Sunteți pe pagina 1din 22

1. Introducere

Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii de citare art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acesteia. La un moment dat, se admiteau chiar acţiuni în anulare pentru acest motiv, iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost introdusă în Codul de procedură civilă, alături de alte motive.

În practică se întâlnesc frecvent contestaţii în anulare inadmisibile – în sens larg pentru că există tendinţa justiţiabilului de a exercita toate căile de atac. Contestaţia în anulare este un instrument la îndemâna părţii, având în vedere, în primul rând, taxele judiciare de timbru relativ reduse, prevăzute în această materie. Ar fi fost util, din acest punct de vedere, dacă procedura filtrului prevăzută pentru recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi fost reglementată şi pentru căile de atac de retractare. Motivul pentru care nu s-a mers cu această procedură a filtrului prea departe a fost experienţa, nu tocmai fericită, a introducerii recursului-filtru pentru o perioadă scurtă de timp.

Pe de altă parte, multe dintre contestaţiile în anulare şi revizuiri nu ajung la instanţa supremă. Cu toate acestea, amapreciat că, totuşi, ar fi fost excesivă prevederea procedurii de filtru şi în cazul căilor de atac de retractare. Pe viitor există însă posibilitatea de a regândi acest aspect şi a introduce un filtru, în funcţie de realităţile din practica instanţelor.

2. Modificări ale prevederilor contestaţiei în anulare faţă de actuala reglementare în privinţa motivelor şi condiţiilor de admisibilitate

Articolul 317 CPC 1865 prevedea contestaţia în anulare „de drept comun” sau obişnuită, cu care, teoretic, se poate ataca orice hotărâre irevocabilă (definitivă, în accepţiunea Noului Cod de procedură civilă), iar în art. 318 se regăsea contestaţia în anulare specială – pentru cele două motive obiectul contestaţiei putându-l reprezenta numai o decizie dată în recurs. Pentru echivalentul art. 317 s-a păstrat în noua reglementare numai primul motiv (acela fiind şi motivul care l-a determinat pe legiuitorul din 1948 să introducă această cale de atac).

Practic, avem un motiv general, de drept comun, sub aspectul obiectului, respectiv cel prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC „Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata”. La acest articol se poate valorifica, fără rezerve, toată jurisprudenţa aferentă art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC, câtă vreme nu există deosebiri. În schimb, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate pentru acest motiv, faţă de alin. (2) al art. 317 CPC 1865, a intervenit o modificare semnificativă în primele două alineate ale art. 504 NCPC: „(1)

Contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului. (2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără

a fi cercetat în fond” (s.n.). Se observă astfel că prima ipoteză rămâne aceeaşi ca şi în art. 317 alin. (2) CPC 1865 („instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul”), permiţând valorificarea jurisprudenţei existente în prezent. Este vorba, spre exemplu, de ipoteza în care pentru cercetarea motivului era nevoie de administrarea de probe, altele decât eventuale înscrisuri noi, admisibile în recurs.

În acest caz, soluţia ar fi fost, în mod evident, de respingere a recursului, aspect valabil şi pentru reglementarea din Noul Cod de procedură civilă. Problema care se pune însă este ce se mai poate acoperi din posibilele situaţii practice în ipoteza a doua a alin. (2) al art. 504 („fără vina părţii, recursul a fost respins fără a fi cercetat în fond”)? Sub imperiul reglementării anterioare se admitea că, în ipoteza recursului respins fără a fi cercetat în fond, în principiu, nu are relevanţă dacă a existat sau nu culpa contestatorului în pronunţarea soluţiei din recurs, fiind admise a se încadra în această ipoteză anularea recursului ca netimbrat, constatarea perimării, anularea recursului ca neregulat introdus, excluzându-se, de regulă, respingerea recursului ca tardiv. În rest, se admitea că ori de câte ori putea fi reţinută o culpă a părţii, dacă se încadra în textul respectiv, practic, contestaţia devenea admisibilă.

Întrucât este greu de imaginat o situaţie pe care să o acopere cea de-a doua ipoteză, nu putem decât să bănuim că s-a dorit restrângerea sferei de aplicare a contestaţiei în anulare. Cu alte

cuvinte, fără a intenţiona să se acopere o situaţie sau alta în concret, voinţa legiuitorului a fost de

a nu scăpa o eventuală situaţie viitoare care se poate subsuma acestei ipoteze.

3. Citarea nelegală şi imposibilitatea invocării pe calea apelului sau, după caz, a recursului [art. 503 alin. (1) NCPC]

Referitor la motivul constând în nelegala citare şi condiţia referitoare la imposibilitatea invocării acestui motiv pe cale apelului sau recursului, după caz, noua reglementare nu şi-a propus să tranşeze chestiunea referitoare la vicierea nu doar a procedurii de citare, ci şi a procedurii de comunicare. Ipoteza în discuţie este cea în care partea nu a fost legal citată la termenul la care a avut loc judecata şi nici nu a fost prezentă la acel termen, fiind într-o materie în care termenul de recurs curge nu de la comunicarea hotărârii, ci de la pronunţare. Poate partea, în acest caz, fără să fi exercitat recursul, să exercite direct contestaţie în anulare? Referitor la acest aspect s-a subliniat că, pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la pronunţare, partea nefiind prezentă, nu i se poate reţine nicio culpă în nerespectarea termenului, motiv pentru care este îndreptăţită să solicite repunerea în termenul de recurs. Pentru ipoteza în care vicierea priveşte procedura de comunicare (de regulă, ori de câte ori viciul procedurii de citare constă în indicarea altei locuinţe decât cea reală) – şi practica nu a fost unitară în soluţionarea acestei probleme într-o opinie s-a apreciat că trebuie distins după cum termenul de recurs curge de la pronunţare sau de la comunicare.

Pentru prima ipoteză există, practic, două termene, cel de declarare a căii de atac şi cel de motivare a recursului, iar termenul de motivare a recursului nu a început să curgă, întrucât hotărârea nu a fost comunicată. În acest caz, nu ar putea fi solicitată nici repunerea în termen, întrucât termenul de recurs nu a început să curgă, situaţia fiind identică aceleia în care termenul de recurs curge de la comunicare, dar hotărârea nu a fost comunicată. Pentru ipoteza în care termenul

de recurs curge de la comunicare, cele două termene – de declarare a căii de atac şi de motivare – se suprapun iar dacă hotărârea nu a fost legal comunicată, practic, termenul de declarare a recursului nu a început să curgă. S-a apreciat, în continuare, că nu ar putea fi recunoscut un drept de opţiune al părţii între exercitarea contestaţiei în anulare şi recurs. Partea trebuie să solicite comunicarea legală a hotărârii, astfel încât, în termenul de motivare a recursului, să poată invoca nelegala citare. Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a prevăzut drept condiţie imposibilitatea invocării motivului nu în apel sau recurs, ci pe calea apelului sau, după caz, a recursului.

Referitor la art. 503 alin. (1), s-a remarcat existenţa unei inadvertenţe în ceea ce priveşte sintagma „hotărâri definitive”, de natură să inducă în eroare justiţiabilul, pentru că pe sentinţa primei instanţe, de exemplu, nu există menţiunea „definitivă”, ci doar pe cea prin care i s-a respins apelul. În acest caz, justiţiabilul nu mai declară recurs sau declară recurs şi atacă hotărârea care conţine menţiunea „definitivă”, pierzând termenul de contestaţie pentru sentinţa care a rămas, în realitate, definitivă. Astfel, dacă în primă instanţă s-a dat o soluţie, dar partea nu fost legal citată şi hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, fiind, prin urmare, susceptibilă de apel, se pune problema ce se întâmplă când nici în apel partea nu este legal citată, atacând cu contestaţie în anulare hotărârea din apel, în loc să atace hotărârea care a rămas, în realitate, definitivă, adică cea din primă instanţă (această chestiune vizează doar primul motiv de contestaţie). Referitor la acest aspect, s-a convenit că sintagma din alin. (1) al art. 503 – „hotărâri definitive” – trebuie să acopere şi hotărârile care la origine, evident, nu erau definitive, dar care au rămas definitive, pentru atare soluţie pledând şi dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2).

Prin urmare, „hotărâre definitivă” va fi, din perspectiva contestaţiei în anulare pe acest prim motiv, şi hotărârea rămasă definitivă – sintagmă folosită de art. 322 CPC 1865 cu referire la obiectul revizuirii („Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul). Deşi această formulă era mai bună, din păcate, în Noul Cod de procedură civilă, ea nu se mai foloseşte nici în materia revizuirii.

4. Contestaţia în anulare împotriva hotărârilor instanţelor de recurs

Articolul art. 503 alin. (2) vizează doar hotărârile instanţelor de recurs, iar motivele prevăzute la pct. 1-3 preiau, în mare, dispoziţiile art. 318 CPC 1865. Astfel, la pct. 2 regăsim motivul constând în aceea că „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”, astfel încât toată jurisprudenţa aferentă urmează să fie preluată, iar la pct. 3 a fost preluat motivul din art. 318 CPC 1865 constând în aceea că „instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”. Referitor la acest din urmă motiv, se constată însă că a dispărut menţiunea „din greşeală” şi a fost adăugată condiţia ca motivul să fi fost invocat de recurent în termen, precizare importantă din perspectiva discuţiei referitoare la faptul că un motiv de casare de ordine publică putea fi invocat de instanţă din oficiu, iar recurentul îl putea invoca în cursul judecăţii recursului, iar instanţa nu l- a luat în considerare. Având în vedere noua precizare, motivul de recurs trebuie invocat în termenul de motivare a recursului, iar faptul că a fost invocat ulterior nu deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.

4.1

Necompetenţa absolută a instanţei de recurs şi încălcarea normelor referitoare la

alcătuirea instanţei [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC]

În plus faţă de reglementarea anterioară, apar două motive pentru contestaţia în anulare îndreptată împotriva deciziilor date de instanţele de recurs. Unul dintre ele, preluat din art. 317 CPC 1865, a fost dezvoltat [art. 503 alin (2) pct. 1 NCPC: „hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei [prin „alcătuirea instanţei” trebuie să înţelegem compunerea şi constituirea instanţei] şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia”. În acest caz nu este vorba despre necompetenţa absolută în cazul unei decizii pronunţate în apel, ci doar de necompetenţa absolută a instanţei de recurs, excepţie invocată în termen. Se poate ca necompetenţa să fie atrasă de necompetenţa instanţei de fond şi ea să nu fi fost invocată în termen (cu referirire la necompetenţa teritorială exclusivă şi necompetenţa materială care, potrivit Noului Cod, nu o să mai poată fi invocate în orice fază a judecăţii), motiv pentru care necompetenţa, chiar absolută, a fost acoperită.

Prin urmare, nu se poate invoca în faţa instanţei de recurs faptul că este necompetentă câtă vreme necompetentă a fost instanţa de fond. Referitor la condiţia privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra necompetenţei, este greu de imaginat situaţia în care cererea ajunge la o instanţă de recurs necompetentă, în condiţiile în care instanţele de fond au fost competente absolut, sau, în cea de-a doua ipoteză, în care necompetenţa a existat de la debutul procesului la toate instanţele, în faţa cărora a fost invocată în termen, fiind reiterată şi în recurs, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra ei. A fost adăugată o condiţie care, într-o anumită perioadă, era acoperită de pălăria necompetenţei absolute, respectiv încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei. Pe reglementarea din art. 317 pct. 2 CPC 1865 au existat, până în anul 1985, soluţii, în sensul că textul este aplicabil, constituind motiv de contestaţie în anulare, şi în cazul incompatibilităţii judecătorului sau în alte cazuri de norme imperative referitoare la compunerea sau constituirea instanţei. Şi această ipoteză poate fi rar imaginată în practică, respectiv situaţia în care se invocă greşita compunere a instanţei şi instanţa nu se pronunţă asupra ei, cu atât mai mult cu cât, în forma actuală a reglementării, se observă grija legiuitorului de a nu transforma contestaţia în anulare în cale de reformare.

4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct.

2 NCPC]

La actualul art. 318 CPC aveam două motive pe care le regăsim şi astăzi la art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC: „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”. Şi în acest caz, jurisprudenţa aferentă primului motiv prevăzut la art. 318 CPC poate fi preluată. Aici se poate pune iarăşi în discuţie la ce trebuie să ne raportăm ca să stabilim dacă instanţa de recurs a săvârşit sau nu o greşeală materială, văzând şi practica izolată de a veni cu acte noi în susţinerea contestaţiei în anulare. Altfel spus, la data la care s-a respins sau s-a soluţionat recursul, faţă de ceea ce se regăsea în dosar nu există o greşeală materială, în schimb faţă de un înscris lato sensu ataşat la dosar odată cu contestaţia în anulare ar apărea că este o greşeală materială. De exemplu, la dosar nu exista chitanţa din care să rezulte plata taxei de timbru. Nici în acest caz, chiar dacă se constată că greşeala aparţine unui angajat din cadrul departamentului auxiliar, contestaţia în anulare nu este

admisibilă. Referitor la acest punct, s-a ridicat problema dacă poate fi pus semnul egalităţii între sintagma „orice alte erori materiale cuprinse în hotărâre” din conţinutul art. 442 alin. (1) NCPC referitor la îndreptarea hotărârii judecătoreşti şi eroarea materială la care face trimitere art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC, în materia contestaţiei în anulare.

S-a apreciat că cele două noţiuni nu trebuie confundate, pentru că, în cazul îndreptării hotărârii este vorba despre erori materiale strecurate în hotărâre sau încheiere, în acest caz neputând fi schimbată soluţia pe fond, pe când, în cazul contestaţiei în anulare este vorba despre erori materiale care au determinat soluţia recursului. Oricum, acest motiv trebuie interpretat restrictiv, el nefiind niciodată admisibil pentru a critica soluţia pronunţată în recurs, aşa cum încearcă de multe ori partea nemulţumită de soluţia instanţei de recurs.

4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC]

La pct. 3 („instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”) este vorba tot despre o eroare a instanţei, cu precizarea însă că motivele la care se referă acest punct sunt motivele de casare menţionate la art. 488 NCPC. Un eventual motiv de casare de ordine publică invocat de instanţă nu poate fi încadrat în acest punct, obligaţia de a arăta în termen motivele de casare prevăzute de art. 488 revenind recurentului. Ultimul motiv („instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză”), care la prima vedere pare pueril, a fost introdus în Noul Cod de procedură civilă ca urmare a cazurilor de acest fel semnalate în practica judiciară. Astfel, la data redactării textelor din această materie, comisia de elaborare a fost sesizată cu câteva situaţii în care hotărârile de fond nemulţumeau toate părţile din proces, acestea au făcut recurs şi instanţa a omis să soluţioneze unul dintre aceste recursuri. A fost formulată constestaţie în anulare, iar una dintre instanţe a interpretat această situaţie ca fiind vorba tot despre o omisiune a instanţei de a cerceta toate motivele de recurs invocate în termen.

Pentru a curma orice altă eventuală interpretare, comisia a simţit nevoia să formuleze şi acest motiv de contestaţie în anulare, deşi el este acoperit şi de pct. 3 de la acelaşi articol.

5. Situaţia hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs

Şi pe viitor vor exista situaţii în care hotărârile nu vor putea fi atacate cu recurs, cu alte cuvinte va exista o judecată în primă instanţă şi una în apel, ipoteză acoperită şi de reglementarea anterioară (art. 318 CPC 1865), sub forma hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă. Era vorba, de exemplu, de plângeri îndreptate împotriva unor acte administrativ-jurisdicţionale unde nu mai există cale de atac. Alineatul (3) al art. 503 NCPC statuează că 3 dintre cele 4 motive se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Altfel spus, apelul a fost soluţionat de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la compunerea şi constituirea instanţei, iar excepţia invocată în termen a rămas nesoluţionată sau dezlegarea dată apelului a fost rezultatul unei erori materiale (spre exemplu, s-a anulat apelul ca netimbrat, deşi la dosar existau acte din care rezulta că s-a achitat

taxa de timbru, situaţie care nu se confundă cu anularea apelului ca insuficient timbrat, caz în care nu este deschisă calea contestaţiei în anulare) sau au fost declarate mai multe apeluri şi instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor.

O întrebare care s-a ridicat cu privire la acest text este dacă el are în vedere numai apeluri sau recursuri principale sau şi pe cele incidente şi provocate? Referitor la acest aspect, s-a apreciat că, întrucât textul nu distinge, dacă instanţa s-a pronunţat pe fond pe apelul principal şi nu s-a pronunţat şi pe apelul incident sau provocat – soluţia fiind identică şi pentru ipoteza recursului – textul trebuie să îşi găsească aplicarea.

În ceea ce priveşte omisiunea menţionării punctului 3 în textul alin. (3) al art. 503, s-a apreciat că, raţiunea punctului 3 a fost ca partea să fie ţinută de cele 8 motive de recurs prevăzute de art. 488; or, în apel, partea nu este ţinută de motive de apel prestabilite de lege. În acest context, dacă s-ar fi optat pentru preluarea motivului prevăzut la pct. 3 şi în privinţa soluţiilor pronunţate în apel, neavând motive de apel prestabilite, exista riscul unei avalanşe de contestaţii în anulare, în care diferenţa între motive şi argumentări s-ar fi estompat. Or, în realitate, motivul de apel ar consta într-o eventuală nelegalitate sau netemeinicie calificată şi dezvoltată de parte. Între a oferi această posibilitate sau a prelua la apel doar celelalte două motive, s-a optat pentru a doua variantă, prin urmare nu este vorba despre o omisiune sau o eroare. Referitor la acele hotărâri care sunt pronunţate în primă şi ultimă instanţă de judecătorie s-a precizat că, neputând fi atacate cu apel sau recurs, nu au deschisă nici calea de atac a contestaţie în anulare. Pentru ipoteza în care excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată şi instanţa a omis să se pronunţe asupra ei s-a preferat varianta excluderii de la posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare în condiţiile art. 503 alin. (2) [rămâne deschisă posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare pe temeiul art. 503 alin. (1)], soluţia contrară făcând din contestaţia în anulare o cale de atac la îndemâna tuturor şi în toate situaţiile; ea trebuie să rămână o cale de atac extraordinară.

6. Instanţa competentă

Potrivit art. 505 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2) În cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu operează prorogarea competenţei”. Nu se poate introduce o contestaţie în anulare la instanţa de recurs dacă se atacă hotărârea instanţei de apel. Aplicarea alin. (2) al art. 505 NCPC presupune existenţa a două contestaţii în anulare, una împotriva deciziei date în recurs pentru vreunul dintre motivele prevăzute la art. 503 alin. (2) şi încă una introdusă împotriva hotărârii recurate, pentru citare nelegală. Dacă contestatorul a făcut o singură contestaţie în anulare, instanţa de recurs va trebui să îşi decline competenţa în privinţa motivului privind citarea nelegală la termenul la care a avut loc judecata în apel şi să reţină spre soluţionare doar contestaţia care vizează celelalte motive. În acest caz, instanţa de recurs ar trebui să suspende judecata până la soluţionarea de către instanţa de apel a contestaţiei în anulare. În cazul în care contestaţia în anulare de competenţa instanţei de apel este admisă, instanţa de recurs urmează să respingă contestaţia în anulare a cărei judecată a fost suspendată ca lipsită de obiect, având în vedere dispariţia hotărârii atacate cu recurs.

Invers, dacă se suspendă la instanţa de fond (de apel) după ce se respinge contestaţia în anulare în recurs, s-ar putea să fie nevoie ca instanţa să se pronunţe şi pe contestaţia suspendată la instanţa de fond.

7. Termenul de exercitare

În reglementarea anterioară, art. 319 distingea în materia termenului după cum hotărârea care formează obiectul contestaţiei era sau nu susceptibilă de executare silită, distincţie care a generat o serie de discuţii referitoare la calificarea hotărârii ca fiind susceptibilă de executare silită, stabilirea termenului fiind legată şi de momentul exercitării contestaţiei la executare, deşi între această din urmă instituţie şi contestaţia în anulare nu există foarte multe asemănări. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în noua reglementare s-a considerat oportună reglementarea unui termen unic.

Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. (2) Contestaţia se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea nulităţii acesteia”. Apare ca noutate alin. (2), ca o dispoziţie foarte utilă, pentru că în reglementarea anterioară, neprevăzându-se un termen de motivare a contestaţiei în anulare, părţile formulau uneori motivul direct în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiei în anulare.

În consecinţă, în noua reglementare s-a prevăzut, la art. 506 alin. (2), motivarea contestaţiei în anulare în termenul de 15 zile, sub sancţiunea nulităţii acesteia (sancţiune împrumutată de la recurs, şi nu de la apel, soluţia diferită în apel fiind justificată de caracterul devolutiv al acestei căi de atac). Având în vedere că termenele de la alin. (1) şi (2) se suprapun, probabil că justiţiabilii, în marea majoritate, vor opta pentru a introduce contestaţia în anulare deja motivată.

Potrivit art. 504 alin. (3) NCPC „(3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive”. Referitor la acest text, având în vedere că el se referă la aceeaşi parte, s-a pus problema dacă hotărârea mai poate fi atacată cu o nouă contestaţie în anulare, dar de către altă parte. S-a apreciat că răspunsul la această întrebare este afirmativ, cu condiţia însă ca partea să justifice un interes, ceea ce înseamnă că toate părţile au pierdut, motivele de contestaţie să privească toate părţile interesate să exercite contestaţia în anulare şi să existe comunicări diferite sau să nu existe comunicare a hotărârii.

În ipoteza în care unei părţi nu i s-a comunicat hotărârea, în timp ce alteia da, aceasta din urmă formulând şi contestaţia în anulare, timp în care prima parte stă în pasivitate, chiar se judecă în contestaţia în anulare şi ulterior formulează şi ea contestaţia în anulare, situaţia este nefirească şi nu este acoperită nici de cazurile de echipolenţă. Este, aici, o scăpare a legiuitorului chiar la cazurile de echipolenţă.

8. Suspendarea executării

Prevederile din această materie (art. 507:„Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 484 se aplică în mod corespunzător”) sunt neschimbate faţă de reglementarea anterioară. Cauţiunea rămâne obligatorie. Prevederile de la recurs sunt aplicabile, inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii. Se observă însă că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă este mai riguros în privinţa suspendării executării silite, într-o perioadă existând tendinţa acordării ei mai facile, cu consecinţa întârzierii realizării dreptului recunoscut în favoarea celeilalte părţi.

9. Procedura de judecată

Potrivit art. 508 alin. (1), „Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.” Astfel, în cazul contestaţiei în anulare reglementate de art. 503 alin. (2) va fi incidentă procedura aplicabilă instanţei de recurs, pentru contestaţia în anulare reglementată de art. 503 alin. (3) va fi aplicabilă procedura instanţei de apel, iar pentru contestaţia având ca motiv nelegala citare poate fi aplicabilă chiar şi procedura din faţa primei instanţe. Referitor la această prevedere, s-a precizat că formula „aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată” nu a avut în vedere şi aplicarea procedurii filtrului din recurs.

Potrivit alin. (2) al art. 508, „Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei”. Se observă, în acest context, că principiul egalităţii de arme impune ca părţile să îşi facă cunoscute apărările atât la judecata în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare şi cele extraordinare. Totodată, în calea de atac a contestaţiei în anulare nu se mai aplică regulile procedurale de la judecata în primă instanţă privind comunicarea întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. Referitor la ultima teză a alin. (2) s-a ridicat problema admisibilităţii unei amânări, la cererea contestatorului, pentru a lua la cunoştinţă de întâmpinare. S-a apreciat că un asemenea termen ar putea fi acordat, interesul soluţionării contestaţiei aparţinând contestatarului. Legat de acest aspect, a fost exprimată şi opinia că formularea textului exclude acordarea unui termen în acest scop contestatorului, pentru aceeaşi soluţie pledând şi argumentul potrivit căruia contestatorul şi-a asumat calea extraordinară de atac cu toate rigorile impuse de judecata într-o procedură de urgenţă.

Pentru situaţia în care contestaţia în anulare este întemeiată, conform alin. (3), „ instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate [şi nu o încheiere, astfel cum s-a susţinut în doctrină, soluţie neîmbrăţişată de jurisprudenţă] şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre”. În această ipoteză, vor exista două hotărâri: una de anulare a sentinţei sau deciziei atacate şi hotărârea asupra recursului sau apelului. În ultima teză a alin. (3) se precizează că „În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat”, altfel spus, a fost preluată întru totul soluţia jurisprudenţială a pronunţării a două hotărâri, fără a se recunoaşte însă posibilitatea atacării primei hotărâri, pe considerentul că ar fi condus la tergiversarea procesului. Pe un considerent similar, s-a propus şi în doctrină ca soluţia de anulare a hotărârii atacate să îmbrace forma încheierii premergătoare care nu poate fi atacată decât odată cu fondul. Potrivit alin. (4) al art. 508, „Hotărârea dată în contestaţie

în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”, dispoziţie care exista şi în reglementarea anterioară, cu precizarea că prezintă interes numai pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1).

Revizuirea. Procedura revizuirii

1. Obiectul şi motivele revizuirii

Art. 509. - „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului - sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;

3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv

pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;

4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-

credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;

5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică

sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;

6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;

8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite,

care încălcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;

10.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;

11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra

excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii. (2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai in ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul”.

Referitor la obiectul revizuirii, o primă problemă pusă în discuţie a vizat conţinutul noţiunii de „hotărâri care evocă fondul”. Referitor la acest aspect, într-o primă opinie s-a subliniat că trebuie avute în vedere hotărârile instanţelor de apel şi de recurs. Astfel, atunci când hotărârea instanţei de apel nu este supusă recursului, instanţa anulează şi va judeca evocând fondul, iar pentru ipoteza instanţei de recurs se are în vedere pronunţarea pe fond după casarea cu reţinere sau când s-a modificat hotărârea, interesând sub acest aspect soluţionarea petitelor acţiunii.

S-a dat ca exemplu pentru problema ridicată ipoteza în care se respinge cererea pe temeiul unei excepţii peremptorii (de exemplu, prescripţia), iar ulterior se descoperă un înscris deţinut de partea potrivnică [astfel încât este incident motivul de revizuire prevăzut de art. art. 509 pct. 5 NCPC, exclus de alin. (2)], înscris care, dacă ar fi existat în dosar, ar fi condus la o altă soluţie cu privire la excepţie. Este, în acest caz, deschisă calea revizuirii? S-a apreciat că, în acest caz, hotărârea pronunţată cu privire la excepţie nu evocă fondul, iar într-o altă opinie s-a arătat că era mai potrivită utilizarea sintagmei „hotărâre a primei instanţe”, care ar fi acoperit toate ipotezele, nu numai soluţionarea fondului cauzei. Tot la acest punct, o altă precizare a vizat faptul că, în acest caz, evocarea fondului nu priveşte atât fondul hotărârii, ci al situaţiei de care partea se prevalează, situaţie care ar pune în discuţie împrejurări de fapt în legătură cu acea hotărâre (de exemplu, inexistenţa la dosarul cauzei a dovezii recunoaşterii datoriei de către partea adversă, cererea fiind respinsă ca prescrisă).

În acest context, prezentarea ulterioară a unui înscris, în sens de mijloc de probă, nu ar fi

de natură să deschidă cale de atac a revizuirii. În acelaşi context, au fost puse în discuţie şi dispoziţiile art. 459 NCPC, care reglementează ordinea în care se exercită căile de atac: „ (1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. (2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu

toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris au-tentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. (3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”.

O primă problemă pusă în discuţie referitor la acest text priveşte posibilitatea exercitării

revizuirii dacă nu a fost exercitată calea de atac a apelului, în condiţiile în care, potrivit alin. (1), căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate, atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.

În reglementarea anterioară, art. 322 CPC 1865 deschidea calea revizuirii atât împotriva hotărârilor

rămase definitive în instanţa de apel, cât şi a celor care au rămas definitive prin neapelare. Raportat la această prevedere, noua reglementare pare să fie mai restrictivă. Pe de altă parte, în cazul apelului, textul art. 459 nu prevede restricţionarea exercitării omisso medio, ca în cazul recursului

şi contestaţiei în anulare.

Discuţia privind admisibilitatea revizuirii pentru ipoteza în care nu s-a exercitat apelul

prezintă relevanţă din perspectiva faptului că pot exista situaţii în care, deşi termenul de exercitare

a apelului a expirat, partea se află încă în termenul de exercitare a revizuirii. S-a mai precizat,

totodată, faptul că din formularea alin. (1) al art. 459 nu rezultă că, dacă nu s-a exercitat apel, calea

de atac a revizuirii nu este deschisă, textul vorbind des-pre imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac (deci şi a revizuirii) câtă vreme este deschisă calea de atac a apelului. În prelungirea alin. (1), referitor la raportul apel-recurs, alin. (2) declară inadmisibil recursul omisso medio.

În concluzie, s-a apreciat că revizuirea este admisibilă dacă nu mai este deschisă calea de atac a apelului. Dacă este deschisă calea apelului şi nu s-a făcut apel, este admisibilă revizuirea. Dacă se exercită şi revizuirea şi recursul, lucru posibil din perspectiva alin. (3) al art. 459, recursul se va judeca cu prioritate.

Faptul că în Noul Cod de procedură civilă a dispărut sintagma „hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin neapelare” nu schimbă mult din acest punct de vedere. Tot referitor la acest punct, s-a mai precizat că revizuirea este calea de atac cea mai puţin atinsă de modificările Noului Cod. Soluţia admisibilităţii revizuirii pentru ipoteza în care calea de atac a apelului nu mai este deschisă era admisă şi în reglementarea anterioară şi trebuie admisă în aceleaşi condiţii şi potrivit noii reglementări, iar o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 459 alin. (1) conduce la aceeaşi concluzie, cel puţin la nivel teoretic.

Practic însă, prin majorarea termenului de apel la 30 de zile pot exista situaţii în care nici măcar calea de atac a revizuirii să nu mai fie deschisă, ca urmare a împlinirii termenului de revizuire, care este de o lună, cu excepţia motivelor pentru care termenul de exercitare a revizuirii curge de la alte momente decât comunicarea hotărârii. Mai trebuie avut în vedere şi faptul că în categoria căilor de atac, revizuirea prezintă anumite particularităţi; astfel, de regulă, motivele vizează aspecte neimputabile părţii, spre deosebire de ipoteza contestaţiei în anulare şi recursului. Nu a fost în intenţia redactorilor Codului să modifice soluţia anterioară.

Pe de altă parte, păstrarea menţiunii de „hotărâre definitivă” nu a fost considerată oportună, având în vedere semnificaţia pe care noţiunea de „definitivă”o dobândeşte potrivit noii reglementări. S-a mai arătat că noua reglementare a curmat o chestiune controversată din 322 NCPC 1865 referitoare la sfera de aplicare a hotărârilor care evocă fondul. În practică, problema

a vizat ipoteza în care prima instanţă respingea acţiunea, fiind respinse şi apelul, şi recursul. În

acest caz, se punea problema care este hotărârea care evocă fondul şi care poate fi atacată. Practica

a fost unanimă în a aprecia că hotărârea în apel, chiar dacă era de respingere a apelului, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, era o hotărâre care evoca fondul şi, prin urmare, susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Practica a fost însă controversată în ceea ce priveşte

hotărârile din recurs: unele instanţe apreciau că hotărârile de recurs în care în motivare apăreau analizate probleme de drept erau considerate hotărâri care evocă fondul, susceptibile de a fi atacate pe calea revizuirii, alte instanţe considerau, dimpotrivă, că nu puteau fi atacate decât hotărârile din apel, cele pronunţate în recurs neavând vocaţia de a evoca fondul.

Pentru ipoteza alin. (2) al art. 509, orice hotărâre judecătorească ar putea fi atacată cu

revizuire, pentru celelalte situaţii însă, doar hotărârile care antamează fondul. Într-o altă opinie, s-

a arătat că noţiunea de „hotărâri pronunţate asupra fondului” se referă doar la judecata în primă

instanţă, inclusiv asupra excepţiilor procesuale de fond (excepţia calităţii procesuale, excepţia prescripţiei), altfel nu se justifică următoarea noţiune folosită, cea de hotărâri care evocă fondul,

şi care include soluţiile pronunţate în căile de atac, apel sau recurs. Referitor la această observaţie,

s-a făcut precizarea, cât priveşte excepţia prescripţiei, că aceasta nu este o veritabilă excepţie procesuală, ci mai degrabă o apărare de fond.

Pe de altă parte însă, analiza excepţiei privitoare la calitatea procesuală antamează, de cele mai multe ori, fondul cauzei (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare, verificarea calităţii procesuale active echivalează cu verificarea calităţii de proprietar).

De asemenea, s-a mai precizat că ar fi fost de dorit ca în locul sintagmei „hotărâri pronunţate asupra fondului” să fie folosită sintagma „hotărâri de fond”. Au fost exprimate rezerve cu privire la extinderea noţiunii de hotărâri pronunţate asupra fondului la orice sentinţă chiar dacă vizează hotărâri care soluţionează excepţii procesuale de fond. S-a mai arătat că trebuie plecat de la specificul motivelor de revizuire şi de la faptul că nu a asistăm la o schimbare de concepţie faţă de ceea ce caracteriza revizuirea în vechiul Cod.

Toate lucrările de specialitate clarifică tipurile de hotărâri care pot face obiectul revizuirii, iar vechiul cod vorbea, cu excepţia hotărârilor pronunţate în recurs după casarea cu reţinere, despre hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare, deci despre hotărâri date asupra fondului în relaţie cu motivele propriu-zise de revizuire. Inclusiv în Noul Cod, motivul privind nepronunţarea instanţei asupra unui lucru cerut este o chestiune care ţine de abordarea fondului cauzei. Noul Cod, schimbând formula de introducere a primului articol din materia revizuirii, nu şi-a propus decât să accentueze această idee, să o clarifice, sens în care vorbeşte despre hotărâri pronunţate asupra fondului, ceea ce trimite la hotărârile primei instanţe prin care se abordează fondul cauzei, şi despre hotărâri care evocă fondul, noţiune care trimite la hotărârile prin care instanţa de apel, admiţând apelul şi anulând hotărârea atacată, evocă fondul, dar poate vorba şi despre hotărâri ale instanţelor de recurs, atunci când acestea evocă fondul.

Singura modificare avută în vedere cu ocazia lucrărilor comisiei de elaborare a Noului Cod în ceea ce priveşte obiectul revizurii a vizat deschiderea căii de atac a revizuirii, pentru motivele menţionate la alin. (2) al art. 509, tuturor hotărârilor, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul. În sprijinul aceleiaşi interpretări poate fi folosit şi argumentul care ţine de folosirea de către legiuitor a noţiunii de hotărâre pronunţată asupra fondului, care poate fi interpretată ca având o sferă de aplicare mai largă decât ce „hotărâre pronunţată pe fond”. S-a precizat că în materie de contencios administrativ, la nivelul secţiei din cadrul ICCJ există controverse în ceea ce priveşte admisibilitatea revizuirii atunci când se respinge recursul ca nefondat, deşi prin analiza tuturor

motivelor se ajunge la o analiză pe fondul cauzei, sau atunci când instanţa de recurs se pronunţă asupra fondului prin admiterea recursului şi modificarea hotărârii.

În ultima perioadă, orientarea a fost în sensul că revizuirea este admisibilă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului (situaţii frecvente în această materie), nu şi atunci când a respins recursul ca nefondat. Referitor la aceste precizări, s-a arătat că ar trebui evitată o interpretare categorică şi cu caracter de generalitate, în sensul imposibilităţii atacării cu revizuire a tuturor hotărârilor prin care recursul a fost respins ca nefondat, sens în care s-a dat exemplul recursului respins în baza unui înscris care ulterior a fost declarat fals. În ceea ce priveşte partea din hotărâre în care se reflectă evocarea fondului, în considerente sau în dispozitiv, s-a apreciat că trebuie luate în considerare considerentele care explică soluţiile din dispozitiv şi care fac corp comun cu dispozitivul (considerente decizorii). Potrivit alin. (3) al art. 310 se precizează că nu va opera prorogarea competenţei. Şi pentru alin. (1) al art. 310 poate fi valorificată jurisprudenţa din reglementarea anterioară.

2. Termenul de exercitare

Referitor la termenul de exercitare, reglementat de art. 511 NCPC1, s-a precizat că textul articolului este clar şi nu pune probleme. Au fost însă semnalate dispoziţiile alin. (4) („Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii”) referitor la motivarea cererii de revizuire, text similar celui de la contestaţia în anulare, precum şi faptul că acesta îşi va găsi aplicare, cu privire la fiecare motiv, pentru ipoteza în care prin aceeaşi cerere au fost invocate mai multe motive de revizuire [art. 511 alin. (5)].

Motivele de revizuire şi soluţiile posibile în revizuire

1. Motivele de revizuire

Trei noutăţi se detaşează ca importanţă: cea dintâi priveşte sfera motivelor de revizuire, iar în legătură cu acestea trebuie să observăm că una dintre ipotezele prevăzute de art. 322 CPC 1865 (cea de la pct. 1: „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”) a fost suprimată, neregăsindu-se în Noul Cod de procedură civilă nici măcar într-o formă modificată ori absorbită în vreun altul; a doua, tangentă celei dintâi, că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a preferat să fragmenteze unele motive de revizuire ce reuneau, în realitate, mai multe motive distincte (precum cele prevăzute la art. 322 pct. 4 şi 5 CPC 1865), dar care păstrează, în bună măsură, substanţa şi funcţia procedurală a celor anterioare. Cu alte cuvinte, o o- peraţiune de simplă igienă procedurală, iar nu o reconsiderare de fond a condiţiei juridice a acestor motive; a treia, că teza – aproape sacrosanctă – potrivit căreia revizuirea poate avea ca obiect numai hotărâri care evocă fondul a fost, în sfârşit, atenuată, alin. (2) al art. 509 NCPC asigurând fundamentul acestei modificări de concepţie.

Revenind la înlăturarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 CPC 1865, este oportun să remarcăm că opţiuneaNouluiCod de procedură civilă era previzibilă: introducerea prinO.U.G. nr. 138/2000 a instituţiei lămuririi hotărârii şi a înlăturării dispoziţiilor potrivnice (art. 2811 CPC 1865), menţinută (prin art. 443) şi de Noul Cod de procedură civilă, făcea dificil de justificat

coexistenţa unor mijloace procedurale distincte (ne referim la procedura înlăturării dispoziţiilor potrivnice şi la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 CPC 1865), dar care serveau aceluiaşi scop. Prin urmare, s-a renunţat lamotivul de revizuire, preeminenţa procedurii prevăzute de art. 443 NCPC având, între altele, un argument în faptul că, spre deosebire de revizuire, care întotdeauna este supusă unui termen de exercitare, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice nu cunoaşte o astfel de condiţionare. Pentru o înţelegere mai facilă a eventualelor elemente de noutate propun o examinare sintetică, însă făcută în manieră comparativă, a motivelor de revizuire reglementate în Noul Cod de procedură civilă.

1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC („s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”)

Acest motiv îl preia în totul pe acela prevăzut de art. 322 pct. 2 CPC 1865, astfel că pentru înţelegerea lui este utilă raportarea la consideraţiile doctrinare şi dezlegările jurisprudenţiale deja existente în ambianţa vechii reglementări. Să remarcăm doar că, în situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunui lucru cerut, părţile mai au la îndemână şi procedura completării hotărârii (art. 444 NCPC).

1.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC („obiectul pricinii nu se află în fiinţă”)

Reprezintă o preluare a motivului reglementat de art. 322 pct. 3 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilă neoferind nicun element de noutate. În consecinţă, se va putea ţine seama de aprecierile făcute în marginea lui sub guvernământul vechii reglementări. Să observăm doar, ca potenţial instrument procedural tangent aceleiaşi proble-matici, prevederile art. 204 alin. (2) pct. 3 NCPC, similare, practic, celor ale art. 132 alin. (2) pct. 3 CPC 1865, potrivit cărora reclamantul poate să solicite, fără a fi ţinut de rigorile impuse prin alin. (1) al articolului, contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului. Tot astfel, şi prevederile art. 891 NCPC (privitoare, ca şi art. 574 CPC 1865, la intervertirea executării), conform cărora în cazul în care în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează să fie plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă.

1.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC („un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză.

În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii”) De această dată, suprapunerea cu vechiul motiv de revizuire este doar parţială, Noul Cod de procedură civilă adăugând două elemente care, anterior, lipseau: primul este acela că se introduce o condiţie de admisibilitate („când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”) care, la nivel strict normativ, lipsea anterior, dar care, altfel, era socotită în doctrină şi

jurisprudenţă ca subînţeleasă, fiind cerută de logica internă a motivului de revizuire; al doilea (care, şi el, are valoare de noutate doar prin raportare la faptul că lipsea din reglementarea imediat precedentă, căci altfel el a mai fost prezent în cadrul motivului de sub art. 322 pct. 4 teza I CPC 1865) vizează teza finală a pct. 3 al art. 509 NCPC : „În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa, mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecata cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii ”.

Au existat întrebări ale participanţilor la conferinţă cu privire la hotărârea care trebuie dată asupra existenţei infracţiunii în cazul pronunţării pe cale incidentală: această hotărâre prin care se constată existenţa infracţiunii trebuie să fie dată odată cu admiterea cererii de revizuire? Cum ar trebui să sune minuta? Se dau hotărâri separate? Se poate pune problema antepronunţării judecătorului? Problema ridicată trimite la soluţia dată cererii de revizuire, Noul Cod de procedură civilă neaducând noutăţi cu privire la soluţiile care trebuie date revizuirii, deci nici cu privire la aceste aspecte. Aşa fiind, rămân utile concluziile trase sub reglementarea anterioară, acestea propunând ca, în cazul menţionat, să se dea mai întâi o hotărâre prin care, constatându-se existenţa infracţiunii, să se desfiinţeze hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi dându-se, finalmente, o nouă hotărâre.

Nu se poate vorbi, într-o asemenea situaţie, despre antepronunţarea judecătorului cauzei, acesta desfăşurând o activitate de judecată pe care legea o impune explicit sau implicit. Tot astfel, pronunţarea unei hotărâri intermediare nu implică, în mod necesar, şi anticiparea exactă şi în totalitatea ei a hotărârii prin care, la finele procedurii, se va judeca procesul, căci rejudecarea presupune alte dezlegări decât cele deja făcute în cuprinsul hotărârii intermediare. O altă problemă ridicată de către participanţi a fost aceea dacă ar trebui să existe un rechizitoriu sau un alt act care să permită instanţei civile să constate existenţa infracţiunii. După unele opinii, trebuie să se facă dovada imposibilităţii derulării unui proces penal pentru ca instanţa civilă să poată constata existenţa infracţiunii pe cale incidentală, afirmându-se că este necesar să existe un act emanând de la autoritatea competentă în materie penală din care să rezulte motivele în raport de care săvârşirea infracţiunii nu se mai poate stabili în cadrul unui proces penal.

Dimpotrivă, alţi autori au exprimat opinia că instanţa civilă poate face aceste verificări în mod direct, pe cale incidentală, fără să fie necesară prezentarea unui act precum cel menţionat mai sus. În ce mă priveşte, prefer prima opinie, aceasta oferind un fundament clar motivului de revizuire discutat. În favoarea ei vine, credem, şi un argument tras din dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 teza finală NCPC, care se referă, sub aspectul momentului de început al curgerii termenului de revizuire, la „(…) data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală (…)”, ceea ce sugerează, credem, că aceste împrejurări trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă de o autoritate penală competentă.

1.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 NCPC („Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”)

Acesta este un motiv de revizuire desprins din fostul art. 322 pct. 4 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilă preferând, în considerarea identităţii lui proprii, să-l consacre în mod distinct. Motivul păstrează substanţa antecesorului său normativ, propunând ca elemente de noutate:

referirea la „judecător” în loc de „magistrat”; impunerea condiţiei ca exercitarea funcţiei cu rea- credinţă sau gravă neglijenţă să fi fost de natură a influenţa soluţia pronunţată în cauză. Şi de această dată lipsesc noutăţile veritabile, legiuitorul transpunând normativ observaţii doctrinare şi jurisprudenţiale deja consolidate.

1.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC („după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”)

Nici acest motiv de revizuire nu are caracter de noutate, el fiind copia pe deplin fidelă a celui prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I CPC 1865. Aşa fiind, consideraţiile care au însoţit până acum, doctrinar şi jurisprudenţial, acest motiv de revizuire, îşi păstrează actualitatea.

1.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC („s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”)

Acest motiv de revizuire îi corespunde aceluia prevăzut de art. 322 pct. 5 teza finală CPC 1865, preferându-se, şi de această dată, prin observarea individualităţii lui, să fie consacrat ca motiv distinct. Substanţa precedentului motiv de revizuire este păstrată, Noul Cod de procedură civilă oferind doar o actualizare terminologică, privitoare la soluţiile date hotărârii invocate ca temei al revizuirii: vechiul motiv cerea desfiinţarea sau modificarea, cel nou aduce în discuţie casarea, anularea sau schimbarea.

1.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC („statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere”)

Şi de această dată, preluarea vechiului motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 NCPC 1865 este aproape integrală. Scopul motivului de revizuire rămâne acelaşi, anume asigurarea în plan procedural a protecţiei unor persoane aflate în situaţii speciale, fiind remarcat doar că din enumerarea făcută de art. 509 pct. 7 NCPC lipseşte referirea la persoane juridice de utilitate publică şi, tot astfel, la cei dispăruţi. Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a considerat, sub acest din urmă aspect, că este suficientă referirea la „cei puşi sub curatelă”, în condiţiile în care art. 178 NCC, referindu-se la cazurile în care se poate institui curatela, evocă [lit. d)] şi situaţia în care „o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat mandatar sau administrator general”. Rezultă, aşadar, că referirea la cel dispărut nu se mai justifica a fi menţinută, sub condiţia însă ca privitor la acesta să se fi instituit curatela, căci altfel motivul de revizuire nu l-ar mai primi sub incidenţa lui.

De remarcat şi referirea făcută la „minori şi cei puşi sub interdicţie”, anterior legea făcând vorbire despre cei incapabili. Lipseşte, deci, o modificare de fond, intervenţia Noului Cod de procedură civilă privind doar terminologia utilizată. Să remarcăm doar, consonant cu ceea ce deja s-a spus în marginea dispoziţiilor art. 322 pct. 6 CPC 1865, că legea îngăduie revizuirea doar dacă

apărarea a lipsit în totul ori dacă a fost făcută cu viclenie. Nu o îngăduie însă când apărarea a existat, dar a fost prea puţin diligentă, sau când calitatea ei a fost una modestă. Exceptând ipoteza apărării făcute cu viclenie, putem spune că motivul de revizuire în discuţie se sprijină, fundamental, pe formula dihotomică apărare-non-apărare.

1.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC („există hotărâri

definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”)

Şi de această dată avem de-a face cu o reiterare a unui motiv preexistent, art. 322 pct. 7 CPC 1865 referindu-se la cazul în care „(…) există hotărâri definitive potrivnice, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceleaşi calităţi”. Noul Cod de procedură civilă conservă, aşadar, substanţa vechiuluimotiv, preferând doar o ajustare de suprafaţă, el evocând, sintetic, încălcarea autorităţii de lucru judecat, fără a face alte precizări. Or, condiţiile autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte efectul lor negativ, sunt înfăţişate de art. 431 alin.(1) NCPC („Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”), astfel că simetria dintre vechiul şi noul motiv de revizuire este, se poate spune, desăvârşită. De aici şi concluzia că aprecierile făcute în doctrină şi jurisprudenţă în marginea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865 rămân utile, ele putând fi avute în vedere pentru (re)conturarea problematicii asociate şi „noului” motiv.

1.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC („partea a fost

împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa”)

Este încă un motiv de revizuire preluat, cu o fidelitate completă, din Codul de procedură civilă anterior, care îl conţinea sub art. 322 pct. 8. Teza esenţială a motivului este, după cum se cunoaşte, aceea că judecata făcută în condiţiile arătate în textul legal inculcă o viciere gravă a dreptului la apărare, astfel că o corecţie procedurală trebuia (şi trebuie) să existe. Condiţiile impuse sunt cumulative şi de strictă interpretare, ceea ce trimite, în mod necesar, şi la concluzia că : 1) atunci când partea nu a fost legal citată, ea are la îndemână, în limitele legii, alte căi de atac decât revizuirea; 2) când partea a fost legal citată şi avea posibilitatea de a informa instanţa cu privire la faptul că, din motive mai presus de voinţa ei, nu se poate prezenta în instanţă, revizuirea este inadmisibilă.

1.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC („Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”)

Este un motiv de revizuire preexistent, Codul de procedură civilă anterior înfăţişându-l în art. 322 pct. 10, el adăugându-i în partea finală o condiţie pe care însă Noul Cod nu a mai păstrat- o: consecinţele grave ale încălcării „nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”. Înlăturarea acestei condiţii conduce, am spune, la concluzia că revizuirea nu trebuie să fie, precum în prezent, singurul mijloc procedural pus la dispoziţia părţii pentru a înlătura consecinţele încălcării drepturilor sau libertăţilor sale fundamentale, ea fiind îngăduită chiar şi atunci când, în paralel, legea ar recunoaşte şi alte căi procedurale destinate aceluiaşi scop. De remarcat, de

asemenea, şi că, în acord cu statuările Deciziei nr. 233 din 15.02.2011 a Curţii Constituţionale, nu

a fost păstrată şi o mai veche condiţie, aceea ca revizuirea să aibă ca efect o hotărâre care evocă fondul.

1.11 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC („după ce hotărârea

a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză,

declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”)

Acest motiv de revizuire îşi are corespondent – unul parţial însă – în acela prevăzut de art.

322 pct. 10 CPC 1865, care, mult prea ramificat, exprima aceeaşi teză.

A fost, aşadar, păstrat filonul vechiului motiv (ne referim la intervenirea unei decizii a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o prevedere care, într-un proces determinat, făcuse obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate), nemaimenţinându-se însă unele referiri mai degrabă redundante [precum „(…) care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate

de prevederile menţionate în sesizare”], căci ele rezultau în chip logic din ipoteza primară a textului legal. Trebuie avut în vedere, sub acest aspect, că sesizarea Curţii Constituţionale în temeiul art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 poate fi făcută numai dacă prevederea reclamată ca

neconstituţională „(…) are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi

obiectul acestuia”. Or, această cerinţă o include deja pe aceea evocată, în partea lui finală, de art. 322 pct. 10 CPC 1865.

2. Obiectul revizuirii

În legătură cu reglementarea motivelor de revizuire mai trebuie remarcată, în considerarea importanţei ei, şi prevederea cuprinsă în alin. (2) al art. 509 NCPC : „Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.” Acest text legal are caracter de noutate doar în plan normativ, căci altfel el impune soluţii care, în doctrină, fuseseră reclamate de mai multă vreme încă în ambianţa reglementării oferite revizuirii de Codul de procedură civilă 1865. Altfel spus, avem de-a face cu un răspuns normativ la solicitări vechi şi, am spune, deja consolidate, el

evidenţiind, pe bună dreptate, că regula clasică potrivit căreia ar putea face obiectul revizuirii doar

o hotărâre care evocă fondul apare, uneori, ca inadecvată. De aici, constatarea că în raport cu unele

motive de revizuire, abordarea fondului nu este necesar să condiţioneze admisibilitatea acestei căi de atac, legiuitorul Noului Cod oprindu-se la cele menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 509 NCPC. Faţă de întrebarea ridicată de unii participanţi la această întâlnire, arăt că, în înţelegerea mea, era, într-adevăr, oportună menţionarea în alin. (2) al art. 509 NCPC inclusiv a motivului de revizuire prevăzut la pct. 11, câtă vreme norma legală criticată pentru neconstituţionalitate ar putea fi una care, deşi într-o semnificativă legătură cu soluţionarea litigiului, să nu intereseze sub

aspectul soluţionării fondului cauzei, ea putând conduce la soluţionarea pricinii în temeiul unei excepţii procesuale.

Vom vedea, în timp, dacă doctrina şi jurisprudenţa vor găsi potrivit să impună o asemenea abordare, cunoscut fiind că, pretorian, tot astfel se făcuse uneori şi cu privire la motivele de revizuire pe care astăzi le evocă alin. (2) al art. 509 NCPC. Tot în legătură cu obiectul revizuirii, dar sub un alt aspect, să observăm şi că partea de început a alin. (1) al art. 509 se referă la „hotărâri

pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul”, înlocuind textul anterior care impunea şi alte condiţii, chiar dacă toate gravitau în jurul aceleiaşi teze-reper, anume că hotărârea trebuie să evoce fondul.

3. Termenul de revizuire (art. 511 NCPC)

Acesta îşi păstrează, în raport cu fiecare dintre motivele de revizuire, durata prevăzută şi prin art. 324 CPC 1865, legiuitorul socotind că nu sunt necesare modificări. Totuşi, din raţiuni privitoare la asigurarea securităţii circuitului juridic civil, pentru situaţiile menţionate în cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 3 teza I, pct. 4, pct. 6 şi pct. 7 NCPC a fost instituit, cu caracter de noutate în reglementare, un termen-limită de 1 an, calculat de la momentele arătate, diferenţiat, în cuprinsul acestor texte legale, în interiorul căruia să se exercite revizuirea. În caz contrar aceasta devine inadmisibilă şi trebuie respinsă, chiar dacă partea ar fi luat cunoştinţă despre motivele care întemeiază revizuirea doar ulterior împlinirii termenului de 1 an.

4. Cererea de revizuire

Noul Cod de procedură civilă nu oferă noutăţi privitoare la forma şi conţinutul cererii de revizuire, cu o singură excepţie, notabilă însă: potrivit art. 511 alin. (4) NCPC, revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Este o prevedere legală cu adevărat utilă, funcţia ei de disciplinare a conduitei revizuientului fiind evidentă. Se cunoaşte că vechiul Cod de procedură civilă nu cuprindea o dispoziţie similară, ceea ce genera, în practică, interpretări neuniforme cu privire la termenul în care cererea de revizuire trebuia motivată şi la consecinţele eventualei nemotivări în acest termen. De această dată, legea stabileşte un termen şi o sancţiune precise, clarificând aceste aspecte.

5. Procedura de judecată a cererii de revizuire

Potrivit art. 513 alin. (1) NCPC, cererea de revizuire se soluţionează cu observarea dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată. Se preferă aşadar – şi pe bună dreptate – împrumutul dispoziţiilor procedurale care au guvernat şi judecata finalizată prin hotărârea atacată cu revizuire. Opţiunea legiuitorului este una firească, ea ţinând seama de faptul că ne aflăm în faţa unei căi de atac de retractare, astfel că simetria procedurală este soluţia oportună. Articolul 326 alin. (1) CPC 1865 uza de o prevedere mai puţin inspirată: „Cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”, el făcând, fără a distinge în funcţie de etapa procedurală în care a fost pronunţată hotărârea atacată (primă instanţă, apel, chiar recurs uneori), o simplă referire la regulile specifice judecăţii în primă instanţă şi refuzând, cel puţin aparent, soluţia mai flexibilă adusă de Noul Cod. Din evidente raţiuni de celeritate, întâmpinarea nu i se comunică revizuentului, aşa cum ar fi pretins raportarea la prevederile art. 201 alin. (2) NCPC; dimpotrivă, soluţia aleasă de legiuitor este una conservatoare, revizuentul urmând a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei [art. 513 alin. (2) teza a II-a NCPC].

6. Soluţiile posibile în revizuire

Potrivit art. 513 alin. (4) NCPC, „dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite”. Se poate, prin urmare, constata că Noul Cod de procedură civilă nu aduce, în legătură cu soluţiile care pot fi pronunţate în revizuire, nicio noutate, el preluând prevederile art. 327 alin. (1) şi (2) CPC 1865. Aceasta înseamnă, totodată, că observaţiile şi concluziile făcute sub reglementarea veche vor trebui, în continuare, avute în vedere, ceea ce se va putea dovedi util. Pe de altă parte însă, vor persista unele controverse ori incertitudini generate de vechea reglementare, pentru care Noul Cod nu oferă soluţii.

Două sunt expresiile de care uzează noua reglementare pentru a se referi la soluţiile care ar putea fi pronunţate în revizuire: schimbarea hotărârii atacate în revizuire, respectiv [însă numai pentru revizuirea admisă în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC] anularea celei de-a doua hotărâri. Prima este, cu certitudine, vădit insuficientă, ea neavând aptitudinea de a acoperi întreaga paletă de soluţii care ar putea fi pronunţate în revizuire .

6.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC

În cazul în care se admite cererea de revizuire pentru acest motiv, se va schimba hotărârea atacată, fiind, în principiu, recomandat să se dea o singură hotărâre în cazul în care avem de a face cu plus petita sau extra petita. În situaţia în care însă ar fi vorba de minus petitia, este posibil să fie nevoie de administrarea de noi dovezi, ceea ce ar putea justifica darea unei hotărâri intermediare de admitere a revizuirii, rămânând ca apoi să se pronunţe o hotărâre de fond cu privire la acel capăt de cerere.

6.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC

În cazul cererii de revizuire pentru acest motiv, soluţia obişnuit oportună este ca printr-o singură hotărâre să se admită cererea şi să fie obligată partea la plata contravalorii bunului, în cazul în care există probe la dosar cu privire la contravaloare; în cazul în care nu există probe cu privire la contravaloarea bunului pierit, ar fi util să se admită cererea de revizuire printr-o hotărâre intermediară, iar apoi să se administreze probele necesare, dându-se la final o hotărâre de obligare a debitorului la plata contravalorii.

6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC

În acest caz, dacă se invocă faptul condamnării judecătorului, se va putea da o hotărâre intermediară prin care se va desfiinţa hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi, deci, la pronunţarea unei noi hotărâri asupra cauzei. În acelaşi fel se va proceda şi atunci când motivul de revizuire este cel arătat la pct. 4 al art. 509 alin. (1) NCPC. În cazul celorlalte ipoteze arătate la pct. 3 al art. 509 alin. (1) NCPC, achiesăm la punctul de vedere exprimat în doctrină, potrivit căruia, atunci când revizuirea este considerată admisibilă, se va putea pronunţa o încheiere interlocutorie asupra admisibilităţii, după care se va putea trece la refacerea sau completarea probaţiunii, dându-se apoi o nouă hotărâre prin care procesul va fi rejudecat.

6.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC

Este de avut în vedere soluţia propusă pentru cazul în care, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 3, un expert care a luat parte la judecată a fost condamnat pentru o infracţiune privitoare la pricină.

6.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC

În acest caz se poate da o singură hotărâre, în situația în care la dosar există suficiente probe, sau se poate da o hotărâre intermediară de admisibilitate a revizuirii, trecându-se apoi la administrarea de probe în completare şi rejudecarea pricinii printr-o nouă hotărâre.

6.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC

În acest caz se anulează hotărârea atacată, pronunţându-se o hotărâre intermediară, după

care se administrează probele suplimentare necesare în cauză (în ipoteza lipsei de apărare, precum

şi în cazul apărării făcute cu viclenie), iar apoi se pronunţă o nouă hotărâre care soluţionează cauza.

6.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC

În acest caz se anulează ce-a de a doua hotărâre potrivnică, aceasta fiind neavenită. Instanţa nu va proceda la compararea celor două hotărâri pentru a vedea care este cea corectă, cea dintâi rămânând singura validă juridic.

6.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC

Soluţia în acest caz de admitere a cererii de revizuire este de a desfiinţa, printr-o hotărâre intermediară, hotărârea atacată, trecându-se apoi la administrarea probelor pe care partea nelegal citată nu le-a putut propune, după care se va da o nouă hotărâre. Când însă nu sunt probe suplimentare, printr-o singură hotărâre se va admite cererea de revizuire, se desfiinţează hotărârea atacată şi se va rejudeca fondul.

6.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC

În măsura în care este necesară administrarea de noi probe, se va da o hotărâre intermediară de admitere a cererii de revizuire, prin care se va retracta hotărârea atacată, după care se va trece la administrarea de probe şi la rejudecarea procesului printr-o nouă hotărâre. Când, însă, administrarea de probe nu este necesară, se va putea da o singură hotărâre.

6.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC

Se retractează hotărârea iniţială, pronunţându-se o hotărâre intermediară de admitere a revizuirii, se va rejudeca pricina ţinând seama de alte dispoziţii decât cele declarate neconstituţionale şi se va da o nouă hotărâre. În măsura în care nu este nevoie de probe suplimentare, se poate pronunţa o singură hotărâre prin care se va desfiinţa hotărârea iniţială şi se va rejudeca pricina.

7. Căile de atac

Regula care stabileşte regimul căilor de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată

o cerere de revizuire rămâne cea pe care o impunea şi vechiul Cod: potrivit art. 513 alin. (5) NCPC,

hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. O concordanţă deplină, aşadar, cu prevederile art. 328 alin. (1) CPC 1865. Când revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este, şi sub Noul Cod, recursul, însă regula suportă un amendament în raport cu vechea reglementare. Să remarcăm, prin urmare, că în cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători. Un recurs în interiorul recursului, aşadar, adică o soluţie legală pe care vechea reglementare o repudia.