Sunteți pe pagina 1din 3

LUCEAFARUL

Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european prin temele i motivele creaiei sale,
prin interesul acordat filonului folcloric, dar i prin inepuizabila imaginaie, prin inadaptarea de tip superior
care l proiecteaz n lumile compensatorii ale visului sau n spaiile unei naturi edenice.
Luceafarul apare in 1883, anul de maxima stralucire, dar si moarte spirituala, in Almanahul Societatii
Academiei Social Literare Romania Jun. Are ca sursa de ispiratie doua basme: Miron si frumoasa fara
corp, Fata in gradina de aur, culese de germanul Richard Kunish si publicate in jurnalul sau de calatorie prin
rile romane. O prim variant versificat a basmului Fata in gradina de aur dateaza din 1874, dar mai
exist inc patru versiuni autonome.
Din basm, Eminescu a nlturat finalul ce nu corespunde condiiei superioare a geniului.
Opera este un poem epico-lirico-dramatic ce apartine liricii mtilor si dezvaluie prin resursele
imaginarului artistic apartenenta poetului la romantism. In acelasi timp, Luceafarul este si un poem alegoric
pe tema omului de geniu.
Complexitatea este evident si la nivel tematic. In principal, este tratat tema conditiei omului de geniu,
care este prin excelen romantic. Eminescu dezvolta aceasta tem din perspectiva filosofiei lui
Schopenhauer: din cauza conditiei sale superioare, care il sustrage mecanismelor oarbe ale voin]ei de a
exista, geniul are alte preocupari dect omul comun. Poemul lui Eminescu are ca tema drama geniului, prins
intre destinul sau creator, impus de condiia lui superioar, si fascinaia pe care o exercita asupra lui mirajul
fericirii pamnteti, care ine de statutul existenial al oamenilor obisnuii.
Marea tem romantica a iubirii imposibile se concretizeaza in Luceafarul sub forma iubirii dintre doua
fiine care apartin unor planuri cosmice diferite, unul pamntesc i uman, altul uranian. Din perspectiva
invtaturilor gnostice, Hyperion este un eon, adica un intermediar intre planul uman si cel divin, care intra sub
puterea de fascina]ie a planului cosmic inferior, indragostindu-se de o muritoare.
Ca motive regasim aproape toate motivele eminesciene : marea, castelul, visul, oglinda, codrul, stelele,
cerul, luna, haosul,cltoria intergalactica, teiul.
Structural, poemul contine 98 de strofe. Ampla construcie se dispune n patru tablouri construite pe
ideea de cuplu i alternana spatiilor.
Partea I debuteaza cu formula tipica a spaiului romanesc ce fixeaza un timp nedefinit, vag (illo tempore):
A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata.. Cadrul abstract este umanizat .Portretul fetei de imparat
sublineaza unicitatea si superioritatea acesteia. La indivizii superiori semenilor apare aspiratia spre absolut.
Dorina de confruntare cu ilimitatul se naste din contemplarea spaiilor infinite (marea i cerul).Fata e
nftisata in spatii de trecere: fereastra, patul. Intlnirea cu Luceafarul are loc in spaiul oniric, fiind mediat
de oglind. Oglinda o reflect pe ea, dematerializand-o. Pentru el, comunicarea n plan real ar insemna un
inceput de moarte. Dup formulele magice, incantatorii ale fetei au loc epifaniile antonimice ale Luceafarului.
Fiecare dintre ele se bazeaza pe o serie de opozitii si antinomii.
Ingerul nascut din MARE si CER vine din adancul MARILOR i tot acolo ii cheam i iubita. Demonul
este fiul SOARELUI si al NOPII si vine din naltul CERULUI. i cheama iubita in cer.
Fiecare chemare a sa este refuzat pentru c fata simte incompatibilitatea de esen dintre ea si el.
Aceasta incompatibilitate este tradus prin starea de rceala sau de cldura excesiva pe care fiina sa o
transmite.
Tabloul al II-lea aparine spatiului uman-terestru.Chiar daca cronotopul este de poveste, el pare real prin
teluricul su. Fata i-a pierdut unicitatea, a intrat in categorie, dobndind un nume, Ctlina,care este
femininul numelui eroului. Ea este acum pmntean,seamn cu Ctlin
te-ai potrivi cu mine. Ctlin are natur terestra (viclean copil de casa, Baiat din flori si de pripas/Dar
indrazne cu ochii); el este natura instinctuala,adica multiplicitate.
Abordnd-o pe Ctlina, i incearc norocul; din perspectiva lui iubirea e un joc care se nvat. Apare
binecunoscutul ritual erotic din idilele lui Eminescu (chemarea,ademenirea).
Ctlin devine serios atunci cnd se exprim pe sine, iar Ctlina rmne cu aspiraia spre inalt.
La finalul tabloului, cuplul se realizeaza, semn c ntre indivizii de acelai fel relaiile se stabilesc cu
repeziciune.
Tabloul al III-lea aparine spatiului universal-cosmic. Prezint cltoria interspaiala si interogativ a
Luceafarului. Este o cltorie regresiv, spre origini, o cltorie de auto-cunoatere.

Zona descrisa este una prespa]iala i pretemporal. Haosul e stpnit de groaza propriului vid, a golului
din nceputuri. El devine Hyperion (pe deasupra mergatorul). Dupa Hesiod, Hyperion este unul dintre titani,
divinitate subolimpica, fiu al cerului, tat al soarelui i al lunii. Dupa Homer este soarele insusi. Demiurgul
este creatorul universului, infatisat in acest spatiu originar, semn c ntreaga coeren a cosmosului este
opera sa. Haosul este prima treapt a cosmogoniei, caracterizat prin 6ntuneric adnc, mare primordial i
lumini izvornde. Puncte de reper nc nu exist pentru ca timpul i spaiul nu s-au nscut nc. Distanele
se msoara n ani lumina .
Insi rtcirea regresiv a Luceafrului se desfaoara sub imperiul luminii un fulger nentrerupt.
Cererea lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire este respinsa de creator. El este de esen divina, face
parte dintr-o ordine prestabilit. Acceptndu-i cererea, demiurgul s-ar nega pe el insui. Acesta i ofera in
compensaie ipostaza titanic, speculnd natura sa dual (geniu pasiv-titan activ). Puterea de a schimba prin
fapte i cuvnt lumea are la rndul ei mai multe materializri (regal -ti dau Pamantul n bucti,
neptunic-ti dau catarg lng catarg sau orfic-poetica S dau glas acelei guri ce dup-a ei cntare). n
acelasi timp, demiurgul il face s neleag incompatibilitatea de esen ntre lumea lui i lumea finit a
muritorilor. Hyperion este o intruchipare a gndirii ce susine lumile n fiin.Aspiraia lui spre lumea uitrii
este zadarnic.
Partea a IV-a este construit simetric fa de prima, prin interferenele celor doua planuri: terestru i
cosmic. Cele dou planuri, universal-cosmic si uman-terestru, se intlnesc pentru a se desprti poate pentru
totdeauna. In partea de inceput a tabloului este evocat spatul terestru, cu imagini specifice universului teluric
eminescian. Din locul lui menit din cer, Luceafarul contempla Pmntul.In locul castelului este infatiat codrulo pdure de tei narcotizant.In acest cadru evolueaza cuplul de indragostiti Catalin-Catalina. Chipul fetei a
devenit chip de lut si si-a pierdut numele. Adresandui-se cu apelativul chip de lut el nu insulta ci doar ii
sublineaza conditia finita, muritoare. Cercul strmt sugereaza nevinovaia limitei. Fata rmne cu aspiraia,
chemandu-l s i lumineze norocul pentru c muritorii au stele norocoase : Cobori in jos, luceafar
blnd,/Alunecnd pe-o raz,/Patrunde-n codru i in gnd,/Norocu-mi lumineaz ! . Luceafrul se izoleaz n
nemurire i rceal. Unicitatea rmane atributul lui si numai al lui. El se descoper prizonier al eternului
monolog. Repaosul, vremelnicia i moartea nu-i pot fi date lui Hyperion.
Farmecul limbajului poetic eminescian este n consonan cu micarea ideilor i tumultul
sentimentelor.
Antiteza dintre planul terestru si cel cosmic e sugerat la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel
major, realizat prin distribuia consoanelor si vocalelor.
Muzicalitatea elegiaca, mediatativa, este data si de particularitatile prozodice: masura de 7-8 silabe,
ritmul iambic, rima incruciat; sunt prezente asonantele si rima interioar (una-luna,zare-rasare,plec-imple).
La nivel morfologic, dativul etic si dativul posesiv sustin tonul de intimitate. Interjectiile, in dialogul
Catalin-Catalina: mri,ia i abundenta verbelor la imperativ n strofele ce constituie chemarile fetei,
marcheaz adresarea direct: cobori, patrunde, lumineaza. Verbele la perfect simple i conjunctiv din
tabloul al doilea susin oralitatea stilului, vorbirea popular se fcu.
Formele arhaice ale unor verbe accentueaz atmosfera fabuloasa specific basmului:Si apa unde-au
fost czut..
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar si a antitezei intre omul de geniu si oamenii
comuni, antiteza care apare si in discursul Demiurgului: Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi
un avem nici timp,nici loc,/Si un cunoastem moarte.
Prezenta metaforelor, mai ales n primul tablou, in cadrul dialogului dintre Luceafar si fata de imprat,
accentueaz ideea iubirii absolute ce se cere eternizat intr.-un cadru pe msura: palate de margean,
cununi de stele. n portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice: Venea plutind in
adevar/Scaldat in foc de soare.
Att de deosebite n esena lor, condiia geniului si conditia omului comun se dovedesc ns deopotriv
de tragice, i unul i cellalt sunt condamnai s rmna egali cu ei inii. Lumea creatorului este lumea
moart a spiritului, el nu are acces la experiena iubirii, nici nu poate rspunde la chemarea aproapelui, este
grandios i eroic prin gestul auto-asumrii, dar inuman, n timp ce individul comun nu se poate bucura pe
deplin de miracolul clipei, aspind permanent spre un orizont de existen superior care i rmne insa
inaccesibil. In felul acesta, Luceafarul este nu o alegorie despre destinul geniului ci infinit mai mult, o

meditaie despre condiia omului in general, surprins n diversele lui ipostaze, de la omul natural, n
consonan perfecta cu universul fizic, i pn la geniu.