Ovidiu Vuia

PROFESORUL ION I. NISTOR

ŞI EPOCA SA,

PÂNĂ DUPĂ MAREA UNIRE DIN 1918

Editura Nistru
 Bruxelles
1978

Paginaţie şi corectură de Ana Lupan

----------------------------------------------------------------
------
Ieşit de sub tipar 28 Noembrie 1987, Tiraj 500
exemplare

(reproducere: www.editura Rita Vuia -

2008)

Lui Vianor BENDESCU

În semn de oamgiu şi admirraţie faţă

de valoroasa lui activitate pusă în
slujba pământului strămoşesc, astăzi
barbar sfârtecat, al Ţării Fagilor,
B U C O V I N A.

* * * Ovidiu Vuia * * *
 CUVÂNT ÎNAINTE
De Ziua Înălţării Sf. Cruci a anului 1922, Profesorul
Universitar şi Membru al Academiei Române Ion
Nistor îşi începea prefaţa la ediţia a treia a
monumentalei sale Istorii a Basarabiei cu următorul
aliniat:
"La izbucnirea războiului mondial sosiră asupra
noastră cumplite vremuri, de nu steteau de scrisoare,
ce de griji şi suspinuri, cum zice cronica. În
învălmăşeala acelor vremuri de zvârcoliri şi prefaceri,
fără precedent în istoria lumii, o soartă norocoasă mă
opri în calea pribegiei mele pentru a mă arunca în
Basarabia, unde o vitrigă şi nelegiuită stăpânire se
prăbuşise sub povara păcatelor şi fără-de-legilor sale,
pentru ca, de sub ruinele ei, să renască o nouă viaţă
de dreptate şi libertate naţională, în conformitate cu
străvechile tradiţiuni politice şi culturale ale acestei
frumoase şi binecuvântate părţi a Moldovei lui
Ştefan-cel-Mare".

O carte de istorie, deci, pe care acest protagonist de

frunte al Marei noastre Întregiri dela 1918 o consacra
"amintirii tuturor celor ce s'au jertfit pentru
desrobirea Basarabiei şi celor ce au contribuit la
realipirea ei la Patria-Mamă".

Am avut dintotdeauna un mare respect şi multă

admiraţie pentru acest "român-regăţean", care şi-a
consacrat întrega viaţă locurilor mele de baştină
nedreptăţite de soartă şi de marele lor vecin din
răsărit.

De când sunt în Occident, m'am gândit adesea să-i

închin vreo scriere binemeriată în cadrul "Pro
Basarabiei şi Bucovinei", dar de fiecare dată m'a
împiedicat ceva. Deşi am apreciat şi apreciez la justa
lor valoare meritele sale privind integritatea spirituală
şi teritorială a neamului românesc. Singurul lucru pe
care am reuşit să-l fac a fost acela că am inclus în
antologia "Pământuri Româneşti" un fragment din
impunătoarea lui lucrare.

Ca, în sfârşit, OVIDIU VUIA, medic de meserie şi

poet prin vocaţie, să vină cu această mult prea
frumoasă poveste întru "reabilitarea" lui Ion Nistor.
Ovidiu Vuia a cărui carte de versuri "Cuminţenia
Cerului" publicată la Editura Coresi, versuri profund
poetice, filozofice şi oarecum nostalgice, timp de o
săptămână şi mai bine, mi-au fost lectura de căpătâi.

E lăudabil faptul, că în exilul nostru avem şi maestri

ai cuvântului scris care găsesc, puteri, bani grei, ca să
dea la lumină şi lucrări politice, de care este nu mai
puţină nevoie, ba poate chiar mai multă, decât de aşa
zisa artă pentru artă, sub pretextul că un "om de
creaţie" nu trebuie să facă politică, nu trebuie să
participe la viaţa politică a exilului din care face
parte, etc.

Meritul autorului acestei înaripate monografii devine

şi mai evident când ne gândim că, dela '44 încoace,
Istoria Românilor nu se mai scrie, ca pe vremuri, ci
se falsifică.

N. Lupan

În Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg

1967/1968 putem citi prezentarea profesorului Ion I.
Nistor, monument plăsmuit de Vianor Bendescu în
lutul trainic al dragostei fostului elev, reîntărit prin
focul mereu înnoitor al admiraţiei. Coborându-se
asupra lui, cum se întâmplă în atare momente de
inspiraţie solemnă, harul divinelor muze, autorul
nostru reuşeşte un tablou de înaltă expresie, dusă, ca
de un Velasquez al cuvântului, până la cea mai intimă
cizelare şi poleire. Prin toate calităţile imaculatei
marmore de Carrara a inimii în care gândurile îi sunt
săpate, ca şi cu dalta cioplitorului în stelele cerului
interior, V. Bendescu realizează de bună seamă un
portret făcut pentru veşnicie. Dacă ar fi să-i găsesc o
înrudire în cultura română l-aş aşeza, pe soclul, de
egală înălţime, al celui scris de George Călinescu în
amintirea profesorului său Vasile Pârvan.

Iată introducerea cum ne duce în sus, pe treptele unei

Propilee gigante, într'o aulă construită din piatra
Arcadiei ideale: "Îl văd şi azi, cum mi s'a imprimat
întâia oară în memorie, în primele mele săptămâni ca
student la Cernăuţi: intrând cu mers precipitat în aula
festivă a Universităţii Bucovinei, îmbrăcat cu talerul
şi boneta sa de rector magnific, de statură aproape
înaltă, legat la corp, drept ca un falnic brad al codrilor
măreţei Arboroasa, un om de o distinctă frumuseţe
bărbătească."

Şi descrierea, unde fiecare contur este desfăcut cu

grijă apoi refăcut din umbra auritelor lumini, creşte
hieratic aşa cum iau fiinţă sfinţii cu stihare de pe
iconostas: "Din profilul capului său de savant şi
lptător, din forma frunţii sale înalte şi a ochilor săi
mari cu iradieri albastre ce aruncau o privire care
pătrundea în om ca săgeata şi din expresia feţei sale
prieteneşti încadrată de nişte mustăţi proporţional
ajustate cu barbişonul său elegant şi aristrocratic,
simţiai imediat palpitaţiile unei inimi mereu aprinse
de focul sacru al iubirii de adevăr, ţară, neam şi
liberalism, cultură, şi că Nistor era din capul locului
omul menit să facă impresie asupra oricui, începând
de la rege şi marii demnitari de curte până la poporul
din satele Bucovinei sau de aiurea."

Apoi efigia bătută pe medalii după meşteşugul lui

Pisanello, copie a unui desen mângăiat de mâinile lui
Piero della Francesca, eroul văzut pe când trece în
nemurire, stil cu ritmuri delavranciene: "El, profilul
tăiat cu daltă grea în bloc compact de piatră tare, care
în alt mediu şi pe altă latitudine s'ar fi numit Erasm,
Ranke, Clemenceau, nu e totuşi un om care a fost, el
e un om care este. Pe măsura în care îi vom
recunoaşte moştenirea, a cărei imensitate ne
depăşeşte, el va continua să fructifice spiritul cu
substanţă românească."

În lucrarea de faţă doresc să insist asupra anumitor

etape din viaţa profesorului Ion Nistor, cu oamenii ei,
până după realizrea Unirii Bucovinei cu Patria-
mumă. Materialul mi l-a pus, ca de-obiceiu, la
dispozitie, dl. V. Bendescu căruia am ţinut de altfel
să-i dedic rândurile prezente ca o dovadă a iubirii
spirituale ce i-o port: Lui şi Bucovinei reîntregite
până la graniţele dintre Ceremuş, Colacin şi Nistru.

Ion I. Nistor se naşte la 4/16 August 1876, în comuna

Vicovul de Sus, Judeţul Rădăuţi, dintr'o familie
ţărănească cu zece fete şi doi băieţi. Mamă-sa Maria,
demnă slujitoare pe vatra sfântă a casei, îi va fi
împărtăşit odată cu grija părintească, poveştile şi
legendele despre codru, codreni şi voievozii lor,
femeia cu bătrânii neamului înviau pentru copii,
cuminţia trecutului cum o numea Eminescu, Mama,
Icoana Românului.

Tatăl Ilie, capul familiei, reprezenta lumea de peste

gard şi poartă, satul, pădurea, târgul, pe el îl vedea
seara la cină sau la sărbători, frângând cu mâinile
bătătorite de Apostol al ogorului, pâinea cea de toate
zilele: ducea în modul său de-a fi, tăcerea originară,
Cuminţenia pământului. De la el va fi moştenit
echilibrul şi măsura în lucruri aşa de proprie ţăranului
oficiind viaţa ca pe un ritual sacru cât de la mamă
dulceaţa de miere ademenitoare a poeziei. Şi de la
amândoi simplitatea, superbă prin Primitivitatea sa,
comună cu a urieşilor din mituri, pură în curăţenia ei
cum grăieşte, pe limba cosminului, portul lor alb-
negru, înflorit pe margini cu otava fragedă a cetinilor.

Urmând şcoala primară la Vicov şi liceul la Rădăuţi

(1889-1897) copilul şi adolescentul se va fi trezit
deodată lângă mărturiile strălucite ale istoriei noastre,
mănăstirea Putna, aşezămintele de la Suceviţa,
Rădăuţi şi cetatea Sucevei, scaunul de domnie al lui
Ştefan voevod, cel Mare.
Legătura cu acestea era însă mult mai strânsă, ea s'a
împlinit prin sângele părinţilor săi, aşa că tânărul a
crescut şi s'a format ca un element organic, plantă a
pământului natal, "falnic brad de Arboreasa". Ochii
albaştri din descrierea lui V. Bendescu, poartă în
reflexele lor culoarea de pe frescele Voroneţului şi
din apele cerului de care se apropie cucernic, ca de un
prag şi catapeteasmă de biserică, plaiurile suinde cu
pădurile fagilor şi brazilor, lăcaşul zimbrilor şi al
căpriorilor din vis.

Iar blândeţea uşor melancolică a chipului ne duce la

lumina peisajului moldav, uşor încărcată de negurile
scuturate din pocalele soarelui, printre siluetele şi
zidurile altarelor, aşezând, prelungi vitralii argintii.
Din sorgintea luminii arhiereşti împrăştiată
mărinimos ca de pe aripi de arhangheli albi, în jurul
Putnei şi Suceviţei, pronaos şi pridvor cu îngeri, s'au
ivit minunea cântecului de nai, nostalgia tainică a
doiniei şi a viersului eminescian. Din acest spaţiu
mioritic, plin de vrajă străbună, a descălecat printre
noi, Ion I. Nistor, de aici s'a stabilit întruparea sa,
într'una din cele mai ideale figuri ale omului
bucovinean.

Aş parafraza miracolul eresului popular citat de

Lucian Blaga: În Dumbrava roşie "una din păsările
paradisului a cătat şi s'a făcut Om".

Urmează facultatea de filozofie şi litere la

Universitatea din Cernăuţi unde la limba şi literatura
română îl are profesor pe Ion al lui Gheorge Sbiera.

Născut în 1836 în Horodnicul de Jos / Suceava,

dintr'o familie de zece copii, I. Sbiera face studii la
Rădăuţi, apoi la Viena, în 1881 la stăruinţele fraţilor
Hurmuzachi primeşte să suplinească la gimnaziu pe
Arune Pumnul, când îl are elev pe Eminescu căruia îi
dă bilete de teatru, puse gratuit la dispoziţia
şcolarilor. Pe nedrept este cunoscut şi amintit numai
pentru legăturile cu marele poet, despre care a şi scris
pe larg în corespondenţa dusă cu Titu Maiorescu, căci
activitatea sa este mult mai prodigioasă, distingându-
se prin colaborări la revistele vremii şi mai ales ca
folclorist de seamă. Criticat pentru ortografia
adaptată de la Aron Pumnul, I. Sbiera este şi autorul
unui volum interesant de memorii.

În 1886 este primit membru al Societăţii literare

române, viitoarea Academie Română, ca în 1875 să
fie numit profesor de limbă şi literatură la
Universitatea din Cernăuţi, unde funcţionează până în
1906, calitate în care-l întâlneşte ca student pe Ion
Nistor.
Intelectualii bucovineni vor face, mai târziu, mereu
referinţă la el şi la schimbul de generaţie dintre
profesorii Sbiera şi Ion Nistor, cauză ce m'a
determinat să mă opresc ceva mai mult auspra acestui
uitat profesor bucovinean.

Ca student, finanţat singur prin meditaţii şi supliniri

de liceu, Nistor a fost membru activ apoi preşedinte,
în anul 1898/1899, al Societăţii studenţeşti, Junimea.

După ce şi-a făcut stagiul militar ca ofiţer în

Pola/Istria, în 1903 obţinându-şi licenţa şi examenul
de capaciate, este numit profesor secundar, de istorie,
geografie şi limba română întâi la Suceava (1904-
1907), apoi la Cernăuţi (1907-1908).

Ca profesor secundar, Nistor a depus o merituoasă

activitate pedagogică şi culturală. A figurat ca
membru al societăţii Şcoala română din Suceava şi al
Societăţii pentru cultură din Cernăuţi, în aceeaşi
perioadă, 1904, fondează ca director revista Junimea
literară despre care vom vorbi ceva mai încolo.

Acum în aceşti ani, îşi începe Ion Nistor bătălia, de-a

dreptul eroică, în vederea spezializării sale în Istoria
Românilor până la gradul de profesor la Universitatea
din Cernăuţi, lucru de loc uşor într'o instituţie
austriacă, şcoala superioară din capitala Bucovinei.
Bucurându-se de aportul directorului liceului
Constantin Mandicevschi (1859-1933), viitorul
director al Biliotecii universitare cernăuţene, Ion
Nistor poate să se înmatriculeze în anul 1908 ca
doctorand la universitatea rudolfină din Viena în
cadrul Institutului pentru istoria sud-est europeană,
condus de cunoscutul istoric Constantin Iosef Jiricek,
unde se putea obţine un doctorat în Istoria Românilor.

Sub îndrumarea profesorului Jiricek, ale cărui studii

erau bazate pe o riguroasă metodă ştiinţifică
impunând cercetarea arhivală şi investigaţia exactă a
izvoarelor şi urmărind bine înţeles şi alte cursuri de
istorie, Ion Nistor îşi redactează teza de doctorat
întitulată: Die moldauischen Ansprueche auf
Pokutien (Pretenţiile moldoveneşti asupra Pocuţiei).

La 22 Martie 1909 este promovat, în aula universităţii

vieneze primeşte titlul de doctor în filozofie şi litere.

Activitatea tânărului învăţat bucovinean, este

urmărită cu atenţie de savanţii români, astfel Vasile
Pârvan, Ion Bogdan şi Nicolae Iorga îi elogiază
lucrarea, ultimul îl remarcă printre istoricii români
contemporani, de seamă.

După susţinerea, atât de apreciatei teze de doctorat,

lui Ion Nistor i se deschide perspectiva unei strălucite
cariere universitare, de-aceea se hotărăşte să urmeze
studiile de docentură. Orientarea sa era cu atât mai
justificată cu cât între timp bucovinenii care militau
de mai multă vreme pentru înfiinţarea unei catedre de
istorie naţională la Cernăuţi, au primit în 1909
asigurări din partea guvernului austriac că li se vor
satisface curând revendicările, expuse şi printr'o
înflăcărată înterpelare în camera vieneză de către
deputatul român Teofil Simionovici (1864-1935).

Ion Nistor îşi concentrează atenţia şi energia pentru a

obţine diploma de docent privat, astfel să poată
îndeplini condiţiile de primire la catedra cernăuţeană
când ea va fi înfiinţată.

Îşi alege tot la profesorul Constantin Iosef Jiricek

tema de abilitare privind un subiect din domeniul
economiei medievale a Moldovei şi pentru o mai
bună documentare în domeniul bizantologiei şi
economiei politice, trece de la Viena la Muenchen
unde îl audiază pe celebrul Karl Krumbacher,
întemeietorul studiilor bizantine iar în cealaltă
specialitate, pe politologii de renume, profesorii Lujo
Brentano şi Walter Lotz.

Prin aceştia, V. Bendescu este sigur că Ion Nistor a

făcut cunoştinţă cu sistemul naţional de economie
politică al lui Friedrich List, bazat pe de o parte pe
liberalismul politic dar pe de alta pe nevoia de
apărare şi desvoltare a organismului economic al
naţiunii, prin măsuri de stat protecţioniste cu
încurajarea întreprinzătorilor particulari.

Naţionalismus economic al lui List, crede acelaş

autor, ar fi influenţat activitatea lui Nistor de mai
târziu, în special pe cea de ministru al Bucovinei şi-
apoi ministru al muncii şi asigurărilor sociale.

După un semestru de stagiu studios la Muenchen

însoţit de elogioase certificate seminariale, Nistor mai
petrece câteva săptămâni la Leipzig unde vroia să
cunoască de aproape organizarea şi metodele de
cercetare din Institutul de istorie culturală şi
universală condus de vestitul Karl Lampbrecht.

Dar pentru a ajunge profesor de istoria Românilor se

impunea neapărat să urmeze cursuri la o universitate
românească şi să consulte arhive româneşti, astfel că
în Octombrie 1909 se înscrie pentru un stagiu de
docentură la Universitatea din Bucureşti. Deoarece
socotim că respectivul contact cu atmosfera
Bucureştiului constituie o altă etapă, extrem de
importantă în formarea personalităţii profesorului Ion
Nistor, ca istoric, om de cultură şi luptător naţionalist,
vom insista ceva mai mult asupra perioadei
antebelice dominată de curentul sămănătorist
considerat a fi adaptat şi de învăţatul nostru în
activitatea lui ulterioară. Iată cauzele care mă obligă
să adâncesc cercetarea privind natura acestei mari
mişcări culturale, contestată de moderniştii
cosmopoliţi ai lui E. Lovinescu şi atacată de-a dreptul
barbar de proletcultiştii marxişti din ţară, în frunte cu
un oarecare D. Micu.

În 1902, în prag de nou secol G. Coşbuc şi Al.

Vlahuţă scot revista Sămănătorul. Însoţirea este cât se
poate de lăudabilă: pe de o parte Vergilul ţărănimii,
pe de alta poetul-vates, Profetul, în concepţia căruia
arta pe lângă funcţia de a exprima frumosul are şi
misiunea de a cultiva în om virtutea, deci îi incubă un
adnc rol moral. Desigur în era esteţilor şi amoralilor
atei, crescuţi la şcoala lui André Gide şi a lui Karl
Marx, aşa o viziune apare falsă de tot, de unde
desavuarea de ultimă oră a eticismului vlahuţian deşi
permanenţa perceptelor sale sunt garantate de
principiile vechilor greci prin idealul kalokagatiei,
frumosul şi binele se unesc în cadrul aceluiaşi eon
numit artă; Aristotel în Poetica sa arată că tragedia
urmăreşte să provoace în sufletul ascultătorului
catarzisul adică dorita curăţenie interioară, morala din
învăţătura marelui Vlahuţă, punte între Eminescu şi
Gândirea lui N. Crainic.
Manifestul cuprins în poezia Sămănătorul, de unde şi
denumirea curentului, compară pe artist cu cel ce
aruncă sămânţa pe ogor, aşa să încolţească şi
cuvintele în conştiinţa cititorului, să le recepţioneze
în inimă, ca roua cerului potirele florilor.

Nu poate fi uitat mentorul mişcării, Spiru Haret, cu

acţiunea de a culturaliza mediul rural prin învăţătorii
săi, consideraţi luminătorii satului. Într'un foarte
intresant esseu, Pamfil Şeicaru arată cum politicianul
Ion Mihalache cu ţărănismul lui transformat ulterior
într'un partid de clasă, s'a format şi s'a desvoltat în
vâltoarea campaniei haretiene, prea puţin cunoscută
de altfel.

Criticii literari, mai ales cei marxişti, au imputat

sămănătorismului modul idealizant, dulceag, de a-l
prezenta pe ţăran şi i-au opus cu violenţă
poporanismul lui Stere şi în deosebi al lui G.
Ibrăileanu pentru că şi-ar fi avut sorgintea în lupta de
clasă a narodnicismului rusesc. De fapt dacă
analizăm obiectiv lucrurile o să observăm că
mişcarea din jurul Vieţii româneşti nu contrazice
Sămănătorismul ci chiar îl continuă, accentuând-i
anumite aspecte.

Dar dacă orice curent literar în ultimă instanţă îşi

trage puterile anteice de la scriitorii promovaţi din
sânul său, atunci sămănătorismul nu are de ce să
ascundă după firma nici unuia, contemporan lui.
Lăsând la o parte pe cei doi mari ctitori, Coşbuc şi
Vlahuţă, în rândurile sămănătorismului se înscriu
printre cei mulţi, poeţi ca Octavian Goga, Şt. O. Iosif,
prozatori ca Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu,
Sandu-Aldea, dintre aceştia nu poate fi omis Ilarie
Chendi şi cu precădere Nicolae Iorga, deci o pleiadă
rar întâlnită în cultura noastră, sămănătorismul nu
poate fi apropiat decât de Junimea secolului
precedent sau de viitoarea Gândire interbelică.

Dar ar fi prea puţin dacă ne-am limita doar la acest

cadru literar, când sămănătorul ca orice mişcare de
renaştere culturală cuprinde o pătură mult mai largă
de intelectuali, problema ţărănistă face parte, de fapt
se subordonează, ideii de afirmare a unităţii
naţionale.

Lupta declanşată în foarte multe domenii, are în

fruntea ei pe Nicolae Iorga, un timp chiar director al
revistei Sămănătorul. Se cunoaşte manifestaţia
revoluţionară din anul 1906 - când după Pamfil
Şeicaru N. Iorga ar fi putut deveni preşedintele ţării -
făcută cu scopul de a impune graiul românesc pe
scena teatrului Naţional.

Departe de a fi romantică şi dulceagă, mişcarea

sămănătoristă îşi va căuta bazele cele mai ştiinţifice,
astfel că, îşi va asocia munca profesorilor şi
academicienilor adunaţi în jurul Convorbirilor
literare, deci mai toţi elevii lui Titu Maiorescu. Nu se
insistă deloc asupra acestui aspect, ba din contră
istoricii literari se grăbesc să semnaleze depreciativ
activitatea marei reviste a Junimii, ajunsă pe mâinile
unor oameni incitaţi mai mult de interese ştiinţifice
decât de cele estetice. Şi astfel se aruncă vălul uitării
peste una din cele mai valoroase producţii ale
spiritului academic românesc pus în slujba idealului
de afirmare naţională, pe temeiuri cât se poate de
stabile.

Din cercul Convorbirilor literare s'a ridicat

Rădulescu-Motru, psiholog, elev de-al lui Wundt dar
în acelaşi timp autorul Românismului ca personalism
energetic autohton, considerat drept un autentic
catehism naţional. Deşi în aparenţă depărtat de
revista Sămănătorului, profesorul Rădulescu-Motru
exprimă cele mai autentice idei sămănătoriste, exact
cum se va întâmpla şi în epoca Gândirii cu mulţi
intelectuali, fără să fie colaboratori ai revistei, unii
chiar adversari personali ai directorului şi oamenilor
săi.

În aceeaşi atmosferă a Convorbirilor literare s'a

afirmat Vasile Pârvan cu Getica lui sau George
Murnu, excelentul homerid traducătorul Iliadei
publicată în numerele Convorbirilor literare condusă
de Ioan Bogdan. Aşa dar, îi putem aşeza pe cei doi
mari savanţi, Pârvan şi Murnu, printre cele mai
strălucite figuri ale curentului sămănătorist.

Desigur că în lumina acestor realităţi nu ne mai este

greu să înţelegem, de ce, dintre toate ştiinţele, Istoria
Românilor, era considerată a avea rolul cel mai
important în promovarea idealurilor naţionale. Şi,
încă odată o subliniez, nu este vorba de o istorie
deformată conform cine ştie căror interese de
moment ci una obiectivă bazată pe documente şi
sacrul adevăr.

Iată deci una din cele mai valoroase realizări ale

curentului sămănătorist, în cadrul său arta şi ştiinţa
s'au întâlnit pe acelaşi drum, au conlucrat la făurirea
ideilor sub a căror influenţă s'a născut, România
Mare.

În 1909 la Bucureşti, Ion Nistor are ocazia să audieze

cursurile de Istoria Românilor ale celor mai străluciţi
reprezentanţi ai curentului naţionalist militant,
personificat de triumviratul academic format din
Dimitrie Onciul (1856-1923), Ioan Bogdan (1864-
1919) şi Nicolae Iorga (1871-1940).
Dimitrie Onciul, bucovinean de origine din comuna
Straja, a pus bazele ştiinţifice ale istoriei noastre
medievale, memoria lui va fi evocată într'un frumos
discurs ţinut în 1933 la zece ani de la moartea
profesorului său, de către Ion Nistor. De la el a
învăţat istoricul nostru modul de-a citi şi interpreta
vechile documente, nu întâmplător vo descrie în acest
domeniu, primul voivodat moldovenesc de la
întemeiere, în ţara de nord a Şipeniţului.

Nicolae Iorga în acea epocă la nici 40 de ani se găsea

la apogeul carierii, geniul său se manifesta în plină
desfăşurare, clocotitor ca un vulcan în continuă
erupţie. Nistor va scrie şi despre opera acestui mare
istoric şi în multe îl va lua ca model cum vom mai
avea ocazia să constatăm.

L-am lăsat la urmă pe Ioan Bogdan fiindcă acesta

pare să fie astăzi cel mai nedreptăţit dintre toţi.
Profesor de slavistică şi paleografie, socotim că de la
el Nistor a avut cel mai mult de învăţat, lucru ce-l
mărturiseşte, pentru el, în O viaţă de om chiar
Nicolae Iorga.

Spirit riguros ştiinţtific, Ioan Bogdan a ştiut să se

entuziasmeze pentru marile probleme ale neamului
său şi să le conducă chiar dacă locul său în istorie a
fost condamnat la anomimitate. Prin multe îi putem
compara soarta ingrată cu cea a lui Costache Negri,
de unde am deduce că marile opere cer jertfa unor
mari anonimi. Să nu uităm că a fost ani de zile
directorul Convorbirilor literare, că în această funcţie
îl publică pe George Murnu, acesta îi şi dedică prin
câteva rânduri de mare frumuseţe, traducerea Iliadei.

De la aceşti mari savanţi nu am zice totuşi că Nistor

şi-a însuşit o nouă concepţie istoriografică ci doar că
titanii l-au ajutat să şi-o consolideze pe-a sa proprie,
cum o purta în fiinţa lui din copilărie de când a văzut
pentru prima oară Putna şi i-a auzit pe bătrâni
rostindu-i tainele cuminţiei trecutului.

Iată unele din principiile sale de istoric al Românilor:

- Istoriografia naţională e o cercetare şi expunere
ştiinţifică privind fapte analizate critic şi sintetic.
Cunoştinţele istorice trebuie să se sprijine pe adevăr
şi să corespundă legilor gândirii logice.

- Naţiunea e substratul ontic primar, statele sunt

plăsmuiri vulnerabile.

- Istoria poporului român, ca istorie naţională ne va

furniza armele de apărare ale drepturilor noastre
asupra pământului pe care-l muncim, şi-l stăpânim de
veacuri împotriva tuturor vecinilor care ne pizmuiesc
şi râvnesc la moştenirea noastră strămoşească.
Ion Nistor revine aşa dar la părerile lui Haşdeu că
istoria se impune scrisă cu mintea şi inima, ea
înseamnă în primul rând retrăirea trecutului în ce-a
avut el mai eroic şi măreţ.

Ideile istoricului I. Nistor rămân şi astăzi valabile, nu

pot să nu mai citez încă un pasaj din splendidul
material cules de neobositul V. Bendescu:

- Epoca modernă a istoriei Românilor aşa cum s'a

pregnat de la 1848 încoace, e o serie morfologică
bazată pe ideile de libertate naţională şi personală a
revoluţiei franceze. Faţă de epoca anterioară, e una de
mari succese şi victorii. În cursul ei îi reuşeşte
neamului românesc să obţie, nu prin combinaţiile
cabinetelor europene ci prin propriile sale puteri o
situaţie impunătoare în sudestul Europei.

- Pe lângă calitatea sa de furnizor de arme

intelectuale, istoricul trebuie să fie un răscolitor de
suflete, pentru ca să ţină veşnic treaz simţământul de
solidaritate naţională şi spiritul de jertfă pentru
apărarea bunurilor ideale şi materiale veşnic
ameninţate.

Consecvent lui însuşi, Ion Nistor va ajunge cel mai

mare istoric al Bucovinei şi printre primii ai ţării,
fiindcă el s'a trudit în lucrările sale să arate
românitatea Bucovinei, pământ strămoşesc, delimitat
de Polonia şi pe nedrept revendicat de rutenii
ucrainieni aduşi de stăpânirea austriacă din Galiţia pe
teritoriul Moldovei lui Ştefan cel Mare.

Anticipăm, subliniind că dacă Bucovina s'a alipit în

1918 la patria-mumă în graniţele ei întregite până la
Ceremuş, Colacin, Nistru, apoi asta se datoreşte în
mare măsură profesorului Ion Nistor şi istoriei sale
naţionale, armă de nezdruncinat, a politicianului şi
luptătorului naţionalist.

Ca om de cultură Ion Nistor editează din 1904 la

Cernăuţi revista Junimea literară în jurul căreia s'au
adunat poeţii bucovineni în frunte cu G. Rotică, dar
unde profesorul îşi publica importante lucrări istorice,
demonstrând incă odată că mergea pe drumul
naţionalismului creator al Sămănătorului, în sânul
acestuia şi la el ca în Convorbirile literare ale lui Ioan
Bogdan arta şi cu ştiinţa s'au întâlnit unindu-se prin
acelaş ideal naţional.

Am insistat atât de mult asupra epocii antebelice de

formare fiindcă fără ea nu s'ar putea înţelege cu
adevărat activitatea şi personalitatea istoricului
nostru.
Astăzi în era antinaţionalistă, cultivată atât de
dictatura proletariului cât şi de liberalismul societăţii
de consum, ideologii şi istoricii lor marxişti se întrec
în a fi cosmopoliţi, iconoclaşti, amorali, futurişti,
într'un cuvânt modernişti.

Din multete lor aberaţii le-aş răspunde acum la una

singură: Pilda profesorului Ion Nistor şi a generaţiei
sale ne arată cu toată obiectivitatea că graniţele
României Mari nu au fost stabilite prin congresele
puterilor mari, cărora le sunt astăzi sluji josnice, dar
că ele au fost recunoscute acolo, după ce au fost
cucerite şi stabilite prin lupta plină de abnegaţie a
poporului român.

Ion Nistor se întoarce la Viena în primăvara anului

1911, unde în cadrul Seminarului de istorie sud-
europeană îl asistă pe profesorul Jiricek şi-şi prezintă
teza de abilitare: "Die auswaertigen
Handelsbeziehungen der Moldau im XIV., XV. und
XVI. Jahrhundert".

Lucrarea a fost bine primită, premiată de Academia

Română iar Ioan Bogdan elogiind-o subliniază că
este prima operă de acest fel în literatura istorică
română. După cum vedem savanţii din România îl
considerau ca pe unul de-al lor.
În Iunie 1911 îşi ia examenul de abilitare iar in
August 1911 este numit ca docent privat la catedra de
istorie sud-europeană in Viena. În Octombrie 1911 îşi
inaugurează cursul în faţa parlamentarilor români din
Camera imperială, membrii corpului didactic al
Universităţii, studenţi români şi alţi conaţionali din
colonia din Viena cu o temă privind "Locul
Românilor în istoria sudest-europeană". Prelegerile
anului academic 1911-1912 se ocupă de Istoria
principatelor române în secolele XIV şi XV.

Ion Nistor ţine astfel primul curs de istoria Românilor

în monarhia habsburgică. Vasile Marcu, jurist
bucovinean, îşi aminteşte, ca martor ocular, că
audienţa a fost întotdeauna numeroas, excelau în
deosebi studenţii români, astfel că sala era mereu
arhiplină.

Victoria lui Ion Nistor este una istorică dar ea e

departe să fie singura, am spune că ea formează
prima treaptă a urcuşului său; până la totala şi cea
mai hotărâtoare izbândă, mai este încă destul.

Tot în 1912 primeşte şi numirea de membru

corespondent al Academiei, în secţia istorică.

În acelaşi an luând fiinţă la Cernăuţi o catedră de

istorie sud-est europeană cu deosebită consideraţie
pentru Istoria Românilor, Ion Nistor este numit
profesor agregat după trecerea unui concurs, cu data
de 14 August (1912). Numirea nu s'a făcut fără
anumite animozităţi, odată ce istoricul neamţ R.
Kaindl, susţinut de colegiul Facultăţii şi de ruteanul
galiţian, pseudoistoricul Milkowitz, îl anunţase drept
contracandidat pe un oarecare Ilie Gherghel.

Dar Ion Nistor pe lângă lucrările sale, mai venea

însoţit şi de recomandările profesorilor Ioan Bogdan,
V. Pârvan, G. Weigand, Al. Xenopol şi nu în cele din
urmă, C. Jiricek, maestrul său din viena.

Profesorul Ion I. Nistor îşi inaugurează catedra de

agregat la 19 Oct. 1912 într'o atmosferă de mare
sărbătoare. Erau de faţă mitropolitul Vladimir Repta
iar între profesori, în fruntea studenţimii, Sextil
Puşcariu. Ce clipe de măreţie istorică !!!

Prelegerea sa "Importanţa istorică a Românilor şi

începuturile organizării lor de stat" a avut un mare
succes fiind întreruptă de aplauze frenetice.

Publicistul Gh. Tofan scriind despre acest eveniment

zice că el a fost luminat de un avântat delir patriotic.
Iată un fragment grăitor din textul cursului: "catedra
este de istorie sud-est europeană, dar eu ca nou
profesor voi înţelege să mă ocup în deosebi de istoria
Românilor, deoarece ei sunt cel mai vechi popor din
această regiune, singurul care în ciuda furtunilor
vremurilor şi-a menţinut organizaţia politică proprie,
care a oferit adăpost luptătorilor sud-est europeni
pentru libertate naţioală şi care a fost veacuri de-a
rândul "sentinelă a civilizaţiei europene" în acest colţ
al Europei."

Sextil Puşcariu are următoarea caracterizare:

"cursurile noului profesor care arată pe lângă
temeinicie şi pregătire sufletească şi tragere de inimă
pentru obiectul său, vor restabili în multe privinţe
adevărul sfidat de atâtea ori de cercetători streini şi
vor zdrobi multe din formulele greşite, care fiind atât
de des repetate, au început să fie crezute
pretutindeni."

Pe lângă laborioasa activitate universitară, Ion Nistor

se remarcă şi ca director al Junimii literare unde
publică printre altele: Basarabia (1912), Cuza Vodă
(1912), Din trecutul şcoalelor noastre (1912),
Legăturile noastre cu Ardealul (1914), Raportul
numeric între Români şi Ruteni pe vremea ocupării
(1914).

Din alte publicaţii mai notăm: Din trecutul şcoalelor

noastre (în Şcoala, 1912), Privire istorică asupra
mişcării politice la Românii din Bucovina (în Gazeta
mazililor şi răzeşilor, 1913) şi Istoricul şcoalei
noastre din timpurile vechi moldoveneşti până în ziua
de astăzi (în Gazeta română din Gura Humorului,
1914).

Se mai remarcă în nenumărate conferinţe ca un

vorbitor excelent, stăpân pe frumuseţea limbii şi
meşter al împrovizaţiei.

Se confruntă cu iredenţa ucraineană aţâţată de

austrieci iar în vara anului 1913, la universitatea de
vară de la Dorna Cândrenilor ţine în faţa a peste 90
de cursanţi, o conferinţă despre "Însemnătatea şi
scopurile istoriei naţionale."

În Iunie 1914, la primul congres al învăţătorilor

români din Bucovina prezintă lucrarea "Istoricul
şcoalei noastre din timpurile vechi moldoveneşti până
în ziua de astăzi". Au fost de faţă printre alţii: Gh.
Bogdan-Duică, Onisifor Ghibu, Petre Dulfu.

Războiul declarat la 1 August 1914, îl surprinde

redactând cartea Românii şi Rutenii din Bucovina,
lucrare monumentală în care se arată vechimea
Românilor în Bucovina şi demască acţiunile
dezinformatoare ale istoricilor ruteni. Cernăuţii fiind
ocupaţi de Ruşi, Ion Nistor se îndreptă spre
Bucureşti. De acuma începe lupta pentru unirea
Bucovinei cu Patria Mumă şi cum a decurs ea o avem
descrisă într'o lucrare ulterioară a lui Ion Nistor
"Unirea Bucovinei, 28 Noembrie 1918 - Studiu şi
documente - ". După ea ne-am condus în lucrarea de
faţă căreia i-am adăugat câteva informaţii culese din
Memoriile lui Sextil Puşcariu, capitolul România
Mare 1918-1938.

Bucovina, partea de nord a Moldovei, a fost ocupată

în anul 1774 de oştile imperiale ale Habsburgilor şi
cedată de Poarta otomană prin convenţiunea din anul
1775, ca să i se asigure Austrei un coridor de legătură
între Galiţia recent anexată şi Transilvania declarată
parte a imperiului încă din anul 1691 prin diploma
leopoldină.

Austria îşi întindea astfel stăpânirea peste un pământ

asupra căruia nu avea nici un drept, ca să-l obţie a
recurs la condamnabilele mijoloace ale corupţiei,
frauda dusă până la crimă, succesul le-a fost asigurat
de arginţii cu care au mituit pe turci, urmele strâmbei
lor domnii ne urmăresc, cum vom vedea, ca un
blestem, până în zilele noastre.

Moldovenii au protestat faţă de un act mai mult decât

samavolnic şi prima lor victimă a fost domnul
Grigore-Vodă Ghica, decapitat în cele din urmă de
partenerii de afaceri ai austriecilor, turcii, o astfel de
alianţă a creştinilor cu păgânii contra neamului nostru
nu a fost nici prima nici, din păcate, ultima.

Nemulţumirile erau mari odată ce Bucovina

românească şi ortodoxă a ajuns pur şi simplu
degradată la o simplă circumscripţie administrativă a
Galiţiei. Abia în 1848, lupta intelectualilor români, în
frunte cu familia Hurmuzachi, având în antecedente
şi ajutorul scriitorului transilvănean Ioan Budai-
Deleanu stabilit la Lemberg, a fost în sfârşit
satisfăcută, Bucovina îşi câştigă autonomia
provincială.

Dar ţara nu devine de loc românească odată ce

stăpânii ei haini caută cu orice preţ să-i schimbe
caracterul etnic, sprijinind pe ucraineni (ruteni) să se
infiltreze din Galiţia, peste tot şi în toate instituţiile se
introduce limba germană.

În 1875 românii refuză să participe la prăznuirea

centenarului anexării ţării lor, ei îşi reamintesc cu
acest prilej de moartea voevodului martir Grigore
Ghica şi îi preaslăvesc memoria. În urma acestor
mişcări "antistatale" Constandin Morariu preot român
şi şase studenţi sunt arestaţi şi condamnaţi pentru
înaltă trădare iar împăratul Franz Iosif îşi
contramandează vizita programată în Bucovina.
În 1877 sufletul bucovinenilor se afla angajat lângă
românii de la Plevna şi trăiau triumful dobândirii
independenţei statului România, evenimente ce nu i-
au fost pe placul hulpavului stăpân, astfel că el
lucrează tot mai intens în favorul ucrainenilor, li se
fac concesii după concesii şi sunt astfel ridicaţi
împotriva elementului autohton, românesc.

În astfel de condiţii vitrege, cu timpul a început să

scadă şi rezistenţa a o parte din Români, gata să se
împace cu guvernul austriac şi să încheie
compromisuri grave cu veneticii ucraino-ruteni.

Naţionaliştii s'au adunat mai ales în jurul publicaţiilor

"Bucovina" Hurmuzăcheştilor, "Gazeta Bucovinei" a
lui Bogdan-Duică şi "Patria" editată de Branişte. Din
1904, Junimea literară condusă de Ion Nistor a
devenit principalul organ al naţionalismului creator în
Bucovina.

În 28 Iunie 1914 are loc atentatul de la Sarajevo, sunt

ucişi arhiducele Francisc Ferdinand şi soţia sa Sofia
de Hohenberg, astfel că la 28 Iulie 1914 Austro-
Ungaria declară război Serbiei.

În Bucovina, sub ordinul maiorului Fischer se

deschid ostilităţile dintre austrieci şi ruşi, în cursul
războiului ţara este de şase ori ocupată de o tabără, de
şase de cealaltă, episod trăit de copilul Vasile
Posteucă, Tâlică al drumului interior, când îl cunoaşte
în satul Stăneştii de Jos pe Volodea, soldatul rus, de
origine român, de peste Nistru.

Cum se întâmplă în astfel de ocazii, situaţia în

Bucovina devine foarte tulbure, maiorul Fischer
descoperă peste tot spioni şi trădători, în consecinţă
execuţiile fără judecată se ţineau lanţ. Mai târziu
maiorul criminal are curajul să-şi scrie memoriile sub
titlu: "De ce au trebuit să moară mii de oameni", dar
justificările lui sunt neîntemeiate, actele sale se
desvăluie ca ultimele represiuni sângeroase săvârşite
contra unui popor pe care austriecii l-au ţinut în robie
aproape o sută cincizeci de ani.

Câţiva deputaţi ucraineni şi români în frunte cu

Nicolae Vasilco şi Aurel Onciul trec de partea lui
Fischer şi fac o serie de declaraţii în favoarea
austriecilor, trimit în numele ţăranilor bucovneni o
telegramă regelui României din care cităm: "Măria
Ta! ştim din părinţi că cea mai mare primejdie pentru
întreg neamul românesc este Muscalul. În potriva lui
ne poate apăra sigur numai Austria puternică."

În acest adevăr au crezut până la capăt Stere şi

Slavici, dar în conjunctura dată Statele unite ale
Austriei preconizate de A.C. Popovici nu se puteau
realiza fiindcă Austria era un duşman la fel de mare
ca şi muscalul, de fapt acesta nu a făcut decât să-i
continue politica imperialistă până în zilele noastre,
Austria, temniţa popoarelor de ieri îşi certifică
existenţă astăzi, prin Rusia bolşevică.

Iată de ce o mulţime de intelectuali, printre ei şi Ion

Nistor au luat drumul exilului, ultimul, şi aşa au
făcut-o majoritatea, trece în Vechiul Regat. Mai
precis Ion Nistor părăseşte Cernăuţii la 13 Iulie 1914,
pentru a se stabili în capitala ţării, Bucureşti.

După intrarea României în război, Proclamarea

autonomiei Poloniei întregită cu Galiţia ridica
problema Bucovinei rămasă în afara graniţelor
austriece, dar habsburgii se lasă ademeniţi de
planurile ucrainenilor de-a crea o Ucraină mare de la
Carpaţi la Caucaz sub protectoratul coroanei de la
Viena. Astfel după pacea de la Brest-Litovsk se
încheie un contract secret austro-ucrainean prevăzând
despărţirea Galiţiei de Est, cu o populaţie în
majoritate ucraineană, de Galiţia de Vest şi împreună
cu Bucovina să constituie provincia autonomă a
republicii populare ucraineană pusă, bineînţeles, sub
ocrotirea coroanei habsburge.

În şedinţa parlamentului vienez din 22 Iulie 1918 în

numele clubului parlamentar român, C. Isopescu-
Grecu protestează împotriva mizerabilei înţelegeri şi
relevă dreptul istoric al Românilor asupra pământului
Bucovinei. Şi mai atrage atenţia celor ce sunt gata să
se salveze prin mari vânzări, aşa se va întâmpla şi în
timpul războiului al doilea mondial la Yalta, că ţinând
seama doar de interesele proprii, calcă pe trupul
naţiunilor mici: " ... ar însemna totodată capitularea
spiritului de cultură al apusului înaintea răsăritului, a
acelui spirit civilizator care şi-a aflat apogeul în
întemeierea universităţii germane din Cernăuţi! Mă
adresez domniilor-voastre, dominlor Germani!
Jertifiţi în Bucovina populaţia română şi germană şi
aţi adus pe Slavi înaintea porţilor Vienei!"

Recunoaşterea pretenţiilor ucrainenilor asupra a patru

districte peste Prut, este respinsă de majoritatea
Românilor bucovineni, nu se acceptă ca ţara lor să fie
sfârtecată fiindcă ea se întinde nu numai de la
Suceava la Prut dar şi de la Vatra Dornei până la
Nistru: "în acest pământ s'a organizat de la cea de a
doua descălicare, viaţa de stat românesc. Bucovina
ni-a rămas moştenire, aşa cum este în întregime de la
înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm
neştirbită vremurilor viitoare."

Desfăşurarea războiului arată clar că soarta Austriei

este pecetluită, Wilson respinge oferta de pace
austrică, astfel că împăratul Carol lansează faimosul
manifest către popoarele sale, recunoscându-le
dreptul de-a se organiza într'un stat independent,
fiecare naţiune să-şi constituie consiliile proprii şi în
felul acesta, pe noile baze federative să contribuie la
reclădirea unei noi Austrii.

În tot acest timp un capitol special îl ocupă acţiunea

refugiaţilor bucovineni în fruntea cărora se afla Ion
Nistor.

Editând "Revista Bucovinei" ei au dat publicităţii o

serie de lucrări istorice şi politice contribuind la
cunoaşterea problemei Bucovinei de câtre opinia
publică, în primul rând românească. Astfel la
încheierea tratatului de alianţă între România şi Ruşi,
aceştia au revendicat Bucovina până la Siret dar mai
apoi s'au oprit la Prut înglobând în graniţele lor şi
oraşul Cernăuţi. Prin activitatea bucovinelor, mai ales
a istoricului Ion Nistor, I.C. Brătianu impune ruşilor
punctul de vedere românesc şi îi determină să renunţe
la Cernăuţi.

Odată cu retragerea de la Iaşi, în 1916-1917,

comitelul refugiaţilor transilvăneni şi bucovineni
organizează unităţi de voluntari români, primelor
unităţi li se face o primire triumfală în Piaţa Unirii, pe
dinaintea monumentului lui Cuza Vodă. Atunci Ion
Nistor alături de Octavian Goga ţine un discurs
epocal privind eliberarea Bucovinei româneşti,
încheiat astfel: "Vouă soarta v'a rezervat cea mai
mare cinste de care se pot învrednici fiii Bucovinei"
cinstea de a împlânta din nou steagul naţional la
Suceava şi la Cernăuţi, de unde fusese smuls acum
143 ani de către răpitoarea pajură habsburgică.
Aceasta va fi cea mai aleasă răsplată a jertfei şi
vitejiei voastre. Falnici plăieşi ai Bucovinei, cu
Dumnezeu înainte!"

Comitelul bucovinenilor format din Ion Nistor

preşedinte, T.V. Stefanelli, G. Tofan, Em. Iliuţ şi N.
Cotos, s'a mutat la Chişinău de unde în 6 Octombrie
trimite regelui o telegramă cerându-i eliberarea
teritoriilor româneşti şi înglobarea lor în Regatul
român.

Despre activitatea lui Ion Nistor între anii 1916-1918,

V. Bendescu ne dă câteva date mai mult decât
importante. Astfel rămâne la Bucureşti până la 23
Noembrie 1916 când se refugiază cu familia la Huşi,
apoi în ajunul Crăciunului la Iaşi unde va împărtăşi
ca toţi românii mizeriile şi lipsurile iernei 1916-1917.

În vara anului 1917 se ocupă cu evacuarea în

Basarabia şi Ucraina a câteva mii de ardeleni şi
bucovineni, deoarece situaţia lor devenise critică,
mulţi, ca de pildă Octavian Goga, erau condamnaţi la
moarte, de autorităţile puterilor centrale.

Între timp, după izbucnirea revoluţiei ruse din

Februarie 1917, Basarabia îşi proclamă autonomia
politică (21 Oct. 1917) şi se constituie Sfatul Ţării
avându-l preşedinte pe Ion Inculeţ (21 Nov.-2 Dec.
1917).

La imboldul corpului ofiţeresc român-basarabean, al

studenţimii basarabene şi transnistriene, la
Universitate din Odesa se înfiinţează două catedre
române, una de Istoria Românilor dată lui Ion Nistor,
cealaltă de limbă şi literatură română ocupată de
Neculae Bănescu.

Prelegerile patetice tratând problemele istorico-

naţionale ale lui I. Nistor din iarna anului 1917-1918,
au provocat un entuziasm de nedescris, V. Bendescu
le compară cu celebrele Cuvântări către naţiunea
germană ale lui Johann Gotlieb Fichte.

În Martie 1918, odată cu pacea încheiată la Brest-

Litovsk, I. Nistor se mută la Chişinău, astfel că la 27
Martie 1918 participă ca martor la actul unirii. Sub
impresia convârşitoare a evenimentului istoric, Ion
Nistor scrie un splendid articol în ziarul "România
nouă" din Chişinău condus de profesorul Onisifor
Ghibu, ardelean din comuna Săliştea-Sibiului.
Iată un citat: "În ziua de 27 Martie 1918 s'a proclamat
unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă. Proclamarea
aceasta constituie unul din cele mai remarcabile şi
mai fericite evenimente din întreg trecutul neamului
nostru. Ferice de fraţii basarabeni, cari din prisosul
însufleţirii şi dragostei lor de neam şi ţară, au izbutit
să împletească din nou legăturile fireşti între
Basarabia şi România, care cu 100 de ani în urmă,
fuseră dărâmate de ghiarele prădalnice ale vulturului
din Urali ...".

Şi o încheie astfel: "Prutul descătuşat îşi mână vesel

undele sale prin Moldova reîntregită, murmurând
tainic povestea dezrobirii, ca să o înţeleagă Siretul
cruşit de sânge, Argeşul spumos, Oltul răzbunător,
Mureşul duios şi Tisa îndepărtată."

În capitala Basarabiei Ion Nistor deţine catedra de

Istoria Românilor la Universitatea liberă a oraşului
apoi mai târziu ca profesor la Seminarul pedagogic
unde mai funcţionau: Onisifor Ghibu, Gh. Tofan, P.
Haneş, R. Cioflec, poetul A. Mateevici, Pan Halippa
şi alţii.

Din aceste preocupări didactice a rezultat volumul

publicat în 1923, la Cernăuţi: Istoria Basarabiei.
Cartea are două părţi; partea întâia expune istoria
Basarabiei până la răpire (1812). Introduce pe cititor
în trecutul ţării tăinuit de autorităţile ruse şi arată pe
ce temeiuri de nezdruncinat se întemeiază drepturile
Românilor asupra regiunilor Moldovei dintre Prut şi
Nistor, curmând pretenţiile nelegiuite ale Ruşilor,
cotropitpri ai acestei moşteniri strămoşeşti.

Partea a II-a cuprinde istoria Basarabiei sub ocupaţie

rusească, în capitolul ultim descrie Unirea Basarabiei
cu Patria-Mumă, bazată pe trăirile proprii.

Lupta lui Nistor şi a celorlalţi nu era lipsită de

pericol. Astfel bandele comuniste revărsate de
dincolo de Nistru îl asasinează pe poetul Al.
Mateevici şi pe fruntaşul basarabean Al. Murafa la o
vie din preajma Chişinăului.

În toamna anului 1918 încep să se mişte şi

intelectualii din Bucuvina. Comitetul naţional
ucrainean ridică pretenţii la toată Bucovina dar după
reintrarea României în război renunţă la părţile sudice
ale ei rezervându-şi revendicările asupra Cernăuţului
şi a teritoriului de la Siret până la Nistru, exact cum
este el ocupat astăzi de URSS.

Ion Nistor în studiul său Rutenii şi Româniii din

Bucovina a demonstrat românitatea pământului
bucovinean, rutenii au venit din Galiţia în timpul
ocupaţiei austriece, deci ca imigranţi proaspeţi nu au
niciun drept asupra ţării Moldovei de Sus.

Deoarece Rusia sovietică după 1944 şi-a întins laba

nesăţioasă asupra unei jumătăţi din Bucovina
românească, săvârşind astfel unul din jafurile cele
mai sinistre ale istoriei, sprijinit doar de forţa
pumnului, lucrările lui Ion Nistor în acest domeniu îşi
păstrează actualitatea mai mult ca oricând şi ar trebui
să fie traduse în limba celor ce nu s'au sinchisit să
ducă hoardele roşii până la porţile Europei,
renunţând, ca să fie dânşii liberi, la jumătatea ei de
Răsărit.

În fruntea bucovinenilor români în acele clipe s'au

găsit doi oameni providenţiali: Sextil Puşcariu şi
Iancu Flondor. La îndemnul primului, profesor la
Universitatea din Cernăuţi, urmaş cum se vrea a lui
Arune Pumnul, mai mulţi intelectuali se întâlnesc în
casa doctorului Isidor Bodea în ziua de 11 Oct. 1918
pentru a cădea la înţelegere asupra măsurilor ce
trebuiau luate în urma descompunerii Austriei.

Cei prezenţi cad de acord să scoată un nou organ,

"Glasul Bucovinei", şi să convoace, la 27 Octombrie,
Constituanta, în programul căreia s'a exprimat dorinţa
Românilor de a uni Bucovina într'un singur stat
naţional şi independent cu Transilvania şi partea
românească a Ungariei.

Constituanta întrunită la 27 Octombrie în Palatul

naţional din Cernăuţi alege, sub patronajul părintelui
Dionisie Bejan, consilul naţional alcătuit din 50 de
membri avându-l drept preşedinte pe Iancu Flondor.

Momentele sunt de mare emoţie naţională, Bucovina

trăieşte clipe înălţătoare cum nu le-a mai cunoscut de
pe vremea învingătorului de la Codrul Cosminului,
Ştefan cel Mare.

Adversarii nu dorm nici ei. Încurajaţi de guvernatorul

austriac rămas de formă, Etzdorf, Ucrainenii cer din
nou Bucovina de la nord de Prut, în timp ce oraşul
Cernăuţi până la delimitarea definitivă să figureze ca
un condominiu româno-ucrainean.

Dintre Români, Aurel Onciul, "administrator al

Moldovei de Sus", încearcă să ducă tratative cu
guvernul de la Iaşi pentru recunoaştere împărţirii
moştenirii lui Ştefan cel Mare, dar este grav dezavuat
nu numai de autorităţile ieşene dar şi de bucovinenii
prezenţi în Moldova. Cu aceasta Aurel Onciul dispare
de pa arena vieţii publice din Bucovina.

La 4 Noembrie guvernatorul Etzdorf se întâlneşte cu

Iancu Flondor în casa lui Alex. Hurmuzachi.
Reprezentantul român îi aduce la cunoştinţă că nu
aprobă actul încheiat de Aurel Onciul şi conducătorul
ucrainenilor, Omelian Popovici, şi că Românii stau
neclintiţi la hotărârile constituantei din 27 Octombrie.

De altfel pentru a pune la adăpost ţara şi populaţia de

"haidamacii" ucraineni bolşevizaţi, constituanta a luat
hotărârea să ceară ajutorul armat al guvernului român
de la Iaşi. Dându-se curs cererii lor, Diviza a 8-a de
sub comanda generalului Zadik trece frontiera pe la
Burdujeni, apoi salutând cetatea Sucevei intră în
Cernăuţi pe ziua de 11 Noembrie 1918.

Cuvintele adresate de Iancu Flondor sunt

cutremurătoare: "Domnule general, ca preşedinte al
consiliului naţional român am dorinţa să
binecuvântez falnica oaste română din capitala
Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei
sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan.
Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea
lui, România-Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e
în mijlocul nostru. Un sfânt fior trece prin inimile
noastre, însă nu e dat fiinţei omeneşti să exprime şi să
fixese aceste sentimente în cuvinte. Numai o
rugăciune care se înalţă în ceruri fără cuvinte îi poate
corespunde în câteva."
Armata română ocupă întreaga regiune a Bucovinei
până la Ceremuş, Colacin şi Nistru şi pentru a înăbuşi
mişcările anarho-teroriste, bolşevice, la cererea
aristocraţilor polonezi intră adânc în Pocuţi, vechiul
pământ de ceartă dintre Moldova şi Polonia, subiectul
de teză de doctorat al lui I. Nistor. La fel ca în
Ungaria şi în nordul ţării, armatei române, i-a revenit
nobila misiune de a opri întinderea comunismului
până aproape de vatra strămoşilor săi.

Consilul naţional votează legea fundamentală

provizorie asupra conducerii ţării Bucovina şi din
sânul său se alege noul guvern în frunte cu Iancu
Flondor a cărui funcţie în consiliul naţional o preia
Dionisie Bejan.

Prin urmare Bucovina românească era liberă,

constituită într'un stat dar situaţia ei faţă de vechiul
regat prea puţin lămurită: se prevăzuse doar
solidaritatea cu Românii din Transilvania şi Ungaria.

Desigur lipsa de orientare potrivită a conducătorilor

bucovineni în aceste momente se poate explica şi prin
condiţiile de izolare, aproape totală, în care au fost
nevoiţi să acţioneze. De-aceea singurii în măsură să
rezolve problema Bucovinei erau refugiaţii
bucovineni, fapt ce îi devenise cu totul clar lui Sextil
Puşcariu, astfel că el trimite oameni de contact la
comitetul refugiaţilor din Chişinău conduşi de I.
Nistor. În mod tragic primul trimis tânărul Vasile
Şulea moare chiar la Chişinău, răpus de gripă.

În mesajul său S. Puşcariu se declară convins de

necesitatea colaborării consiliului naţional cu cei
Plecaţi. Când Sextil Puşcariu soseşte la Iaşi cu o
misiune diplomatică pentru a aduce regelui Ferdinand
mulţumirea Românilor bucovineni, într'o cameră a
hotelului Binder din Iaşi se întâlneşte şi cu Ion Nistor.
Amândoi se înţeleg asupra cererii urgente a unirii
imediate şi necondiţionate a Ardealului şi a
Bucovinei cu Regatul liber al României.

Sâmbătă 23 Noembrie 1918 se întorc la Cernăuţi

peste 100 de refugiaţi, printre ei şi Ion Nistor care
trimite o telegramă de salut regelui.

La 25 Noembrie, Consiliul naţional se completează

cu membrii comitetului refugiaţilor, conform
înţelegerii dintre Iancu Flondor cu Ion Nistru şi Sextil
Puşcariu, Gh. Tofan întocmeşte proclamaţia unirii
necondiţionate şi definitive a Bucovinei cu regatul
român.

Se convoacă pentru ziua de Joi 28 Noembrie un

Congres general al populaţiei. La el răspund germanii
şi polonii dar nu i alătură evreii şi ucrainenii.
Ion Nistor îşi va reaminti de acea zi senină de toamnă
târzie "când congresiştii, pâlcuri, pâlcuri treceau
zoriţi spre palatul mitropolitan din cernăuţi, căci în
sala de marmoră a acestui palat avea se ţină
congresul. Erau orele 11 dimineaţa când preşedintele
consiliului naţional, părintele Dionisie Bejan,
deschide şedinţa".

Iancu Flondor va citi moţiunea congresului general al

Bucovinei întrunit Joi 15/28 Noembrie 1918, încheiat
astfel: "Drept aceea noi, Congresul general a
Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind
învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele
suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile
ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu
Regatul României."

Un discurs istoric ţine şi Ion Nistor, apoi se constituie

o delegaţie condusă de Iancu Flondor ca să prezinte
actul unirii regelui Ferdinand: Sfântă Zi 28 Noembrie
1918 ! ...

Decretul lege pentru recunoaşterea Unirii a apărut la

30 Decembrie 1918: "Bucovina în cuprinsul
graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea
unită cu Regtul României."
Pe baza respectivului decret pentru administrarea
Bucovinei intră în guvern ca miniştri fără portofoliu
Iancu Flondor şi Ion Nistor, primul ca ministru
delegat cu sediul la Cernăuţi iar al doilea la
Bucureşti.

După ce unirea Bucovinei a devenit un fapt istoric

împuternicit de legea ţării, mai urma să primească
recunoaşterea internaţională a congresului de pace de
la Paris.

Prin tratatul de la St. Germain, Austria a recunoscut

drepturile României asupra Bucovinei.

Delegaţii marilor puteri, la 2 Iulie 1919, să o reţinem

cu litere de foc în inimile noastre de Români, au fixat
graniţele contra României după formulele ucrainene
astfel că au rupt partea dintre Ceremuş şi Siret pentru
a o alipi Galiţiei orientale.

Evident în faţă acestei nedreptăţi, populaţia

nemulţumită a protestat şi îi revine, marele merit, lui
Ion Nistor, în calitatea sa de ministru al Bucovinei, de
a fi cerut prin memorii îndreptarea erorii săvârşite, cu
respectarea integrităţii provinciei.

Printr'o luptă alături de care se găsea întreaga

Bucovină, în sfârşit la Sevres, marile puteri îşi
recunosc greşeala şi mută hotarul la Ceremuş, de-a
lungul Colacinului până la Nistru, urmând ca cinci
comune să treacă sub stăpânire poloneză. Dar şi
acestea ne-au fost retrocedate prin convenţiile de
frontieră, din Iunie 1928, stabilită între Polonia şi
România.

Abia atunci profesorul Ion Nistor poate să se declare

mulţumit că şi-a făcut pe deplin datoria.

Tot în acest context amintim o misiune a ministrului

Bucovinei Ion Nistor, mai puţin cunoscută. Astfel în
Martie 1924 conduce delegaţia română la negocierile
cu statul austriac de la Viena asupra unor chestiuni ce
derivau din tratatul de pace. A încheiat şapte
convenţii, obţine readucerea depozitelor Fondului
bisericesc evacuat la Salzburg împreună cu un bogat
material referitor la Bucvina şi obţine anularea
diverselor datorii impuse pe nedrept.

Ar mai fi de reţinut pentru a respecta adevărul şi a

risipi orice umbră de suspiciune asupra activităţii
sale, anumite mărturii din Memoriile lui Sextil
Puşcariu. Este vorba de poziţia lui Iancu Flondor din
Storojineţ, ajuns să demisioneze în 1919 şi să se
retragă din politică după ce a încercat în zadar să-i
lămurească pe cei din jur că Ion Nistor e "un om rău
şi un ambiţios egoist."

Sextil Puşcariu încearcă să-i dea un portret veridic

pentru a fi folosit de istoricii viitorului. În momentul
revoluţiei Iancu Flondor a fost omul providenţial,
fără el, scrie Puşcariu, revoluţia din Bucovina "sunt
convins că n'ar fi reuşit."

Ţinuta sa românească faţă de neam şi cetăţeni, a fost

din cele mai frumoase. Dar odată ce a trecut epizodul
revoluţionar, Flondor şi-a arătat defectele, ele l-au
făcut incapabil de a mai fi conducător: "Închid
această, care serveşte numai spre caracterizarea lui
Flondor, despre care continui să cred că e condus de
cele mai curate sentimente româneşti şi are o
inteligenţă superioară, dar care are un temperament
prea impulsiv." În concluzie, "o colaborare cu el, nu e
cu putinţă."

Nu avem de ce să nu-l credem pe cel ce va scrie atât

de convins: "Cu toate astea politica nu mă
mulţumeşte şi mi-e dor de munca mea ştiinţifică."

Este cazul să pomenim că Sextil Puşcariu a înţeles să

se contopească total idealului său, l-a slujit până în
ultimele clipe ale vieţii când noi studenţii facultăţii de
litere din Cluj, îl ştiam pe venerabilul învăţat
paralizat de o parte dar neobosit la masa de lucru,
bătea la maşină cu mână rămasă sănătoasă.

Este sigur că şi-a împlinit destinul, în proporţii

majore: "Şi-apoi aş vrea să plec din Bucovina cu un
nume bun, ca un vrednic urmaş al lui Pumnul."

Iată descrisă pe scurt cea mai importantă faptă a vieţii

lui Ion Nistor, Unirea Bucovinei cu Patria-Mumă.

Trecându-i în revistă cele mai principale etape ale

vieţii, până după Marea Unire, constatăm că ele se
confundă cu ţara sa ca şi când numele l-ar scrie
obcinele, munţii, pădurile de fagi şi râurile toate ale
Bucovinei. una din cele mai alese podoabe ale
Moldovei de Sus, pe lângă Mănăstirea Putna,
bisericile Suceviţei, Rădăuţilor, cetatea Sucevei,
rămâne de-acum şi opera lui Ion Nistor.

Savantul Ion Nistor prin caracterul lui puternic, nu

numai că a scris dar a şi făcut istorie. Exemplul său
îşi găseşte asemănare cu unele figuri mari ale vechii
Helade, dintre ele ne vine mărinimos întru
întâmpinare, autorul Anabasisului, Xenofon, istoric,
comandant de oşti şi mare sacerdot la un loc.

Prin foarte multe însuşiri ale sale, Ion Nistor de dă

impresia că posedă înţelepciunea filozofilor lui
Platon prescrişi să aducă fericirea poporului condus
de ei.

Căci nu este oare Ion Nistor un adevărat rege spiritual

al Bucovinei?

Îmi sângeră inima la gândul că acest om, ca răsplată

pentru tot ce-a slujit ţării, a fost întemniţat de
comunişti la venerabila vârstă de 74 de anii! ... Era în
fond răzbunarea celor ce ţin şi astăzi robită, de la
Siret în sus, mândra ţară, sfânta moştenire a lui Ştefan
cel Mare, Bucovina.

Dar nemurirea personalităţii sale nu a putut fi atinsă

cum nu poate fi distrus românismul Bucovinei cu
capitala sa Cernăuţi, în vechile ei hotare până la
Ceremus, Colacin şi Nistru.

Pentru a-i găsi un loc cu adevărat potrivit realizărilor

sale intelectuale, tezaur al patriei române, ne-am opri
în faţa altui triumvirat al culturii noastre, succesori
celui al lui D. Onciul, I. Bogdan şi Nicolae Iorga, şi
anume i-am numi Vasile Pârvan, George Murnu şi
Ion Nistor.

Materialul ceresc al statuii profesorului Ion Nistor va

trăi atâta timp cât şi neamul său va exista pe acest
pământ.
28 Noembrie 1986

Ovidiu Vuia