Luceafarul

Mihai Eminescu

Capodopera "Luceafarul" a fost publicata in 1883, in

Almanahul Societatii "Romania Juna", fiind apoi reprodusa in
revista "Convorbiri literare".
Poemul este inspirat din basmul romanesc "Fata in
gradina de aur", cules de Richard Kunisch. Acest basm
infatiseaza povestea unei fete de imparat care traieste intrun castel singuratic si este iubita de un zmeu. Un muritor o
rapeste, iar zmeul gelos porneste in cautarea celor doi
muritori pe care ii va ucide, strivindu-i sub o bucata uriasa
de stanca.
In prima varianta versificata, Eminescu respecta
subiectul basmului, dar modifica finalul: zmeul nu-i va mai
ucide, ci ii blesteama, condamnandu-i la nemurire, adica las
propria lui conditie.
Intre 1880 si 1883, poemul este prelucrat in cinci
variante succesive, iar varianta finala este numita
"Luceafarul".
1.Textul este o sinteza lirico-epico-dramatica, o
alegorie pe tema romantica a geniului in lume, ceea ce
inseamna ca povestea imposibila de iubire, personajelesimboluri, relatiile dintre ele sunt, de fapt, o suita de
personificari, metafore ce transfigureaza idei, conceptii,
atitudini, izvorate dintr-o meditatie asupra omului superior,
vazut ca o fiinta insingurata si nefericita, opusa omului
comun prin structura si destin.

Aceasta viziune romantica, idealista despre lume este

influentata de filosofia lui Schopenhauer, de unde Eminescu
a asimilat si a transformat in simboluri lirice antinomiile
dintre geniu si omul comun, cere se afla in sfere diferite, dar
tocmai din aceasta cauza se atrag, aspira unul spre celalalt.
2. Tema poemului este romantica: problematica
geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea.
Apar, de asemenea, motivele literare: luceafarul,
noaptea, visul, oglinda.
Aceasta tema este puternic creionata in primul tablou
al poeziei, in care apare conditia geniului neinteles, strain:
"Desi vorbesti pe inteles, eu nu te pot pricepe". Totodata, in
cel de-al treilea tablou, momentul in care luceafarul se duce
la Demiurg pentru a cere "o ora de iubire" si refuzul acestuia
simbolizeaza creatia divina desavarsita data o data pentru
totdeauna: " Noi nu avem nici timp, nici loc, / si nu
cunoastem moarte".
3. Titlul este tematic, trimitand la tema romanica a
geniului neinteles. Luceafarul simbolizeaza fiinta de
exceptie, cu o imensa capacitate de iubire, daruire,
transfigurare. De asemenea, Luceafarul este si un duh al
mitologiei romanesti, un zburator, o divinitate noctura, cu
existenta in plan virtual. Luceafarul este un astru, punct de
lumina ce "rasare si straluce".
Din punct de vedere al compozitiei, poemul este o
succesiune de tablouri, structurate pe planuri antitetice:
terestru-cosmin, uman-fantastic. Preambulul surprinde
infiriparea idilei dintre luceafar, ca entitate superioara
stralucitoare, dar care aspira la fericirea prin iubire, si fata de
imparat, care are aspiratii ce depasesc conditia ei de
pamanteana. Portretul fetei este realizat la superlativ,
relevand dorinta de puritate si de unicitate a fiintei iubite,

care este comparata cu "fecioara intre sfinti /si luna intre

stele."
Imaginea Luceafarului este realizata in mod indirect
prin oglinda si in vis, sugerand dimensiunea fantastica, dar si
motivul "gasirii dublului". Capabil de sacrificiu si de a-si
depasi sfera, Luceafarul se intrupeaza de doua ori: in inger,
apoi in demon; de fiecare data din elemente naturale
antinomice: Cer si Mare, Soare si Noapte. Portretul lui este o
descriere misterioasa a unui "mort frumos cu ochii vii", o
imagine luciferica, care trezeste in sufletul fetei atat atractie,
cat si sentimentul ca este strain si neinteles: "Desi vorbesti
pe inteles,/ eu nu te pot pricepe". Chemarea ei in lumea lui
este perceputa de tanara ca o eventuala pierdere a unicei
vieti ce i s-a dat, ceea ce ea refuza.
Daca acest prim tablou este terestru si cosmic, uman si
fantastic, in tabloul al doilea este creionat portretul lui
Catalin, "viclean copil de casa, cu obrajei ca doi bujori", toate
elementele de portret, sugerand omul comun. Este de
remarcat antiteza fata de portretul luceafarului. Pentru a
sugera compatibilitatea din acest cuplu, fata de imparat
dobandeste un nume de simetrie, Catalina. Acest tablou este
in totalitate terestru si seamana prin motivele literare cu
idilele eminesciene de tinerete: cadrul de natura, scenariul
gesturilor de tandrete.
Al treilea tablou se desfasoara doar in planul cosmic;
este realizata prima descriere a calatoriei luceafarului spre
Demiurg. Dialogul cu Demiurgul, caruia luceafarul, numit
acum Hyperion, ii cere renuntarea la nemurire, in schimbul
unei "ore de iubire", se constituie intr-un adevar dureros
despre conditia umana trecatoare ("ca valurile"), care este
supusa soartei si este luminata doar de speranta. Hyperion,
simbol al geniului, este capabil de sacrificiul suprem pentru a
accede la fericirea prin iubire: "Reia-mi al nemuririi nimb/ si

focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de

iubire". Refuzul Demiurgului simbolizeaza creatia divina
desarvarsita realizata o data pentru totdeauna. In schimb,
Demiurgul ii ofera intelepciunea, harul artistic ("glasul lui
Orfan"), puterea si dreptatea, imparatia pamantului, "dar
moartea nu se poate".
In cel de-al patrulea tablou, este prezentata invitatia
Demiurgului, ca Hyperion sa o priveasca pe cea pentru care
era dispus sa se sacrifice. Astfel, se dezvaluie imperfectiunea
fiintei umane, versatilitatea Catalinei, ceea ce provoaca o
mare dezamagire de catre fiinta iubita, ispitita de
promisiunile tanarului versat. Tabloul devine impletirea
planului terestru cu cel cosmic, pentru ca "personajele" sunt
simboluri ce apartin acestor doua planuri.
Versurile finale sunt o exprimare dramatica a deziluziei
si a insingurarii, izolarii in lumea abstracta, rece: "Ce-ti pasa
tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?"; "Ci eu in lumea mea
raman/ Nemuritor si rece". Aceste versuri reprezinta un
repros la adresa incapacitatii ei de a se inalta in lumea lui
superioara. In antiteza cu "cercul stramt", lumea limitata a
chipurilor de lut, se afla lumea lui "nemuritoare si rece",
posteritatea numelui, dobandita prin valoarea operei, iar
raceala este detasarea superioara a resemnarii eului liric, a
sentimentului de izolare.
Finalul poemului este aforistic, tot poemul avand un stil
sententios, gnomic, pentru ca abunda in exprimarea unor
adevaruri cu caracter de generalitate. Una dintre sursele
farmecului limbajului este proprietatea termenilor ("cuvantul
care exprima adevarul") ; de asemenea, muzicalitatea
inconfundabila (Tudor Vianu) care este rezultatul alternantei
rimei masculine cu sonoritatea rimei feminine, ceea ce da
senzatia de o continua inaltare si cadere, ce coexista in viata
omuluisi care este in consonanta cu insasi substanta acestui

poem al opozitiilor. Limpezimea clasic este o alta

particularitate de stil si este "rezultatul scuturarilor de
podoabe stilistice", ceea ce confera sobrietate, compatibila
cu gravitatea eului liric eminescian.
In opinia mea, poemul "Luceafarul" de Mihai Eminescusinteza a operei poetice eminesciene- armonizeaza teme si
motive omantice, atitudini romantice, elemente de imaginar
poetic si procedee artistice cultivate de scriitor.
In concluzie, "Luceafarul este o sinteaza a categoriilor
lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a produs
mai inainte." (Tudor Vianu).