Sunteți pe pagina 1din 6

PROTEZA PARŢIALĂ SCHELETATĂ

Introducere şi generalităţi

O proteză mobilă de o înaltă calitate, necesită pentru fabricarea ei o planificare individuală şi un de un


design, ce pot contribui la o calitate îmbunătăţită a vieţii. Aşteptările pacientului sunt mari.
Tratamentele se concentrează pe restaurările în termen lung a structurilor funcţiilor oralo-faciale.
Estetica şi aspectele dinamicii masticatorii trebuie luate în considerare. O proteză va face faţă
înaltelor cerinţe doar dacă întruneşte următoarele proprietăţi :
- restaurarea funcţiei masticatorii;
- o bună adaptibilitate ( bine fixată şi uşor de inserat şi scos);
- acceptabilă din punct de vedere estetic;
- să nu împiedice fonaţia;
- să nu genereze factori de stress din punct de vedere al
acceptării psihologice;
- să permită o igenizare corectă şi uşoară;
- să fie din punct de vedere tehnic o lucrare de o înaltă calitate cât şi din punct de vedere al preciziei
de execuţie;
- materialele ce intră în componenta acesteia să fie testate pe
piaţa tehnicii dentare
- să aibă un grad înalt din punctul de vedere al reabilitării
funcţionale.
Pacientului trebuie să-i fie explicate diferitele faze, ce trebuie elaborios urmate în definitivizarea
lucrării, pentru a nu genera diferite psihoze (factori de nelinişte), încât să câştigăm întreaga încredere
şi colaborare a acestuia pe parcursul etapelor fabricării. Trebuie avut in vedere faptul că primele
obiective ale pacientului sunt restaurarea funcţiilor masticatorii şi estetice. Pacienţii trebuie să fie
conştienţi de faptul ca un bun confort al protezei cât şi inaltele aşteptări estetice sunt strâns legate de
un însemnat efort tehnic care aduce şi costuri ridicate. Consultarea atentă a pacientului este baza
pentru a determina tipul de ancorare a lucrării propriu zise.
Protezele parţiale s-au dovedit foarte eficiente pe parcursul anilor de când sunt folosite , ele suferind
diverse modificări. Punctul de vedere negativ din care sunt privite lucrările parţiale, comparativ cu
alte tipuri de lucrări restauratorii nu este justificat. În cazul unui diagnostic corect , al unei
planificări , design si realizări ale protezelor , ele devin o inlocuire acceptabila şi funcţionala a funcţiei
masticatorii şi estetice.
Protezele parţiale pot deveni un conector principal in diferitele lucrări dentare, transformându-se intr-
o bază necompromitatoare pentru restaurări sigure şi ieftine. Comparând preţurile cu al lucrărilor fixe,
ca alternativă a restaurărilor protetice, protezele parţiale oferă un avantaj din punct de vedere al
costului, lucru ce este foarte important pentru majoritatea pacienţilor.
Înţelegerea proprietaţilor materialelor moderne (aliajele CoCr), coraborată cu o bază tehnică solidă,
ofera o inaltă calitate a lucrărilor protetice. Ca şi construcţie lucrările parţiale se integrează in
sistemul stomatognatic fara nici o problema in majoritatea cazurilor. Mulţumită gradului inalt de
stabilitate dimensională, scheletul protezei parţiale incalecă in zona şeii, zonele palatului oferind un
sprijin ferm , un bun suport si retenţie fermă chiar şi in cazul aşa ziselor ’’delicate’’ croşete.
Grupul aliajelor Cr Mo asigură o siguranţă in cazul bio compatibilităţii intra-orale. Toleranţa ţesuturilor
mucozale poate fi privită ca una foarte bună, dacă diagnoza si execuţia este corectă. Conductibilitatea
termică slabă si aspectul gravitaţional slab, ce acţioneză asupra lor, oferă pacienţilor un confort real al
protezelor executate din aliajele de CoCr. În virtutea folosirii lor in cazul suprastructurilor pe baza
implantelor, importanţa acestor aliaje creşte.
Actualele probleme ale lucrărilor parţiale, din punct de vedere al functionalităţii, sunt strâns legate de
etapele tehnice de realizare ale acestora , cât şi de o diagnoză şi design nesigur.
Echipamentele moderne şi materialele cu detaliate instrucţiuni de folosinţă din partea producătorului,
uşurează construcţia dar nu rezolvă problemele generate de planificarea şi designul lor. Dealtfel
acestea sunt în primul rând responsabilităţi ale medicului dentist, tehnicianul dentar trebuind să fie
implicat incă de la inceput , luându-se in considerare si părerea acestuia. Tehniciannul dentar pe baza
cunoştinţelor sale poate face o planificate exactă a lucrării, ceea ce duce la bune rezultate ale
produsului final.
Daca ne referim mai exact la execuţia scheletului, acesta poate deveni o problemă, creând mari bătăi
de cap tehnicienilor, fapt ce duce la refuzul acestora de a executa acest tip de lucrări protetice.
Pentru ei protezele scheletate parţiale sunt de domeniul uitării fiind împinsă tehnica realizării lor într-
o zonă intunecată plină de necunoscute.
De aceea laboratoare specializate pe aceste tehnici, dotate cu aparatura corespunzatoare işi asumă
responsabilitatea creării si realizării acestor lucrări protetice. În străinătate sunt chiar şi laboratoare
specializate in crearea şi realizarea exclusiva a scheletului metalic. Aşa incât in zilele noastre tot mai
multe laboratoare se specializează in realizarea protezelor parţiale. În acest fel scheletele metalice
necesare acestor lucrări pot fi preparate intr-o manieră ideală.
Aceia ce au studiat in deaproape tehnicile moderne de realizare a scheletului metalic au realizat că li
se oferă un spectru larg de fabricare a acestuia. Oricum o intensă familiarizare cu acest subiect este
foarte importantă.
Corelând strânsa colaborare intre medic şi tehnician pe parcursul realizării etapelor de fabricare,
construcţia poate fi planificată şi implementată in aşa manieră să justifice cererile pacienţilor şi
nevoile funcţionale.

DEFINIŢIE:

Proteza scheletata, este reprezentata de un corp fizic variat dimensionat şi format, realizat să
restaureze morfofiziologic aparatul dento-maxilar. Proteza parţială a cunoscut o evoluţie istorică
strâns legată de evoluţia materialelor şi de progresele tehnicii de executare a protezelor.
Proteza parţială scheletată prezintă următoarele caracteristice clinico-tehnico-terapeutice :
- Restaurează morfologic integritatea arcadei dentare,
- Restaurează din punct de vedere estetic arcada dentară,
- Restaurează ocluzia funcţională,
- Restaurează funcţia masticatorie,
- Crează condiţii favorabile desfăşurării funcţiei fonetice,
- Are rol profilactic şi participă la menţinerea stării de
troficitate a ţesuturilor,
- Volumul redus crează o stare de confort la nivelul cavitaţii
bucale,
- Sprijinul este , de cele mai multe ori , pe tesuturile muco-
osoase şi pe cele dento-paradontale. Sprijinul numai
pe ţesutul muco-osos sau numai pe cele dento-
paradontale sunt foarte rar întâlnite,
- Elementele de menţinere , sprijin şi stabilizare sunt
Complexe , croşete foarte variate şi sisteme speciale,
- Realizate in cea mai mare parte din aliaje metalice,
sunt lipsite de pericolul fracturării,
- Datorita prezenţei aliajului metalic , sunt în general
menţinute intr-o stare igienică foarte bună,

- Conceperea este efectuată dupa un plan şi in urma


tratamentului preprotetic,
- Sunt confecţionate numai din aliaje speciale , foarte
dure ce se prelucreaza foarte greu,
- Confecţionarea în laborator este posibilă dacă există
aparatura specifică.
Proteza scheletată este alcatuită din urmatoarele părţi componente:
- conectori principali (majori) ;
- conectori secundari (minori) ;
- mijloace de menţinere , sprijin şi stabilizare ;
- şeile şi dinţii artificiali.
Toate componentele protezei trebuie să formeze un tot structural şi funcţional.

CONECTORII PRINCIPALI

Definirea şi caracterizarea clinico-terapeutică a conectorului principal.

Conectorii principali sunt elemente transversale ale protezei parţiale scheletate care unesc
componentele protezei de pe o parte a arcadei cu cele de pe partea opusă.
În functie de tipul de proteză, conectorii principali unesc fie şeile de pe hemiarcadele opuse între ele,
fie o şa cu elementele de menţinere, sprijin şi stabilizare de pe hemiarcada opusă.
Conectorii principali sunt elemente esenţiale în asigurarea succesului tratamentului, deoarece o
alegere greşită a formei, dimensiunii sau a plasării conectorului principal poate determina
imposibilitatea celorlalte componente ale protezei scheletate de a-şi exercita normal funcţiile pentru
care au fost concepute. Pentru a corespunde cerinţelor, conectorii principali au o serie de
caracteristici comune, indiferent de tipul conectorului sau al protezei, dar şi caracteristici speciale în
funcţie de maxilarul la care se aplică (superior, inferior), tipul de edentaţie şi caracteristicile
anatomice ale câmpului protetic.
1. Caracteristicile comune ale conectorilor principali sunt : rigiditatea, profilaxia ţesuturilor câmpului
protetic şi confortul pacientului.

- Rigiditatea - reprezintă capacitatea conectorului principal de a rezista la forţele ce tind să-l îndoaie
sau să-l torsioneze, dezechilibrând astfel proteza.
În trecut se foloseau pentru sprijinul mixt elastic conectori principali cu un anumit grad de elasticitate,
dar datorită traumatizării ţesuturilor cu care veneau în contact şi neasigurării unei rezistenţe
corespunzatoare din punct de vedere mecanic, acest tip de conector principal nu se mai foloseşte.
Rigiditatea conectorilor principali se obţine prin mai multe elemente, şi anume: dimensiunile
conectorilor (lăţime, grosime), forma secţiunii conectorilor (în special cei mandibulari, ovalară), şi
structura fizico-chimică a materialului din care sunt realizaţi conectorii.
Rigiditatea conectorilor principali reprezintă o necesitate funcţională indispensabilă, astfel incât
atunci când proteza este supusă forţelor masticatorii, să se asigure repartizarea în mod uniform a
presiunilor pe întreaga suprafaţă de sprijin a câmpului protetic , reprezentată de sprijinul dento-
parodontal şi muco-osos al protezei.
Numai prin asigurarea rigiditaţii conectorului principal, celelalte componente ale protezei işi pot
îndeplini corect funcţiile, având un suport stabil pe câmpul protetic.

- Profilaxia ţesuturilor câmpului protetic - această caracteristică a conectorilor principali se referă la


faptul că nu trebuie să existe nici o suferinţă a ţesuturilor parodontale marginale, sau a mucoasei
bucale, care să fie cauzată de conectori în timpul funcţiunilor, static sau la inserţia şi dezinserţia
protezei.
Pe câmpul protetic maxilar şi mandibular există zone care nu suportă presiuni. Aceste zone sunt ocolite
de proteză, sau dacă proteza le acoperă, sunt despovarate prin folierea modelului funcţional cu ceară
de grosime variabilă.
Aceste zone denumite, zone protetice negative, sunt :
La maxilar :
- parodonţiul marginal - se va ocoli de proteză la o distanţă de 5 mm. Daca tipul de proteză ales
necesită trecerea peste parodonţiul marginal şi papila interdentară, se impune despovararea prin
folierea cu ceară de grosime 0,2 mm. Nu este indicat să se depăşească această grosime deoarece se
crează un spatiu retentiv, în care pot pătrunde resturi alimentare, care produc iritaţie parodontală şi
carie ;
- papila incisivă, este sensibilă la presiunile exercitate de proteză , care pot duce la tulburări vaso-
motorii şi trofice.
Acestea pot avea un efect negativ şi asupra ţesuturilor parodontale şi a mucoasei palatine din zonă.
Papila incisivă va fi ocolită sau dacă este necesară acoperirea ei, va fi foliată cu ceară de grosime 0,2 -
0,3 mm.
- rugile palatine, nu sunt de obicei acoperite de proteză deoarece au un rol important în fonaţie şi în
percepţia gustativă. Dacă totuşi conectorul principal, respectiv placa palatinală, trece peste acestea,
se foliază cu ceară în grosime de 0.2 - 0.3 mm.
- rafeul median, trebuie despovărat când se prezintă sub forma unei creste ascuţite sensibilă la
palpare. Folierea se face în grosime de 0,3-0,4 mm.
- torusul palatin, va fi foliat cu ceară de grosime de 0.5 -1 mm atunci când este de dimensiune mică
sau medie. Un torus de dimensiune mare va fi fie ocolit de conectorul principal, fie îndepărtat
chirurgical.

La mandibulă :
- parodonţiul marginal şi torusul mandibular vor fi tratate ca la maxilar frenul limbii şi inserţia
planşeului bucal determină alegerea şi plasarea conectorului principal. Acesta nu trebuie să jeneze
absolut de loc mişcarea acestor formaţiuni.
- mucoasa procesului alveolar în zona linguală, în dreptul conectorului principal, trebuie despovărată în
funcţie de :
Sprijinul protezei, rezilienţa mucoasei crestelor terminale, înclinarea şi retentivitatea anatomică a
procesului alveolar (0,3 - 2mm).

În concluzie profilaxia ţesuturilor câmpului protetic se face astfel:


1- folierea sau ocolirea zonelor ce nu suportă presiuni
2- aşezarea conectorilor la distanţa de inserţia planşeului bucal şi de parodonţiul marginal al dinţilor
restanţi
3- marginile conectorilor se modelează şi prelucrează astfel încât să nu lezeze părţile moi, iar
întâlnirea între componentele protezei să se facă în unghiuri rotunjite.

- Confortul pacientului. Pentru realizarea acestei caracteristici conectorul principal trebuie să aibă un
traseu şi o formă care să-l facă cât mai puţin perceptibil de către pacient.
Confortul pacientului nu trebuie neglijat deoarece, de multe ori, poate reprezenta una din cauzele
eşecului tratamentului.
Confortul pacientului se realizează prin :
- simetria conectorului faţă de linia mediană
- trecerea de la o hemiarcadă la cealaltă să se facă pe un traiect perpendicular pe linia medio-sagitală
a câmpului protetic
- grosimea conectorului principal este aleasă astfel încât să nu schimbe pe cât posibil conturul
ţesuturilor cu care acesta vine în contact sau le acoperă. Formele plate sunt cele mai indicate din
punct de vedere al confortului, dar nu întotdeauna şi din cel al rezistenţei. La maxilar, unde conectorii
pot avea o întindere mai mare decât la mandibulă, conectorii principali vor fi cât mai plaţi pentru a nu
fi percepuţi de limbă. La mandibulă, unde datorită cerinţelor de rezistenţa bara nu poate fi făcută
plată, conectorul va avea pe secţiune o formă ovalară.
- plasarea conectorului principal în zone cu funcţionalitate redusă pentru a nu fi perceput de către
pacient. Conectorul principal nu trebuie să jeneze mişcările formaţiunilor mobile (limbă, văl palatin,
planşeu bucal). O zonă importantă ce trebuie pe cât posibil evitată este zona rugilor palatine, pentru a
nu exista interferenţe cu limba în timpul fonaţiei.
- reproducerea fidelă a conturului anatomic al zonelor pe care conectorul principal le acoperă. Aceasta
duce la o mai mică sesizare a acestuia de către limbă.
- reproducerea la maximum a acoperirii ţesuturilor de către conectorul principal, dar fărăp a afecta
rezistenţa sau rigiditatea, sau a produce leziuni de decubit.
- suprafaţa externă a conectorului trebuie să fie lustruită perfect pentru a se evita retenţia de resturi
alimentare şi a permite alunecarea formaţiunilor mobile.

Caracteristicile comune ale conectorilor principali au, după cum s-a văzut mai sus, o importanţă mare
în succesul tratamentului. Deoarece unele caracteristici sunt în contradicţie cu altele, de exemplu
confortul cu rezistenţa şi rigiditatea, nu există un tip de conector principal care să satisfacă la
maximum toate aceste cerinţe. De aceea, la conceperea protezei, medicul trebuie să facă un
compromis ce va fi influenţat de experienţa medicului precum şi de posibilităţile tehnicianului şi
condiţiile materiale şi tehnice de laborator.