usor foaia povestirii si vom sari peste fericirea netarmurita a
celor doi batrani si grija lor pentru Muntean, fiul muntilor. Vom spune doar ca nicicand
n-a existat pe undeva vreun copil mai indragit. In rest, ii vom lasa sa se bucure in tihna.
Muntean parea a fi un Fat-Frumos din basme, asa crestea de repede si de frumos.
Mintea-i era agera si trupul il avea puternic. Asculta cu sfintenie vorbele parintelui sau
drag si nu-i iesea niciodata din cuvant. Statea mult printre oameni, dar vorbea putin,
pentru ca dorea sa afle cate-n luna si-n stele, si orice lucru demn de retinut ramanea in
mintea lui. In rarele clipe cand deschidea gura, o facea spre a pune intrebari.
Copil nepamantean, zamislit de zei si nascut din stanca, pentru eroul nostru vremea
se scurgea altfel decat pentru ceilalti oameni. Asa se facea ca in anul opt al vietii sale
Muntean era deja un zdrahon de flacau, cu plete si barba sure ca stanca, intelept si

puternic cum n-ai mai fi putut intalni altul pe lume. Destinul si-l cunostea, il aflase din
gura starostelui in chiar primul an al vietii sale si il acceptase cu seninatate, fara a pune
intrebari.
Batranul respectase intocmai poruncile primite de la Mos Timp si in fiecare vara
ducea mioarele la pascut impreuna cu Muntean, sus in munti, povestindu-i de-a fir a par
flacaului ce aflase din gura Duhului Pietrei Sacre.
Iata insa ca venise si a opta vara, cea din urma, si destinul trebuia dus la bun sfarsit.
Era pentru cea din urma oara cand tatal si fiul urcau alaturi. De-aici inainte alta urma
sa fie menirea fiecaruia dintre ei. Destinul hotarase de mult ca ei trebuie sa se desparta.
Starostele, dupa ce i-a dat ultimele sfaturi tanarului, l-a lasat singur cu mioarele,
precum fusese porunca. Prea mare lucru nu avea de facut tanarul nostru, asa ca toata
ziulica umbla si canta doine stiute de la staroste sau de la baba acestuia. Se gandea la tot
ce invatase pana in clipa aceea, si nu stia la ce-i vor fi de folos aceste lucruri, daca tocmai
isi traia ultima vara ca muritor, dupa cum ii spusese batranul. Raspunsul, insa urma sa
il afle destul de curand, pentru ca nu mai era asa de mult pana la sfarsitul verii, care
avea sa aduca odata cu sine si dezlegarea misterului. Lucrurile, insa, nu merg
intotdeauna precum ni le inchipuim
Intr-una din seri, pe cand se lasa purtat de pasi spre stana, i se paru ca aude in
jnepenis un fosnet ciudat. Parea a fi un suspin, dar putea fi si altceva.
-Oare ce-o fi? Se mira Muntean. Salbaticiunile nu se preumbla pe aceste coclauri,
altceva trebuie sa fie, isi mai spuse, si se indrepta spre locul de unde venea zgomotul.
Nu mica ii fu mirarea cand, dand crengile la o parte, vazu ce se petrece: o
preafrumoasa fata dormea, iar lacrimi amare de tristete ii curgea suvoaie pe obraji in
somnul sau zbuciumat. Muntean ramase tintuit locului de chipul neasemuit de gingas al
fetei. O privi mai multe minute in sir fara sa se indure a o treziIntr-un tarziu, se
apropie de ea si o atinse usor pe umar. Fata deschise imediat ochii, il privi uimita si, fara
sa se sperie, isi sterse cu dosul manecii lacrimile si il intreba:
-Cine este?
-Eu sunt Muntean, dar asta nu conteaza. Mai degraba eu ar trebui sa te intreb pe
tine asta, raspunse el impresionat de glasul dulce al fecioarei.
-Nu sunt decat o copila ce n-a avut noroc. M-am ratacit de grupul de vanatori alaturi
de care am pornit din satul nostru acum trei zile, pe-nserat. De azi dimineata m-am
pierdut pe aici, prin munti. Nu i-ai intalnit cumva?
-Nu, din pacate.
Muntean privea copila cu nesat si se indragostea de ea cu fiecare clipa ce trecea, intratat era de frumoasa. Intr-un tarziu, se hotari sa vorbeasca din nou:
-Din pacate, nu te pot duce in sat pentru ca pana la poalele muntelui e cale de mers
de trei zile si trei nopti, iar daca te-as indruma in ce fel se ajunge acolo, te-ai pierde
iarasi. Data viitoare s-ar putea sa nu te mai gasesc eu, ci o fiara a padurii.
Fata tresari la gandul ca ar putea ajunge hrana salbaticiunilor, dar alunga repede
din minte aceasta idee si intreba rugator:
-Atunci, ce-i de facut?
-Nimic mai simplu. Ramai alaturi de mine pana la sfarsitul verii si atunci te voi duce
eu insumi in sat. Primesti?
-Sigur ca da! Se veseli ea pe data. Dar
Muntean, beat de fericire, nu o lasa sa termine ce avea de spus.
-Trebuie sa afli ceva, Muntean!
-Ba nu trebuie de loc. Daca te-ai hotarat sa ramai, atunci nu-mi trebuie sa stiu nimic

altceva, raspunse el fara a banui catusi de putin ce amarnic avea sa se caiasca pentru
vorbele rostite. Dragostea il orbise pe data, ii cuprinsese inima si trupul, o simtea ca pe o
febra.
O data cu fiecare clipa scursa, Muntean se adancea tot mai mult in iubirea sa. Ar fi
vrut sa o aiba pentru totdeauna lange el pe frumoasa copila si nu stia ce ar putea face
pentru asta. Batranul sau parinte nu-i vorbise defel despre astfel de lucruri, n-avea ideea
cum se putea descurca. Simtea ca o indrageste aproape la fel de mult ca si pe munti,
paduri, sau ca pe parintii sai, iar in toate acestea se aduna ceea ce Muntean avea mai
sfant pe pamant. Ar fi dat orice sa o poata avea pe vecie si sa fie fericiti impreuna. Fetei
se ferise sa-i arate vreuna din trairile sale, si asta pentru ca stia din gura starostelui carei era destinul. Pe masura ce toamna era mai aproape, insa, Muntean devenea tot mai
framantat, si se gandea din ce in ce mai aprig la ceva anume. Cu orice chip trebuia sa
gaseasca o iesire.
Fata il simtea ca nu este in apele sale si deseori il intreba:
-Muntean, prietenul meu drag, te-am necajit eu, oare, cu ceva, de esti asa de
tulburat? Spune-i surioarei tale ce te framanta!
-Nu, draga copila, raspundea el repede, nu tu esti de vina, altele sunt necazurile ce le
am si nu ma poti ajuta degel, iar apoi in sinea sa: Ah, dragostea mea, dac ai sti numai cat
ma poti ajutamacar daca as sti ca iti sunt drag jumatate din cat te iubesc eu, as fi cel
mai fericit om din lume.
Numai ca urechile fetei nu auzisera niciodata astfel de vorbe din gura lui Muntean.
Vara se scursese mai repede decat ar fi crezut, ca un parau zglobiu ce alearga in vale
spre a-si intalni raul mama. Cei doi tineri stateau alatusi si, cat era ziulica de lunga, tot
radeau, cantau, dansau si alergau pe imasurile inverzite ale muntelui. Intreaga vara
paru o clipire de ochi, asa de repede trecu.
In ultima saptamana in care mai trebuiau sa stea pe munte, framantarea lui Muntean
intrecuse orice cunoscuse pana atunci. Pur si simplu, nu mai putea dormi sau minca din
cauza iubirii ce-i mistuia sufletul, asa ca, intr-un tarziu, dupa multe codeli si ezitari, isi
dadu seama ca nu are de facut decat un singur lucru. Cand intelese aceasta, fu intaia
data cand dormi bustean dupa mult timp. Mai era o singura noapte pana cand aveau sa
coboare cu turma spre sat pentru iarna. Fara sa dea nici o explicatie, Muntean lasa fata
in stana, langa foc, si porni spre Sfinx, zicandu-si:
-Nu pot trai fara ea, iar Duhul va trebui sa ma inteleaga. Am sa plang, am sa ma rog
in genunchi in fata lui si am sa-l conving de ceea ce simt. Daca altfel nu se poate, am sa-i
cer sa ma faca muritor de rand, pentru ca viata ce o traiesc nu are nici un rost departe
de ea, departe de dragostea ei.
Isi vorbi asa pana ajunse la poalele paznicului Zonei Sacre, dar la strigatul sau
disperat acesta ramase mut. Deznadajduit, Muntean cazu in genunchi. Cu fata in
tarana, spuse printre lacrimi amare:
-O, preamarite Sfinx, inlesneste-mi, rogu-te din inima, calea spre stapanul nostru,
pentru a-i cere indurarea. Simt cum am pieptul in flacari, mintea nu-mi mai e la locul ei,
trupul nu ma mai asculta. Fara iubita mea eu nu pot sa traiesc de-aici-nainte, nu-mi
ramane decat sa incerc a-mi curma zilele, dar nici macar asta voie nu am.
Din intuneric, fara nici un zgomot, aparu Mos Timp. Se opri in fata lui Muntean si
grai:
-Nu te mai plange Sfinxului degeaba, caci el nu te aude. Ai inima bolnava si n-are
dezlegare sa te-asculte. In schimb, iata-ma pe mine.

Muntean, imbratisand picioarele Duhului, planse:

-Te implor, bunul meu parinte si stapan, da-mi viata de muritor spre a putea iubi
fiinta ce inima si minea-mi stapaneste. Nu-mi trebuie nemurirea, atata vreme cat sunt
departe de frumoasa mea si nu o pot avea.
Nimic nu se citea in privirile Duhului. Ii opri cun un gest rugaciunea, apoi vorbi din
nou:
-Asculta la mine, Muntean! In noaptea aceasta vei ramane aici, langa Sfinx. Maine,
in zorii zilei, te vei inturna la stana si vei face taman cum crezi de cuviinta. Din aceasta
clipa, alegerea este a ta si numai a ta, eu mi-am ridicat mana de deasupra vietii tale.
Daca vei voi sa te intorciei bine, am sa te primesc.
vDe cum rosti ultimul cuvant, Duhul Pietrei Sacre se topi in vazduh ca prin farmec si
Muntean se trezi singur langa Sfinx. Se dezmetici intr-o clipa si, atunci, nebun de
fericire, striga in noapte de se cutremurara muntii:
-Iti multumesc! Iti multumesc! Iar lacrimile care-i siroiau acum pe fata erau de
fericire adanca. Speranta i se indeplinise, avea sa-si vada a doua zi dimineata visul cu
ochii.
Fericit Muntean, sarman Muntean
Noaptea se scuse cumplit de greu pentru eroul nostru. Muntean se foi in jurul
Sfinxului ocolindu-l de zeci de ori, nu fu in stare sa inchida ochii nici macar o clipa, iar
pe cand zorii nici nu mijisera bine, porni alergand spre fata lui draga si spre mioarele ce
asteptau in liniste coborarea din munti. Zbura parca, nu alerga, atat de dor ii era de ea.
Nici macar nu-si mai amintea ca doar cu putine ceasuri in urma renuntase la
nemurire,intr-atat de pline erau simtamintele sale. Singurul gand pe care il avea era sa
ajunga mai repede, cat mai repede, si sa imparta fericirea-i cu cea care avea sa-I devina
soata si care va sta langa el ani multi si plini de bucurii.
Mai avea putin pana la stana. Striga:
-Am venit inapoi, Dragosdar strigatul ii ingheta in piept.
Muntean ramase tintuit locului ca lovit de traznet. Din gat ii iesi mai departe o
bolboroseala de neinteles, corpul i se inmuie, un vuiet surd ii cuprinse capul.
Dar iata ce vazuse: langa foc, in loc de un singur om, erau doi. Era chiar iubita lui,
care statea in bratele unui necunoscut, sarutandu-l cu patima. Muntean nu intelegea
nimic din ce vedea, i se parea ca e un vis urat. Cand fata isi dadu seama ca cineva se afla
langa ei, se ridica si alerga spre Muntean, il lua de mana si, aratand spre necunoscut,
spuse printre suspine de fericire:
-Uite, Muntean! El este iubitul meu, cel de care m-am pierdut la inceputul verii. In
tot acest timp el n-a facut altceva decat sa ma caute cu disperare prin munti, i-a batut in
lung si-n lat, le-a invatat potecile si padurile toate, si acum m-a gasit. Dac-ai stii cat sunt
de fericita!!! Niciodata n-am mai fost asa , parca zbor.
Nici o trasatura nu se clinti pe chipul lui Muntean. Ceva cumplit se intamplase, ceva
straniu ii patrundea prin oase si-I inmuia picioarele, parca nu sange ci lesie ii curgea
prin vine. Totul era naruit acum si din nou avu senzatia ca viseaza, ca nu el era cel de
acolo, ci un alt om, oarecare. Aproape se sperie cand deschise gura sa spuna ceva si auzi
gajaitura jalnica ce-i iesise din gatlej. Isi drese glasul si, intr-un tarziu, cu un efort
puternic, reusi sa ingaime:
-Bine, dar niciodata nu mi-ai spus
Fata nu-l lasa sa termine si, luandu-i vorba din gura, zise:
-Am incercat sa-ti spun asta chiar din prima zi, atunci cand m-ai gasit dormind. Iti
mai aduci aminte?
Muntean nu raspunse. Era prea tarziu pentru el. Tot fata continua:
-Iti multumesc din suflet, Muntean, pentru ceea ce ai facut. Niciodata nu-ti voi putea

arata intr-adevar cat iti sunt de recunoscatoare. Daca nu erai tu, as fi murit in padure
fara a-l mai putea vedea vreodata pe iubitul meu si nici nu i-as mai fi putut fi mireasa,
pentru ca imediat ce vom ajunge in sat ne vom casatori. Fericirea noastra tie ti-o
datoram, Muntean, iar pentru acest lucru iti vom fi pururi indatorati. Iti multumim din
inima, Muntean! incheie ea, prinzandu-l de maini.
Atingerea sa, care parea binecuvantata pana atunci, nu facu de asta data decat sa
sporeasca durerea tanarului. Fara sa stie prea bine daca era chiar el cel care vorbea,
Muntean grai catre cei doi tineri ce-I avea in fata:
-Fiti fericiti, prieteni, traiti ani multi impreuna si numai in bucurii sa va scaldati. Eu
sunt cel care va ramane dator pentru cele invatate. Bunaoara, luati turma mea de
mioare drept cadou de nunta. Mie nu-mi mai este de trebuinta. Mergeti in pace, aveti
grija de voi si fiti fericiti!
-Multumim din suflet, bunule Muntean, spusera ei, il imbratisara si pornira la vale
inconjurati de mioare.
Mai privira o data spre binefacatorul lor, ii facura din departare, de data aceasta,
semne prietenesti cu mainile, apoi se dusera, unul in bratele celuilalt, pentru totdeauna.
Ceva se rupse in sufletul lui Muntean dar nu-si dadu prea bine seama ce.
Cand s-au indepartat destul de mult, astfel incat sa nu-i mai poata vedea, Muntean,
fara graba, s-a asezat pe o piatra lasandu-si privirile sa se piarda in zarea in care
disparuse singura lui iubire. Fara sa fi stiut, se asezase chiar pe piatra din care se
nascuse el cu opt ani in urma. Destinul sau sacru era pe cale sa se intample.
A stat nemiscat, fara sa tresara, pana ce a trecut toamna, iar iarna si-a asezat mantia
alba de omat peste el. A venit apoi primavara, inca o vara, a mai trecut si toamna peste
munti, iar iarna urmatoare l-a prins la fel de nemiscat, asa cum il lasase. Fara sa-si dea
seama, se transformase intr-o stana de piatra cu privirile pierdude pe vecie in zarile
necuprinse. Devenise nemuritor, intrase inapoi in mantia de granit care-i daduse candva
nastere si care-l chemase indarat la ea. O parte a fetei ii imbatranise de tot, iar cealalta ii
ramasese la fel de tanara ca atunci cand iubita lui se pierduse de-a pururi in zare. Stia sa
rada si sa planga in acelasi timp.
Desi secole s-au scurs peste el, si astazi Muntean asteapta la fel de nemiscat
intoarcerea tinerei fete cu turma la pascut. Dar cum aceasta nu mai vine, Muntean sta si
priveste, ducandu-si peste veacuri menirea de aparator al Pietrei Sacre si al Muntelui
Ascuns. Niciodata, poate, nu se va mai scutura de haina-i de piatra, ramanand in
eternitate sub mantia sa, afara doar de clipele in care destinul Dacilor Liberi va avea
nevoie de el.
Raspunsul adevarat il veti afla, dar aceasta este o alta poveste, iar voi nu aveti de
facut altceva decat sa cititi mai departe pentru a afla ce s-a mai petrecut.