Civilizaţia Maya

ASCENSIUNEA

Creatorul de regi

Trimis din Teotihuacan, marele oraş de la vest, în anul 378 d.Hr., comandantul de trupe S-a Născut
Foc a fondat noi dinastii, care au adus o splendoare fără pereche lumii maya.

Străinul a sosit pe când anotimpul uscat începuse să întărească potecile din junglă, permiţând trecerea
armatelor. Înconjurat de războinicii săi, el a mărşăluit prin oraşul maya Waka, trecând de temple şi
târguri, traversând pieţe largi.

Orăşenii trebuie să fi rămas cu gura căscată, impresionaţi nu doar de desfăşurarea de forţe, ci şi de

podoabele de cap extravagant ornamentate cu pene, de suliţele şi scuturile cu oglinzi - însemnele
regalităţii dintr-un oraş imperial îndepărtat. Vechile inscripţii dau data ca fiind 8 ianuarie 378, iar
numele străinului este S-a Născut Foc.

Acesta a sosit în Waka, în Guatemala de astăzi, ca emisar al unei mari puteri din ţinuturile muntoase
ale Mexicului. În deceniile ce au urmat, numele lui va apărea pe monumente pe întreg teritoriul maya,
civilizaţia din jungla mezoamericană. După sosirea lui, maya aveau să atingă un apogeu care va dura
cinci secole.

Maya au fost întotdeauna o enigmă. Cu câteva decenii în urmă, gloria oraşelor lor ruinate, precum şi
scrierea lor frumoasă, dar nedescifrată făcuseră ca mulţi cercetători să-şi imagineze o societate paşnică
de scribi şi preoţi. Când epigrafiştii au reuşit, în cele din urmă, să descifreze basoreliefurile maya, a
reieşit o imagine mai întunecată, a unor dinastii războinice, a rivalităţilor între curţile regale, a unor
palate arse din temelii. Istoria maya a devenit o frescă cu date precise şi personaje puternic conturate.

Dar au rămas mistere profunde, printre care ce anume a determinat saltul final al civilizaţiei maya
către măreţie? Cam în perioada în care renumele lui S-a Născut Foc lua proporţii, un val de schimbări
a traversat lumea maya. Ceea ce fusese o adunătură de oraşe izolaţioniste şi-a extins legăturile cu
vecinii şi cu alte culturi şi a atins culmile realizărilor artistice care definesc perioada clasică maya.

Noi indicii, dezgropate din ruinele năpădite de buruieni sau desluşite din texte recent descifrate, îl
indică pe S-a Născut Foc ca figură centrală a acestei transformări. Deşi fragmentare, dovezile apărute
în ultimele decenii sugerează că acest străin misterios a refăcut clasa conducă toare a lumii maya.
Combinând diplomaţia şi forţa, el a încheiat alianţe, a înscăunat noi dinastii şi a răspândit influenţa
îndepărtatului oraş-stat pe care îl reprezenta, marea metropolă Teotihuacan, în apropiere de ceea ce azi
e Mexico City.

Cercetătorii n-au căzut de acord privind natura moştenirii sale - dacă a deschis drum unei îndelungate
epoci de dominaţie străină sau dacă a catalizat schimbările prefigurate deja în interiorul societăţii
maya. E la fel de posibil ca maya să fi fost deja destinaţi măreţiei. Dar e foarte clar că sosirea lui a
marcat un punct de cotitură.

Chiar şi înainte de S-a Născut Foc, maya se ridicaseră pe culmi nebănuite pe un teren ostil. Astăzi,
câmpiile din sudul Mexicului şi regiunea Petén, din Guatemala, aduc locuitorilor puţin peste limita de
subzistenţă. "O civilizaţie înaltă - spune Arthur Demarest, specialist în cultură maya la Universitatea
Vanderbilt - n-avea ce căuta acolo."

Locul în care era vechiul oraş Waka, acum cunoscut ca El Perú, arată probabil în mare măsură la fel ca
atunci când au sosit primii maya, pe la 1000 î.Hr. - o pădure tropicală densă în care papagalii ara,
tucanii şi vulturii îşi fac cuib în arborii tropicali cei mai înalţi.

Este teritoriul macetelor şi noroiului, al şerpilor şi transpiraţiei şi al felinelor - în special balam,

jaguarul, lordul junglei. Primii sosiţi probabil că n-au avut de ales - suprapopularea altor locuri se
poate să-i fi împins spre acest mediu neprietenos. Dar, odată ajunşi, ei i-au depăşit provocările.

S-au aşezat în apropierea râurilor, lacurilor şi a mlaştinilor şi au învăţat să sporească la maximum

productivitatea acestui strat subţire de pământ. Au tăiat şi au ars pădurea pentru a cultiva porumb,
dovlecei şi alte culturi, mai mult decât o fac maya din zilele noastre, apoi au îmbunătăţit pământul prin
alternarea culturilor şi ulterior lăsându-l necultivat.

Pe măsură ce populaţia creştea, au adoptat metode intensive de cultivare: îngrăşăminte, terasare,

irigaţii. Au umplut mlaştinile cu pământ pentru a crea ogoare şi au adus aluviuni şi bălegar din lunci
pentru a fertiliza grădinile îngrădite. Iazurile artificiale aveau peşte, în ţarcuri erau ţinute căprioare şi
alt vânat adus din pădure.

În cele din urmă, din acele pământuri nehrănitoare vechii maya au obţinut suficientă mâncare pentru
câteva milioane de oameni, cu mult mai mulţi decât locuiesc astăzi în acea regiune.

De-a lungul secolelor, pe măsură ce maya învăţau să prospere în pădurea tropicală, aşezările s-au
transformat în oraşe-stat, iar cultura a devenit tot mai rafinată. Maya au construit palate elegante, cu
multe încăperi cu tavane boltite; templele lor se înălţau aproape 100 m spre cer.

Ceramicile, pictura murală şi sculpturile etalau stilul lor artistic distinctiv, complex şi plin de culoare.
Deşi nu cunoşteau nici roata, nici instrumentele de metal, au inventat un sistem complet de scriere
hieroglifică şi erau familiarizaţi cu conceptul de zero, pe care îl adoptaseră pentru calcule cotidiene.
De asemenea, aveau ani de 365 de zile şi erau suficient de sofisticaţi pentru a face ajustări ca la anii
bisecţi.

Observau cu regularitate astrele, preziceau eclipsele şi îşi orientau clădirile ceremoniale astfel încât să
fie cu faţa spre răsărit sau spre apus în anumite perioade ale anului. Mediatori între cer şi pământ erau
regii maya - kuhul ajaw, sau domnii sacri, a căror putere venea de la zei. Ei jucau rol şi de şamani,
interpretând religia şi ideologia, şi de conducători, fiind în fruntea supuş ilor pe timp de pace sau de
război.

Demarest şi alţii au descris centrele maya ca fiind "state-teatru", în care kuhul ajaw conducea ritualuri
publice elaborate ce confereau înţelesuri metafizice mişcării corpurilor cereşti, schimbărilor
calendaristice şi succesiunilor la tron. În spatele cortinei ritualurilor, oraşele maya se comportau
asemeni oricărui stat: încheiau alianţe, purtau războaie şi făceau comerţ, pe un teritoriu care se întindea
de la ceea ce azi e sudul Mexicului, prin Petén, până la coasta caraibiană a Hondurasului.

Cărările bine bătătorite şi drumurile pietruite străbăteau pădurile în lung şi-n lat, iar canoele spintecau
apa râurilor. Dar până să ajungă S-a Născut Foc, maya rămăseseră fragmentaţi din punct de vedere
politic, iar oraşele-stat îşi croiau singure drumul în acea junglă.
Waka era deja un centru prestigios în anul 378, care se mândrea cu patru pieţe principale, sute de
clădiri, temple înălţate până la 90 m, palate ceremoniale înveşmântate în basoreliefuri colorate şi curţi
împodobite cu altare şi monumente sculptate în piatră de calcar.

O putere comercială, Waka ocupa o poziţie strategică pe râul San Pedro, care curgea la vest de inima
Peténului. Piaţa oraşului era plină de mâncăruri tipic maya, precum porumb, fasole, ardei iute şi
avocado, alături de latex, extras din arborii de cauciuc, din care se făceau mingile pentru jocurile
ceremoniale.

În Waka ajungeau şi mărfuri exotice. Jadul pentru sculpturi şi bijuterii şi penele de quetzal pentru
costume veneau din munţii din sud, obsidianul pentru arme şi pirita pentru oglinzi veneau din
platourile mexicane din vest, teritoriul Teotihuacanului.

O metropolă întinsă, populată de 100.000 de locuitori, dacă nu mai mulţi - poate cel mai mare oraş din
lume în acea vreme -, Teotihuacanul n-a lăsat în urmă niciun text pe care epigrafiştii să-l poată
descifra.

Dar motivele pentru care S-a Născut Foc a fost trimis în regiunea maya par clare. Waka se află pe un
promontoriu, deasupra unui afluent al Râului San Pedro, cu un port protejat, perfect pentru ancorarea
canoelor mari.

"Era un perfect teatru de manevră" pentru acţiuni militare - observă arheologul David Freidel, de la
Southern Methodist University, codirector al Şantierului Arheologic Waka. Probabil că exact asta avea
în minte şi S-a Născut Foc.

Waka pare să fi fost un element-cheie în misiunea trimisului: să aducă întreaga regiune centrală a
Peténului în orbita Teotihuacanului, prin persuasiune dacă se va putea, prin forţă dacă va fi necesar.
Principala lui ţintă a fost Tikalul, un regat la 80 km est de Waka. Era cel mai influent oraş-stat din
centrul Peténului. Aducând Tikalul sub control, şi alte oraşe aveau să-i urmeze.

Soldaţii lui S-a Născut Foc erau probabil trupe de şoc, menite, în principal, să arate bunele intenţii şi să
demonstreze buna lui credinţă. Avea nevoie de întăriri şi a sosit în Waka pentru a le obţine.
Conducătorul din Waka, Jaguar Faţă de Soare, pare să-l fi primit bine pe S-a Născut Foc.

Pe baza indiciilor din textele de la Waka şi a altor surse, Freidel, codirectorul Proiectului Héctor
Escobedo, şi epigrafistul Stanley Guenter sugerează că cei doi conducători şi-au întărit alianţa,
construind un altar de foc care să adăpostească flacăra sacră a Teotihuacanului. Pe lângă sprijinul
moral, S-a Născut Foc a obţinut, se pare, şi trupe.

Forţele lui expediţionare purtau poate suliţele tipice ale Teotihuacanului şi scuturi pentru spate
acoperite cu pirită sclipitoare, probabil menită să-i orbească pe duşmani atunci când soldaţii se
răsuceau pentru a arunca suliţele. Acum, luptătorii din Petén, înarmaţi cu topoare de piatră şi suliţe
scurte, au sporit rândurile lor.

Drept armuri, mulţi dintre nou-veniţi purtau veste de bumbac căptuşite cu sare gemă. 1.100 de ani mai
târziu, conchistadorii spanioli au înlocuit armurile lor metalice, în pădurile tropicale înăbuşitoare, cu
aceste "veste antiglonţ" maya. Cel mai probabil, expediţia militară a pornit spre Tikal în canoe de
război, mergând spre est, în susul râului San Pedro.
Ajungând în amontele râului, soldaţii au debarcat şi au mărşăluit fie pe lângă râu, fie pe creasta
canionului care îl străjuieşte.

Probabil că drumul era înţesat de garnizoane. Vestea despre coloana care înainta trebuie să fi ajuns la
Tikal şi, undeva de-a lungul malului şi al drumului, probabil că armata din Tikal a încercat să oprească
înaintarea lui S-a Născut Foc.

Pietrele inscripţionate, numite stele, ridicate mai târziu în Tikal, sugerează că apărătorii oraşului au
fost puşi pe fugă. Armata lui S-a Născut Foc şi-a continuat marşul asupra oraşului.

La 16 ianuarie 378, la abia o săptămână de la sosirea sa în Waka, cuceritorul deja era în Tikal. Data
este notată pe celebra de-acum piatră Stela 31, din Tikal, care a oferit primele indicii privitoare la
importanţa lui S-a Născut Foc, atunci când David Stuart, de la Universitatea din Texas, Austin, a
descifrat-o în 2000.

A doua propoziţie înscrisă pe piatră consemnează ce s-a petrecut după căderea oraşului: regele
Tikalului, Marele Labă de Jaguar, a murit chiar în acea zi, probabil ucis de învingători. S-a Născut Foc
pare să fi renunţat la orice pretenţie pe care şi-o asumase de a fi un ambasador al bunăvoinţei.

Armata lui a distrus majoritatea monumentelor existente în Tikal - stele plasate de 14 conducători
anteriori ai oraşului.

Începuse o nouă eră şi monumentele de mai târziu îi celebrează pe învingători. Stela 31, ridicată mult
după cucerire, îl descrie pe S-a Născut Foc drept Ochkin Kaloomte, sau Domn al Vestului, probabil
referindu-se la provenienţa sa din Teotihuacan.

Unii experţi în civilizaţia maya sugerează şi un alt înţeles: anume că S-a Născut Foc reprezintă o
facţiune care a fugit spre vest - spre Teotihuacan -, după ce avusese loc o lovitură de stat a tatălui lui
Mare Labă de Jaguar, care acum se întorsese la putere. Se pare că lui S-a Născut Foc i-a luat ceva
vreme să pacifice Tikalul şi împrejurimile acestuia.

Dar la un an după sosirea sa, monumentele Tikalului consemnează că a prezidat accederea la putere
unui nou rege, străin. Inscripţiile îl identifică pe acesta ca fiind fiul lui Bufniţă Aruncătoare de Suliţă,
şeful lui S-a Născut Foc, din Teotihuacan. Conform Stelei 31, noul rege avea mai puţin de 20 de ani,
astfel încât probabil că S-a Născut Foc a devenit regent al Tikalului. Cu siguranţă însă era
conducătorul de facto al oraşului.

După cucerire, Tikalul a pornit ofensiva, extinzându-şi influenţa în toată regiunea maya. Se pare că S-a
Născut Foc a fost creierul campaniei sau cel puţin a inspirat-o. Referirile la el au fost identificate în
oraşe îndepărtate, precum Palenque, aflat la mai bine de 250 km spre nord-vest.

Dar cea mai puternică mărturie care-l prezintă drept ctitor al imperiului vine de la Uaxactún, la doar 20
km de Tikal. Acolo, o pictură murală arată un nobil maya înclinându-se în faţa unui războinic cu
însemnele regalităţii din Teotihuacan - probabil un soldat al lui S-a Născut Foc.

O stelă înfăţişând un războinic similar străjuieşte un mormânt în care arheologii au găsit rămăşiţele a
două femei, una însărcinată, şi doi copii, unul sugar. Freidel şi alţii au tras concluzia că acestea sunt
rămăşiţele familiei regale din Uaxactún, masacrată de forţele din Tikal. Regele, probabil, a fost dus în
Tikal şi sacrificat acolo.
La decenii după sosirea lui S-a Născut Foc şi mult după ce el trebuie să fi murit, conducătorii agresivi
ai Tikalului au continuat să-l invoce pe S-a Născut Foc şi statul protector, Teotihuacan.

În 426, Tikalul a cucerit Copánul, la 270 km spre sud, în actualul Honduras, şi şi-a încoronat acolo
propriul rege, pe Kinich Yax Kuk Mo, care a devenit fondatorul unei noi dinastii. Un portret postum îl
arată purtând haine tipice regiunii centrale a Mexicului - o referinţă la Teotihuacan -, fiindu-i atribuit şi
lui, asemeni lui S-a Născut Foc, numele de Domn al Vestului.

Unii specialişti în civilizaţia maya cred că Tikalul acţiona ca un stat vasal Teotihuacanului, extinzând
dominaţia acestuia în câmpiile maya, iar S-a Născut Foc era un fel de guvernator militar. Alţii îl văd
mai puţin ca pe un cuceritor şi mai mult ca pe un catalizator care a determinat Tikalul să-şi extindă
propria putere şi influenţă.

Soarta lui rămâne un mister. Nu există nicio consemnare cunoscută a morţii lui şi nicio dovadă că ar fi
condus vreodată un regat maya. Dar prestigiul său i-a supravieţuit. Stela din Waka, ridicată cu o
generaţie mai târziu pentru a consemna sosirea lui, arată că o vizită, chiar şi cu multă vreme în urmă, a
lui S-a Născut Foc era un motiv de mândrie civică.

După el, maya n-au mai fost niciodată aceiaşi. Conducătorii de mai târziu au transformat Tikalul în
ceea ce Nikolai Grube, alături de Simon Martin, de la Universitatea Muzeului Pennsylvania, au
descris-o ca fiind "o superputere maya".

În religie, ca şi în artă, civilizaţia maya clasică a început să adopte teme şi motive străine, adăugând
sofisticare şi exuberanţă cosmopolită unei culturi deja înfloritoare. Curând, o altă turnură politică a
stimulat această înflorire culturală.

În secolul al VI-lea, kan (însemnând şarpe), lorzii din Calakmul, un oraş la nord de Petén, au început
propria lor expansiune. În timp, Calakmulul a ajuns să rivalizeze cu Tikalul, iar rivalitatea lor a
dezbinat lumea maya. Precum Războiul Rece din secolul al XX-lea, această competiţie a stimulat
obţinerea unor realizări măreţe, chiar dacă a semănat tensiuni şi vrajbă.

Spre deosebire de conflictul din secolul al XX-lea, Războiul Rece al lumii maya s-a încheiat printr-o
catastrofă.

APOGEUL

Splendoarea Monumentală

Civilizaţia maya a creat unele dintre cele mai fastuoase monumente şi temple din lume.

Astăzi arheologii studiază ruinele ce marcau cele mai mari oraşe ale Mezoamericii secolului IX: în
nordul Guatemalei - Templul Marelui Jaguar, în sudul Mexicului - Templul Inscripţiilor, la Uxmal -
Casa Magicianului şi multe alte construcţii uimitoare ridicate acum mai bine de un mileniu.

Pentru a înţelege apogeul monumental al civilizaţiei maya, este de ajuns o privire asupra vestigiilor
ruinate ce încă păstrează măreţia unei societăţi de mult apuse.

PRĂBUŞIREA

Rivalităţi Fatale
Războaiele dezlănţuite s-au adăugat altor presiuni - suprapopulare, distrugerea mediului, secetă,
extravaganţă - care au împins civilizaţia maya clasică la decădere treptată şi colaps.

Într-o bună zi din anul 800, liniştitul oraş maya Cancuén a fost cuprins de haos şi devălmăşie. Regele
Kan Maax trebuie să fi ştiut că se apropie dezastrul, căci încercase să construiască parapete
improvizate în avanposturile palatului său cu 200 de încăperi.

Nu le-a terminat la timp. Atacatorii au trecut rapid prin zona mărginaşă a oraşului şi au năvălit în inima
ritualică a Cancuénului.

Au luat 31 de ostatici. Bijuteriile şi ornamentele găsite lângă rămăşiţele acestora arată că erau nobili,
probabil membri ai familiei lărgite a lui Kan Maax sau oaspeţi regali din alte oraşe lovite de necaz.

Toţi aceştia au fost conduşi în curtea palatului destinată ceremoniilor şi executaţi sistematic. Ucigaşii
aveau topoare şi suliţe, decapitându-şi sau trăgându-şi în ţeapă victimele.

Cadavrele au fost aşezate în rezervorul de apă al palatului. Kan Maax şi regina sa nu au fost cruţaţi. Au
fost îngropaţi la 90 m distanţă, în 60 cm de material pentru construcţii destinat modificării palatului.

Regele purta încă podoaba sa de cap foarte elaborată şi un lanţ din sidef, care îl identificau ca fiind
Domnul Sfânt al Cancuénului.

Nimeni nu ştie cine au fost ucigaşii sau ce căutau. Se pare că nu-i interesa prada. Aproximativ 3.600 de
obiecte din jad, inclusiv câteva blocuri de jad nesculptate, au rămas neatinse.

Dar pentru arheologii care au dezgropat mărturiile ultimilor câţiva ani, mesajul atacatorilor e clar.
Depozitând trupurile în rezervorul de apă, "au otrăvit izvorul" - spune arheologul Arthur Demarest, de
la Universitatea Vanderbilt. De asemenea, ei au mutilat feţele tuturor chipurilor sculptate pe
monumentele de piatră din Cancuén şi le-au răsturnat cu faţa în jos. "Acest loc - spune Demarest - a
fost ucis ritualic."

Cancuénul a fost una dintre ultimele piese de domino importante care au căzut în valea Râului Pasión,
parte a vechiului centru maya, aflat în prezent în Guatemala. Civilizaţia care dominase regiunea timp
de 500 de ani aluneca într-un declin prelungit şi inevitabil.

În vreme ce războaiele şterseseră de pe faţa pământului câteva oraşe-stat puternice, altele au dispărut
pur şi simplu. Kuhul ajaw-ii, sau Domnii Sfinţi, care îşi proslăviseră toate faptele în picturi murale,
sculptură şi arhitectură, nu mai comandau noi opere. Scrierea hieroglifică devenise tot mai rară în
locuri publice şi datele din Calendarul Lung aproape că dispăruseră de pe monumente.

Populaţia scăzuse drastic. Nobilii abandonau palatele, iar în ele se mutau intruşi, care făceau focul în
vechea sală a tronului şi construiau şoproane lângă pereţii sfărâmaţi. Apoi, până şi intruşii au plecat şi
jungla a revendicat ce rămăsese în urma lor. În alte părţi, în zona de şes Petén, din Guatemala, şi în
sudul Mexicului, prăbuşirea a durat mai mult.

Chiar pe când Cancuénul cădea, conducătorii marelui oraş-stat Tikal, din nordul Peténului, construiau
structuri ceremoniale.

30 de ani mai târziu însă populaţia Tikalului a început să scadă vertiginos. Ultimul său monument datat
a fost inscripţionat în 869.
Până în anul 1000, civilizaţia maya clasică încetase să existe.

O întrebare fascinează oamenii de ştiinţă şi publicul încă de pe când, în secolul al XIX-lea, exploratorii
au început să descopere "oraşele pierdute" din Petén: Cum a putut una dintre marile civilizaţii ale lumii
antice să dispară pur şi simplu?

Speculaţiile iniţiale s-au axat pe o catastrofă bruscă, probabil erupţia unui vulcan, un cutremur sau un
uragan ucigător. Sau poate a fost vorba de o boală misterioasă ale cărei urme s-au pierdut.

Însă cercetătorii contemporani au demontat teoriile unui singur eveniment, întrucât colapsul s-a întins
pe o perioadă de cel puţin 200 de ani.

Oamenii de ştiinţă au luat în calcul, în schimb, o combinaţie de flageluri care au afectat diverse părţi
ale lumii maya, printre care suprapopularea, distrugerea mediului, foametea şi seceta.

De asemenea, ei s-au concentrat pe singurul lucru care pare să se fi întâmplat peste tot în timpul
declinului prelungit: pe măsură ce resursele se epuizau, kuhul ajaw-ii îşi pierdeau puterea divină şi,
odată cu aceasta, şi încrederea supuşilor.

La rândul lor, instabilitatea şi disperarea alimentau şi mai multe războaie distrugătoare. Timp de mai
bine de un mileniu, populaţia maya îşi încredinţase prosperitatea religioasă şi laică în mâinile regilor-
zei.

Sistemul a prosperat - este adevărat că excesele sale au creat arta şi ştiinţa care definesc cultura maya
ca fiind una dintre marile culturi ale antichităţii - atâta vreme cât pământul putea satisface nevoile de
bază ale oamenilor. La început era uşor, când oraşele erau mici şi resursele erau relativ abundente; cu
timpul însă populaţiile în creştere, nobilimea în expansiune şi rivalităţile dintre oraşele-stat au depăşit
capacităţile mediului.

Astăzi, Peténul, cea mai mare provincie din Guatemala din punct de vedere geografic, are o populaţie
de 367.000 de oameni, care trăiesc în orăşele izolate, risipite prin sălbăticia împădurită. În secolul al
VIII-lea, după unele estimări, zece milioane de oameni populau câmpiile maya.

Peisajul era o ţesătură aproape compactă de ferme cultivate intensiv, grădini şi sate, legate de o reţea
de cărări şi drumuri pietruite care uneau oraşele-stat monumentale. Agricultorii maya cunoşteau
tehnici sofisticate de obţinere a unui maxim de recoltă dintr-un sol tropical delicat.

Dar, începând cu secolul al IX-lea, studiile făcute pe sedimentele din albiile lacurilor arată că o serie
de secete prelungite au afectat ţinuturile maya, lovind greu oraşe precum Tikalul, care depindeau de
apa de ploaie atât pentru băut, cât şi pentru a revigora terenurile mlăştinoase, unde agricultorii îşi
creşteau recoltele.

Porturile riverane, precum Cancuénul, au scăpat, probabil, de criza de apă, dar în mare parte din
regiunea maya, sedimentele de pe fundurile lacurilor arată, de asemenea, straturi antice de sol erodat,
mărturie a despăduririlor şi a folosirii excesive a terenurilor.

Când au apărut vremurile grele, au existat puţini kuhul ajaw-i care să-şi poată ajuta oamenii.

Monocultura nu putea fi practicată în pădurile tropicale. În schimb, fiecare oraş-stat producea cantităţi
mici de produse alimentare diferite - porumb, fasole, dovlecei, cacao.
Erau suficiente, cel puţin la început, pentru a hrăni regatul, dar puţine rămâneau stocate. Între timp,
societatea maya devenea periculos de numeroasă la vârf.

De-a lungul vremii, poligamia elitelor şi căsătoriile între familiile regale au umflat clasa conducătoare.
Tradiţionala rivalitate dintre state nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile.

Kuhul ajaw-ii dintr-un stat năzuiau să-i depăşească pe vecini, construind temple şi mai mari, palate şi
mai elegante, punând în scenă spectacole publice şi mai elaborate.

Toate acestea presupuneau şi mai multă muncă, ceea ce necesita populaţii şi mai mari şi, probabil, şi
mai multe războaie pentru a cere tribut în muncă forţată prestată de inamicii învinşi. Suprasolicitat,
sistemul politic maya a început să se clatine.

Cea mai mare rivalitate dintre toate a propulsat civilizaţia clasică maya la apogeul său - iar apoi a
sfâşiat-o în bucăţi.

Începând cu secolul al cincilea, oraşul-stat Tikal şi-a sporit influenţa, probabil ajutat de alianţa cu
Teotihuacanul, marele stat mexican din zona muntoasă, înregimentându-şi aliaţii şi statele vasale
pentru un marş asupra Sudului, prin valea Râului Pasión, până la Copán, în actualul Honduras.

Un secol mai târziu, a apărut un rival: în nord, oraşul-stat Calakmul, din actuala zonă de şes mexicană
Campeche, a cimentat o alianţă cu oraşelestat din regiunea Petén, la nord de Yucatán şi la est de
Belizele de azi. Cele două mari alianţe au declanşat astfel o rivalitate care a durat mai bine de 130 de
ani. Această perioadă a marcat epoca de aur a civilizaţiei maya clasice.

În aceste două mari alianţe, kuhul ajaw-ii erau în plină înflorire, întrecându-se în artă şi monumente,
precum şi în războaie frecvente, dar limitate. Calakmulul a învins Tikalul într-o mare bătălie în anul
562, dar nu a distrus nici oraşul, nici populaţia acestuia. Până la urmă, Tikalul a revenit în forţă şi a
înfrânt Calakmulul, mai apoi construind multe dintre cele mai spectaculoase monumente ale sale.

Simon Martin, ca şi Nikolai Grube, de la Universitatea din Bonn, compară rivalitatea dintre Tikal şi
Calakmul cu lupta superputerilor din secolul al XX-lea, când SUA şi URSS se luptau pentru
supremaţie în diverse domenii, de la arme la călătoria în spaţiu. Cum niciuna dintre cele două ţări nu a
reuşit să obţină supremaţia, disputatul Război Rece a adus stabilitate şi la fel s-a întâmplat şi în cazul
"remizei" din lumea maya.

Nu a ţinut prea mult.

Martin sugerează că poate echilibrul era intrinsec precar, ca în cazul competiţiei dintre oraşele-stat din
Grecia antică sau al încleştărilor tensionate dintre Nord şi Sud în SUA înaintea Războiului Civil.

Sau poate că mediul suprasolicitat a întrerupt până la urmă vigoarea trufaşilor maya, ducând la o nouă
limită a disperării în rivalitatea lor.

Cert e că destrămarea a început în micul oraş-garnizoană Dos Pilas, lângă Râul Pasión, în aval de
Cancuén.

În 630, Tikalul, încercând să-şi reafirme prezenţa pe rutele comerciale de pe Râul Pasión, dominate tot
mai mult de Calakmul, a extins un avanpost existent, Dos Pilas, aflat lângă două mari izvoare - pilas,
în spaniolă.
Locul nu se remarca prin nimic altceva. Dos Pilasul nu cultiva nimic şi nu făcea comerţ. Cercetătorii îl
numesc "stat prădător", pentru că depindea de tributul plătit de zonele înconjurătoare.

Pentru Dos Pilas, războiul nu era doar un ritual de glorificare a regilor şi îmbunare a zeilor. Războiul
era modul de supravieţuire pentru Dos Pilas.

Istoria de violenţă şi duplicitate a regatului a început atunci când unul dintre prinţii din Tikal, Balaj
Chan Kawiil, a fost instalat ca domnitor în Dos Pilas, în 635.

Garnizoana a improvizat o capitală ornamentată pentru tânărul prinţ, folosind faţade sculptate ca să
mascheze construcţiile precare şi instabile.

Dar în 658 Calakmulul a cucerit Dos Pilasul şi l-a alungat pe Balaj Chan Kawiil în exil. Cunoaştem
capitolul următor graţie unei furtuni care a răsturnat un copac din Dos Pilas acum şase ani, scoţând la
lumină o scară sculptată ascunsă de rădăcinile acestuia. Inscripţiile de pe scară dezvăluie că Balaj
Chan Kawiil a revenit din exil după doi ani, dar ca împuternicit al Calakmulului.

Regele renegat al Dos Pilasului a ajutat Calakmulul să-şi întărească dominaţia în valea Râului Pasión
în următoarele două decenii. Apoi, Calakmulul a venit cu o veste fatidică. Conducătorii acestuia i-au
ordonat lui Balaj Chan Kawiil să se lupte cu fratele său chiar în Tikal.

În 679, el şi-a atacat oraşul natal. "S-au ridicat munţi de cranii şi sângele curgea" - consemnează
inscripţiile de pe scări. Balaj Chan Kawiil a învins şi fratele său a murit în bătălie. Victoria a adus
Calakmulul la apogeu şi a transformat Dos Pilasul în suzeranul Petexbatúnului, partea sud-vestică a
Peténului.

Tikalul a supravieţuit, s-a refăcut şi, după nici 20 de ani, a atacat şi a înfrânt Calakmulul. O sculptură
în stuc de pe acropola centrală din Tikal înfăţişează un nobil din Calakmul aşteptând să fie sacrificat. A
fost o înfrângere după care Calakmulul nu s-a refăcut niciodată complet, dar nici Tikalul nu a mai fost
la fel după încheierea războaielor.

Ce a urmat nu e foarte clar. Deşi puterea Calakmulului fusese zdrobită, totuşi aliaţii săi, inclusiv Dos
Pilasul, continuau să se lupte cu Tikalul în numele aceluia. Dos Pilasul şi-a consolidat hegemonia în
regiunea Petexbatún prin alianţe şi război. Conducătorii săi au comandat noi monumente şi au
construit o a doua capitală.

Dar în 761 norocul a părăsit Dos Pilasul. Foştii aliaţi şi vasali au cucerit oraşul şi i-au trimis
conducătorul în exil.

Dos Pilasul nu avea să mai fie niciodată repopulat şi, odată cu dispariţia sa, lumea maya trece într-o
altă etapă. În loc să restabilească ordinea, războaiele aveau să creeze un haos şi mai mare; în locul unui
conducător ieşit triumfător dintr-o bătălie decisivă, fiecare conflict crea, pur şi simplu, mai mulţi
pretendenţi.

Înfrângerile îi îndemnau pe locuitorii disperaţi să demoleze construcţiile ceremoniale, folosind pietrele

şi celelalte materiale pentru a construi fortificaţii, în speranţa că-i vor opri pe viitorii invadatori.

Oraşele nu mai erau reconstruite şi decădeau. Pur şi simplu încetau să existe.

Statele mai mici au încercat să se afirme în haosul generalizat, dar niciunul nu a reuşit. Oamenii de
rând probabil s-au ascuns, au fugit sau au murit.

Un timp, nobilii care fugeau puteau găsi un refugiu în Cancuén, un port liniştit la izvoarele Râului
Pasión.

Chiar în timp ce oraşele din josul râului se cufundau în haos, în decursul secolului al VIII-lea,
Cancuénul prospera de pe urma comerţului cu articole de lux şi a găzduirii în locuinţe somptuoase a
vizitatorilor de elită.

Arhitectul acestei epoci de aur a fost regele Taj Chan Ahk, care a urcat pe tron în 757, la 15 ani.
Cancuénul era de mult timp un nod comercial strategic, dar Taj Chan Ahk a transformat oraşul într-un
fabulos centru ceremonial.

Inima sa era palatul regal, de 25.000 m2, cu trei etaje, cu tavane boltite şi 11 curţi făcute din piatră de
calcar tare, elegant plasate pe un promontoriu pe malul râului. Nu există nicio dovadă că Taj Chan Ahk
ar fi luptat în vreun război sau ar fi câştigat măcar vreo bătălie. În schimb, el a reuşit să domine timp
de aproape 40 de ani valea superioară a Râului Pasión, atrăgând avantaje prin protecţie şi alianţe.

Taj Chan Ahk a murit în 795 şi a urmat la tron fiul său Kan Maax, care a încercat să-şi depăşească
tatăl, extinzând palatul. Dar ritualurile şi pompa - vechile podoabe ale regalităţii - nu mai puteau ţine
laolaltă universul maya.

În cinci ani, haosul generalizat bătea la porţile oraşului. Într-o zi nefastă, gloria acestuia s-a stins, încă
o stea apusă a civilizaţiei maya clasice.