RECENZII CARTI DE ANDREEA TOMA

De-as gasi un om nesupus patimei, l-as aseza in inima inimii mele!

"Pontiful" este al treilea roman sub semnatura lui Henriette Yvonne Stahl pe care
il citescsi de aceasta data, am ramas profund impresionatapoate si povestea
are un rol, dar ceea ce face ca aceasta carte sa fie una desavarsita este stilul
sublim in care scrie autoareao perfectiune, o candoareceva de nedescris
cum as putea descrie stilul sau unic? Ramai aproape fara cuvinte citind, fiecare
fraza, fiecare idee produce exaltare, ca sa folosesc un termen atat de folosit de
dansa. Nu doar impresioneaza, ci aproape ca te subjuga prin forta cuvintelor, prin
profunzimea ideilor exprimate. Influenta filosofiei asupra acestei opere este
evidenta.

Ma intreb cum de nu este mai mult cunoscuta aceasta autoare, caci fara indoiala
merita un loc de frunte in literatura noastrao carte superba, scrisa superbSi
eu pot spune atat de putine despre eaintr-un fel, imi aminteste de Adam si Eva
lui Rebreanu, prin tema metempsihozei (adica a reincarnarii)dragostea impinsa
spre absolut, spre perfectiune, spre intensitati ce depasesc sfera umanuluiideile
nu pot fi decat profundeiar personajele cu atat mai neobisnuitedat fiind ca
eroina principala este o scriitoare, adesea am avut tendinta de a o confunda cu
insasi autoareacel asupra caruia se revarsa aceasta dragoste de neinteles este
un doctor cel putin ciudat, care vindeca prin hipnozatocmai aceasta ciudatenie,

ce imprima privirii sale un aer translucid, este cea care sadeste in mintea eroinei
ideea predestinarii, a reintalnirii dupa mii de ani si alte vieti traite.

Trecand peste toate convenientele, ea se lasa inrobita de aceste sentimente ce ii

macina existentazile si nopti de asteptare, de visare

Cum va decurge aceasta iubire stranie si subjuganta? va las pe voi sa

descoperitivor fi impartasite trairile eroinei, va fi ea recunoscuta de cel iubit sau
va parea doar o minte nebuna de prea multa dragoste?
Satra, de Zaharia Stancu- O carte cu adevarat impresionanta
Am inceput saptamana fara chef de scris...dar cu un urias chef de citit. Atat de
tare m-a prins cartea ce am inceput-o in week-end, ca nu m-am mai putut
desprinde de ea in clipele libere.
Rareori mi s-a intamplat asta, trebuie sa recunosc...au mai fost carti teribil de
captivante si interesante, dar cu aceasta nu se pot compara, pentru ca
intensitatea tensiunii rezida in cu totul alte motive, registrul imagistic si cel
emotional au alta factura, e ceva diferit si nu captivant, caci acesta e un cuvant
prea modern si poate chiar nepotrivit cu ansamblul acestei carti de o frumusete
indescriptibila.

Tiganii din Satra lui Zaharia Stancu sunt atat de diferiti

de tiganii din zilele noastre. Te fascineaza si ii indragesti, iti starnesc admiratia,
dar si mila pentru destinul potrivinic ce li s-a harazit. Strasnici pastratori ai legilor
lor stravechi, ei traiesc intr-o lume a lor, aparte de restul societatii. Razboiul insa
are ceva cu ei, desi ei nu au nimic cu razboiul. Calatoria lunga si vitrega

catre acolo este atat de bine descrisa incat simti cum pasesti deopotriva cu satra
pe drumul nesfarsit si pustiu.

Tensiunea creste continuu, accentuata de fiecare data cand conducatorul satrei,

Him basa, simte in privirile soldatilor cum acestia "se uita la el si la ai lui intocmai
ca la niste morti". Aceasta frantura, repetata adesea pe parcursul romanului,
inteteste zbuciumul interior al bulibasei, dar si al cititorului. Si alte fraze, alte
descrieri, se repeta de mai multe ori, intensificand senzatiile si accentuand
tragismul povestii.

Satra devine o entitate distincta ce inghite destinele individuale ale oamenilor

oachesisau poate dramele fiecaruia dintre ei atenueaza in oarece masura
destinul tragic al satrei. Victime ale unei istorii nedrepte, oamenii satrei se
indreapta in necunoscut, fara sa stie ce soarta ii asteapta. Siliti sa lupte pentru
supravietuire in conditii mizere, umilitoare, greu de suportat chiar si de catre
nomazi, isi parasesc treptat principiile, mare parte din ei se sting, spre
dezamagirea lui Him basa, care isi vede satra cum, incet, se destrama.

Dincolo de drama satrei se desfasoara dramele personale, conflictele individuale,

dragostea, deopotriva cu moartea, fiind si de aceasta data temelii ale existentei
umane, aproape indisolubile. Interesante sunt si regulile ce privesc cuplul,
orgoliul barbatului, ce nu poate trece peste anumite aspecte, nici chiar atunci
cand femeia nu este catusi de putin vinovata.

Autorul reuseste sa te tina cu sufletul la gura, te introduce in atmosfera si apoi te

prinde acolo, facandu-te sa simti pulsul razboiului ce ameninta din toate partile,
pericolul ce pandeste la orice pas, te face sa percepi gheara mortii intinsa asupra
satrei. Cartea iti patrunde atat de adanc in suflet si in minte, senzatie accentuata
de frazele ce se repeta, incat te simti chiar acolo, asistand nu doar de pe
margine, ci chiar din mijlocul evenimentelor, la toate intamplarile.

Ce cred oamenii oachesi despre viata, despre moarte, despre iubire, despre
timp?...interesante conceptii, izvorate din minti nescolite.
Mi-au ramas in minte franturi de fraze, si ma trezesc ca le repet fara sa stiu de
ce.

Cat priveste finalule atat de deschis, incat te incearca dezamagirea si

sentimentul unei povesti neterminate. Ai vrea sa stii ce s-a intamplat cu satra, si
cauti undeva, cumva, orice indiciu, poate o alta carte care sa iti raspunda.

Ultima pagina n-am citit-o ca fiind ultima, eram convinsa ca mai urmeaza ceva,
nu putea sa se sfraseasca atunciintorcand pagina, am simtit un gol la fel de
patrunzator ca golul ce se asternea pe ea. Oare ce s-o fi ales de satra?

Un singur indiciu ne lasa autorul, si acesta se afla chiar la inceputul cartii, inainte
de a incepe naratiunea propriu-zisasperanta intr-un final macar in mica parte
fericit, o scurta aluzie privind destinul final al satrei.
Madona cu trandafiri- G.M. Zamfirescu

Diferit de Maidanul cu dragoste, poate cel mai cunoscut roman al autorului, ce

mi-a placut foarte mult, Madona cu trandafiri, roman de debut, mi-a amintit intr-o
oarecare masura de Caragiale. Si nu prin limbaj, ci prin atmosfera provinciala,
situatiile comice si uneori tragi-comice. Fara a se putea spune ca ar fi o imitatie a
stilului lui Caragiale. Nu, nici vorba, caci asemanarile nu vizeaza intregul roman,
ci doar anumite aspecte care, desi constituie o buna parte, nu reprezinta esenta.
Imbinarea dintre tragedia mortii Madonei cu trandafiri si personajele ilare, cu
comportamente bizare si total nepotrivite cu situatia realizeaza latura comica a
cartii.

Locuitorii oraselului de provincie in care si-a petrecut aceasta ultima perioada a

vietii, nefericita de altfel, dau interpretari care mai de care mai fantasmagorice
actului sinucigas al acesteia, minimalizand prin verva lor tragicul momentului.
Inmormantarea la care orasenii de rand nu au acces devine pretext pentru un
spectacol grotesc pus la cale de provincialul cu aspiratii de nobil Manaila.
Interesant este acest personaj si pentru snobismul sau, caci, dorind sa-si
depaseasca statutul de simplu provincial, face mare caz de relatia de amicitie cu

Octav, ziaristul de la centru, amic intim, subliniind de cate ori are ocazia aceasta
legatura care, in opinia sa il ridica undeva deasupra celorlalti. De la centru, adica
din capitala, expresie folosita intr-o atitudine de ridicare in slavi a apartenentei la
marele oras.

In contrast cu acest circ al orasenilor din paturile mai de jos se situeaza pasajele
meditative ale lui Octav, care, marcat de pierderea iubitei, trece printr-o
tulburatoare explozie de revelatii privind iubirea sa, viata sa si sensul acesteia.
Desi combinatia acestor doua stiluri creaza o discordanta, eu am receptat-o intrun mod placut. Poate aceasta discordanta confera farmecul romanului.
Octavian Paler- Viata pe un peron

Pana acum nu citisem nimic de Octavian Paler, dar

intentionam sa o fac la un momentdat. Impulsionata fiind de un coleg de
blogosfera, Florentin, care citea Desertul pentru totdeauna, am cumparat o carte,
alta decat cea mentionata. Asa a ajuns pe raftul meu Viata pe un peron. N-a
trecut mult si, desi mai asteptau la rand multe altele, curiozitatea sau poate
altceva m-a determinat sa o aleg pe ea spre a o citi.

Dupa o carte politista, citita cu sufletul la gura, pe nerasuflate, perspectiva unei

carti mai serioase, ce se citeste pe indelete, se arata interesanta. Caci asa as
putea cataloga in cateva cuvinte aceasta carte. As putea spune ca este o
adevarata meditatie asupra destinului uman, cu o bogata incarcatura simbolistica
si multe, multe idei. Idei pe care nu le-ai rostit poate nici in gand, dar, citindu-le,
iti dai seama ca ele zaceau de fapt acolo, asteptand sa fie descoperite.

Toate ideile si intamplarile relatate provin din amintiri. Prezentul din carte este
oarecum pustiu. Amintirile insa sunt tot atat de ciudate sau poate mai ciudate
decat situatia in care se afla personajul- narator, un personaj fara nume, dar ce
importanta are numele, cand in locul sau ar putea fi oricare dintre noi. Si el, ca si
fiecare dintre noi, a fost si este macinat de pasiuni, de slabiciuni, inerente de
altfel omului obisnuit, de teama, dar insotit deopotriva de speranta.

Citindu-l pe Paler am simtit nevoia unei cafele delicate sau a unui ceai aromat
baut in tihna dintr-o ceasca de portelan, dantelata. Cuvintele sale se cereau
insotite astfel, disecate astfel, sorbite picatura cu picatura. Si nu doar atat. O
nevoie acuta de a pune mana pe un creion, spre a sublinia atatea si atatea fraze
si-a facut simtita prezenta inca de la inceput si m-a insotit pe intreg parcursul
lecturii.

In urma cu un an, o astfel de lectura probabil ca m-ar fi plictisit, caci nu

evoluasem suficient pentru a putea incerca o carte atat de profunda. Cred ca e
nevoie sa parcurgi niste pasi si in privinta cartilor. Nu consider ca am atins cea
mai inalta treapta, dimpotriva, cred ca mai am multe de citit pana acolo. Si,
poate, as avea nevoie de mai multa experienta spre a intelege pe deplin aceasta
carte sau, mai bine spus, o astfel de carte.

Viata pe un peron nu o pot povesti, pot doar sa va descriu ce mi-a transmis,

trairile ce mi le-a imprimat pe parcursul lecturii. Si faptul ca m-a impins spre
meditatie, ca m-a determinat sa gandesc dincolo de ceea ce este scris, atesta
valoarea sa incontestabila.

Vine un moment in care incepi sa citesti cartile la nivelul ideilor, dincolo de cadrul
faptic. Viata pe un peron e una dintre cartile pline de idei, una din cartile pe care
nu le poti citi fara sa gandesti in acelasi timp. Si totusi, nu e o lectura greoaie, am
fost surprinsa sa constat asta. Stilul lui Octavian Paler imi pare a fi unic, cel putin
eu nu am citit nimic asemanator pana acum. Cu siguranta nu va fi ultima carte a
sa ce imi pica in mana.