CAPITOLUL 3

I. Mecanisme internaŃionale regionale de protecŃie şi

promovare a drepturilor omului.

1. Consiliul Europei şi ideea statului de drept

Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949, la Londra este

organizaŃia interguvernamentală regională al cărei scop este să
realizeze o uniune mai strânsă între membrii săi, în vederea
“promovării şi protejării idealurilor şi principiilor care
constituie patrimoniul lor comun şi favorizării progresului lor
economic şi social, cu deosebite prin apărarea şi dezvoltarea
drepturilor omului şi libertăŃilor fundamentale”73. Statele
fondatoare ale acestei organizaŃii au fost: Marea Britanie,
FranŃa, Belgia, Danemarca, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda şi Suedia la care s-au adăugat Grecia, Turcia,
Islanda, R.F. Germania, Austria, Cipru, ElveŃia, Malta,
Portugalia, Spania şi alte state, iar în ultima perioadă Ungaria,
Polonia, Letonia, Estonia, Slovenia, Cehia, Bulgaria şi
România. Ca urmare a primirii succesive de noi state, în
decursul anilor, Consiliul Europei a ajuns, în prezent, la 32 de
73
Ion Diaconescu, Op.cit., p.169; Thomas Buergenthal, Renate Waber,
Dreptul internaŃional.
48
state membre a acestui mecanism internaŃional de protecŃie a
drepturilor omului.
Statutul Consiliului Europei prevede o serie de condiŃii
pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să devină
membre ale acestei organizaŃii.74 Potrivit art.3 alin.1, “Fiecare
membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile
statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană
aflată sub jurisdicŃia sa trebuie să se bucure de drepturile şi
libertăŃile fundamentale ale omului”. În alineatul 2 al aceluiaşi
articol se precizează că “Fiecare membru se angajează să
colaboreze în mod sincer şi efectiv în realizarea scopului
Consiliului”.
Calitatea de membru al Consiliului Europei o poate
dobândi orice stat, care este considerat că este în măsură să se
conformeze prevederilor statutului şi care are voinŃă de a le
realiza în practică.
După prăbuşirea regimurilor comuniste din centrul şi
estul Europei, Consiliul Europei a hotărât crearea statutului de
invitat special pentru Ńările din Europa centrală şi de est.
România a beneficiat de statutul de invitat special la 1 februarie
1991, iar la 28 septembrie 1993 a dobândit calitatea de membru
cu drepturi depline al Consiliului Europei. În prezent, statutul
de invitat special îl au următoarele Ńări: Albania, Belarus,
CroaŃia, Letonia, Macedonia, Republica Moldova, Rusia şi
Ucraina.
Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei îşi
are izvorul juridic în două tratate: ConvenŃia Europeană a
Drepturilor Omului şi Carta Socială Europeană. ConvenŃia
garantează drepturi civile şi politice de bază, iar Carta statuează
un catalog de drepturi economice şi sociale. Ambele tratate

74
Aurora Ciucă, ProtecŃia internaŃională a drepturilor omului, Editura
Sanvraly, Iaşi, 1998, p.128.
49
stabilesc cadrul instituŃional pentru supravegherea respectării
obligaŃiilor asumate.
Pentru îndeplinirea menirii sale, Consiliul are două
organe principale şi anume; 1) Comitetul de Miniştri şi
Adunarea Parlamentară, asistată de Secretariatul consiliului.
Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea
Adunării Parlamentare, sau din proprie iniŃiativă, măsurile
adecvate pentru a promova scopul Consiliului Europei.
Concluziile Comitetului de Miniştri pot îmbrăca forma
unor recomandări adresate guvernelor Ńărilor membre. De
asemenea, Comitetul poate invita guvernele Ńărilor membre să
informeze asupra măsurilor luate cu privire la recomandare.
Comitetul de Miniştri este competent să emită decizii cu
caracter obligatoriu cu privire la toate problemele legate de
organizarea şi aranjamentele interne ale Consiliului Europei.
La fiecare sesiune a Adunării Parlamentare, Comitetul
Miniştrilor va prezenta rapoarte asupra activităŃii sale.
RezoluŃiile Comitetului de Miniştri în chestiunile importante
sunt luate cu unanimitatea voturilor exprimate.
Adunarea Parlamentară este organul deliberat al
Consiliului Europei şi dezbate acele probleme care sunt de
competenŃa sa, conform Statutului. Adunarea prezintă
concluziile sale Comitetului de Miniştri sub formă de
recomandare.
Adunarea Parlamentară este compusă din reprezentanŃi
ai fiecărui stat membru, aleşi de către Parlamentul său, dintre
membrii acestuia. Fiecare reprezentant trebuie să aibă
naŃionalitatea statutului membru pe care îl reprezintă. El nu
poate să fie, în acelaşi timp, şi membru al Comitetului de
Miniştri.
ComponenŃa Adunării Parlamentare este diferenŃiată,
Ńinându-se seama de ponderea diferitelor state membre, iar
rezoluŃiile Adunării sunt luate cu o majoritate de două treimi
din voturile exprimate.
50
 Adunarea Parlamentară se întruneşte în sesiune ordinară
o dată pe an şi nu durează mai mult de o lună, afară de cazuri
excepŃionale. În cadrul Consiliului Europei funcŃionează un
Secretariat, alcătuit din Secretarul General şi un secretar
general adjunct, desemnaŃi de Adunarea Parlamentară la
recomandarea Comitetului de Miniştri.75
Consiliul Europei, reprezentanŃii membrilor şi
Secretariatul se bucură de imunităŃile şi privilegiile necesare
exercitării funcŃiei lor. Imunitatea se referă la protecŃia
împotriva oricăror măsuri privative de libertate sau altor
măsuri ce s-ar putea adopta împotriva parlamentarilor europei
pentru opiniile sau voturilor exprimate în cursul dezbaterilor
Adunării, comitetelor sau comisiilor.
De la înfiinŃarea sa, Consiliul Europei a desfăşurat o
activitate importantă, mai ales pe linia adoptării unor
documente cu privire la drepturile omului. Astfel, au fost
adoptate numeroase convenŃii şi tratate europene, printre care şi
ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului, din 1950. Pentru
statele membre, aceste convenŃii şi tratate sunt obligatorii
pentru că exprimă voinŃa lor de a coopera şi găsi soluŃii marilor
probleme de colaborare cu care se confruntă Ńările europene. În
afară de convenŃii şi tratate, Consiliul Europei adoptă programe
de asistenŃă logistică pentru sprijinirea reformelor din Ńările
Europei centrale şi de est în domeniile economic , legislativ,
administrativ,76 cultural, social, ştiinŃific şi juridic, precum, şi
pentru protecŃia şi dezvoltarea drepturilor omului şi libertăŃilor
fundamentale.77

75
Ion Diaconescu, Op.cit., p.170.
76
Victor Duculescu, Op.cit., p.94.
77
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Op.cit., p.258.
51
 2. ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului

Pe baza instrumentelor juridice universale, la nivel

european s-au conceput, negociat şi adoptat un număr
important de documente prin care sunt consacrate mijloace de
protecŃie şi garantare a drepturilor omului şi libertăŃilor
fundamentale78.
ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la
4 noiembrie 1950 la Roma, a fost precedată atât de DeclaraŃia
Universală a Drepturilor Omului cât şi de DeclaraŃia americană
a drepturilor şi îndatoririlor omului.79 Acest mecanism
european, oferă însă imaginea unui sistem mult mai integrat
faŃă de sistemul de protecŃie a drepturilor omului existent în
cadrul OrganizaŃiei NaŃiunilor Unite. Astfel, ConvenŃia
Europeană a Drepturilor Omului oferă posibilităŃi sporite
pentru repararea încălcărilor drepturilor omului în cazurile în
care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul O.N.U. se
întemeiază în general pe ideea relaŃiilor de la stat la stat, fără a
pune în discuŃie modul în care o serie de drepturi ale omului se
realizează în practică, sistemul european stabileşte o serie de
proceduri prin care statele pot fi chemate şi obligate a da
explicaŃii, iar în final să execute hotărârile prin care au fost
stabilite anumite încălcări ale drepturilor omului în detrimentul
propriilor cetăŃeni.
ConvenŃia Europeană este primul instrument
internaŃional ce se referă la drepturile omului având ca scop
protecŃia unui larg evantai de drepturi civile şi instaurează un
sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern în
cazul în care procedura este pornită de un individ şi nu de către
stat. Un element nou important pentru protecŃia internaŃională a
drepturilor omului este cel stipulat în art.1 al ConvenŃiei

78
Dumitru Mazilu, Op.cit., p.146.
79
Vasiel Popa, Gheorghiu Mihai, Op.cit., p.13.
52
Europene, potrivit căruia părŃile contractante recunosc “oricărei
persoane aflate sub jurisdicŃia lor” drepturile şi libertăŃile
fundamentale. Expresia “oricărei persoane”, pe care o regăsim
şi în alte importante texte internaŃionale, subliniază natura
universală a drepturilor omului recunoscute de ConvenŃie.
Aşadar, textul protejează nu numai drepturile cetăŃenilor unui
stat, dar şi pe acelea aparŃinând străinilor, apatrizilor şi
incapabililor, cum sunt copiii şi persoanele puse sub
interdicŃie.80

II. Sistemul european de protecŃie a drepturilor

omului
Acest sistem cuprinde, în principal, două organe:
a) Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi b) Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.

a. Comisia Europeană a Drepturilor Omului este

compusă dintr-un număr de membri egal cu cel al statelor
membre la ConvenŃia Europeană, aleşi de către Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei, pentru o perioadă de şase ani.
Sediul Comisiei este în oraşul Strasbourg, unde se află
şi sediul Consiliului Europei. Comisia îşi stabileşte propriul său
regulament, îşi alege preşedintele şi cei doi vicepreşedinŃi
pentru o perioadă de trei ani.
Potrivit prevederilor ConvenŃiei Europene, Comisiei i
se pot adresa Plângeri provenind de la un stat parte prin care
sunt sesizate încălcări flagrante ale drepturilor prevăzute de
acest document de către alt stat parte, situaŃie în care ne referim
la plângeri “inter-state”81
În art.25 din ConvenŃia Europeană a Drepturilor
Omului este prevăzută şi procedura de soluŃionare a plângerilor

80
Vasile Popa, Gheorghe Mihai, Op.cit., p.15.
81
Aurora Ciucă, Op.cit., p.164.
53
provenite de la persoane fizice, organizaŃii neguvernamentale
sau grupuri de particulari.
Procedura în faŃa Comisiei Europene a Drepturilor
Omului comportă mai multe etape: prima dintre acestea se
referă la examinarea admisibilităŃii cererii, apoi se trece la
examinarea în fond. Examinarea în principiu a cererilor
adresate Comisiei oferă un important mijloc de filtrare a
acestora. Nu vor putea fi admise acele cereri care sunt
anonime, care sunt identice cu o altă cerere examinată anterior
de Comisie sau supusă altei instanŃe internaŃionale.
Comisia are dreptul să declare inadmisibilă, de la
început, orice cerere care i se adresează, dacă apreciază că
aceasta este nefondată. Dacă Comisia consideră cererea
admisibilă, în principiu, va stabili faptele, ori va încerca o
soluŃie amiabilă. Dacă reglementarea amiabilă s-a produs,
procedura încetează pe baza unui scurt raport care va fi
transmis statelor interesate, Comitetului de Miniştri şi
Secretariatului General al Consiliului Europei, pentru a fi
publicat. În situaŃia în care soluŃionarea pe cale amiabilă nu a
fost posibilă, se întocmeşte un raport ce constată faptele şi se
transmite Comitetului de Miniştri şi statelor interesate. În
conformitate cu prevederile art.48 lit.a, Comisia are şi
posibilitatea să sesizeze în mod direct Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
în sistemul european de protecŃie a drepturilor omului, poate
îndeplini rolul unui organ de conciliere, dar şi al unui organ de
anchetă, al cărui rol se termină prin continuarea procedurii
juridice, prin transmiterea dosarului către Comitetul de Miniştri
sau prin închiderea lui în cazul împăcării părŃilor.
A doua fază a dezbaterilor cu privire la încălcarea
drepturilor omului se desfăşoară în faŃa Comitetului de
Miniştri82 al Consiliului Europei. În situaŃia în care se constată

82
Victor Duculescu, Op.cit., p.99.
54
o încălcare a ConvenŃiei, Comitetul de Miniştri va stabili un
termen în care statul interesat va lua măsurile ce decurg din
decizia adoptată. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei
are şi posibilitatea de a transmite cauza CurŃii Europene a
Drepturilor Omului83.

b. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, creată în

1958 este un organ jurisdicŃional alcătuit din judecători, aleşi
de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, având un
număr egal cu acela al statelor membre ale Consiliului Europei.
În ceea ce priveşte organizarea CurŃii, aceasta este
structurată pe comitete (compuse din trei judecători), camere
(compuse din şapte judecători) şi într-o Mare cameră (compusă
din şaptesprezece judecători), fiecare având atribuŃii precise.
Astfel, un comitet va putea decide inadmisibilitatea unei
plângeri individuale sau va putea dispune radierea unei
asemenea cereri de pe rol (art.28). O cameră va putea fi
competentă a se pronunŃa asupra admisibilităŃii precum şi
asupra fondului cererilor individuale dar şi inter-state (art.29,
al.1,2). Totodată o cameră se va putea desesiza în favoarea
Marii camere, dacă i s-a supus spre soluŃionarea o cauză care
ridică probleme de interpretare a ConvenŃiei sau Protocoalelor,
sau dacă concluzia sa ar fi contrară unei hotărâri anterioare a
CurŃii (art.30). Desesizarea va depinde de consimŃământul
părŃilor implicate.84
Curtea poate fi sesizată de Comisia Europeană a
Drepturilor Omului sau de Comitetul de Miniştri, dar ea poate

83
Benone Puşcă, Andy Puşcă, Drept internaŃional public, Ed. Academică
:”Danubius”, 2001, p.86.
84
În anul 1994 a fost semnat la Strasbourg “Protocolul nr.11 la ConvenŃia
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi LibertăŃilor Fundamentale, privind
reformarea mecanismului de control instituit de ConvenŃie” O primă
modificare este cea legată de crearea unei noi CurŃi Europene a Drepturilor
Omului, permanentă şi având o competenŃă sporită.
55
fi sesizată şi în mod direct de către un stat parte la ConvenŃie,
sau chiar de către statul al cărui cetăŃean a fost victima unor
încălcări, precum şi de către persoane fizice, organizaŃii
neguvernamentale sau grupuri de particulari. Procedura în faŃa
CurŃii comportă două faze: a) o fază scrisă, în cadrul căreia
părŃile şi Comisia depun memorii şi concluzii şi b) o fază orală,
în cursul căreia speŃa este examinată în prezenŃa părŃilor şi a
delegatului Comisiei.
Pe baza probelor administrate, Curtea va decide în
legătură cu încălcările despre care a fost sesizată. Dacă se
constată că nu a existat o încălcare a prevederilor ConvenŃiei,
dosarul se închide. În cazul în care se constată că s-a produs o
încălcare a prevederilor ConvenŃiei, există două situaŃii: a)
există situaŃia în care dreptul intern al Ńării în cauză nu permite
decât într-un mod imperfect repararea consecinŃelor încălcării
şi b) situaŃia în care dreptul intern al statutului în cauză permite
repararea consecinŃelor încălcării.
Hotărârea CurŃii este definitivă nerecurabilă şi
obligatorie pentru părŃi. Hotărârea CurŃii va fi transmisă
Comitetului de Miniştri, care va urmări executarea ei85.
În prezent, România deŃine la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului aproximativ 2000 de dosare, din care în jur
de 400 sunt pe rolul CurŃii. Cea mai mare parte a acestor cazuri
se referă la aspecte legate de dreptul de proprietate şi aplicarea
Legii 18/1990 a fondului funciar.
În faŃă CurŃii Europene a Drepturilor Omului, România
este reprezentată de Agentul Guvernamental, numit prin
decizia primului ministru al Guvernului României.
Statele membre prezintă Secretarului General al
Consiliului rapoarte bienale referitoare la aplicarea dispoziŃiilor

85
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este un organ interstatal,
alcătuit din miniştri ai afacerilor externe ai statelor membre, care este
chemat să adopte hotărâri numai în cazuri deosebite.
56
înscrise în Carta Socială europeană cu privire la drepturile
omului. Rapoartele sunt examinate de un Comitet de experŃi,
iar concluziile acestora, însoŃite de rapoartele statelor membre,
vor fi supuse spre analiză unui Subcomitet al Comitetului
social guvernamental al Consiliului Europei, care, la rândul lui,
prezintă Comitetului Miniştrilor un raport conŃinând
concluziile sale.
Cu privire la mecanismul judiciar al ConvenŃiei
Europene a Drepturilor Omului se impun următoarele
precizări:
- orice stat contractant este obligat să furnizeze, la
cererea Secretarului General al Consiliului Europei, explicaŃii
în legătură cu modul în care dreptul său intern asigură aplicarea
efectivă a tuturor prevederilor ConvenŃiei;
- cheltuielile Comisiei şi ale CurŃii sunt în sarcina
Consiliului Europei;
- membrii Comisiei şi ai CurŃii se bucură, în timpul
exercitării funcŃiei lor, de privilegii şi imunităŃile prevăzute de
aert.40 din Statutul Consiliului Europei.
Potrivit art.60 din ConvenŃie nici o dispoziŃie nu poate
fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor
omului şi libertăŃilor fundamentale care ar putea fi recunoscute
în conformitate cu legile oricărei părŃi contractante.
Trebuie reŃinută şi ideea prevalenŃei autorităŃii
mecanismului european de protecŃie a drepturilor omului,
consacrată de prevederile art.62, care dispune că “Înaltele PărŃi
Contractante renunŃă în mod reciproc, în afara unei înŃelegeri
speciale, să se prevaleze de tratate, convenŃii sau declaraŃii ce
există între ele, pentru a supune, pe calea unei cereri, un
diferend apărut din interpretarea sau aplicarea la un mod de
soluŃionare altul decât cele prevăzute de ConvenŃie”.86

86
ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de
Parlamentul României prin Legea nr.30 din 18 mai 1994.
57
 În titlul I al ConvenŃiei sunt dreptul la viaŃă (ar.2),
interzicerea torturii (art.3), interzicerea sclaviei (art.4), dreptul
la libertate şi la siguranŃă (art.5), dreptul la judecarea în mod
echitabil (art.6), principiul legalităŃii încriminării (art.7),
respectul dreptului la o viaŃă privată (art.8), libertatea de
gândire (art.9), libertatea de exprimare (art.10), libertatea de
întrunire (art.11) etc.
Înscriind o serie de drepturi, care apar şi în DeclaraŃia
Universală a Drepturilor Omului, ConvenŃia Europeană aduce
o serie de precizări şi dezvoltări demne de a fi luate în
considerare. Astfel, interzicând munca forŃată sau obligatorie,
ConvenŃia precizează totodată şi acele situaŃii care nu pot fi
considerate munci forŃate sau obligatorii, cum ar fi, de
exemplu, orice muncă impusă în mod normal unei persoane
supuse detenŃiei sau în timpul în care se află în libertate
condiŃionată.
Precizări importante sunt aduse şi în legătură cu dreptul
la libertate şi la siguranŃă. ConvenŃia dezvoltă pe larg ideea
dreptului la un proces echitabil, care trebuie desfăşurat într-un
termen rezonabil în faŃa unei instanŃe independente şi
imparŃială, instituită de lege.
În ordinea acestor preocupări, este de relevat şi ideea
că, de regulă, dezbaterile judiciare trebuie să fie publice, cu
excepŃia unor consideraŃii ce Ńin de moralitate, ordine publică
sau securitate naŃională, de protecŃia intereselor minorilor sau a
vieŃii private a părŃilor la proces ce se impun, sau în măsura
considerată absolut necesară de către instanŃă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiŃiei (art.6).
Dreptul persoanei la viaŃă privată este înscris, cu multă
vigoare, considerându-se că nu este admis amestecul unei
autorităŃi decât în măsura în care un asemenea amestec ar fi
prevăzut de lege şi este necesar pentru securitatea naŃională,

58
siguranŃa publică, bunăstarea economică a Ńării şi a altor valori
specifice unei societăŃi democratice (art.8).
În legătură cu libertatea de gândire, de conştiinŃă şi
religie se întâlnesc precizări importante. Acest drept include
libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod
individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăŃământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Prin urmare,
aceste libertăŃi, nu pot forma obiectul unor restrângeri decât a
celor care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru siguranŃa publică, protecŃia
ordinii, a sănătăŃii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăŃilor altora (art.9).
Libertatea de exprimare constituie obiectul unor
importante prevederi, precizându-se că ea cuprinde atât
libertatea de opinie, cât şi libertatea de a primi sau de a
comunica informaŃii ori idei fără amestecul autorităŃilor publice
şi fără a Ńine seama de frontiere (art.10). Libertatea de întrunire
paşnică şi libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui
cu alŃii sindicate îşi găsesc reglementarea în art.11 al
ConvenŃiei.
Un loc important în cuprinsul ConvenŃiei Europene a
Drepturilor Omului îl ocupă prevederile art.13, care dispune că:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăŃi, recunoscute de
ConvenŃie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv
unei instanŃe naŃionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar
datora unor persoane care au acŃionat în exercitarea atribuŃiilor
lor oficiale”.
Demne de a fi remarcate sunt şi prevederile art.16, care
dispune că nici o dispoziŃie care se referă la libertatea de
expresie, de reuniune şi de interzicerea discriminărilor nu poate
fi considerat ca interzicând statelor membre să impună
restrângeri activităŃii politice a străinilor. O asemenea
dispoziŃie are caracter de pionierat, în condiŃiile în care unele
59
state, acceptând străinii pe teritoriul lor, se fereau să le permită
acestora desfăşurarea unor activităŃi politice pentru a nu
perturba relaŃiile diplomatice cu anumite Ńări.
Cu privire la sfera drepturilor ce intră sub incidenŃa
ConvenŃiei Europene a Drepturilor Omului se remarcă un
fenomen de extindere şi dezvoltare a acestor drepturi. Astfel,
începând cu Primul Protocol adiŃional al ConvenŃiei, adoptat la
Paris la 20 martie 1952, care consacră prevederi legate de
respectul proprietăŃii, dreptul la instrucŃie şi organizarea de
alegeri libere, prin vot secret, până la Protocolul nr.11 semnat
de reprezentanŃii celor 32 de state membre la Strasbourg, la 10
mai 1994, care instituie o Curte europeană unică a drepturilor
omului. După intrarea în vigoare a acestui protocol toate
cazurile de încălcare a drepturilor individuale au putut fi
semnalate direct CurŃii nou create.

c. Carta Socială Europeană

Carta Socială Europeană, la fel ca şi ConvenŃia
Europeană a Drepturilor Omului, a fost elaborată sub auspiciile
Consiliului Europei. Ea completează ConvenŃia care garantează
numai drepturi civile şi politice, stabilind un sistem european
regional de protecŃie pentru drepturile economice şi sociale.
Carta a fost deschisă spre semnare la 18 octombrie 1961 şi a
intrat în vigoare la 26 februarie 1965. La 5 mai 1988 a fost
încheiat un Protocol adiŃional la Cartă, prin aceasta lărgindu-se
lista de drepturi. Astfel, Carta proclamă o listă de 19 categorii
de “drepturi şi principii”, incluzând dreptul la muncă, la
condiŃii prielnice de muncă, la muncă în condiŃii de siguranŃă,
la remuneraŃie echitabilă, la organizare şi la negociere
colectivă. Carta proclamă dreptul la protecŃie al copiilor, al
tinerilor şi femeilor angajate. De asemenea, sunt recunoscute
dreptul familiei la protecŃia socială, juridică şi economică,
dreptul mamelor şi al copiilor la protecŃie socială şi economică
şi dreptul lucrătorilor migranŃi şi al familiilor lor la protecŃie şi
60
asistenŃă; dreptul la pregătire şi îndrumare profesională, la
îngrijire socială şi medicală şi dreptul de a beneficia de servicii
de asistenŃă socială. Este statuat, de asemenea, dreptul la
pregătire şi recuperare al persoanelor handicapate fizic sau
psihic, şi dreptul de a desfăşura activităŃi lucrative pe teritoriul
altor PărŃi Contractante.
În Partea I a Cartei şi Protocolului adiŃional, în care
Înaltele PărŃi Contractante declară că” ….acceptă drept scop al
politicii lor, pentru atingerea căruia vor fi luate măsuri adecvate
cu caracter atât naŃional cât şi internaŃional, realizarea unor
condiŃii care să facă posibil beneficiul efectiv al acestor
drepturi şi principii”. Prin urmare este vorba despre obiective
de ordin politic, scopul Cartei fiind acela de a le transforma în
drepturi care pot fi puse în practică.
Partea a II-a a Cartei şi a Protocolului adiŃional
defineşte şi detaliază înŃelesul “drepturilor şi principiilor”
enumerate doar în termeni generali în Partea I. Astfel, dreptul
la condiŃii de muncă igienice şi în siguranŃă, care este doar
enunŃat în partea I a Cartei, este detaliat în articolul 3 din
Partea a II-a. Această dublă abordare a fost concepută în scopul
de a institui tipuri diferite de obligaŃii şi a oferi statelor diverse
opŃiuni de conformare. Acest sistem de opŃiuni încurajează
statele să ratifice Carta fără a le obliga să accepte toate
drepturile pe care aceasta le proclamă. Carta este elaborată în
aşa fel încât să asigure asumarea de către toate statele părŃi a
obligaŃiei respectării a cel puŃin câtorva dintre drepturile de
bază.
Carta instituie un sistem de rapoarte, aplicabil şi
Protocolului adiŃional, pentru monitorizarea respectării de către
state a obligaŃiilor ce le revin. Ea indică două tipuri de rapoarte.
În prima categorie intră rapoartele care trebuie întocmite la
fiecare doi ani şi care se referă la punerea în practică la nivel
naŃional a drepturilor enunŃate în Partea a II-a acceptate de
statul respectiv. Al doilea tip de raport se referă la statutul
61
drepturilor enumerate în Partea a II-a pe care respectivul stat nu
le-a acceptat. Ambele rapoarte trebuie prezentate la intervale
precise, stabilite de Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei.
Rapoartele statelor sunt examinate de diverse
organisme ale Consiliului Europei. Analiza iniŃială este făcută
de Comitetul de ExperŃi, alcătuit din şapte experŃi independenŃi
“de integritate ireproşabilă şi cu o competenŃă recunoscută în
probleme sociale internaŃionale”, aleşi de Comitetul de
Miniştri. Comitetul de ExperŃi este asistat de un consultant
desemnat de OrganizaŃia InternaŃională a Muncii. Concluziile
Comitetului de ExperŃi, împreună cu rapoartele statelor, sunt
înaintate Comitetului Guvernamental al Consiliului Europei
care, în urma propriei analize, îşi prezintă opiniile Comitetului
de Miniştri. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
primeşte, de asemenea, concluziile Comitetului de ExperŃi şi
prezintă punctul său de vedere Comitetului de Miniştri. Acesta
din urmă, pe baza raportului Comitetului Guvernamental şi
după consultări cu Adunarea Parlamentară, face oricăreia dintre
Înaltele PărŃi Contractante recomandările necesare.
Intre experŃii independenŃi, sprijiniŃi de Adunarea
Parlamentară, pe de o parte, şi Comitetul de Miniştri, pe de altă
parte, de-a lungul anilor, s-a dat o adevărată luptă. ExperŃii
independenŃi au cerut Comitetului de Miniştri să pretindă
guvernelor să se conformeze obligaŃiilor într-un mod efectiv şi
să evidenŃieze cazuri specifice de nerespectare a obligaŃiilor de
către state individuale.87
Comitetul de Miniştri a preferat să facă recomandări
generale adresate tuturor statelor. O asemenea practică, însă, a
fost criticată de Adunarea Parlamentară.
Protocolul de Amendare a Cartei Socială Europene,
încheiat în 1991 dar neintrat încă în vigoare, era menit să se

87
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Op.cit., p.111.
62
ocupe de unele dintre aceste acuzaŃii prin îmbunătăŃirea
mecanismului de supraveghere ale Cartei astfel încât acesta să
fie mai eficient. Cele mai importante schimbări iniŃiate de
Protocol ar împuternici Comitetul de ExperŃi IndependenŃi să
dea avize juridice care să constate dacă legislaŃia şi practica
naŃională a statelor părŃi sunt în conformitate cu obligaŃiile lor
în temeiul Cartei, şi să facă publice aceste avize. De asemenea,
el ar lărgi componenŃa Comitetului la cel puŃin nouă membri
aleşi de Adunarea Parlamentară pe baza candidaturilor propuse
de statele părŃi. În prezent, membrii comitetului sunt aleşi de
Comitetul de Miniştri. Ca urmare a acestei modificări, membrii
Comitetului de ExperŃi independenŃi nu ar depinde exclusiv de
alegerea făcută de guverne. Respectivul Protocol ar atribui o
competenŃă lărgită Adunării Parlamentare privind examinarea
modului în care Comitetul de Miniştri se achită de atribuŃiile
sale în virtutea prevederilor Cartei şi, în general, ar face ca
întregul proces de examinare să fie mai transparent.
Cu toate criticile aduse Cartei şi mecanismului său de
supraveghere, trebuie subliniat că statele părŃi la Cartă au
adoptat de-a lungul timpului măsuri importante, legislative şi
de altă natură, în scopul de a duce la îndeplinirea obligaŃiilor ce
le revin. Deşi Carta a contribuit la un mai larg beneficiu al
drepturilor economice şi sociale pe teritoriile statelor părŃi, în
trecut au fost avansate şi diverse propuneri prin care se
intenŃiona să se acorde Comisiei Europene şi CurŃii Europene a
Drepturilor Omului competenŃa de a supraveghea punerea în
practică a acestor drepturi.

d. OrganizaŃia pentru Securitatea şi Cooperarea în

Europa (O.S.C.E.)
La 1 august 1975 s-a adoptat şi s-a semnat Actul final al
ConferinŃei de l Helsinki, care a marcat naşterea ConferinŃei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (care în 1994 a
devenit OrganizaŃia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
63
(O.S.C.E.). A fost momentul când s-a pus baza unui proces ce a
determinat marile transformări petrecute pe continentul nostru.
Deşi include toate Ńările europene, OrganizaŃia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa nu este o organizaŃie strict
europeană ci include Statele Unite şi Canada, care au fost
membre chiar de la început.
Actul Final de la Helsinki (AFA) a fost semnat în 1975
de 33 de state europene, inclusiv fosta Uniune Sovietică, şi de
Statele Unite şi Canada. După încheierea războiului rece,
componenŃa O.S.C.E. s-a lărgit la 52 de state, incluzând
Albania şi noile state independente din fosta Uniune Sovietică.
Actul Final de la Helsinki a deschis o nouă etapă în
procesul de negociere, statornicind o legătură deosebit de
ingenioasă între drepturile omului şi preocupările pentru
securitate. Această legătură, care plasa drepturile omului pe un
loc important în relaŃiile politice Est-Vest, nu şi-a pierdut
însemnătatea dată cu încheierea războiului rece. O.S.C.E. joacă
şi astăzi un rol important în Europa şi influenŃează politicile
privind drepturile omului în multe dintre Ńările membre.88
Din analiza conŃinutului Actului Final de la Helsinki
s-au putut observa principiile fundamentale şi direcŃiile de
acŃiune pe care acest instrument le propune.
În literatura de specialitate sunt subliniate două mari
perioade ale procesului Helsinki: din 1975 până în 1990 şi din
noiembrie 1990 în continuare.89Prima perioadă reprezintă etapa
în care s-a cristalizat şi s-a consolidat procesul, iar cea de-a
doua etapă ar fi ceea ce am putea numi “etapa instituŃională”.90
În desfăşurarea activităŃii O.S.C.E. şi-a creat un sistem
de organizare şi anume:

88
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Op.cit., p.112.
89
Aurora Ciucă, Op.cit., p.179.
90
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Drept internaŃional
contemporan, Bucureşti, 1995, p.121.
64
 - Consiliul care cuprinde miniştrii de externe ai Ńărilor
membre şi se reuneşte cel puŃin o dată pe an. El are
printre alte atribuŃii şi pe cea a pregătirii întâlnirilor la
vârf ale şefilor de state şi de guverne;
- Comitetul funcŃionarilor superiori, care printre alte
atribuŃii se întruneşte şi pentru a pregăti reuniunile
consiliului;
- Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru MinorităŃile
NaŃionale, care urmăreşte respectarea drepturilor
minorităŃilor naŃionale pentru a detensiona probleme
legate de acestea astfel încât să nu degenereze în
conflicte în zona O.S.C.E.;
- Secretariatul O.S.C.E., cu sarcini administrative;
- Centrul de prevenire a conflictelor, compus dintr-un
secretariat şi un comitet consultativ;
- Biroul pentru alegeri libere facilitează contacte şi
schimb de informaŃii cu privire la alegerilor din statele
participante.91
Actul Final de la Helsinki este un document voluminos,
cuprinzând patru capitole. Primul capitol intitulat “Aspecte
legate de securitatea în Europa”, conŃine două secŃiuni (relaŃii
între statele participante şi aspecte ale securităŃii şi dezarmării).
Capitolul II se referă la “Cooperarea în domeniul economiei,
ştiinŃei şi tehnologiei şi mediului înconjurător”. Subiectul
capitolului III este “Cooperarea în domeniul umanitar şi alte
domenii”. Capitolul IV, ultimul, face precizări referitoare la
aşa-numitul proces “de urmare”.
În domeniul drepturilor omului şi libertăŃilor
fundamentale, statele participante au acŃionat în conformitate
cu scopurile şi principiile Cartei NaŃiunilor Unite şi DeclaraŃiei
Universale a Drepturilor Omului. Ele şi-au îndeplinit, de
asemenea, obligaŃiile ce le-au revenit în virtutea declaraŃiilor şi

91
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Op.cit., p.122.
65
acordurilor internaŃionale în acest domeniu la care au fost părŃi,
inclusiv, Pactele internaŃionale privind drepturile omului.
Trebuie menŃionat faptul că unele dintre statele
participante, inclusiv fosta Uniune Sovietică, nu au recunoscut
niciodată în mod formal obligaŃia de a se conforma DeclaraŃiei
Universale a Drepturilor Omului. După asumarea
angajamentului de a respecta drepturile egale pentru popoare şi
dreptul acestora la autodeterminare, statele participante au
recunoscut că popoarele au întotdeauna dreptul de a hotărî, în
deplină libertate, statutul lor politic intern şi extern, când şi
cum doresc , fără amestec din afară”.
Cele două principii: drepturi egale pentru popoare şi
dreptul acestora la autodeterminare, au suscitat vii discuŃii în
cadrul dialogului Est-Vest. Eforturile fostei Uniuni Sovietice şi
a aliaŃilor săi de a înăbuşi discuŃiile pe marginea acestui
subiect, prin invocarea principiului neamestecului în treburile
interne, a periclitat uneori existenŃă O.S.C.E. Aceste încercări,
însă, s-au redus şi, spre sfârşitul anilor 1980, abordarea unor
încălcări specifice drepturilor omului a devenit o chestiune
obişnuită în cadrul reuniunilor O.S.C.E. Aceste reuniuni au
lărgit în mod substanŃial catalogul drepturilor omului al Actului
Final de la Helsinki.

e. Procesul O.S.C.E
Procesul O.S.C.E. rezidă în convocarea de către statele
participante a unor conferinŃe interguvernamentale periodice în
scopul de a realiza “un schimb de vederi aprofundate atât
asupra implementării prevederilor Actului Final…. cât şi
asupra intensificării relaŃiilor reciproce, întăririi securităŃii şi
dezvoltării cooperării în Europa, şi dezvoltării procesului de
destindere în viitor”. Aceste reuniuni au avut un dublu rol: să
funcŃioneze drept cadru pentru examinarea respectării

66
angajamentelor privind drepturile omului şi să ofere un
mecanism pentru lărgirea catalogului drepturilor omului.92
Impactul important pe care îl are O.S.C.E. în sfera
drepturilor omului poate fi atribuit în parte procesului de
continuare a demersurilor prevăzute în Capitolul IV al Actului
Final de la Helsinki, cunoscut sub denumirea “Procesul
O.S.C.E.”93
ExistenŃa acestui proces de negociere a permis
completarea în revizuirea extensivă a Actului Final de la
Helsinki, cu ocazia conferinŃelor ulterioare. Aceste reuniuni au
constituit un prilej pentru a atrage atenŃia opiniei publice
asupra unor state care nu erau la înălŃimea angajamentelor
asumate privind drepturile omului.
Fiecare acŃiune este finalizată prin încheierea unui
“document final” adoptat prin consens. În aceste documente
sunt enunŃate noi angajamente în cadrul O.S.C.E. sau sunt
extinse, modificate sau interpretate, din punct de vedere al
întinderii şi al înŃelesului, cele existente. Este vorba de un
proces dinamic şi creator care a generat un ansamblu din ce în
ce mai cuprinzător de angajamente O.S.C.E. în sfera drepturilor
omului. Pentru a înŃelege natura şi evoluŃia acestora, este
necesar a examina documentele adoptate la încheierea fiecăreia
dintre conferinŃele O.S.C.E. la care au fost abordate aspecte
legate de drepturile omului.

f. Actul final de la Helsinki nu este un tratat

Actul final de la Helsinki a fost conceput ca un
instrument conŃinând declaraŃiile de angajare politică. Prin
urmare, nerespectarea de către un stat a unuia dintre aceste
angajamente va atrage după sine consecinŃe politice şi nu
juridice. Cu alte cuvinte, nerespectarea unui angajament nu va

92
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Op. cit., p.115.
93
Aurora Ciucă, Op.cit., p.179.
67
constitui un motiv pentru tragerea la răspundere în baza
dreptului internaŃional, dar ar putea avea repercusiuni politice.
Nici documentele O.S.C.E. încheiate ulterior nu au urmărit
instituirea unei obligaŃii juridice, cu excepŃia cazurilor când s-a
convenit altfel.
Numeroasele instrumente cărora le-a dat naştere Actul
Final de la Helsinki relevă faptul că acest caracter de
neobligativitate nu a fost în detrimentul obiectivelor pentru
atingerea cărora au fost create. Ele s-au dovedit deseori utile ca
standarde ce puteau fi invocate pe plan naŃional şi internaŃional
pentru a îndemna statele să remedieze încălcări ale drepturilor
omului.94
În elaborarea, interpretarea şi aplicarea legilor şi
reglementărilor naŃionale, organele executive şi legislative
naŃionale, instanŃele judecătoreşti şi administrative interne au
recurs la aceste instrumente. Ele şi-au demonstrat utilitatea şi
pentru organizaŃiile neguvernamentale naŃionale şi
internaŃionale în efortul acestora de a sprijini respectarea
drepturilor omului.

III. Catalogul OrganizaŃiei pentru Securitatea şi

Cooperarea în Europa al drepturilor
Pe lângă enunŃarea drepturilor de bază din ConvenŃia
Europeană a Drepturilor Omului sau Pactele InternaŃionale,
Catalogul O.S.C.E. abordează şi drepturile minorităŃilor,
aspecte legate de preeminenŃa dreptului, valorile democraŃiei,
alegeri etc.
Este neîndoielnic faptul că O.S.C.E. a deschis calea
abordării drepturilor omului care porneşte de la premisa că
drepturile individuale sunt cel mai bine ocrotite în statele care
sunt adepte ale preeminenŃei valorilor democraŃiei şi care sunt
astfel organizate încât permit înflorirea acestor concepte. Odată

94
Aurora Ciucă., Op.cit., p.181
68
cu încheierea Războiului Rece, această idee a fost îmbrăŃişată
şi în alte părŃi ale lumii.
Documentul final al ConferinŃei de la Madrid (1983) şi
cel al ConferinŃei de la Viena (1989) au lărgit catalogul
O.S.C.E. al drepturilor omului, dar realizarea cea mai
importantă a fost adoptarea Documentului final al ConferinŃei
de la Copenhaga (1990). Acest instrument conŃine capitole
privitoare la preeminenŃa dreptului, alegeri libere şi valorile
democraŃiei, care conferă noi dimensiuni catalogului O.S.C.E.
al drepturilor omului. Documentele O.S.C.E. ulterioare, de la
Carta de la paris pentru o nouă Europă (1990), Documentul
final de la Moscova (1991), Documentul din 1992 de la
Helsinki (“Sfidările schimbării”), până la Documentul de la
Budapesta din 1994 (“Către un Parteneriat autentic într-o nouă
eră”), au extins aceste angajamente, fiind incluse şi referirile la
dreptul internaŃional umanitar şi drepturile refugiaŃilor. În
Capitolul VIII, paragraful 2, al Documentului de la Budapesta
se arată că: “Drepturile omului şi libertăŃile fundamentale,
preeminenŃa dreptului şi instituŃiile democratice stau la baza
păcii şi securităŃii, constituind o contribuŃie majoră la
prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor aparŃinând minorităŃilor
naŃionale, este o componentă de bază esenŃială a societăŃii
democratice civile”.
De la preocuparea internaŃională tradiŃională pentru
drepturile omului, O.S.C.E. a trecut la emiterea cu claritate a
acelor principii democratice constituŃionale de bază şi a
mijloacelor juridice care să garanteze exercitarea de către toate
instituŃiile statale a autorităŃii de stat în conformitate cu legile
adoptate.

1. Mecanismul Dimensiunii Umane al O.S.C.E.

Documentul final adoptat ca urmare a ConferinŃei de la
Viena (1989), reafirmă încă din preambul dorinŃa statelor
69
participante de a “promova cooperarea şi dialogul dintre ele, de
a asigura exerciŃiul efectiv al drepturilor omului şi libertăŃilor
fundamentale şi de a facilita contactele şi comunicarea dintre
popoare”. Documentele conferinŃelor O.S.C.E. care au urmat,
printre care cele de la Copenhaga (1990), Moscova (1991) şi
Helsinki (1992), au lărgit sfera de cuprindere a acestui
mecanism pentru a-l face mai eficace. MenŃionăm că
Documentul ConferinŃei de la Viena din 1989 stabilea
Mecanismul privind Dimensiunea Umană care să abordeze
cazurile de nerespectare de către state a angajamentelor legate
de dimensiunea umană.
În prezent acest mecanism rezidă într-un proces de
negociere, mediere şi investigaŃia, ce se desfăşoară în mai
multe etape şi presupune negocieri multilaterale, misiuni
O.S.C.E. de experŃi şi raportori cu sprijinul Biroului O.S.C.E.
pentru InstituŃii Democratice şi Drepturile Omului. Un astfel de
proces este de obicei declanşat de o plângere a unuia sau a mai
multor state prin care unui alt stat i se impută că nu este la
înălŃimea angajamentelor sale din cadrul O.S.C.E. referitoare la
dimensiunea umană. Urmează schimburi diplomatice între
statele interesate, pentru care sunt stabilite termene limită.
Dacă problema nu se soluŃionează, statele în cauză pot supune
atenŃiei tuturor statelor O.S.C.E. diferendul respectiv, pe care îl
pot de asemenea include pe agenda conferinŃelor O.S.C.E.
Dacă acest procedeu nu dă rezultate, există posibilitatea
constituirii unor misiuni O.S.C.E. de experŃi sau de raportori
care să investigheze acuzaŃiile. Aceste misiuni sunt stabilite, de
regulă, cu asentimentul statelor interesate, deşi acest acord nu
este necesar în situaŃii grave.

2. Înaltul Comisar pentru MinorităŃi NaŃionale

Documentul ConferinŃei de la Copenhaga (1990) este

cel care proclamă o serie de angajamente O.S.C.E. cu referire
70
la drepturile persoanelor aparŃinând minorităŃilor naŃionale.
Aceste angajamente au fost extinse în Raportul Reuniunii de la
Geneva la nivel de experŃi privind minorităŃile naŃionale
(1991). Acest raport a fost la rândul său inclus în Documentul
ConferinŃei de la Moscova (1991).
După sfârşitul Războiului Rece, problemele legate de
minorităŃi a început să constituie o ameninŃare la adresa
tranziŃiei paşnice către democraŃie în Europa Centrală şi de Est
şi în fostele Republici Sovietice.
În 1992, O.S.C.E. a înfiinŃat instituŃia Înaltului Comisar
pentru MinorităŃi NaŃionale care a pus bazele minorităŃilor
naŃionale.95
Principala funcŃie a Înaltului Comisar este de a se ocupa
de probleme legate de minorităŃi înainte ca aceste probleme să
degenereze în conflicte grave. În îndeplinirea mandatului său,
Înaltul Comisar trebuie să se conducă după “principiile şi
angajamentele O.S.C.E. şi să îşi desfăşoare activitatea în
confidenŃialitate şi să acŃioneze independent de toate părŃile
implicate în tensiune. ConferinŃa de la Copenhaga (1990) şi
tragicele evenimente din fosta Iugoslavie şi din alte părŃi ale
lumii explică interesul renăscut pentru normele şi instituŃiile
internaŃionale vizând protecŃia minorităŃilor. Ca urmare, în
1992, naŃiunile Unite au adoptat “DeclaraŃia asupra drepturilor
persoanelor aparŃinând minorităŃilor naŃionale sau etnice,
religioase şi lingvistice”. În 1995, Consiliul Europei a adoptat
la Strasbourg “ConvenŃia cadru pentru protecŃia minorităŃilor
naŃionale” care este primul instrument multilateral juridic
obligatoriu. Obiectivul ConvenŃiei este acela de a specifica

95
Aurora Ciucă, Op.cit., p.183.
71
principiile juridice pe care Statele se angajează să le respecte în
vederea asigurării protecŃiei minorităŃilor naŃionale.96
Aceste noi instrumente ale OrganizaŃiei NaŃiunilor
Unite şi Consiliului Europei consolidează cadrul normativ care
stă la baza mandatului încredinŃat Înaltului Comisar pentru
MinorităŃi NaŃionale.

96
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Op.cit., p.121, ConvenŃia cadru,
încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, în limbile franceză şi engleză,
ambele texte fiind egal autentice.
72