Eugen Bunaru - Apropiere

Femeia trista (fara sa stie asta) soarbe

un coniac dublu la masa în gradina de vara
Solidar cu masca ei ancestrala
cu gândurile ei tulburi cu ochii ei fara vreo
asteptare
te lasi furat de punctul unei pasari
departe ostenit pe cerul neputincios de albastru
Sub ramuri retezate de fumul tigarii
printre capetele rarilor consumatori gângurind
aberant
în febra amiezii
pentru câteva clipe ai ramas suspendat
pentru câteva clipe atârni - razbunatoare
priveliste? - de propriile tale nari
în mireasma abisala a unei crengi de iasomie
Brusc fiecare parte a corpului tau
are o memorie a sa distincta o memorie
flagelata de vârtejuri tot mai arhaice ale simtirii
Brusc esti amantul aerului te contopesti
cu carnea lui pe cât de feciorelnica
pe atât de batrâna si ceea ce în sfârsit te îmbata
e un gust orbitor de lumina
pâna într-acolo unde adie - tot mai palpabila -o
seducatoare inexistenta.

Eugen Bunaru - O frunza

E amiaza cu pesti somnolenti
sângerând în acvariu
Un cersetor scormoneste
Biografie concentrica
dezlegând izul pribeag-amarui
al moartelor anotimpuri
Copil iluzoriu un batrânel urineaza
pe malul apei si o pala de fum
adulmeca ici colo harazirea rugului
O frunza în cadere lina
decoreaza aerul cu tacerea ei rapciugoasa
în care ochii tai întrezaresc brusc
iesirea din trup.
Eugen Bunaru - Ras alarmant
Ea era alarmant de tânara
si râdea pe dos adica pe fata
adica din toata inima si cu toti dintii
si asculta chicotind printre mobile darapanate
vorbele de duh ale unor oameni cu experienta
si totul dar absolut totul adica toate
adica oamenii aceia suri adica lumina aceea sura
adica gândurile mele ca întotdeauna învalmasite
(adica adolescente si sure)
deci toate gravitau jubilau se îmbulzeau
în jurul picioarelor ei înalte si primavaratice
si atât de feline si sarutate atât de marunt de auriu
de puful nelamurit al clipelor care tipau si dantuiau
o încolaceau nepermis de tacut de subtil de straveziu
adica în acordul total al râsului ei alarmant
adica din toata inima si din tot trupul
adica sub privirile gâfâinde ale unor oameni suri
si cu experienta adica s-o spunem pe sleau:
niste scaieti niste pramatii niste lichele.

Eugen Bunaru - Un semn ratacit

Bat clopote. E ora universului. Proba atârnarii de sine.
O pana leviteaza deasupra-ti: blânda caligrafie
decodând în transparenta batrâna a zilei un adio infim
lasat parca fara nici un instinct de precautie
cuibului golas ce se jeleste apocaliptic în vânt
Te rememoreaza retina arhaica a unor pasi urme si umbre
ce-ti par semne ermetice ale unei profetii invincibile
Bagheta unui dirijor invizibil te suspenda
într-o misterioasa si derizorie acustica a înfrângerii
Ratacesti prin locuri vibrând launtric
aidoma - iarna - unor ghirlande funebre
Ratacesti drogat de extractul unei disperari
risipite în versuri ca petalele unei flori secrete
stoarse în fiole meschine din care nari ahtiate
abia mai salveaza esenta si boarea parfumului
Brusc adulmecarea aceasta (tot mai vetusta)
te adauga pe strazi periferice în amiaza de toamna
unui convoi funerar în timp ce pasii tai îndragostiti
de orbitoarea lor insomnie se ospateaza cu propriul ecou
Si Doamne - întrebi - urmarea de buna voie
a acestei respiratii iluzorii e un semn ratacit de la Tine
ca nu ma alungi? ca ma astepti? ca ma chemi?
Eugen Bunaru - Întoarcere
Într-o realitate împaienjenita
cu înfatisari de demult ce respira
totusi pe-aproape
ca fiul risipitor ma întorc
orbecaind spre un “ce” iertator
O floare publica îsi poarta racoarea
spre sfârseala zilei de mâine
Câtiva oameni nu-i mai întâlnesc
în orasul acesta, mi se spune chiar
- pe tonul cel mai atent - ca au plecat
de pe lume
Estimp batrânul adolescent va fi
amorezul tot mai fidel
al unei miresme eterne de tei podidind
aceeasi strada usor povârnita
usor fantomatica pe care dispare
- încotro? - sub un fluture întors
din copilarie, fata cu sâni migdalati.