Sunteți pe pagina 1din 3

Daniel Vighi

Ecourile îndepărtate ale poeziei

Va mai fi răsărind, de bună seamă, pe ici, pe colo – prin memoria prietenilor, ori, dacă
nu, baremi în aceea a străzilor oraşului – profilul unui bărbat adus puţin de spate, voinic
în aparenţă şi şubred peste poate, rezistent şi sfâşiat, nervos şi tandru, cu o barbă de
mercenar francez, cu o gentuţă militară petrecută peste umăr, cu un obraz brăzdat de
halucinaţia fumului de ţigară, cu un glas tulburat de excese, recitând învăluitor şi exact,
spunând alte lucruri pe la te miri care mese şi cotloane, ascultat de prieteni cu atenţie
sau cu plictiseală prost mascată, oferind altora argumente pentru a-l dezavua,
instruindu-l aceştia, pe el şi pe toţi asemenea lui, despre înţelesul ascuns al eşecului.
Dincolo însă de sfaturi şi dezamăgiri, bărbatul despre care vorbim credea, şi nu
pe degeaba, că ştie ceva fundamental despre lumea în care trăim laolaltă şi din care
ceilalţi abia dacă întrezăreau ceva, o esenţă, boarea ei adulmecată de gândurile lui „mai
stinse decât o lumânare stinsă”, mai abstracte şi mai concrete, mai la îndemână şi mai
îndepărtate decât orice idee orgolioasă, convinsă că poate ajunge acolo, în locul acela
în care singur poetul poate stăpâni. Şi ceea ce posedă el cu siguranţă calmă, se află
cuprins în poezia lui riguroasă şi neliniştită. Una dintre cele mai bune pe care le are
literatura de azi. De aceea nedumereşte tăcerea – greu de justificat – care s-a lăsat
după plecarea lui Virgil Mazilescu dintre prietenii, pedagogii, admiratorii, indiferenţii,
guralivii, austerii şi pătimaşii în derivă care l-au înconjurat. Care l-au iubit. Care nu l-au
mai iubit. Care „s-au săturat”. Cu care Virgil Mazilescu s-a împăcat şi s-a despărţit de tot
atâtea ori.
Aşezată în afara tuturor acestor nonconformisme biografice stăruie însă, severă
şi suverană, poezia poetului. Valoarea ei indiscutabilă. Recitită acum, după aproape
două decenii, poezia de debut a lui Virgil Mazilescu dovedeşte o rezistenţă şi o
maturitate inalterabile. Poemele sunt surprinzător de proaspete şi de neuzate de timp.
Dacă în vremea debutului (Versuri, Editura pentru literatură, 1968) critica subliniase
insistent obârşia suprarealistă a poeziei acesteia, astăzi, din perspectiva unei opere
încheiate, altfel ne apar intenţiile dintâi. Putem susţine în clipa de faţă că universul
poetic, chiar dacă s-a modificat lent în expresie, nu şi-a părăsit intenţiile de profunzime.
Începutul poeziei lui Virgil Mazilescu se întâlneşte cu finalul ei sub semnul imperativ al
unei nevoi de mărturisire totală. Efectele şi recuzita suprarealistă există, dar sunt
secundare şi aparente, odată ce prin ele nu se intenţionează destrucţia limbajului (scop
în sine) sau (numai) surprinderea meandrelor subconştientului. Poemele tind să traducă,
impalpabil şi alunecos, faptul întâlnirii poetului cu lumea şi cu dimensiunile ei
fundamentale. Peste tot în poeme nevoia de confesiune profundă forţează expresia şi o
aşează în cele mai neaşteptate raporturi cu literatura. Cu ideea noastră despre
literatură. Există în poezia lui Virgil Mazilescu, chiar dacă nenumită, credinţa că lucrurile
care sunt cu adevărat importante se refuză numirii directe şi nu pot fi decât sugerate. De
aceea efortul poetului s-a îndreptat spre „lecţia simplităţii”, conform ideii după care ceea
ce are durabilitate este atât de simplu în sine încât nu poate fi cuprins şi nici epuizat.
Esenţele sunt complicate şi de neatins pentru că sunt lipsite de relief şi de asperităţi.
Pentru că sunt simple. În anul 1968 Virgil ştia să privească simplu lumea şi să-i extragă
impalpabilul din nimic, din banalităţi urbane: „mai eşti oraşul în care descifrez străzile /
cu siguranţa unui scamator al plimbărilor / şi animal fericit am strigat pe stadioane / în
care visător mă desfrunzesc la vremea galbenă a lunii”. Poemul citat sfârşeşte admirabil
printr-o invocaţie uşor febrilă, printr-o panoramă vagă, infuzată de tristeţe autumnală:
„alb oraş ajută-mă să termin cu bine povestea / ... şi sînt puţin obosit de o mare fericire
ce-mi va veni / şi iată mă adulmecă din platani din asfalt / din arama revărsată pe marile
edificii „ (Mai eşti oraşul în care descifrez străzile). Imaginilor acestora exprimate clar li
se contrapun altele în care nevoia de esenţializare, de plonjare în autentic, tulbură
poemul încărcându-l cu neregularităţile unor străfunduri care nu pot răzbi în cuvânt. Din
această neputinţă Virgil Mazilescu stârneşte o tensiune lirică în stare să împrăştie
poezia spre cele mai neprevăzute efecte. Poetul construieşte din gesturi caligrafiate
atent situaţii absurde, pulsaţii metafizice, necontingenţe rarefiate, depoziţii sentimentale
curajoase sau cinic-romantice, decoruri suprarealiste false, inserţii livreşti – eschive,
toate acestea, necesare pentru atingerea cât mai grabnică a intenţiei care a născut
poemul. Unele versuri reverberează genial încremenirea, eternitatea, metafizica: „ eu de
sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna”, sau descriu exact situaţii ciudate:
„mâncau la o masă lungă şi bogată / aşa după cum este / obiceiul prin părţile noastre
răsăritene şi / pot să spun că m-au / întâmpinat cu un tulbure salut” (Mâncau la o masă
lungă şi bogată). Alte versuri amintesc răceala de gheaţă a gândului eminescian: „ducă-
se acum ochii mei pe trei sănii înapoi la vavilon”. Alteori, sonorităţi biblice se suprapun
unor înverşunări scrâşnite: „ şi suceşte-ne nouă viaţă gâturile noastre / lemn carne ispită
du-ne amin”. Regăsim abandonări bacoviene: „mi-am uitat şi numele e obositor / să-ţi ştii
mereu numele pe de rost / o grigore dumitru iulian uşa de la intrare se deschidea
înăuntru”. Mărturisirea brutală, provocată de cataclisme sufleteşti ireparabile, încarcă
unele poeme cu un zbucium rareori întâlnit în poezia contemporană. Una dintre ele,
excepţională, o vom cita integral pentru a o readuce în prezentul care o va fi uitat-o
probabil: „ iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie / cu care nu mă jucasem / şi moartea
ta nici astăzi nu o înţeleg / consultând dicţionarele docte / ai murit acum doi ani şi o sută
patruzeci şi patru / cu alte cuvinte ai murit acum doi / ani şi o sută patruzeci şi patru de
zile / apără-te / cu atotputernicia nefiinţei tale / vezi că sînt dobitocul rarisim care-şi
iubeşte morţii familiei / cu atât mai devotat / cu cât ei au trecut mai de mult în lumea
umbrelor / s-ar putea să râcâi în neştire lespedea ce-ţi guvernează putrefacţia / şi ceea
ce / voi scrie va fi o cântare tristă / de iubire filială începută / cu capul pe masă-ntre flori
acum” (Iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie). În alte poeme de început există evidente
efecte suprarealiste născute din exotismul abstras al numelor şi din câteva situaţii care
alătură posibilul cu nefirescul. Recuzita suprarealistă este topită însă în pasta abia
voalată a sentimentului – de cele mai multe ori un fel de destinaţie fără destinaţie sigură.
Prin asta mai consistentă încă. Mai omenească: „ te rog betrice să ne întâlnim / te rog şi
n-ar trebui să te rog: / mâine seară în steaua vega / îmbrăcat cu o haină albă simplă
uşoară / fără cravată fără să-mi amintesc / versuri sau alte lucruri frumoase din naştere /
simplu pe măsura hainei mele / voi coborî din tramvaiul 709 / cu o flacără la butonieră /
cu un pui de şopârlă în palmă / să mă poţi recunoaşte imediat / te rog beatrice te rog
beatrice te rog / la ce oră omenească vei vrea / mâine seară în steaua vega” ( te rog
beatrice să ne întâlnim).

Dacă în vremea începuturilor se puteau încă observa lungimi sau obscurizări


accentuate, în poezia anului 1979 (aceea din volumul va fi linişte va fi seară) atrage în
mod deosebit atenţia economicitatea severă a discursului. Sublimarea concentrată şi
indiferentă la efectele poetice „sclipitoare” şi „înalte” este dovada unui rafinament subtil.
Virgil Mazilescu a resimţit limita poeticului, reuşind să o forţeze prin asumarea unei
indiferenţe faţă de virtuozitate care l-a redat întreg propriilor căutări. Tehnica sa poetică
pare să fie un derivat, o consecinţă a unui preaplin sufletesc care se cere imperativ
exprimat. Tensiunea poemelor se naşte dintr-un minim al expresiei care reuşeşte să
realizeze un maxim al mărturisirii de sine. Modalitatea acesta este ilustrată, printre
altele, de poezia bacoviană care, şi ea, a riscat căutând poezia în imaginile simple ale
unor lucruri şi stări aparent oarecare.
În ce-l priveşte, Virgil Mazilescu a intuit, în adâncime, un adevăr esenţial: căutându-şi
formula proprie creatorul îşi caută zona autentică a vieţii sale. Găsindu-se în expresie
poetică, Virgil Mazilescu şi-a găsit locul în lume. Şi-a înţeles rostul, cu toate că a
priceput, tot atunci, inutilitatea oricărui zbucium: „mi se spunea: vei învinge când te vei
supune / m-am supus şi am găsit cenuşa / mi se spunea: vei învinge când vei iubi / am
iubit şi am găsit cenuşa / mi se spunea: vei învinge când vei lăsa astă viaţă / am lăsat-o
şi am găsit cenuşa” (Cuvintele unui prieten).
În alte poeme, întâlnim acelaşi gest descurajat, aceeaşi melancolie îndepărtată
hrănită de aceleaşi avânturi curmate: „încet şi mai repede amar şi dulce e vremea / şi ori
încotro de întorc din obişnuinţă privirile / o fisură ele zăresc o măruntă retorică / bună la
toate – pentru că altfel nu poţi să crezi şi cine / stă acolo pe marginea prăpastiei şi
spune şi vorbeşte / uitându-se întruna la ceas ca un bătrân cuprins de spaimă / la
căderea nopţii? gândurile lui mai stinse decât o lumânare / stinsă. ibi sunt leones ?” (...)
Dorind cu nelinişte înfrigurată să delimiteze locul exact care suprapune
mărturisirea poetică peste viaţa care a stârnit-o, Virgil Mazilescu a reuşit să aducă în
lume adâncimi sufleteşti neaşteptate din repetiţii, din mărturisiri rostite pe jumătate, din
reluări obosite şi fragile. Prin câteva imagini şi prin câteva întretăieri, prin câteva linii şi
prin două, trei gesturi, poezia lui Virgil Mazilescu poate da naştere unor ecouri
îndepărtate şi profunde pe care nu le pricepe decât sufletul singur, dezvelit de atuurile
unor înţelegeri atotştiutoare.
În fapt, ce anume s-ar putea adăuga versurilor de mai jos, în afara propriei lor
foşniri vii, de neadus în pasta greoaie a explicaţiilor: „apă v-a dat sufletul unde v-a fost /
unde pâlpâi tu sufletul meu şi în care / parte a lumii vânează acum vânătorii / dacă
privesc – haina mea este chiar frica / dacă privesc dealuri şi văi şi câmpii” (Dealuri şi văi
şi câmpii).
Virgil Mazilescu trimite spre posteritate o poezie profundă şi greu de aproximat.
O poezie pe care însuşi a definit-o printr-o orgolioasă limitare în felul unor „cuvinte într-o
căruţă de cu / vinte / trasă de cuvinte”. Nimic mai mult. Dar nici mai puţin. Mai altcumva.
Mai pe de lături. O poezie dramatică în felul vieţii. În felul literaturii celei mari.

„România literară”, nr. 33 / 1986