Sunteți pe pagina 1din 34

Educaţie pentru sănătate şi comunicarea în educaţia pt sanatate

Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia generală a populaţiei în
setul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de
sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de sănătate,
în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire continuă”, de „educaţie premanentă”, de „perfecţionare”
pe un fond pregătit general în sistemul instrucţiei publice a populaţiei.
Veriga principală pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pentru
a avea rezultate bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, este
educaţia pentru sănătate.
Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare şi participarea,
educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei în
domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi
corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi
de problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederea
realizării şi consolidării sănătăţii.
Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat pentru cunoştinţele specifice
în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la nivelul unei demnităţi financiare echitabile pentru
acţiunea de educator în cadrul elementelor Educaţiei Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând parte
din obligaţiile instrucţiei naţionale.

După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţie
de scopul urmărit:
♦ preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru prevenirea
îmbolnăvirilor;
♦ constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;
♦ curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale.

Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramură
a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut
favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea
voinţei politice pentru acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii.
Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un fond
material, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar atunci când
exprimarea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate
practică.
Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare, mijloace pentru
deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept al
omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o programă analitică şcolară anuală integrată
programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de
exemplificare şi demonstraţii practice).
Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de
comunicare, ca element fundamental.
Datorită faptului că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care transmite
informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în activităţile de comunicare cei
doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie
să asculte. El trebuie să accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a
avea loc un dialog cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi, ţinând cont, permanent, de
comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală.
Pot apare bariere în comunicaţie care ţin de deosebirea socio-culturală dintre educator şi
receptorul informaţiei, receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă de medic sau
educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii.
Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj adecvat
auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune logică, numărul acestora/şedinţă
să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea lor
de către auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate.
În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în
care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare.
Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene.

În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o serie de tehnici
în educaţia pentru sănătate:
♦ “tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii pentru
identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;
♦ “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte nevoile
educative într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa
grupului;
♦ “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură cu o
problemă, iar educatorul grupează ideile comune.
În cadrul modernizării mijloacelor de comunicare, Organizaţia Pan-Americană a Sănătăţii a
iniţiat şi difuzat în anul 1989 un program de educaţie pentru sănătate prin sateliţi (privind situaţia
sanitară în America Latină, mortalitatea infantilă, rolul femeii în serviciile de sănătate, toxicomania,
etc.)

Tipuri de educaţie pentru sănătate


Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală:
1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat de transmitere de
experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a individului), necesită
efort de predare-învăţare şi educatori;
2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita individului care se
formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu necesită efort cu caracter
de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate;
3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate conform
normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor
favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor,
aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea.
Pentru prevenirea acţiunii factorilor de risc asupra sănătăţii populaţiei serviciile medico-socio-
psiho-pedagogice trebuie să fie adaptate nevoilor resimţite de diverse categorii de populaţie. Testarea
acestor nevoi necesită investigaţii suplimentare pentru decelarea problemelor existente în populaţia
considerată sănătoasă, prin metode specifice Sănătăţii Publice ca ştiinţă a protejării oamenilor şi a
sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii.
Educaţia pentru sănătate face parte din viaţa culturală a fiecărei ţări, deci organizarea şi
propagarea noţiunilor de ocrotire a sănătăţii, a sanogenezei, nu revine exclusiv sectorului sanitar ci, în
egală măsură, trebuie să participe şi alte sectoare ca: învăţământul, organizaţii civice, biserica, diverse
asociaţii, unităţi productive sau comerciale de stat ori particulare, toate având anumite responsabilităţi
în acest sens.
Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate
Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul:
1. creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul prevenţiei bolilor, al
sanogenezei, al protecţiei mediului ;
2. formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;
3. antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin crearea unei poziţii active
faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii publice.
Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:
1. al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai timpurii cu atât rezultatele în
starea de sănătate a populaţiei sunt mai bune;
2. al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane specializate are impact
mai mare asupra comportamentului sanogenetic;
3. al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a statului.

După alţi autori (L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt următoarele:
a) principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o componentă a fondului cultural
general şi a ştiinţelor medicale;
b) principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului medical necesită adaptarea la
individ în combaterea stresului bolii;
c) principiul de influenţare a individului şi grupului în schimbarea comportamentului spre un cadru
sanogen;
d) principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de instrucţie legiferat şi
stratificat pe etapele instrucţiei generale şi de consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce priveşte
necesitatea aducerii informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan mondial, sau în situaţia
recrudescenţei unor stări morbide anterioare;
e) principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i se adresează;
f) principiul de informaţie şi instrucţie teoretică şi de aplicabilitate practică prin demonstraţii;
g) caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate.

Este important de menţionat că educaţia pentru sănătate este diferită de educaţia sanitară, care
vizează igiena personală.
Cerinţele educaţiei pentru sănătate sunt:
♦ largă accesibilitate;
♦ orientare (spre prevenţie) profilactică;
♦ participare activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi;
♦ caracter optimist;
♦ să fie convingătoare;
♦ exprimare accesibilă;
♦ caracter ştiinţific;
♦ tematică adecvată auditoriului.

Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia pentru sănătate sunt următoarele:


1. abordarea medicală – medicul urmăreşte la pacient formarea unor atitudini, comportamente,
conforme cu principiile sale pentru sănătate;
2. abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile sau
defavorabile sănătăţii, iar cel care primeşte informaţiile este liber să aleagă şi să facă ceea ce doreşte
(facilitează adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament);
3. abordarea orientată spre individ (personalizare) – profesionistul (educatorul) explică persoanelor
care doresc să ştie şi să ia o a anumită decizie;
4. abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar
societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea comportamentului.

Direcţiile de orientare ale educaţiei pentru sănătate se referă la:


♦ dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei;
♦ antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi evitarea poluării;
♦ extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitării îmbolnăvirilor
profesionale;
♦ încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, cu accent pe bolile
sociale (tuberculoza, bolile venerice, HIV/SIDA);
♦ susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor cronice;
♦ intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de prevenire a accidentelor şi instruirea
populaţiei în ceea ce priveşte acordarea primului ajutor;
♦ propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a bolnavilor, pentru respectarea
indicaţiilor de regim igieno-dietetic în vederea refacerii sănătăţii, redobândirii capacităţii de muncă şi
reintegrării sociale;
♦ popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale pentru populaţie;
♦ dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru folosirea factorilor naturali în
scopul călirii şi întăririi organismului şi a creşterii duratei medii de viaţă;
♦ dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi colectivă.
Abordarea oricărei direcţii din cele de mai sus, impune respectarea unei anumite conduite fără
de care atingerea obiectivelor de bază ale educaţiei pentru sănătate rămâne un simplu deziderat.

Metodele de educaţie pentru sănătate sunt:


1. Metode de cercetare – scopul cercetării fiind acela de a afla nivelul de educaţie pentru sănătate,
înainte şi după o campanie de informare, ca modalitate de control a eficienţei acţiunii.

Metodele de cercetare pot fi:


a) cantitative - analiza datelor statistice existente;
- anchete prin chestionar;
b) calitative - metode rapide (R.A.P.);
- observaţia (directă sau participativă);
- interviul (semistructurat, anamneza, în grup);
- conversaţia (individuală, “focus grup”);
Anchetele sunt utile şi în alegerea canalelor de comunicaţie care sunt preferate de grupurile ţintă
şi care au cea mai mare audienţă.

2. Metode de acţiune – constau în sensibilizarea populaţiei şi penetrarea informaţiei.


a) Sensibilizarea – se adresează unor mase largi de populaţie într-un interval scurt de timp şi are ca
scop creşterea receptivităţii populaţiei asupra unor probleme de sănătate. Substratul acţiunii este
informativ, fără să se asume responsabilitatea modului în care oamenii se hotărăsc să folosească
informaţiile transmise. Sensibilizarea pregăteşte terenul unor acţiuni ulterioare şi se poate realiza prin
mai multe modalităţi: postere, filme scurte, conferinţe, sloganuri, etc. Temele abordate sunt probleme de
sănătate publică precum: afecţiuni sezoniere (viroze), epidemii, tuberculoza, sifilisul, SIDA, etc.
b) Penetrarea informaţiei – continuă sensibilizarea pe un interval de timp mai lung şi se adresează unei
populaţii ţintă. În acest caz se are în vedere pe lângă informare, educarea şi consilierea populaţiei sau
individului în vederea schimbării stilului de viaţă.

3. Metode de formare de educatori – cursurile de formare de educatori se adresează atât cadrelor


medico-sanitare, cât şi altor persoane care vor să desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru
sănătate: cadre didactice, sociologi, psihologi, etc.

Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de transmitere a mesajului


de la comunicator la receptor.

Ele pot fi clasificate astfel:


1. După calea de transmitere:
a) mijloace auditive: - convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup cu decizii),
lecţia, conferinţa, radioemisiunea.
Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări şi răspunsuri
asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se lămurirea unor probleme puţin cunoscute sau neclare.
Ea poate fi:
♦ individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având ca loc de desfăşurare
cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor
efectuate periodic sau la solicitarea pacientului;
♦ în cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia dialoghează între ei;
grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu aceeaşi afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări la
locul de muncă, tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, etc.

Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-sanitare. Se
foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi folosită şi pentru alte grupuri) şi se
desfăşoară după următoarea structură:
♦ recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute);
♦ expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute);
♦ recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute).

Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi:


♦ conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi axate pe diverse teme
medicale;
♦ cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu abordarea aceleaşi probleme medicale
în mai multe etape succesive;
♦ simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi medici;
♦ seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică, la care pot conferenţia şi alţi
specialişti (nu numai medici), finalizarea acţiunii făcându-se printr-un program artistic sau alte
manifestări culturale.

b) mijloace vizuale:
♦ cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul, pliantul, formele
beletristice;
♦ cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete, expoziţia.

c) mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul.

2. În funcţie de adresabilitate se disting:


a) mijloace individuale: sfatul medical;
b) mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene sau heterogene);
c) mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică, filmul, tipăriturile.

3. După modul de transmitere:


a) mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie nemediată
(convorbire, conferinţă);
b) mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o formă artistică.

Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate:

♦ instructajul sanitar la angajare cu scopul de a avertiza persoanele nou angajate asupra


eventualelor riscuri de la locul de muncă; cunoştinţele se reîmprospătează cu ocazia instructajelor
periodice;
♦ cursurile de sanminim, organizate pe profiluri de activităţi (pentru personalul unităţilor de
găzduire publică, piscinelor, băilor publice, unităţilor de înfrumuseţare, unităţilor alimentare etc.) având
ca scop pregătirea cursanţilor pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii lor şi a celor cu care intră în
contact sau îi deservesc în decursul acţiunilor pe care le desfăşoară;
♦ cursurile “şcoala mamei”, care se adresează atât viitoarelor mame cât şi tinerelor mame având
drept scop acumularea unui bagaj de cunoştinţe privind regimul de viaţă, igiena femeii în perioada
gravidităţii şi lăuziei, alimentaţia sugarului şi a copilului mic, baia şi înfăşarea sugarului, tulburările de
digestie ale sugarului, afecţiuni ale nou-născutului şi ale copilului mic, importanţa controlului medical
atât al gravidei cât şi al copilului sănătos, sau la apariţia primelor semne de boală, importanţa vaccinării
etc.;
♦ concursurile cu scopul de informare şi educare a populaţiei prin participarea activă a acesteia;
♦ cursurile diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului diferenţiat şi individualizat
(indicaţii privind regimul igieno-dietetic, tratamentul medicamentos, îngrijirea corectă a bolnavului);
convorbirile pe teme de dietetică; consultaţia profilactică pe grupuri omogene de bolnavi.

Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate:


1. identificarea şi caracterizarea consumatorilor;
2. identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor;
3. formularea de scopuri şi obiective strategice teoretice;
4. identificarea resurselor pentru formarea comportamentului favorabil sănătăţii;
5. elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit;
6. acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudini, comportamente;
7. evaluarea rezultatelor procesului - continuă
- imediată
- de etapă
- terminală

Scopuri
Conţinut
(pentru
(ce?)
ce?)
Planificare

Execuţie
Obiect Mijloace
(la ce?)
(cum?)
Evaluare
Factori
determinanţi
Subiect
(cine?)

Etapele implementării unui program de educaţie pentru


sănătate
Pe baza evidenţei activităţii de educaţie pentru sănătate se pot calcula o serie de indici care
permit o apreciere mai bună a modului de efectuare cantitativă a educaţiei pentru sănătate cum ar fi:

♦ Indicele acţiunilor de educaţie pentru sănătate:


Numar de actiuni de educatie pentru sanatate
⋅1000
Numar populatie

♦ Indicele absolvirii diferitelor cursuri cu conţinut educativ-sanitar:


N um arpersoanece au absolvito form aorganizata
de educatiepentrusanatate
⋅ 100
N um ar tota
l persoanedin colectivit
atearespectiva

♦ Indicele comportamentului igienico-sanitar al populaţiei:


Numar persoane cu comportame nt igienico - sanitar corect
⋅100
Numar tota l persoane din colectivit atea respectiva

♦ Indicele utilizării fondurilor destinate educaţiei pentru sănătate:


Suma in lei utilizata pentru educatia pentru sanatate
⋅100
Suma in lei repartizat a pentru educatia pentru sanatate

Răspunderile promotorilor de sănătate:


♦ să fie
informaţi, să fie la curent cu noile descoperiri în domeniu;
♦ să fie
îndrăzneţi, să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi prejudecăţi;
♦ să fie
expliciţi, să nu deruteze oamenii folosind un limbaj ambiguu;
♦ să evite
stereotipia şi blamarea, mai ales dacă este vorba de o afecţiune transmisibilă;
♦ să-şi
concentreze eforturile pentru a schimba comportamentul în grupurile ţintă;
♦ să
activeze pe un front larg - promotorii de sănătate trebuie să înţeleagă motivele care-i fac pe oameni să
continue să se poarte la fel, dăunând propriei sănătăţi, găsind alternative acceptabile şi apoi furnizând
resursele şi sprijinul necesar pentru acceptarea alternativelor.

Comandamentele în structura unei politici a educaţiei pentru sănătate


Educaţia pentru sănătate este o componentă a politicii de educaţie generală şi sanitară şi a
politicii de sănătate. Ea trebuie să fie integrată instrucţiei generale cu utilizarea tuturor metodelor şi
mijloacelor de educaţie ale acesteia.
Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptul modern de necesitate a educaţiei
permanente.
Formele şi mijloacele utilizate în prezent ca educaţie generală de sănătate, cât şi cele folosite
pentru anumite secvenţe ale statusului temporar pentru unele grupe de risc (căsătorie, graviditate,
maternitate, pentru unele afecţiuni dominante, pentru vârsta a treia, etc.) sunt de asemenea componente
ale educaţiei generale, încadrându-se, aşa cum se desfăşoară, într-un regim de specializare, dar necesită
a fi organizate pe un fond de cunoştinţe asimilate în sistemul instrucţiei generale de cultură.

Mesajul educativ general trebuie bine conceptualizat şi executat (nu numai de către
profesioniştii sănătăţii) pentru deprinderea obiceiurilor sanogene şi trebuie neapărat grefat pe un
material demonstrativ existent.
Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptele de echitate pentru toate grupele de
populaţie şi accentul trebuie pus pe grupurile periferice, condiţie realizabilă numai prin cuprinderea ei
în sistemul instrucţiei generale naţionale, făcând parte din politica generală, globală, de dezvoltare.
Baza unei educaţii pentru sănătate trebuie înţeleasă de către voinţa politică în sensul că nu este
în primul rând o sarcină a profesioniştilor din sănătate, şi că ea este reprezentată de sistemul de educaţie
generală şi permanentă, adresându-se formării generale pentru viaţă a copilului, adolescentului,
adultului şi vârstnicului. Profesioniştii sănătăţii trebuie să fie consideraţi participanţi de profil ai
societăţii în elaborarea conţinutului special al instrucţiei generale şi mentori ai „specializării” populaţiei
deja formate prin sistemul naţional de educaţie.
În prezent este momentul evoluţiei societăţii prin schimbarea tradiţionalismului reprezentat de
„acţiunile şi activităţile” de educaţie sanitară cu un sistem de educaţie pentru sănătate, parte integrantă a
educaţiei generale naţionale.

Organizarea activităţii de educaţie pentru sănătate

Forul cel mai înalt care coordonează, organizează, supraveghează şi îndrumă activitatea de
promovare a sănătăţii este Ministerul Sănătăţii. Pentru o mai bună desfăşurare a activităţii de
promovarea sănătăţii în cadrul Institutului de Sănătate Publică din Bucureşti a luat fiinţă „Centrul
Naţional pentru Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate” care are următoarele atribuţii:
♦ transmiterea de informaţii către populaţie în ceea ce priveşte prevenirea bolilor şi promovarea
sănătăţii;
♦ sprijinirea activităţii Laboratoarelor Judeţene de Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru
Sănătate;
♦ dezvoltarea de programe de formare pentru cadrele medicale şi alţi specialişti din domeniul
promovării sănătăţi şi educaţiei pentru sănătate;
♦ îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în cadrul componentei de promovare a sănătăţii din proiectul
Băncii Mondiale.

La nivelul fiecărui judeţ, în cadrul Inspectoratului de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă


funcţionează câte un Laborator de Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate, care are ca
obiectiv prioritar promovarea sănătăţii în judeţul respectiv. Aceste laboratoare au responsabilitatea
coordonării activităţii de educaţie pentru sănătate, folosind metode şi mijloace specifice educaţiei.

Ele sunt într-un contact permanent cu persoanele care şi-au asumat responsabilitatea desfăşurării
activităţii de educaţie pentru sănătate la diverse nivele, cu mass-media şi direct cu populaţia căreia îi
este adresată şi destinată această activitate. De asemenea acestor laboratoare le revine responsabilitatea
de a forma şi instrui educatori care vor desfăşura o activitate de educaţie pentru sănătate în rândul
populaţiei.

Formarea de educatori
1. Elemente ale unui program de instruire:
♦ instructaj
ul reprezintă un proces de stârnire a interesului, vizând clarificarea propriilor cunoştinţe şi norme (ale
participanţilor) privitoare la tema abordată;
♦ pe timpul
instructajului are loc reflecţia asupra stilului de predare propriu fiecăruia dintre participanţi;
♦ instructaj
ul caută să-l ajute pe participant să ajungă la formularea unor convingeri hotărâtoare, să-şi ridice nivelul
cunoştinţelor;
♦ de
asemenea trebuie să-l ajute pe participant să poată transmite mai departe şi să aplice în practică ceea ce
a învăţat şi experimentat în timpul cursului.

2. Durata cursului şi caracterul:


♦ cursuri de câteva zile sau câteva săptămâni;
♦ cursuri cu caracter deschis sau închis.

3. Elemente de metodologie:
Tehnici utilizate:
♦ stabilirea unor reguli ce vor fi respectate în timpul cursului (timp de lucru,
fumat, etc.);
♦ discuţia în grup;
♦ lucrul pe subgrupe;
♦ brainstorming-ul;
♦ studiul de caz: jocul de rol, clarificarea valorilor;
♦ evaluarea cursului.

4. Profilul instructorilor la sfârşitul cursului:


♦ să aibă aptitudini de predare şi un bagaj de cunoştinţe în domeniu;
♦ să fie flexibil în variantele de predare;
♦ să fie capabili de comunicare;
♦ să aibă o atitudine pozitivă faţă de tema respectivă;
♦ să fie în stare să-i reorienteze pe alţii;
♦ să fie în stare să primească şi să transmită feed-back;
♦ să fie capabili să lucreze împreună cu alţi instructori.

Pregătirea şi prezentarea unei sesiuni de predare


1. Planificarea subiectelor va include:
a) scopul cursului – să fie menţionat corect;
b) grupul ţintă;
c) organizarea cursului: numărul sesiunilor, durata sesiunilor, metode de expunere, aşteptările
participanţilor la curs;
d) conţinutul cursului – trebuie definite obiectivele specifice pentru fiecare sesiune.

2. Strategiile de predare eficientă vor include:


♦ scopul şi obiectivele clare ale sesiunii de predare;
♦ planificare şi pregătire;
♦ structurarea sesiunii de predare
♦ ritm alert;
♦ respectarea orarului impus;
♦ organizarea sălii;
♦ coordonarea eficientă a activităţilor;
♦ atmosferă relaxată dar în acelaşi timp ordonată şi coerentă;
♦ instructorul să fie conştient de nivelul de înţelegere al grupului şi de nevoile individuale;
♦ expuneri şi explicaţii clare;
♦ implicarea permanentă şi activă a participanţilor la desfăşurarea sesiunii.

3. Aptitudinile de predare vor include:


♦ claritatea prezentării;
♦ urmărirea şi supravegherea indirectă a predării;
♦ predarea directă;
♦ folosirea vocii (intonaţie, tonalitate, etc.);
♦ strategia întrebărilor;
♦ oportunitatea rapoartelor, a rezultatelor, etc.;
♦ stăpânirea subiectului tratat;
♦ aşteptarea oportună.
4. Planificarea unei lecţii tactice:
a) Obiectivul central – ce urmează să înveţe cursanţii?
b) Introducere
♦ evidenţier
ea scopului principal al lecţiei
♦ recapitula
rea lecţiei anterioare, dacă este cazul
c) Faza I – prezentarea conţinutului iniţial, în care de obicei profesorul vorbeşte şi cursanţii ascultă
d) Faza II – schimbarea activităţii
♦ lucrul pe
grupe
♦ exerciţii
individuale
♦ exerciţii
cu mai multe variante
♦ rezolvarea
problemelor, etc.
e) Faza III – răspunsul cursanţilor la faza a II-a şi întrebări, dacă este cazul.
f) Faza IV – concluzii:
♦ clarificări
♦ sesiuni
viitoare (anunţare, programare)

Educaţia pentru sănătate în învăţământul primar


Includerea în sistemul de învăţământ de toate gradele şi profilele a unor noţiuni de igienă şi
sanogeneză corespunzătoare vârstei, trebuie să constituie o preocupare majoră a tuturor factorilor
responsabili. Activitatea de educaţie pentru sănătate în învăţământul primar cuprinde două aspecte:
a) activitatea de educaţie pentru sănătate din cadrul procesului de învăţământ – care interesează în
primul rând corpul didactic;
b) educaţia pentru sănătate în afara procesului de învăţământ, interesând deopotrivă corpul didactic
şi cadrele medico-sanitare care trebuie să colaboreze pentru realizarea acestui obiectiv.

Obiectivele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar pot fi sintetizate astfel:


I. Obiective directe:
1. dezvoltarea componentelor comportamentului igienic realizate la vârsta preşcolară;
2. formarea unor componente ale comportamentului igienic, sanogenetic, corespunzătoare
vârstei şi sarcinilor şcolare;
3. dobândirea unor noţiuni şi elemente ale motivaţiei ştiinţifice necesare conştientizării
acţiunilor.
II. Obiective indirecte:
1. promovarea sănătăţii;
2. îmbunătăţirea indicatorilor stării de sănătate;
3. creşterea randamentului şcolar.

Conţinutul activităţii
Pentru realizarea obiectivelor trebuie desfăşurate o serie de acţiuni după o tematică ce poate fi
structurată astfel:
1. Igiena individuală, care se va referi la noţiuni ce privesc:
♦ igiena
corporală: dinţi, păr, unghii, organe genitale, tegumente;
♦ igiena
vestimentară: îmbrăcăminte, încălţăminte;
♦ călirea
organismului prin: factori naturali (aer, apă, soare), educaţie fizică şi sport, joc în aer liber.

2. Regimul igienic de viaţă


a) Bugetul de timp:
- activităţi şcolare (igiena în clasă şi în recreaţie, pregătirea lecţiilor acasă-tehnică, durată,
poziţie corectă a corpului);
- activităţi de întreţinere (igiena personală, respectarea orarului şcolar şi a „orarului” activităţilor
zilnice, alimentaţia raţională);
- activităţi de refacere (odihna activă ce cuprinde activităţi extraşcolare deconectante, recreative,
reconfortante, distractive, odihna pasivă – prin somn).
b) Igiena alimentaţiei – cu respectarea orarului de masă (inclusiv pacheţelul cu gustare ), servirea
igienică a gustării şi a mesei, păstrarea igienică a alimentelor, evitarea consumului de dulciuri între
mese.

3. Igiena în colectivitate
a) în familie: igiena şi înfrumuseţarea mediului familial; relaţiile de microgrup (atitudine
reciprocă între membrii familiei); participarea la activităţi utile; accidente posibile în mediul casnic –
prevenirea şi primul ajutor;
b) în internate, semiinternate, tabere şi excursii: atitudine ecologistă; relaţii de microgrup;
accidente – prevenire şi primul ajutor;
c) pe stradă: igiena străzii şi comportament ecologist; accidentul rutier – prevenirea şi primul
ajutor;
d) în societate: comportare civilizată; noţiuni elementare de microbiologie, epidemiologie şi
profilaxie; boli transmisibile, intoxicaţii.

4. Elemente de educaţie sexuală


a) atitudinea civilizată faţă de sexul opus;
b) prevenirea izolării, însingurării şi crearea unui climat de comunicativitate;
c) un regim de viaţă igienic.

5. Probleme privind sănătatea mintală


a) formarea şi respectarea bioritmului;
b) adoptarea unor conduite de viaţă pentru crearea unui climat tonic, deconectant, reconfortant în
familie, internate, semiinternate, tabere;
c) evitarea suprasolicitării fizice şi psihice.

Mijloacele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar sunt:


1. În procesul de învăţământ
a) la clasa I-a – în contextul predării limbii române, cunoaşterea mediului exterior; educaţiei fizice,
lucrărilor practice;
b) la clasele II-IV – în contextul predării limbii române, cunoştinţe despre natură, geografie,
educaţie fizică, lucrări practice.

2. În afara procesului de învăţământ


a) În şcoală:
♦ „cinci
minute de control igienic”;
♦ formaţiun
i sanitare şcolare;
♦ convorbiri
individuale şi colective;
♦ vizionări
de filme, diapozitive, diafilme, expoziţii tematice;
♦ lecturi cu
conţinut educativ-sanitar;
♦ demonstra
ţii practice de formare a deprinderilor igienice;
♦ audierea
organizată de emisiuni educativ-sanitare;
♦ organizar
ea de concursuri pe teme de cultură sanitară, sportive, cultural artistice.
b) Activităţi extraşcolare:
♦ în cadrul
palatelor copiilor;
♦ vizite;
♦ excursii şi
tabere;
♦ vizionări
de spectacole şi emisiuni televizate educativ-sanitare.

Educaţia pentru sănătate în învăţământul gimnazial


Obiective
1. Formarea unui comportament igienic conştient prin:
♦ consolidar
ea cunoştinţelor, deprinderilor şi obişnuinţelor dobândite în ciclul primar;
♦ dezvoltare
a cunoştinţelor asimilate anterior şi dobândirea de noi cunoştinţe, formarea de noi deprinderi şi
obişnuinţe corespunzătoare vârstei;
♦ formarea
unor componente ale comportamentului sanogenetic menite să concure atât la promovarea propriei
sănătăţi cât şi a colectivităţii.

2. Instruirea teoretică şi practică în probleme de prim ajutor în caz de accidente şi îmbolnăviri


acute.
3. Formarea spiritului de întrajutorare umană.

Tematica cuprinde:
1. Igiena individuală:
♦ noţiuni de
anatomie şi fiziologie;
♦ importanţ
a igienei corporale, vestimentare în prevenirea bolilor contagioase;
♦ alimentaţi
a raţională;
♦ influenţa
nocivă a alcoolului şi tutunului asupra sănătăţii şi a randamentului la învăţătură;
♦ importanţ
a practicării sportului, călirea organismului prin factorii naturali;
♦ noţiuni de
igienă şi protecţia muncii.

2. Regimul igienic de viaţă:


♦ regimul
raţional de învăţătură la domiciliu;
♦ odihna
activă şi pasivă;
♦ activităţi
extraşcolare deconectante, recreative, distractive;
♦ evitarea
suprasolicitării fizice şi psihice.

3. Igiena în colectivitate:
♦ noţiuni
privind bolile contagioase (lanţul epidemiologic) şi profilaxia lor;
♦ probleme
de igienă şi sanitaţie în mediul rural;
♦ igiena din
internate, semiinternate şi tabere;
♦ cultivarea
unei atitudini ecologiste;
♦ formarea
şi consolidarea spiritului de întrajutorare şi solidaritate umană.

4. Educaţia sexuală
♦ modificări
le fiziologice specifice acestei vârste;
♦ atitudine
deschisă faţă de sexualitate, formarea unor opinii corecte fundamentate ştiinţific;
♦ noţiuni de
igienă sexuală;
♦ noţiuni
elementare privind bolile cu cale de transmitere sexuală.

Educaţia pentru sănătate în învăţământul liceal


Obiectivele sunt:
1. Perfecţionarea comportamentului igienic conştient prin:
♦ înţelegere
a ştiinţifică a fenomenelor legate de sănătate şi boală, prin transmiterea organizată şi sistematică a
cunoştinţelor igienice;
♦ cultivarea
unei concepţii ştiinţifice şi a unei orientări profilactice, în scopul prevenirii îmbolnăvirilor;
♦ formarea
unor deprinderi igienice noi şi consolidarea celor dobândite;
♦ informare
a ştiinţifică, formarea unei concepţii corecte şi a unui comportament civilizat cu privire la relaţiile
sexuale şi viaţa de familie;
♦ aprofunda
rea cunoştinţelor de acordare a primului ajutor în caz de accidente.

2. Dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor de igiena muncii şi de profilaxie a îmbolnăvirilor


profesionale.

Tematica cuprinde:
1. Igiena personală privind: vestimentaţia, încălţămintea, igiena corporală (tegumente, păr,
unghii, dantură), alimentaţie raţională, nocivitatea alcoolului, tutunului şi a celorlalte droguri,
importanţa factorilor naturali în călirea organismului.

2. Regimul igienic de viaţă


♦ organizar
ea şi îmbinarea armonioasă între pregătirea lecţiilor la domiciliu, odihna activă şi cea pasivă;
♦ desfăşurar
ea de activităţi extraşcolare deconectante, distractive.

3. Igiena în colectivitate
♦ noţiuni
privind bolile contagioase şi prevenire lor;
♦ igiena în
internate, semiinternate şi tabere;
♦ măsuri de
autoajutor şi prim ajutor în caz de accidente;
♦ promovar
ea unei atitudini civilizate, igienice, privind viaţa în colectivitate;
♦ promovar
ea unei gândiri ecologiste;
♦ consolidar
ea spiritului de întrajutorare umană.

4. Educaţia sexuală
♦ aprofunda
rea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a aparatului de reproducere;
♦ transform
ările psiho-fiziologice specifice acestei vârste şi igiena sexuală;
♦ relaţiile
sexuale: fecundaţia, sarcina, naşterea şi avortul;
♦ bolile cu
transmitere sexuală, prevenirea lor;
♦ noţiuni de
planificare familială.

Educaţia pentru sănătate a tineretului şi studenţilor


Odată cu depăşirea vârstei şcolare, educaţia pentru sănătate nu-şi reduce sfera de acţiune. La
această vârstă intervin multipli factori educaţionali care concură la formarea personalităţii tânărului, la
conştientizarea importanţei sănătăţii proprii şi a colectivităţii şi la promovarea acesteia.
Principalele obiective şi elemente de conţinut ale educaţiei pentru sănătate a tinerilor în general
şi a studenţilor în special sunt:
♦ formarea unei concepţii ştiinţifice despre sănătate şi boală care să fundamenteze atitudini şi
comportamente igienice, sanogenetice;
♦ formarea convingerii că selectarea adecvată a normelor de viaţă igienică şi aplicarea lor
contribuie la conturarea personalităţii;
♦ promovarea culturii sanitare ca o componentă a culturii generale;
♦ consolidarea comportamentului privind igiena muncii şi vieţii în colectivitate, profilaxia
îmbolnăvirilor profesionale;
♦ pregătirea studenţilor, în special în universităţile de medicină şi farmacie, în domeniul
metodologiei educaţiei pentru sănătate şi promovării sănătăţii.
În afara de aceste obiective de interes general, în programele educativ-sanitare pentru studenţi se
cer a fi integrate şi alte obiective de interes particular cum ar fi:
♦ cunoaşterea legilor bioritmului uman, necesitatea respectării lui în cadrul activităţilor fizico-
psihice cotidiene sau pe termen lung;
♦ pregătirea continuă şi sistematică pentru a preveni munca în salturi şi stresul;
♦ elaborarea unor metode personale de asimilare a informaţiei şi interpretare a acesteia;
♦ crearea unui climat relaţional pozitiv în familie, cămin, loc de muncă sau învăţătură;
♦ consolidarea deprinderilor şi obişnuinţelor de igienă personală;
♦ asimilarea noţiunilor privind etiologia, epidemiologia şi profilaxia bolilor transmisibile, a bolilor
cronice degenerative;
♦ alimentaţia raţională – care presupune respectarea numărului, ritmicităţii meselor precum şi
calitatea acestora (principii alimentare, calorii, etc.)
♦ odihna activă, cu utilizarea eficientă a timpului liber, pentru a se obţine o recuperare fizică şi
psihică integrală;
♦ formarea unei atitudini pozitive faţă de ceilalţi membrii ai colectivităţii (sociabilitate,
solicitudine, spirit de echipă, colegialitate);
♦ formarea unei conduite corecte în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, relaţiile dintre sexe;
♦ realizarea unei atitudini conştiente, responsabile, în ceea ce priveşte promovarea sănătăţii proprii
şi a colectivităţii.
Alegerea mijloacelor pentru realizarea acestui deziderat trebuie să ţină cont de particularităţile
psiho-sociale şi de vârstă ale acestei categorii de populaţie, pentru că tinerii au o altă optică asupra vieţii
decât elevul ascultător şi disciplinat.
Tineretul în general este receptiv la mesajele educaţionale, când acestea prezintă un grad crescut
de noutate sau coincid cu sfera intereselor şi preocupărilor sale. De asemenea alegerea locului, zilei şi
chiar a orei de desfăşurare a acţiunii are o deosebită importanţă în recepţionarea maximă a mesajului şi
a informaţiei.
Numeroşi autori subliniază faptul că tinerilor trebuie să li se vorbească de la egal la egal, ca unor
adulţi. Culpabilizarea, blamul, înfricoşarea populaţiei faţă de unele obiceiuri nocive (alcool, fumat,
droguri) nu este cea mai bună şi eficientă metodă. Explicarea urmărilor şi prezentarea unor exemple
concrete, discuţiile libere şi fără prejudecăţi, lăsând la latitudinea tinerilor să ia deciziile, sunt mult mai
eficiente decât oferirea unor tipare, modele sau soluţii standard.
O problematică deosebit de importantă ce trebuie abordată în rândul tinerilor sunt bolile cu
transmitere sexuală, în special HIV/SIDA. Tinerii trebuie învăţaţi nu numai speriaţi în legătură cu
modul de transmitere, de manifestare a acestor afecţiuni, şi nu în ultimul rând cum se pot proteja.
În această activitate se poate folosi întreaga gamă de mijloace specifice educaţiei pentru
sănătate, fie singure, fie combinate. Ele trebuie alese în funcţie de tema abordată, de numărul
participanţilor, de durată, etc.

Educaţia pentru sănătate în instituţiile de învăţământ superior:


În cadrul procesului de învăţământ, personalul didactic dispune de un spaţiu mai mare sau mai
mic pentru introducerea elementelor specifice educaţiei pentru sănătate, în cadrul disciplinelor de
învăţământ:
1. În universităţile de medicină şi farmacie:
♦ Sănătate publică
♦ Igienă
♦ Puericultură
♦ Obstetrică şi ginecologie
♦ Medicină internă, medicină de familie
♦ Boli infecţioase
♦ Dermato-venerologie
♦ Psihiatrie, ş.a.

2. La facultăţile care pregătesc cadre didactice:


♦ Pedagogie
♦ Psihologie

♦ Metodica predării
♦ Practica pedagogică
♦ Educaţia fizică

3. La facultăţile cu profil tehnic, economic, agronomic, ecologist:


♦ obiectele de studiu, care prin specificul lor se pretează la introducerea unor noţiuni de igienă şi
sanogeneză;
♦ lucrările practice – în care se pot aborda noţiuni de igiena muncii sau elemente privind
prevenirea îmbolnăvirilor profesionale, acordarea primului ajutor.

În afara procesului de învăţământ:


Educaţia pentru sănătate în rândul tinerilor se poate face şi în cadrul:
♦ organizaţiilor de tineret;
♦ diverselor acţiuni organizate în cămine, cluburi, tabere, discoteci;
♦ spitalelor studenţeşti, policlinici, puncte sanitare;
♦ întreprinderilor.

Educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii presupune permanenţa preocupărilor, caracterul


convergent al demersurilor tuturor factorilor implicaţi, utilizarea mijloacelor stimulative, demonstrative,
argumentul logic, care decurge din prezentarea faptelor din viaţa cotidiană – toate împreună
reprezentând mijloace cu ajutorul cărora educaţia pentru sănătate se pune în serviciul „Sănătăţii pentru
toţi”.

Educaţia pentru sănătate în domeniul stomatologic


Problema asistenţei stomatologice se prezintă astăzi sub forme noi, fapt ce nu exclude activitatea
profilactică în acest domeniu. Dimpotrivă, necesitatea profilaxiei, susţinută printr-o activitate de
educaţie pentru sănătate, este justificată de:
♦ frecvenţa mare a bolilor sistemului dentomaxilar;
♦ instalarea foarte precoce, încă din primii ani de viaţă, a principalelor boli specifice sistemului
dentomaxilar, care determină necesitatea unei îngrijiri continue, de-a lungul vieţii;
♦ gradul mare de cuprindere progresivă a majorităţii dinţilor de către carie şi parodontopatie;
♦ efectele importante ale acestor boli asupra dezvoltării şi sănătăţii generale somatice şi psihice a
individului;
♦ necunoaşterea sau cunoaşterea într-o mică măsură a acestor afecţiuni şi a precarităţii terapiei lor,
de către marea masă a populaţiei;
♦ costul ridicat al îngrijirilor curative;
♦ relativitatea rezultatelor tratamentelor efectuate sporadic, nesistematic sau doar în caz de
urgenţă.

Obiectivele sunt:
♦ cunoaşterea de către populaţie a principalelor afecţiuni buco-dentare şi a importanţei acestora
pentru sănătatea generală;
♦ cunoaşterea cauzelor cariei dentare, parodontopatiilor şi a anomaliilor dentomaxilare, a
modalităţilor de prevenire a acestora;
♦ necesitatea îngrijirii sistematice a danturii încă din copilărie;
♦ larga popularizare a faptului că bolile sistemului dentomaxilar sunt caracteristice evoluţiei vieţii,
că limitarea lor, mai ales a consecinţelor, se poate obţine doar prin cunoaşterea şi aplicarea unor reguli
de igienă buco-dentară, de alimentaţie şi viaţă.

Mijloacele de educaţie stomatologică


Mijloacele şi modalităţile utilizate în educaţia pentru sănătate privind sănătatea buco-dentară
sunt diverse şi specifice prin conţinut.
În această activitate, trebuie să se ţină seama, pe de o parte de multitudinea informaţiilor, iar pe
de altă parte de particularităţile grupului ţintă căruia îi sunt adresate.
În acest sens, munca de educaţie pentru sănătate prezintă câteva aspecte particulare:
1. asistenţa la solicitare, care poate fi şi primul contact al bolnavului cu cabinetul şi cu personalul
medical stomatologic; trebuie explicat corect, pe înţelesul pacientului, de ce afecţiune suferă, ce
tratament se impune, măsurile de igienă pe care trebuie să le respecte pentru a preveni o recidivă, o
complicaţie sau apariţia unei alte afecţiuni; prezentarea trebuie făcută de aşa manieră, chiar folosind
mijloace vizuale (planşe, afişe, pliante), încât bolnavul să conştientizeze importanţa cabinetului
stomatologic şi să dispară acea imagine de „cameră de tortură”, pe care o au multe persoane;
2. asistenţa activă de specialitate, care este o formă superioară de asistenţă, se desfăşoară pe baza
unor programe cu obiective predominant profilactice; astfel, sunt cunoscute acţiunile de dispensarizare
stomatologică organizate în colectivităţile de copii şi tineret sau în întreprinderile cu noxe profesionale;
prin natura ei, asistenţa activă este o formă de educaţie pentru sănătate.

a) Asistenţa activă de dispensarizare stomatologică a preşcolarilor şi şcolarilor.


De o deosebită importanţă este aplicarea unei asistenţe active stomatologice de la cele mai
fragede vârste. Aceasta coroborată cu munca de educaţie pentru sănătate a educatorilor, învăţătorilor şi
a cadrelor medicale de la
cabinetul de pediatrie poate induce formarea unor deprinderi igienice corecte ale copiilor, cu implicaţii
asupra dezvoltării lor armonioase şi sănătoase.
La această vârstă au o mare eficienţă filmele tematice, demonstraţiile practice, concursurile
tematice cu premii, la care se pot adăuga prezentări de planşe, afişe, fluturaşi,etc.

b) Asistenţa activă în colectivităţile de adulţi


Aceasta se referă la întreprinderi, mai ales acolo unde există locuri de muncă cu noxe
profesionale, ce pot favoriza sau determina apariţia afecţiunilor buco-dentare.
Printr-o colaborare între cadrele de la cabinetul de întreprindere, de la cabinetul stomatologic şi
specialiştii de medicina muncii, trebuie să se difuzeze toate informaţiile în legătură cu noxele care
există la locul de muncă, cu influenţa lor asupra sănătăţii buco-dentare şi cu modalităţile de evitare a
îmbolnăvirilor.
Angajaţii trebuie să recunoască primele simptome ale acestor afecţiuni şi să conştientizeze
importanţa tratării lor precoce.
Fiind vorba de adulţi, mijloacele de sensibilizare şi propagandă vizuală pot avea o contribuţie
substanţială la culturalizarea sanitară a acestora. De asemenea pot fi utilizate convorbirile individuale
sau în grup, lecţiile, conferinţele, filmele tematice, sau cel mai bine combinarea mai multor metode.

În cadrul asistenţei medicale generale şi de alte specialităţi


Importanţa patologiei buco-dentare pentru sănătate este cunoscută de întreg personalul sanitar,
indiferent de specialitate sau grad. De aceea medicii, dar şi cadrele medii, indiferent că sunt la cabinetul
medicului de familie, centru de diagnostic şi tratament, ambulator de specialitate, spital sau cabinet
particular, trebuie să acorde în cadrul consultaţiei o atenţie deosebită cavităţii bucale a pacientului.
Trebuie să se intereseze dacă pacienţii se îngrijesc de sănătatea aparatului dentomaxilar, dacă o fac
corect, sistematic, şi să le ofere toate informaţiile în legătură cu această îngrijire.
În cazul în care consideră că este necesar, vor îndruma pacienţii spre cabinetele stomatologice.
Dintre sfaturi nu trebuie omise cele legate de o alimentaţie igienico-dietetică raţională.
Se pot folosi mijloace vizuale sau audio-vizuale. Se pot ţine conferinţe cu participarea unor
personalităţi de specialităţi diferite, precedate de filme tematice şi urmate de răspunsuri la eventualele
întrebări pe tema respectivă.
Prin aceste acţiuni de culturalizare stomatologică, populaţia trebuie să devină conştientă că este
apărătorul propriei sănătăţi, că poate singură, cu mijloacele pe care le are la îndemână (periuţa dentară,
pasta, alimentaţia igieno-dietetică, etc.) să-şi promoveze propria sănătate dentomaxilară şi generală.

Canale de comunicaţie, reţele de instituţii, activităţi în elaborarea strategiilor


Canalele de comunicaţie, reţelele de instituţii şi programele de activităţi constituie elemente ale
unei strategii concepute pentru influenţarea şi antrenarea grupurilor ţintă.

Canale de comunicaţie şi reţele de instituţii


Metodele de lucru şi sursele de comunicaţii nu se bucură de aceeaşi receptivitate din partea
grupurilor ţintă. Oamenii, în general dovedesc o anumită înclinaţie pentru reţelele de instituţii care intră
în interesul lor, cum sunt unităţile de învăţământ, organizaţiile religioase, cluburile sportive sau
discotecile şi preferă sursele informaţionale cu care sunt obişnuiţi, cum sunt posturile de radio, ziarele,
sau în problemele de sănătate, medicul de familie.
Pentru a le putea folosi în scopul care ne interesează, trebuie întâi să încercăm să identificăm
preferinţele de acest fel ale grupurilor ţintă.
Strategiile unui plan includ şi această operaţie de identificare a canalelor şi instituţiilor preferate
şi modul în care pot fi combinate, pentru a fi cât mai eficiente.
Datele privind canalele de informaţie şi instituţiile de interes, trebuie să cuprindă şi detalii
referitoare la amplasarea influenţei lor asupra unor grupuri. Unele instituţii pot furniza informaţiile
privind aceste grupuri. Datele despre orele de audienţă şi vizionare maximă pot fi oferite de către:
posturile de radio şi televiziune, redacţiile de ziare, instituţiile specializate în efecturea de sondaje.
Uneori se instalează o impresie generală asupra unor succese sau slăbiciuni specifice unor canale
de comunicaţie, însă generalizarea succeselor unui canal de comunicaţie poate fi adesea derutantă. De
aceea, trebuie făcută o apeciere atentă a canalelor de comunicaţie, în comparaţie cu alţi factori de
influenţă caracteristici culturii locale sau regionale specifice. Cei mai mulţi lucrători din domeniul
promovării sănătăţii preferă astfel, folosirea mai multor canale de informaţie, care sunt mult mai
eficiente decât unul singur.
Canale interpersonale
Acestea depind de interacţiunea dintre două sau mai multe persoane, în procesul de transmitere a
mesajelor. Canalele interpersonale includ: contactul de la persoană la persoană, dintre lucrătorii din sfera
socialului şi sănătăţii, dintre profesori, conferenţiari, formatori, conducători de grup, consilieri şi alte
surse care oferă informaţii în cadrul şedinţelor de antrenament, al discuţiilor de grup, cursurilor sau
vizitelor la domiciliu, şi receptorii mesajului.

Canalele interpersonale:
♦ facilitează discutarea unor probleme pe care oamenii le consideră mai delicate sau personale;
♦ oferă informaţii care presupun interacţiunea cu o persoană, ca sursă de informaţie demnă de
încredere;
♦ ajută oamenii în adoptarea unor practici noi;
♦ contribuie la crearea unor grupuri omogene şi la obţinerea sprijinului comunitar, pentru idei şi
conduite noi.

Prin intermediul acestor relaţii interpersonale, se pot promova metode noi în educaţia pentru
sănătate.
Astfel, educatorii de sănătate cu o pregătire specială, pot organiza dezbateri libere în clinicile de
dermato-venerologie, privind bolile cu transmitere sexuală. O parte din participanţi, care manifestă un
interes mai mare şi sunt cunoscuţi ca făcând parte din grupuri cu risc crescut (prostituate, homosexuali,
chiar dacă la noi nu au un statut legal), pot fi recrutaţi şi instruiţi ca educatori pentru difuzarea
cunoştinţelor despre bolile cu transmitere sexuală şi prevenirea lor, în grupul din care fac parte.

Mass-media
Cuprinde: radioul, televiziunea, ziarele, revistele şi filmele.
Rolurile mass-mediei, ca şi canal de informaţie sunt reprezentate de:
♦ reuşeşte să transmită rapid informaţii noi, repetate şi pentru o bună parte din ansamblul
populaţiei;
♦ contribuie la legitimarea dezbaterii problemelor de interes public şi creează sprijinul necesar
desfăşurării unor programe şi activităţi;
♦ consolidează cunoştinţele şi conduitele nou însuşite.

Mijloace informative de format mic


Mijloacele informative de format mic (pliante, fluturaşi, afişe, casete video, benzi sonore,
expoziţii, machete şi articole cu inscripţii: tricouri, fulare, sacoşe, cutii de chibrite) urmăresc următoarele
obiective:
♦ informează şi reiterează unele teme legate de scopul urmărit;
♦ oferă informaţii mai amănunţite decât mass-media sau scurtele contacte interpersonale;
♦ sprijină activităţile întreprinse, prin informaţii asupra orei, locului, numerelor de telefon etc.
Reţele de instituţii
Acestea includ ministerele: sănătăţii, învăţământului, protecţiei sociale, telecomunicaţiilor,
apărării naţionale etc. şi subunităţile lor (spitalele, şcolile, armata, poliţia, organizaţiile religioase,
societăţile voluntare, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele, cercurile financiare şi industriale,
asociaţiile profesionale şi grupurile comunitare: cluburi feminine şi de tineret).

Activităţile de promovare a sănătăţii vor include:


♦ utilizarea canalelor diferitelor reţele de comunicaţii deja existente pentru difuzarea mesajelor,
privind prevenirea sau combaterea;
♦ obţinerea accesului la grupurile ţintă, deja incluse în reţelele instituţionale şi în structurile,
serviciile şi programele acestora;
♦ folosirea experienţei personalului şi a voluntarilor din reţele;
♦ integrarea mesajelor în activităţile de informare, educare şi servicii ale reţelelor cooperante,
potenţând astfel efectele iniţiativelor de promovare a sănătăţii.

O parte din aceste instituţii, ca armata sau marile întreprinderi, au posibilitatea să finanţeze şi să
aplice elementele esenţiale din planul de promovare a sănătăţii, în cadrul propriilor lor instituţii,
incluzând manifestări de genul: „Ziua Mondială fără Tutun”, consacrată combaterii fumatului sau alte
manifestări consacrate combaterii transmiterii HIV/SIDA; înfiinţarea unui grup permanent de instruire şi
iniţiere a unor programe de consiliere individuală.
Un rol hotărâtor în susţinerea activităţilor de instruire, educare şi comunicare îl au sistemele de
acordare a serviciilor care răspund de punerea la dispoziţie a articolelor şi serviciilor ce sunt promovate
prin programe.
Oamenii nu vor adopta un produs nou, oricât de bine ar fi susţinut prin mass-media, dacă nu şi-l
pot permite sau nu există pe piaţă, şi nu vor accepta un serviciu care nu are credibilitate, dacă nu le este
oferit de o manieră competentă şi eficace.

Antrenarea grupurilor ţintă


Pentru stabilirea unei comunicări eficiente care să ducă la o interacţiune productivă, se impune
implicarea populaţiei în planificarea, proiectarea şi aplicarea programelor. Populaţia vizată poate fi
imediat antrenată în planificarea şi aplicarea acţiunilor locale de promovare a sănătăţii, pentru sine şi
pentru alţii, şi poate fi încurajată să aibă diferite iniţiative, astfel încât, proiectele la care participă să îi
aparţină cu adevărat şi să capete în acest fel, maximum de eficienţă.
Acţiunile principale pentru obţinerea colaborării populaţiei includ:
♦ vizite şi consiliere a indivizilor: acasă şi la locul de muncă, în centre de sănătate, grupuri
întâmplătoare;
♦ întâlniri, discuţii (în grup);
♦ orientare/pregătire (prin seminarii, cursuri, ateliere);
♦ manifestări publice/culturale (teatre, spectacole muzicale, sărbători tradiţionale, festivaluri,
aniversări, spectacole sportive, concursuri);
♦ programe de autoajutorare (acţiuni locale de grup, cu participarea în activităţi de planificare,
aplicare şi evaluare).

Conlucrarea activităţilor de comunicare cu reţelele instituţionale


Pentru sporirea eficienţei, fiecare canal de comunicaţie presupune diferite abilităţi, contacte cu
instituţii, iniţiative luate în scopul producerii de materiale şi a realizării unor condiţii favorabile.
Eficienţa activităţii unui singur canal de comunicaţie sau a unei reţele instituţionale este sporită
prin coordonarea cu toate celelalte unităţi strategice. Prin urmare, se impune planificarea şi
implementarea unei strategii globale.
Pentru selecţionarea canalelor de comunicaţie şi a activităţilor reţelelor instituţionale şi pentru
realizarea interacţiunii lor, este necesară cunoaşterea datelor privind preferinţele grupurilor de populaţie.
Informaţiile necesare pot fi culese cu prilejul studiilor preliminare de evaluare.
Strategia integrată
Elaborarea strategiei trebuie să ţină seama de interacţiunile diferiţilor factori:
♦ caracteristicile şi necesităţile grupurilor ţintă;
♦ obiectivele şi performanţele pe care şi le propune un program;
♦ natura mesajelor;
♦ activităţi, canale de comunicaţii, reţele instituţionale, prevăzute într-un program.

O strategie integrată de promovare a sănătăţii, trebuie să folosească mesajele, activităţile, canalele de


comunicaţie şi reţelele instituţionale, într-o îmbinare care să se dovedească cea mai adecvată specificului
categoriilor de populaţie vizate şi condiţiilor în care acestea trăiesc.

Promovarea sănătăţii şi
strategii preventive

Promovarea sănătăţii reprezintă strategia de mediere între persoane şi mediul lor de viaţă (ecosistem)
care sintetitează alegerea personală şi responsabilizarea societăţii faţă de sănătate.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că la temelia promovării sănătăţii stau cinci principii
care au în vedere următoarele:
implicarea populaţiei ca un întreg, în contextul vieţii ei de zi cu zi, concentrându-se mai puţin asupra
populaţiei cu risc crescut de apariţie a unei anumite boli, de unde necesitatea informării adecvate în
vederea luării deciziei;
orientarea asupra determinanţilor sănătăţii: factori de mediu, comportamente, servicii de sănătate,
biologie umană, promovarea sănătăţii fiind îndreptată spre acţiune;
utilizarea de metode, abordări diferite, complementare, incluzând comunicarea, educaţia, legislaţia,
măsurile fiscale, schimbarea organizaţională, dezvoltarea comunităţii şi activităţile locale spontane
împotriva riscurilor asupra sănătăţii, sectorul sanitar, singur, neputând realiza menţinerea şi promovarea
sănătăţii;
urmăreşte asigurarea participării publice şi transformarea conoştinţelor dobândite în comportamente,
prin participarea concretă şi eficientă a publicului;
promovarea sănătăţii reprezintă o activitate comună în domeniul social şi medical, implicarea
personalului medico-sanitar în creşterea nivelului de educaţie pentru sănătate a întregii populaţii având
un rol important în răspândirea şi susţinerea promovării sănătăţii.
Valorile care sunt componente esenţiale ale sănătăţii trebuie inoculate populaţiei pentru creşterea
autonomiei individuale.
Activităţile de promovare a sănătăţii au un caracter neutru, nefiind supuse influenţelor politice sau de
altă natură.
În orice comunitate există o serie de valori care trebuie clarificate iar rolul promovării sănătăţii este
tocmai de a ajuta persoanele sau grupurile de persoane să descopere care le sunt, cu adevărat, aceste
valori.
Există trei principii care stau la baza clarificării valorilor, ca element esenţial în promovarea sănătăţii:
importanţa ajutorului care trebuie acordat indivizilor în clarificarea propriilor valori, adică ajutorul
acordat pentru analiza critică a valorilor, prin educaţie, şi abordarea unei atitudini care nu-şi propune să
judece un comportament sau o atitudine;utilizarea de metode multiple, flexibile şi creative în ajutorul
acordat;promovarea sănătăţii îşi desfăşoară acţiunile în cadrul unor culturi specifice, cu propriile păreri
despre modul în care viaţa trebuie trăită şi, de aceea, trebuie înlăturată tendinţa ce se reflectă în
activitatea promotorilor de sănătate de a fi înclinaţi să creadă că atitudinile referitoare la viaţă şi la
valorile ei sunt fie corecte, fie greşite.
Domeniile principale de interes în promovarea sănătăţii vizează:
accesul la sănătate, cu eliminarea diparităţilor determinate de apartenenţă la un anumit grup;
dezvoltatrea unui mediu sanogenetic (oraşe sănătoase, şcoli sănătoase), care impune o politică adecvată,
naţională şi internaţională, în care starea de sănătate, fiind considerată parte componentă, includerea ei
în politica de dezvoltare socio-economică a zonei respective reprezintă o prioritate. Acest model obligă
la favorizarea sănătăţii atunci când se proiectează dezvoltarea ţărilor;
crearea şi dezvoltarea reţelelor sociale şi a sprijinului social;
promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii;
dezvoltarea cunoştinţelor privind sănătatea, încă de la cele mai mici vârste.
Măsuri posibile pentru promovarea sănătăţii ar fi:
dezvoltarea serviciilor personale, pentru că persoanele trebuie să fie informate, convinse de eficacitatea
metodelor de promovare a sănătăţii;
dezvoltarea resurselor comunităţii cu susţinerea multisectorială a sănătăţii;
dezvoltarea structurilor organizatorice favorabile sănătăţii cu apariţia comisiilor parlamentare de
promovare a sănătăţii şi stimularea coparticipării factorilor de răspundere şi a populaţiei (structuri de
stat, grupuri sociale formale).
reglementări de ordin socio-economic, legislativ.
În literatura de specialitate există trei modele posibile de abordare a promovării sănătăţii şi de prevenire
a bolilor.
Primul model, bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor, şi care implică controlul bolilor în funcţie de
etiologia acestora, include şi factorii de risc în factorii etiologici.
Din acest punct de vedere, există patru mari grupe de boli (Mc Keown):
boli prenatale determinate la fecundare – defecte sau afecţiuni ale unei singure gene care produc aberaţii
cromozomiale, independente de mediul ambiental sau de comportament, ce nu pot fi practic influenţate
prin metode curente de profilaxie şi intervenţie, dar care având o fecvenţă mică în populaţie nu prezintă
o preocupare majoră în sănătatea publică pentru că nu pot fi prevenite ci doar interceptate;
boli determinate prenatal după fecundare şi datorate intervenţiei unor factori ce acţionează în perioada
intranatală (factori infecţioşi, fizici, toxici), unele afecţiuni din această grupă putând fi controlate;
boli determinate postnatal datorită unor carenţe sau agresiuni a factorilor de risc din mediu, care cuprind
cele mai multe afecţiuni ce domină modelul de morbiditate al ţărilor în curs de dezvoltare şi al căror
control implică măsuri cu caracter socio-economic, dar şi măsuri de sanitaţie, necesitând intervenţia
statului (bolile nutriţionale-malnutriţia, bolile infecto-parazitare, bolile legate de carenţele igienice);
boli postnatale determinate de defecte de adaptare a organismului sau a populaţiei la modelul nou de
viaţă, fiind caracteristice ţărilor dezvoltate socio-economic şi care determină modificări de
comportament şi boli legate de stilul de viaţă.
Al doilea model, numit modelul epidemiologic, are ca abordare tradiţională bolile transmisibile, în care
măsurile de intervenţie se adresează fie receptorului, prin creşterea rezistenţei specifice şi nespecifice,
fie vectorului, prin întreruperea căilor de transmitere, fie sursei specifice de infecţie şi este valabil pentru
un număr limitat de boli.
Modelul valabil pentru cea mai mare parte a bolilor care domină tabloul morbidităţii actuale este
modelul epidemiologic multifactorial, care are în vedere frecvenţa bolilor şi factorii care condiţionează
fiecare clasă de boli (factori biologici, de mediu, stil de viaţă, servicii de sănătate), iar măsurile de
intervenţie vor fi luate în funcţie de aceşti factori.
Al treilea model de abordare a promovării sănătăţii este cel al etapelor vieţii, la care se face apel tot mai
frecvent, fiind considerat adaptat problematicii actuale a stării de sănătate. La baza acestei abordări stă
ideea că elementele nefavorabile sănătăţii apar aleator, dar cu o probabilitate diferită în diverse momente
ale vieţii, în funcţie de condiţiile biologice, ocupaţionale, medicale.
Această abordare permite elaborarea unor pachete de servicii preventive specifice grupelor de vârstă,
adaptate nevoilor resimţite de diferitele grupuri populaţionale (acţiuni profilactice active destinate
copilului, adolescentului, adultului tânăr, populaţiei active, vârstnicului).
Pentru implementarea obiectivelor de promovare a sănătăţii sunt necesare o serie de strategii preventive
care trebuie elaborate la nivel naţional şi internaţional, fiind adecvate nevoilor de moment, dar şi de
perspectivă, a zonelor respective.
În cadrul acestor strategii se pot diferenţia două tipuri: strategia populaţională şi cea bazată pe demersul
individual.
În strategia populaţională pot fi descrise două abordări diferite: strategia ecologică şi strategia riscului
înalt.
În general, strategiile populaţionale se bazează pe populaţie şi nu pe individ, de aceea se acordă
importanţă incidenţei bolii în populaţie şi nu bolii individuale.
Cauzele incidenţei sunt diferite de cauzele bolii, factorii genetici putând explica susceptibilitatea
individului faţă de boală, dar nu explică şi frecvenţa bolii în populaţie, ei putând explica heterogenitatea
intraindividuală şi nu pe cea interindividuală. Frecvenţa bolii este explicată prin intervenţia factorilor
ambientali (mediu fizic, psihic, social, comportament- obiceiuri alimentare şi consum, riscuri
profesionale, riscuri în timpul liber, sistem sanitar preventiv, curativ, recuperator).
Strategia populaţională interesează medicul de sănătate publică, medicul colectivităţii.
Strategia ecologică se adresează întregului grup populaţional şi încearcă să modifice cauzele care produc
incidenţa, vizând scăderea acesteia prin modificarea nivelului mediu al factorilor de risc în populaţia
generală şi a distribuţiei lor în populaţie.
Această strategie este acceptată pentru că prezintă o serie de avantaje. Ea aduce beneficii foarte mari la
nivel populaţional, este adecvată din punct de vedere comportamental, psihologic, pentru că nu face nici
o discriminare, abordarea nu este paleativă, strategia adresându-se distribuţiei factorilor de risc în
populaţie, având şi un impact mare în sănătatea întregii populaţii.
Principalele dezavantaje ale acestui tip de strategie rezultă din faptul că presupune un alt mod de
abordare a serviciilor de sănătate, neobişnuit, motivaţia pentru individ şi medic sunt insuficiente,
prezintă avantaje mici pentru populaţia la risc înalt iar raportul beneficiu/risc nu este atât de mare ca în
cazul strategiei riscului înalt, fiind vorba de aşa numitul „paradox al prevenirii” pentru că măsurile
preventive aduc, de fapt, beneficii mari pentru populaţia generală, dar beneficii mici pentru populaţia la
risc crescut.
Strategia riscului înalt este bazată pe populaţia la risc crescut de îmbolnăvire sau deces şi pentru
înţelegerea ei sunt necesare conceptele epidemiologiei.
Pentru a fi aplicată este necesară, în primul rând, identificarea persoanelor la risc înalt pentru că acest
grup populaţional este cel mai susceptibil să facă boala, ceea ce determină nevoia de elaborare de măsuri
adecvate privind prevenirea şi combaterea bolii sau a decesului. Screening-ul populaţiei va reprezenta o
metodă epidemiologică de bază în selectarea persoanelor care vor fi ulterior beneficiarele stategiilor
fondate pe noţiunea de risc înalt. Identificarea persoanelor susceptibile se poate realiza şi fără aplicarea
screening-ului atunci când se cunosc factorii de risc (gravida, sugarii, muncitorii din mediu cu noxe
profesionale).
Strategia riscurilor ridicate are o serie de dezavantaje, printre care: costurile ridicate şi dificultăţile
aplicării screening-ului la întreaga populaţie, atunci când este necesară efectuarea lui; efectele strategiei
sunt temporare şi paleative; durata lor fiind limitată la durata intervenţiei exercitate asupra grupului
populaţional aflat la risc înalt, fiind protejat doar grupul identificat iniţial, nu şi noile persoane la risc ce
apar pe parcurs.
Beneficiile aplicării acestei strategii sunt limitate doar la grupul populaţional selectat, populaţia generală
nefiind implicată, ceea ce induce limite de ordin comportamental, psihologic, datorate segregării etice
prin care se protejează doar o parte a populaţiei, deşi numărul indivizilor la risc înalt este mic în
comparaţie cu cel al persoanelor la risc mic sau moderat care rămân neprotejate.
Strategia este însă frecvent utilizată datorită avantajelor pe care le prezintă, şi anume: raportul
cost/eficacitate este favorabil, investiţia se limitează la persoanele cu risc înalt iar raportul beneficiu/risc
este favorabil (eventualele efecte secundare pot apare doar la cei susceptibili); individul şi medicul au o
motivaţie mare iar serviciile de sănătate pot avea o intervenţie adecvată intereselor individului care,
ştiind că are factori de risc, este mai interesat să adopte măsuri preventive.
Metoda îngrijirilor de sănătate materno-infantilă fondată pe noţiunea de risc reprezintă un exemplu
concludent al aplicării strategiilor preventive şi este o politică sanitară şi socială de intervenţie care se
bazează pe datele reale privind riscurile de boală (deces), costurile, resursele, eficacitatea diverselor
măsuri luate. Ea reprezintă o metodă de identificare a grupurilor expuse la un risc înalt de boală/deces
(morbiditate specifică, mortalitate infantilă, mortalitate maternă), în vederea luării de decizii privind
alocarea de resurse.
Principiul general al metodei este de a asigura pentru toţi cele mai bune servicii, dar favorizând pe cei
care au cel mai mult nevoie, deci este necesar să se asigure pentru întreaga populaţie îngrijirile medicale
esenţiale, resursele existente fiind însă afectate cu prioritate celor care au mai mult nevoie (grupuri
populaţionale la risc înalt).
În activitatea practică este de preferat combinarea celor două strategii pentru că strategia ecologică şi
strategia riscului înalt sunt complementare şi nu competitive.
În strategia bazată pe demersul individual acţiunile se adresează individului purtător al bolii şi aparţine
exclusiv sectorului clinic, fiind o stategie importantă pentru practica individuală, în care se evaluează
permanent riscul relativ ca expresie a forţei asociaţiei epidemiologice.

Charta de la Ottawa a stabilit o serie de obiective pentru promovarea sănătăţii la nivel mondial:
Dezvoltarea politicilor urbane de sănătate publică
Asigurarea unui mediu înconjurător favorabil
Participarea la acţiuni colective, multidisciplinare
Dezvoltarea capacităţilor individuale
Încurajarea noilor misiuni ale serviciilor de sănătate
Asigurarea condiţiilor prealabile sănătăţii
Promovarea ideii de condiţii favorabile pentru sănătate
Oferirea (realizarea) de mijloace pentru promovarea sănătăţii
Serviciul sanitar trebuie să devină un mediator pentru realizarea unei vieţi sănătoase
Programele şi strategiile de promovare a sănătăţii trebuie adaptate la nevoile şi posibilităţile locale ale
ţărilor şi regiunilor, ţinând cont de diversele sisteme sociale, culturale şi economice.
Promovarea sănătăţii este un proces care conferă populaţiilor mijloacele de asigurare a unui control
asupra propriei lor sănătăţi şi de ameliorare a acestuia.
Este un concept pozitiv ce pune în valoare resursele sociale şi individuale la fel ca şi capacităţile psihice.
Promovarea sănătăţii nu aparţine exclusiv sectorului sanitar: toate sectoarele de activitate, toţi cei care
definesc cadrul de viaţă al unui individ sau al unei comunităţi sunt părţi componente esenţiale ale
realizării unui mod de viaţă sănătos.
În domeniul sănătăţii, în Europa există 5 obiective generale:
ameliorarea stării de sănătate generală pentru toţi;
reducerea inegalităţilor (disparităţilor) în faţa sănătăţii;
moduri de viaţă favorabile sănătăţii;
calitatea mediului înconjurător;
oferirea de îngrijiri adaptate şi accesibile.
Întreaga activitate de promovarea sănătăţii se bazează pe considerarea profilaxiei şi a medicinei
preventive ca o resursă indubitabilă pentru implementarea, la nivel populaţional, a programelor care
vizează menţinerea sănătăţii individuale şi comunitare, prevenirea bolilor şi reducerea anilor potenţiali
de viaţă pierduţi, evitarea disabilităţilor şi a handicapurilor, dar şi creşterea speranţei de viaţă la naştere
şi la diferite grupe de vârstă, cu acordarea de şanse egale tuturor, astfel încât „sănătatea pentru toţi” să nu
rămână doar un slogan.

STIL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS ŞI OBICEIURI PREJUDICIABILE SĂNĂTĂŢII


Stilul de viaţă reprezintă opţiunea strategică adoptată de un individ, ce-i va orienta deciziile,
comportamentele şi condi-ţiile de viaţă.
Stilul de viaţă este tributar credinţelor, reprezentărilor şi imaginilor pe care şi le-a format individul
despre lume şi viaţă, în virtutea cărora el alege, se comportă, acţionează, ia hotărâri ce-l pot conduce
spre reuşită sau eşec.

Stilul de viaţă poate fi:


sanogen;
cu risc.
Riscurile pot fi asumate ca rezultat al opţiunilor valorico-normative ale individului, poartă amprenta
comunităţii de apartenenţă şi a microgrupului în care persoana s-a născut şi format.
Fiecare individ este protagonistul unui stil de viaţă propriu, repetitiv constant, cu subvarianţe specifice
diferitelor etape de vârstă.
Stilul de viaţă propriu-zis se formează în adolescenţă când se cristalizează personalitatea, iar tinereţea şi
maturitatea-l desăvârşesc.
În structura stilului de viaţă influenţa familiei ca şi a altor instituţii educative interferează cu influenţa
anturajului, a literaturii, a mass-media, care pot oferi tipologii diferite, ce pot fi copiate sau refuzate,
preluate critic şi valorizate de individ.
Factorii determinanţi ai stării de sănătate sunt:biologici (20%);mediu (19%);sistemele de îngrijiri de
sănătate (10%);
stilul de viaţă (51%).
Aşadar, stilul de viaţă este responsabil de peste jumătate din anii de viaţă pierduţi prematur, el fiind
tributar factorilor socio-economici şi culturali-educativi.
Monitorizarea comportamentelor cu risc pentru sănătate la adolescenţi se realizează cu ajutorul unui
instrument care să aibă caracter predictiv pentru morbiditate, mortalitate, probleme sociale.
În acest scop în SUA se aplică din 1990 sistemul YRBSS elaborat de CDC, care reprezintă un
instrument de monitorizare a riscului comportamental, ce identifică priorităţi în epidemiolo-gia
comportamentală.
În România a fost lansat în 1998 „Programul Naţional 10” cu acţiuni de combatere a obiceiurilor
prejudiciabile sănătăţii: fumat, consum de alcool şi droguri, comportament sexual cu risc, alimentaţie
dezechilibrată, sedentarism, agresivitate şi autoagresivitate.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat strategia „Sănătate pentru toţi” prin acţiuni concertate pe trei
teme, probleme de sănătate publică importante pentru Europa:eradicarea rujeolei;scăderea incidenţei
bolilor cardiovasculare;
acţiuni antitabagice.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos ar fi necesar
ca toate statele Europei să adopte politici naţionale care să asigure mecanismele legislative,
administrative şi economice menite să furnizeze un suport intersectorial larg şi resursele necesare,
inclusiv participarea oamenilor la toate nivelele la care se elaborează asemenea politici.
Ar fi necesar, de asemenea, ca toate statele membre ale Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, să aibă programe speciale menite să întărească rolul major al familiei şi a altor grupuri sociale
în dezvoltarea şi susţinerea unui mod de viaţă sănătos.
Programele educaţionale din toate statele membre ar trebui să contribuie la creşterea nivelului
educaţional, motivaţia şi formarea deprinderilor adecvate a întregii populaţii în vederea realizării şi
menţinerii stării de sănătate.
Dezideratul ar fi ca în toate statele membre să se înregistreze o creştere semnificativă a
comportamentului sanitar pozitiv, (nutriţie echilibrată, lipsa fumatului, activitate fizică corespunzătoare,
evitarea stresului) şi o scădere semnificativă a comportamentelor prejudiciabile sănătăţii (abuz de alcool
şi produse farmaceutice, folosirea medicamentelor ilicite, substanţe chimice periculoase, comportament
antisocial violent).
În România, prevenirea şi combaterea consumului de droguri – ca obiceiuri prejudiciabile sănătăţii – a
cunoscut, în ultimul an, o implicare crescută a forurilor decidente, fiind o prioritate în programele de
sănătate dar şi de sănătate publică, înfiinţarea Centrelor Judeţene de Prevenire şi Consiliere Antidrog
reprezentând un model de implicare comunitară în prevenţia primordială (prevenirea apariţiei unor noi
factori de risc în mediu), primară (prevenirea intervenţiei factorilor de risc existenţi în mediu asupra
populaţiei), prevenirea secundară (tratamentul bolii şi profilaxia deceselor premature), prevenţia terţiară
(prin activităţile de post-cură, inclusiv reinserţia socio-profesională şi familială a foştilor dependenţi).
În urma evaluărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a rezultat faptul că din 850 milioane de locuitori ai
Europei, 100 milioane vor muri prin boli datorate fumatului. Aceasta a determinat lansarea acţiunii
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru Regiunea Europeană intitulată „Fumatul sau sănătatea”,
parteneri în realizarea acesteia fiind forurile responsabile de sănătate, organizaţiile guvernamentale,
organizaţiile non-guvernamentale, asociaţiile profesionale de sănătate.
În 1988 la Conferinţa de la Madrid s-a adoptat „Charta antitabac” care prevede cele şase drepturi
fundamentale:
dreptul de a respira un aer pur, fără fum de tutun;
dreptul copiilor şi adolescenţilor de a fi protejaţi de promoţia de tutun şi de a beneficia de asistenţă şi
educaţie în ceea ce priveşte consumul de tutun;
dreptul la aer nepoluat în locurile publice;
dreptul la un loc de muncă cu aer nepoluat de tutun;
dreptul fumătorilor de a fi încurajaţi şi ajutaţi să renunţe la fumat;
dreptul tuturor cetăţenilor de a fi informaţi cu privire la riscurile extrem de mari pe care le reprezintă
fumatul pentru sănătate.
Rezultatele studiilor cu privire la fumat au arătat că:
în Europa nu există ţară cu 80% nefumători, numărul fumătorilor fiind crescut în Europa Centrală şi de
Est;
în America fumatul a înregistrat un regres total.
Începând cu anul 1997 Uniunea Europeană a interzis publicitatea pentru tabac în afara tutungeriilor.
A fost elaborat al III-lea Plan pentru următorii 5 ani pentru o „Europă fără tutun”.
În anul 2002, la Varşovia, a fost lansată „Declaraţia pentru o Europă fără tutun”.
Considerentele pentru care s-a trecut la adoptarea acesteia au fost următoarele:
tutunul este o substanţă toxică şi care crează dependenţă, epidemia tabagică fiind cea mai mare
provocare a sănătăţii publice cu care se confruntă Regiunea Europeană a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, iar abordarea acestei probleme necesită o acţiune largă şi unită;
lipsa controlului fumatului între ţările membre aparţinând diferitelor părţi ale Europei;
în ciuda exemplelor pozitive din Regiune, un număr de state membre au încă nevoie să-şi stabilească
politici vaste de control a fumatului;
generaţiile prezente şi viitoare au dreptul la un mediu lipsit de fum de ţigară, trebuie protejate de
expunerea la acesta şi de consecinţele negative asupra sănătăţii, vieţii sociale şi economice ale
consumului de tutun;
fundamentarea pe concluziile primei Conferinţe Europene privind politica antitabac (Madrid, 1988) şi pe
cele trei Planuri de Acţiune consecutive pentru o „Europă liberă de tutun”, întinse pe perioada 1987-
2001;
rolul central al guvernelor în aprobarea, revizuirea şi întărirea planurilor lor de acţiune, cu contribuţia
fiecărui guvern, organizaţie non-guvernamentală şi a profesioniştilor din sănătate;
competenţele şi conducerea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în cadrul Naţiunilor Unite, în ceea ce
priveşte controlul fumatului;
întărirea parteneriatelor regionale şi a solidarităţii pentru o acţiune eficientă în combaterea fumatului.
Miniştrii şi reprezentanţii statelor participante la Conferinţa Europeană Ministerială a Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, pentru o „Europă liberă de tutun”, fiind serios preocupaţi de continua ameninţare
pe care fumatul o reprezintă pentru sănătatea globală, şi-au dat acordul pentru:
1) Angajarea în dezvoltarea şi adoptarea celui de-al 4-lea Plan de Acţiune pentru o „Europă liberă de
tutun”, în acord cu următoarele principii directoare:
controlul fumatului se află în fruntea priorităţilor de sănătate publică;
combaterea epidemiei tabagice este de mare importanţă în protecţia sănătăţii individuale, în special a
copiilor şi tinerilor, care ar trebui să fie mai bine informaţi despre caracterul de dependenţă şi letalitatea
consumului de tutun şi despre tacticile de recrutare folosite de industria tutunului;
politici vaste cu impact măsurabil asupra reducerii folosirii tutunului- cum ar fi: taxe crescute,
interzicerea reclamei, sponsorizărilor şi promovării tutunului, o mai bună protecţie faţă de expunerea
involuntară la un mediu poluat cu fum de ţigară în locurile publice şi la locul de muncă, implementarea
măsurilor de combatere şi control strict a contrabandei, care trebuie implementate efectiv, pretutindeni în
Regiune;
noul Plan de Acţiune, fundamentat pe rezultatele prece-dentelor planuri de acţiune, trebuie să prevadă
obiective clare şi specifice, care să fie realizate în Regiune, până în anul 2007; atenţia trebuie
concentrată cu prioritate asupra tendinţelor alarmante ale consumului de tutun în rândul tinerilor,
femeilor, persoanelor vulnerabile socio-economic şi grupurilor minoritare;
trebuie promovate activităţi economice alternative la producţia de tutun şi înlocuirea treptată a culturilor
de tutun, prin transfer către alte activităţi;
politicile privind tutunul, trebuie să includă preocupări specifice sexelor şi perspective privind toate
aspectele controlului fumatului.
2) Sprijinul tuturor pentru realizarea unei largi Convenţii Cadru privind controlul fumatului, sub egida
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (FCTC-Framework Convention on Tabacco Control) şi implicarea
tuturor statelor membre din Regiunea Europeană, precum şi a Comisiei Europene pentru:
sublinierea priorităţii protecţiei sănătăţii publice, contri-buţia activă la dezvoltarea, adoptarea şi
implementarea puternică şi efectivă a FCTC;
conlucrarea pentru realizarea unor măsuri integrate de control a tutunului şi punerea în acord a reacţiilor
internaţionale faţă de „epidemia tabagică”.
3) Implicarea statelor membre şi a organizaţiilor intergu-vernamentale pentru întărirea parteneriatului şi
solidarităţii europene în controlul tutunului, prin:
crearea unui mecanism interguvernamental potrivit pentru schimbul regulat de informaţii tehnice,
ştiinţifice şi de legislaţie în domeniul controlului tutunului;
eliminarea deosebirilor între politicile de control a tutunului între diferitele părţi din Europa, folosind
experienţa unor state în urma aplicării cu succes a programelor specifice;
facilitarea asistenţei în dezvoltarea politicilor naţionale de control a tutunului, pentru ţări aflate în situaţii
speciale, cum ar fi statele membre aflate în tranziţie economică;
creşterea rolului partenerilor naţionali în Planul de Acţiune pentru o Europă liberă de tutun, ca o
importantă reţea pentru realizarea unor politici eficiente de control a tutunului în Regiune;
realizarea de eforturi pentru implicarea tuturor segmentelor societăţii în combaterea consumului de
tutun.
4) Biroul Regional pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii acordă consultanţă şi sprijin
statelor membre pentru ca acestea să:acorde asistenţă şi suport, cu prioritate crescută, în activitatea lor
de dezvoltare şi implementare a unor politici vaste de control a tutunului;continue dezvoltarea celui de-
al 4-lea Plan de Acţiune pentru o „Europă liberă de tutun” şi să propună adoptarea lui de către Comisia
Regională pentru Europa a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în anul 2002;asiste statele membre din
Estul Regiunii, în concordanţă cu particularităţile problemei în această zonă, pentru a obţine suport din
partea agenţiilor de dezvoltare şi a sponsorilor pentru dezvoltarea şi implementarea politicilor de control
a tutunului;faciliteze parteneriatul dintre statele membre şi organizaţiile interguvernamentale şi non-
guvernamentale importante, pentru acţiunea coordonată împotriva epidemiei tabagice în Europa;
stabilească şi să întărească sistemele lor de supraveghere standardizată a modelelor, determinanţilor şi
consecinţelor consumului de tutun, şi mobilizarea resurselor financiare şi operaţionale pentru ca acesta
să înceteze, mai ales în ţările aflate în tranziţie economică.
Ca determinanţi ai tabagismului sunt consideraţi:factorii demografici;statutul socio-economic;mediul
social (familie, părinţi);personalitatea, factorii psiho-sociali (imaginea de sine şi anxietate);factori
biologici.
Factorii ce declanşează tabagismul sunt:mediul social;sexul feminin;crescut de un singur părinte;păreri,
slaba informare asupra riscului;consumul de alcool;prieteni intimi ce fumează;marcă de ţigarete
preferată;un părinte fumător;convingeri pozitive faţă de tutun;atitudinea permisivă a
părinţilor;frecventarea discotecilor;
cantitatea banilor de buzunar.
Având în vedere aceste aspecte, este importantă lansarea de programe comunitare preventive, destinate
tuturor grupelor de vârstă, în care implicarea multisectorială este esenţială (indivizi, familie, şcoală,
asistenţă socială, comunitate, organizaţii non-guvernamentale, foruri decidente).
Programul „Şcoli în serviciul sănătăţii” are ca obiectiv realizarea unui mod de viaţă sănătos pentru
populaţia şcolară, care creează condiţii optime pentru promovarea sănătăţii.
Acest concept este rezultatul colaborării dintre Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Comisia Comunităţii
Europene, Consiliul Europei, organizaţii internaţionale, în scopul realizării unei reţele de şcoli în
serviciul sănătăţii. Ea furnizează un sistem pentru difuzarea exemplelor de bună conduită.
Din 1995 la acest sistem au aderat 33 de ţări, printre care şi România, acţiunile realizându-se în trei
direcţii principale:
programe de educaţie pentru sănătate în şcoli;
programe de educaţie etică şi comportamentală;
servicii de sănătate şi îngrijiri.
În acest sistem profesorii trebuie să fie un exemplu pentru elevi şi trebuie realizată o colaborare
permanentă între şcoală, familie, elevi şi servicii de sănătate.
Mesajul cel mai important pe care trebuie să-l transmită acţiunile concertate este conştientizarea
responsabilităţii privind modul de viaţă sănătos şi asumarea conştientă a unui stil de viaţă favorabil
sănătăţii.
Un mare număr de factori sunt determinanţi pentru sănă-tate, mai cu seamă predispoziţia genetică,
modul de viaţă, alimentaţia, statutul socio-economic, accesul la serviciile de îngrijiri a sănătăţii potrivite,
inclusiv cei de mediu. Condiţiile esenţiale ale sănătăţii şi supravieţuirii sunt accesul permanent la
resursele mediului înconjurător: aer, apă, hrană, locuinţă, precum şi condiţiile climatice şi socio-
economice adecvate.
Combaterea abuzului de alcool reprezintă o altă prioritate a stilului de viaţă sănătos, anii potenţiali de
viaţă pierduţi datorită efectelor directe şi indirecte ale abuzului de alcool, într-o serie de ţări,
reprezentând o mare problemă şi o componentă majoră a mortalităţii populaţiei, realizată de categoria
deceselor evitabile.
Alcoolul este drogul psihoactiv cel mai consumat din lume. A bea o băutură alcoolică poate fi o plăcere,
dar consumatorii cronici ar trebui să-şi modereze consumul, altfel îşi pun în pericol o bună parte din
organele lor vitale. Anii de consum cotidian de alcool le pot atinge atât de grav, încât sănătatea sau chiar
viaţa băutorului sunt ameninţate.
Acesta este un apel al Organitaţiei Mondiale a Sănătăţii către populaţie, în cadrul preocupărilor ei pentru
asigurarea sănătăţii pentru toţi.
Consumul de alcool arată o variaţie considerabilă între ţări, fiind o caracteristică comună a culturilor
ţărilor Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, el este asociat repausului şi atenuării
stress-ului şi acceptarea sa generală are o influenţă fundamentală asupra politicii majorităţii statelor în
domeniul alcoolului.
În cazul consumului obişnuit de alcool care depăşeşte cantităţile acceptabile, apar acte de violenţă sau
accidente de circulaţie.
În ultimii 50 de ani, în statele Europei s-a putut constata o creştere a nivelului epidemic al maladiilor
cronice, cum ar fi cancerul şi bolile coronariene, legate direct de stilul de viaţă nesanogenetic prin
consum de: tutun, alcool, alimentaţie necorespunzătoare.
Abuzul în consumul de alcool, în timp, poate duce la instalarea alcoolismului, care nu poate fi definit
numai pe un criteriu cantitativ. Un grup de experţi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a definit
alcoolismul: “alcoolicii sunt băutori excesivi, a căror dependenţă de alcool a atins un asemenea grad,
încât aceasta antrenează tulburări psihice, somatice şi alterarea relaţiilor sociale”.
Prezenţa dependenţei demarchează categoria alcoolicilor de cea a băutorilor excesivi, care deşi au o
toleranţă mărită, totuşi se mai pot abţine de la consumul de alcool.
Intoxicaţia alcoolică acută sau beţia patologică are ca şi consecinţă tulburări psihice – o modificare
profundă a conştiinţei, pe fondul căreia se pot suprapune o simptoma-tologie halucinatorie sau delirantă,
tulburări grave de comporta-ment, cu acte antisociale. În această beţie, este prezent un fond de suferinţă
organică, de cele mai multe ori nemanifest (epilepsie, encefalopatie posttraumatică).
Consumul de alcool are o serie de efecte. Tulburările psihice care apar în alcoolism se caracterizează
printr-o modificare globală a personalităţii. Se înregistrează scăderea randamentului global, deteriorarea
intelectului, asociată cu scăderea simţului etico-moral, care marchează intrarea în demenţă. Cele mai
caracteristice tulburări apar în sfera afectivităţii: dispoziţia devine oscilantă, cu predominanţa stărilor
disforice şi labilitate emoţională crescută. Se pot suprapune decompensări depresive, cu tendinţă la
sinucidere, rezultate din simţământul ratării şi al pierderii prestigiului în familie şi profesie.
Se estimează că cel puţin 5% din populaţia Regiunii Europene suferă de tulburări mentale grave
diagnosticabile (nevroze şi psihoze funcţionale) şi că cel puţin un procent suplimentar de 15% din
populaţie este atins de forme mai puţin grave, dar potenţial invalidante, de detresă psihică. Această stare
patologică influenţează nefavorabil bunăstarea socială şi crează riscul problemelor de sănătate mentală
mai serioase şi a conduitelor ce ameninţă viaţa: sinuciderea, violenţa, toxicomania.
În alcoolismul cronic se înregistrează şi tulburări în sfera sexuală, ce pot constitui nucleul unui delir de
gelozie. Exploziile de irascibilitate şi furie au la bază un instinct de apărare, deviat spre agresivitate. De
fapt, întregul echilibru instinctivo-voliţional este tulburat, voinţa fiind inoperantă în faţa impulsului de a
consuma alcool. În această fază, autocontrolul dispare, iar alcoolicul nici nu-şi mai ia măsuri de apărare,
şi se lasă târât pasiv în toxicofilie. Dependenţa fizică, odată instalată, orientează şi restrânge sfera
motivaţională a alcoolicului spre procurarea toxicului.
Tulburările neurologice care apar mai frecvent sunt: polinevrita membrelor inferioare, dereglări
neurovegetative.
Complicaţiile date de consumul exagerat de alcool sunt: steatoza hepatică, hepatita cronică,
miocardiopatia, hipertensiunea arterială, ulcerul gastro-duodenal, ca şi stările patologice specifice:
psihozele alcoolice (delirul alcoolic acut, delirul cronic, subacut), encefalopatiile alcoolice, demenţele
alcoolice, epilepsia “alcoolică”.
Consumul regulat de alcool, poate ataca toate organele corpului, cu excepţia vezicii urinare şi a
plămânilor. Riscul este major asupra creierului, sistemului nervos, ficatului, muşchilor, rinichilor şi
inimii, dar există un risc crescut şi pentru pancreas, organe genitale, esofag, stomac şi intestin. După
bolile cardiace şi cancer, ciroza hepatică produsă de alcool a devenit principala cauză de mortalitate
printre persoanele între 40-60 de ani, în numeroase ţări dezvoltate. Şansa de supravieţuire depinde de
vârsta la care a apărut boala.
În optica sănătăţii publice, băuturile alcoolice sunt produse particulare. În cele mai multe ţări, distribuţia
şi consumul de alcool sunt reglementate prin măsuri specifice. Aceste reglementări sunt justificate prin
faptul că foarte multe probleme sanitare şi sociale sunt legate de consumul de alcool.
Din datele publicate de mai multe state membre ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, reiese că:
consumul de alcool este responsabil de o proporţie considerabilă de îmbolnăviri şi decese, proporţie
estimată la 6% din decesele persoanelor în vârstă de sub 75 de ani şi o cincime din spitalizările acute,
sunt legate de consumul de alcool;
problemele grave de sănătate, legate de consumul de alcool sunt în primul rând: hipertensiunea arterială,
accidentele vasculare cerebrale, cancerul (în principal cel al căilor respiratorii superioare şi al tubului
digestiv), ciroza hepatică şi tulburările mentale (dependenţă şi alte tulburări comportamentale);
consumul de alcool este responsabil de mai mult de o treime din accidente şi decese care rezultă din ele,
şi joacă un rol deloc neglijabil în apariţia accidentelor domestice şi de muncă;
alcoolul este foarte des asociat dezorganizării familiilor, violenţelor domestice şi de maltratare a copiilor,
de asemenea tulburării ordinii publice, accidentelor de muncă şi absente-ismului. Este în egală măsură la
originea unui supracost considerabil pentru societate, prin scăderea productivităţii şi prin
supraîncărcarea serviciilor de sănătate, de asistenţă socială, transporturi şi pentru sistemul penal.
Supracostul economic este evaluat la 2-3% din produsul brut naţional.
În general se estimează că, în societate, problemele de sănătate legate de alcoolism se limitează, în
principal, la persoanele dependente de alcool. Recent, cercetările au demonstrat că aceste probleme
survin în egală măsură şi la consumatorii moderaţi.
O politică de reglementare a alcoolului, axată pe sănătatea publică, ar trebui să ţină seama de nivelul
global al consumului de alcool şi de problemele care se pun la alte persoane decât băutorul, cât şi de
problemele legate de un consum important sau excesiv de alcool.
Obiectivul 17 al politicii europene a “Sănătăţii pentru toţi”, revizuit în 1991, a fost: până în anul 2000,
consumul nociv de substanţe care duc la dependenţă, cum ar fi alcoolul, tutunul şi substanţele
psihotrope, să fie sensibil redus în toate statele membre. În ceea ce priveşte alcoolul, obiectivul a constat
în reducerea consumului cu 25%.
Pentru a reduce problemele de sănătate legate de alcool, obiectivul 17 a preconizat două strategii. Prima,
a fost axată pe populaţie şi a vizat să reducă nivelul global al consumului de alcool. A doua, axată pe
grupurile cu risc ridicat, a vizat să reducă consumul marilor băutori sau a persoanelor consuma-toare de
alcool, în situaţii cu risc particular (înainte de a conduce un autovehicul).
Planul european de acţiune împotriva alcoolismului, privilegiază apropierea fondată pe populaţie pentru
următoarele raţiuni: o reducere globală, permite atenuarea problemelor la toate nivelele de consum şi
măsurile utilizate în cadrul acestei apropieri au o influenţă marcată pe practicile de consum mare şi
consecinţele lui; faptul de a influenţa percepţia normelor cantitative şi calitative în materie de consum de
alcool, pot să aibă importante schimbări culturale pe termen lung (într-un mediu unde normele
favorizează un consum mai mic, marii băutori devin supuşi unor presiuni sociale foarte mari pentru a
bea mai puţin, şi aceasta multiplică efectul de apropiere, axat pe grupele cu risc).
Între ţări există importante diferenţe culturale, în ceea ce priveşte consumul de alcool, perceperea
problemelor legate de alcool şi acceptarea politicilor de reglementare. În câteva ţări, băutura favorită
este vinul; în altele, berea sau spirtoasele. În unele ţări, consumul cotidian de alcool este considerat
normal, în altele, alcoolul se consumă numai în timpul liber de la sfârşitul săptămânii sau la ocazii mari.
În unele ţări, alcoolul este considerat ca un principal responsabil de numeroase tulburări a ordinii publice
şi de ordin sanitar, pe când în altele, “alcoolismul” este singura problemă condamnabilă.
În anul 1990, procentul băutorilor cotidieni în ţările din Europa occidentală în rândul populaţiei în vârstă
de peste 18 ani este următorul: Italia stă în frunte, cu un procentaj de aproape 45%; urmează Portugalia,
cu un procent de peste 30%, apoi Franţa cu peste 25% băutori cotidieni. Majoritatea ţărilor se situează
între 15-20% de băutori cotidieni, excepţie făcând ţările nordice (Irlanda, Finlanda, Suedia şi Norvegia),
care au un procentaj de sub 5% de băutori cotidieni.
În timpul adolescenţei, copiii devin foarte independenţi şi sunt influenţaţi în mai mare măsură de
prietenii lor, de vedete şi sportivi idealizaţi, decât de familie. Publicitatea şi imaginile vehiculate prin
presă au în egală măsură un impact important asupra adolescenţilor.
Adolescenţii trec printr-o fază dificilă, plină de stress. Experienţele negative survenite din conflictele cu
părinţii, îi pot determina pe unii să devină mari consumatori de alcool şi alte droguri. Marea majoritate a
consumatorilor se deprind cu aceste obişnuinţe pe parcursul adolescenţei.
Consumul mare şi repetat de alcool, timp mai îndelungat, duce la instalarea dependenţei biochimice a
consumatorului de alcool. Prima etapă în acest proces este consumul experimental, când tinerii
experimentează efectele alcoolului sau a altor substanţe toxice. Majoritatea tinerilor vor încerca anumite
tipuri de droguri, cele mai răspândite şi mai accesibile. Alcoolul este substanţa cea mai frecvent folosită
în acest stadiu. Stadiul experimental a fost descris ca momentul în care tinerii învaţă să experimenteze o
senzaţie euforică, consumând un drog, precum alcoolul. Cei care experimentează, încep să înveţe care
este raportul dintre două droguri şi intensitatea efectelor. Deseori au o experienţă negativă, care pe unii îi
determină să nu mai consume. Mulţi dintre aceştia, însă, vor continua să consume, trecând astfel, la
următorul stadiu: consumul regulat.
Folosirea regulată este caracterizată printr-un anumit autocontrol asupra frecvenţei şi dozei drogului. Cei
care o folosesc, ştiu cum să obţină starea euforică. Motivele pentru care aleg drogurile, pot fi variate.
Consumul are loc, de obicei, într-un context social. La acest nivel, cel care foloseşte droguri, este capabil
să decidă dacă vrea sau nu să consume droguri, într-o anumită situaţie.
Trebuie amintit faptul că elevii trec deseori peste limită, atunci când consumă alcool. Statisticele
generale asupra colegiilor din S.U.A., arată că mulţi elevi beau cel puţin cinci pahare de băutură la o
petrecere, ceea ce nu este tocmai obişnuit.
În următorul stadiu, preocuparea pentru consum şi motivaţia consumatorului, încep să capete
importanţă. Dacă în stadiile anterioare, tinerii experimentau senzaţii euforice, dorind să se simtă bine,
acum iau droguri pentru a reduce sau elimina necazurile, care de cele mai multe ori, sunt consecinţele
consumului lor. Dacă tânărul n-ar fi băut în mod regulat un timp mai îndelungat, nu s-ar fi instalat
obişnuinţa. În acest stadiu, indivizii se îneacă în alcool sau droguri, tocmai pentru a scăpa de aceste
emoţii negative. Este un refugiu nesănătos, anormal din privinţa unor stări fireşti.
În acest stadiu, situaţiile servesc ca pretext atitudinii pe care o are consumatorul. Ele pot fi exterioare sau
interioare. Situaţiile interioare sunt stările de anxietate, nervozitate. Dorinţa de a folosi un drog în aceste
situaţii, poate să se nască automat. Situaţiile exterioare pot fi: petrecerile (pentru unii, termenul de
„petrecere”, a devenit sinonim cu a te îmbăta), întâlnirea cu prietenii după orele de şcoală (distracţia
constând în consumul de alcool).
În general, cantitatea consumată creşte la acest stadiu. Tinerii beau la petreceri, cantităţi mult mai mari
decât de obicei, bravând. Procedând astfel, în timp, tind să devină alcoolici. Din ce în ce mai multă
energie se consumă, în cazul lor, în organizarea unui stil de viaţă petrecăreţ. Ceea ce contează în primul
rând, este ca să aibă alcoolul la îndemână. Ei sunt cei care se asigură că la petrecere este băutură din
plin. De aici, şi adoptarea termenului de „preocupare pentru consum”, pentru acest stadiu.
Consumul îndelungat şi excesiv de alcool, duce la apariţia dependenţei chimice, stadiu în care începe să
apară o deteriorare continuă în toate ariile vieţii individului. Aceasta se manifestă sub aspectul diferitelor
forme de epuizare fizică, precum şi printr-o stare de durere emoţională cronică. În acest stadiu, motivul
pentru care beau sau se droghează, este acela că încearcă să se simtă normal.
Deşi sunt identificate stadii distincte, este greu de decis cu precizie în care stadiu se situează tinerii. Nu
se pot încadra întotdeauna cu exactitate într-o anumită categorie. Cu siguranţă, adolescenţii par a fi mai
degrabă, nişte consumatori care experimentează.
Deşi culturile sunt foarte diferenţiate în interiorul Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, numeroşi tineri cresc în mediu unde este normal să se bea alcool. În mediul cultural care
permite consumul unei butelii de vin în repausul de prânz sau într-o cârciumă, câteva pahare după lucru,
acest fapt este general recunoscut ca o ocupaţie legitimă şi agreabilă. În numeroase culturi, alcoolul este
un ingredient esenţial de mari ocazii şi un ajutor la nivel personal şi în societate.
De altfel, eventualele efecte protectoare ale unei consumaţii moderate de alcool, contra bolilor cardiace,
au făcut obiectul unor mai multe discuţii. Noţiunea de alcool cu proprietăţi terapeutice, nu este nouă; de
mult timp se obişnuieşte să se servească vin roşu, copiilor, la micul dejun, în câteva regiuni rurale ale
Greciei.
Numeroase persoane consumă alcool, fără efecte negative aparente. Cu toate acestea, consumul mare de
alcool, este prejudiciabil pentru tine însăţi, ca şi pentru alţii. În cazurile mai grave, un consum excesiv de
alcool poate avea consecinţe fatale; în esenţă, duce la boli de ficat, se instalează dependenţa şi efectele
toxice ce decurg din acest fapt. În Regiunea Europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, numeroasele
decese atribuite bolilor de ficat variază considerabil, dar sunt în general, mai crescute în ţările din sudul
Europei, cu toate că aceste decese diminuează la cele mai multe grupe de vârstă, după sfârşitul anilor
'60. Norvegia, Olanda şi Regatul Unit au înregistrat o creştere a ratei mortalităţii, care, cu toate acestea,
rămâne inferioară celei din ţările Europei meridionale, orientale şi centrale. În 1992, rata mortalităţii prin
ciroză, se situa între un minim de 2,9 %000 în Irlanda şi un maxim de 54,8%000 în Ungaria. Preferinţa
naţională pentru o băutură, nu are raport cu incidenţa: ţările consumatoare de bere sau vin, figurează
printre cele cu rata mai mare.
Cele mai multe consecinţe nefaste ale abuzului de alcool, sunt legate de efectele conjugate cu
intoxicaţia, accidentele şi problemele sociale şi juridice. Pentru a face faţă acestor probleme imediate şi
a preveni alte consecinţe negative viitoare, este important de a controla consumul de alcool la tineri şi de
a pune în aplicare strategii adecvate, în materie de educaţie şi politică publică.
Anchetele scot în evidenţă cel mai des că, cei mai mulţi tineri au gustat deja o băutură alcoolică, cel
puţin o dată înainte de vârsta de 18 ani. De exemplu, o anchetă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
asupra atitudinii copiilor de vârstă şcolară faţă de sănătate, a examinat prevalenţa experimentelor în
sânul a trei grupe de vârstă: 11, 13 şi 15 ani, în 1989-1990. Această anchetă a scos în evidenţă că doar o
foarte mică parte dintre ei n-au gustat nici o dată alcool, până la vârsta de 15 ani. Pe ansamblul grupelor
de vârstă, şcolarii galezi şi scoţieni au fost cei mai mulţi care au declarat că au gustat alcoolul, iar elevii
norvegieni au avut cel mai mic procentaj de experimente. În această grupă de vârstă (sub 15 ani),
diferenţa între copiii diferitelor ţări, n-a fost prea mare. Dintre cele 11 ţări pentru care Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii dispune de date comparabile (Austria, Belgia, Canada, Spania, Finlanda, Ungaria,
Norvegia, Polonia, Suedia, Scoţia şi Ţara Galilor), singura Norvegia a înregistrat o prevalenţă de
experimente, inferioară a 90%.
În ce priveşte diferenţele între sexe, băieţii care au experimentat alcoolul până la vârsta de 11 ani,sunt
mai numeroşi decât fetele, dar diferenţa devine foarte mică până la vârsta de 15 ani. Numeroase alte
studii, confirmă această tendinţă. Există o mare diferenţă între sexe, în ceea ce priveşte cantitatea de
alcool consumată în întreaga lume, băieţii de vârstă mai mare beau întotdeauna mai mult decât fetele de
aceeaşi vârstă.
De altfel, ancheta Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a examinat consumul de alcool săptămânal, pe
vârste şi sexe. Procentajul băuturilor săptămânale a fost relativ scăzut la vârsta de 11 ani, la copiii
interogaţi, dar sensibil mai ridicat la grupa de 15 ani. Procentajul băieţilor de 15 ani ce beau cel mult o
dată pe săptămână, este de 10% în Polonia, până la 47% în Ţara Galilor, cele mai multe ţări situându-se
între 32% (Scoţia) şi 42% (Spania). Fetele erau mai puţin înclinate să bea cel mult o dată pe săptămână,
dar, ca şi pentru băieţi, prevalenţa creşte cu anii de vârstă. La vârsta de 15 ani, copiii interogaţi din Ţara
Galilor şi din Spania, erau aproape de 10 ori mai numeroşi cei care afirmau că beau în fiecare
săptămână, decât cei din Polonia (35%, 29% şi respectiv 3%).
Un studiu transnaţional efectuat în 1990 de Comunitatea Europeană (C.E.) asupra consumului de alcool
şi tutun, la copii în vârstă de 11 la 15 ani, acoperă în parte, acelaşi câmp ca şi studiul O.M.S. El a cuprins
Germania, Belgia, Danemarca, Spania, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi
Regatul Unit. Acest studiu a făcut să reiasă că tinerii din Italia şi Grecia sunt cel mai mult înclinaţi să
bea în fiecare săptămână şi tinerii din Irlanda sunt cel mai puţin înclinaţi. Numai 2% din băieţii irlandezi
şi 1% din fetele irlandeze între 13 şi 15 ani, au declarat acest consum săptămânal. Un studiu irlandez
efectuat în 1990, a stabilit că 23% din tinerii de vârstă medie 15 ani interogaţi, beau o dată sau de 2 ori
pe săptămână.
Studiul Comunităţii Europene a confirmat că, obiceiul de a bea săptămânal, a crescut considerabil cu
vârsta, şi că fetele au tendinţa să bea mai puţin decât băieţii. În plus, nici unul din cele două studii
transnaţionale, n-a constatat prevalenţa consumului cotidian de alcool.
Rezultatele anchetei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, reliefează că nu sunt prea rare cazurile de beţie.
La vârsta de 15 ani, 24-70% din fete şi 42-74% din băieţi, au declarat că au fost beţi mai puţin de o dată.
Aceştia sunt tinerii polonezi care declară mai puţine experienţe de beţie, iar tinerii galezi au declarat cele
mai multe experienţe. Prevalenţa creşte odată cu vârsta.
Ţările necuprinse în studiul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, au o situaţie a rezultatelor similară. De
exemplu, tinerii sloveni de 14-15 ani, aproape jumătate au fost deja beţi. Pentru unii tineri, beţia este
rezultatul unui consum excesiv, neintenţionat şi fără experienţă. Pentru alţii, aceasta este un scop în sine,
care poate fi simptomatic la problema alcoolului. Mulţi oameni tineri, nu consideră că îmbătarea din
când în când, poate fi nefastă.
Multe studii, însă, arată că proporţia abstinenţilor creşte în numeroase ţări, cum sunt Germania şi Suedia.
Datele disponibile, cu privire la nivelul consumului de alcool, sunt dificil de a le compara, dar, unele
ţări, cum sunt Olanda şi Spania, au constatat o creştere a acestui nivel.
Consumul de alcool în rândul tinerilor are numeroase şi variate motive. Acestea se diferenţiază în funcţie
de circumstanţele personale şi sociale. Printre cele mai comune motive sunt citate: dorinţa integrării sau
teama de a fi altfel, plictiseala, gustul agreabil al alcoolului şi impresia că se simt mai sociabili dacă
beau. În acelaşi timp, mulţi tineri nu aşteaptă să invoce un motiv specific, ceea ce lasă să se presupună
intervenţia numeroaselor influenţe, foarte probabil legate de un comportament social normativ.
Cei mai mulţi tineri beau în grupul de prieteni, alcoolul făcând parte, în general, din socializare. Muzica,
dansul, sportul, o ocazie festivă sau pur şi simplu o conversaţie, sunt deseori primul scop de întâlniri, la
care alcoolul constituie un ingredient esenţial sau secundar. Invariabil, membrii grupului, beau pentru
motive diferite şi caută, în egală măsură, diferite efecte, deşi unul din motivele esenţiale ar fi, probabil,
ideea că toată lumea bea. La aceşti băutori, beţia este rareori premeditată, dar nu rară.
Alţi tineri, din contră, beau mult şi frecvent, cu scopul de a se îmbăta.
Perceperea acestor factori variază în interiorul Regiunii Europene şi în funcţie de tradiţii şi practicile din
fiecare ţară. Dacă nu există profilul riscului universal pentru tinerii consumatori de alcool, cercetătorii
citează numeroşi factori, în funcţie de perspectivele lor teoretice.
Printre numeroşii factori sociali, demografici, psihologici şi de mediu social, figurează următorii:
cunoaşterea şi experienţa anterioară de alcool;altă atitudine în raport cu sănătatea, legată de modul de
viaţă;
predispoziţia personală sau psihologică, cum ar fi strategia proprie, în căutare de senzaţii;motivare
pentru consum sau abstinenţă;automedicaţie;sex;religie;curiozitate, plictiseală;presiuni sau consumul
partenerilor;consumul şi atitudinea părinţilor,relaţiile cu părinţii;consumul de către fraţi şi surori;presiuni
exercitate sau imagini comunicate de către mass-media;situaţia socio-economică a familiei;frecventarea
discotecilor şi a altor localuri publice de recreiere;
bani de buzunar;preţ şi disponibilitate de alcool;perceperea valorilor de parteneri şi norme socio-
culturale;
alţi factori istorici, culturali, politici şi economici, proprii unor ţări sau regiuni.
În mod cert, tinerii suferă consecinţele consumului lor de alcool. Deşi proporţia adolescenţilor care se
consideră băutori este, probabil, diminuată, datele obţinute asupra gradului de consum, indică o creştere
globală.
Beţia şi un consum forte şi frecvent de alcool sunt asociate la o proporţie considerabilă de accidente şi
infracţiuni în ordinea publică. În aparenţă, simptomele fizice ale beţiei şi consecinţele sale sunt adesea,
dificil de măsurat. Chiar dacă o persoană a băut mult, nu se ştie totdeauna până la ce punct alcoolul este
responsabil pentru o problemă ivită.
Indivizii reacţionează diferit la aceeaşi cantitate de alcool, în funcţie de factori ca: mediul fizic şi social,
durata episodului de consumare şi ingestia anterioară de alimente. În ciuda acestora, consumul mare de
alcool şi beţia sunt asociate la numeroase atitudini antisociale şi delictuale din partea tinerilor.
Rezumând principalele tipuri de probleme legate de o consumaţie neadecvată de alcool la tineri, acestea
sunt următoarelesimptome ca: cefalee, diaree, pierderi scurte de memorie, alterarea temporară a
lucidităţii;scăderea rezultatelor şcolare, pe timp scurt sau lung;dispute, certuri;alte comportamente
violente, delictuale sau atentate la ordinea publică;impulsivitate;accidente cauzatoare de răni sau
moarte;schimbări de comportament;otrăviri accidentale;
înclinaţie spre alte comportamente potenţial periculoase, cum ar fi relaţiile sexuale fără protecţie sau
experimenta-rea drogurilor;probleme familiale şi/sau sociale, legate de alcool.
Mai multe guverne au luat măsuri pentru reducerea riscurilor, promulgând legi care restrâng consumarea
alcoolului. Scoţia, de exemplu, are restricţii în ceea ce priveşte transportul, vânzarea şi consumarea
alcoolului la manifestările sportive, ca şi în trenuri, autobuze care transportă spectatori spre aceste
manifestări sportive.
Astfel, beţia publică a fost decriminalizată într-o mare măsură; persoane care înainte puteau fi inculpate
pentru tulburarea ordinii publice, sunt acum dirijate spre serviciile de sfaturi sau de tratamente
specializate în problemele alcoolului.
La toate grupele de vârstă, cea mai mare parte a tinerilor care beau nu absorb decât mici cantităţi de
alcool. Totuşi, o parte importantă bea de o manieră excesivă, şi această proporţie se pare că este în
creştere cu vârsta. La tineri, majoritatea problemelor nu sunt legate de dependenţa alcoolică, nici măcar
de o mare consumaţie cronică, ci de efectele secundare nocive ale unei beţii acute. Se poate spune că
tinerii nu fac decât să reflecte popularitatea şi acceptabili.-tatea alcoolului per ansamblul societăţii.
Totuşi, alcoolul poate cauza probleme care afectează persoana şi colectivitatea, dacă este consumat de o
manieră nepotrivită.
Din cauza popularităţii persistente, alcoolul va continua să seducă copiii şi adolescenţii. Trebuie, deci,
dată prioritate politicilor şi unei educaţii care încurajează atitudini potrivite în această privinţă.
În acest sens, se remarcă preocupările deosebite ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în elaborarea unor
politici şi strategii de sănătate publică.
Politica publică este constituită din suma deciziilor care dau formă societăţii. Ea oferă un cadru pentru
dezvoltarea, de exemplu, a managementului macroeconomic şi a serviciilor de sănătate. Defineşte gama
de opţiuni din care persoanele particulare şi organizaţiile pot să aleagă şi influenţează astfel, în mod
direct, mediul înconjurător şi stilul de viaţă.
Politica sanitară se referă de obicei în mod specific la măsurile de îngrijire medicală, dar sănătatea este
influenţată de o gamă largă de decizii politice, nu numai de cele referitoare la domeniile medical sau
sanitar. O adevărată politică sanitară, trebuie să ofere un cadru pentru acţiunile de promovare a sănătăţii
în economia generală a comunităţii.
În 1986, Charta de la Ottawa pentru Promovarea Sănătăţii a stabilit clar că sănătatea este influenţată de o
multitudine de decizii politice.
Este necesar ca la toate nivelurile de politică publică, să existe o preocupare pentru sănătate şi echitate.
În multe ţări, strategia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind sănătatea pentru toţi, asigură o bază
pentru politica sanitară. Un element central al strategiei este stabilirea de obiective de sănătate. Modul în
care acestea pot fi realizate variază, dar în fiecare ţară acest lucru se face în concordanţă cu cunoştinţele
epidemiologice.
Obiectivul unei politici publice sănătoase este să promoveze sănătatea, adică să ajute populaţia pentru ca
aceasta să aibă un control sporit asupra propriei sănătăţi şi posibilitatea de a o îmbunătăţi. Este, de
asemenea, esenţial să se creeze un mediu favorabil, care să sprijine şi să întărească acţiunea comunitară,
să dezvolte capabilităţile personale şi să reorienteze serviciile de sănătate.
J. Fabre şi Th. Krafft au afirmat că: „dacă secolul al XIX-lea a fost pentru medicina diagnosticului,
secolul al XX-lea este al terapeuticii, secolul al XXI-lea va fi al profilaxiei”. În acest context,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat încă de la sfârşitul deceniului al 8-lea al secolului XX şi
continuând în deceniul al 9-lea, numeroase programe înglobate într-unul general, denumit „Sănătate
pentru toţi”, care include măsuri de limitare a riscurilor pentru sănătate. Câteva din aceste programe ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sunt: „Şomaj, sărăcie şi starea de sănătate”, „Educaţia publică şi
informaţia pentru sănătate”, „Promovarea stării de sănătate”, „Fumatul”, „Prevenirea şi controlul
abuzului de alcool şi droguri”.
În raportul „Componentele ştiinţelor sociale în programele Biroului Regional European al Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii” este specificat că: „un program, pentru a încuraja starea de bună sănătate, trebuie
să fie îndreptat către determinantele felului de trai şi condiţiile de viaţă (individual şi în colectivitate),
specialişti din interiorul şi din afara serviciilor de sănătate, guvern şi politicieni, patroni şi industrie”.
Este o condiţie sine-qua-non de reuşită a promovării stării de sănătate, ca fiecare din aceste grupuri să
recunoască contribuţia şi responsabilitatea ce îi revine pentru menţinerea stării de sănătate. Mai mult, ei
trebuie să considere sănătatea ca o resursă valoroasă.
Sănătatea depinde de numeroşi factori socio-economici, demografici, de mediu şi alţii; modificările în
acest domeniu au un impact în starea de sănătate a populaţiei. Cu toate acestea, diferenţele existente
între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, este posibilă relevarea certă a tendinţelor comune
către o influenţă asupra strategiilor de sănătate publică, identificarea problemelor de sănătate prioritare şi
alocaţia de resurse.
Se constată că s-a stabilizat sau a diminuat consumul de alcool în vest, dar creşte în est de o manieră
spectaculară, unde un număr mare de decese prin boli cardio-vasculare, sunt cauzate de intoxicaţia cu
alcool.
Numeroase state membre au luat ca model „Planul de acţiune european de luptă împotriva alcoolismului
şi noua Chartă europeană pentru elaborarea politicii şi programului lor de acţiune în acest domeniu”.
În întreaga lume, experienţa demonstrează că nu este posibilă reducerea masivă a consumului de alcool
şi consecinţele lui prin măsuri limitate, cum ar fi educaţia, tratamentul sau reducerea de ofertă. O
politică de reglementare a alcoolului, axată pe sănătate, trebuie deci, să aplice într-o manieră echilibrată,
cele cinci strategii de promovare a sănătăţii, enunţate de Charta de la Ottawa:să se conceapă politici
publice favorabile sănătăţii;să se creeze medii favorabile sănătăţii;să se sporească acţiunile în
colectivităţi;să se dezvolte competenţe personale;să se reorienteze serviciile de sănătate.
Planul de acţiune european împotriva alcoolismului, aprobat în septembrie 1992 sub forma unui
ansamblu de structuri şi principii directoare prin reprezentanţi ai statelor europene membre ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, este bazat pe principiile Chartei de la Ottawa.
Conceperea de politici publice favorabile sănătăţii, trebuie înscrise în ordinea de zi a tuturor sectoarelor
şi eşaloanelor responsabile pentru reglementarea consumului de alcool. Această preocupare trebuie
oglindită în luarea de decizii, mai cu seamă în următoarele domenii:
politica agricolă referitoare la producţia de vin şi bere;
reglementarea producţiei şi comercializarea băuturilor alcoolice;
taxarea pe alcool;
vânzarea pe piaţă şi importarea de vin, bere şi băuturi spirtoase;
prevenirea accidentelor de circulaţie, de muncă şi domestice;
sisteme de protecţie socială şi aparat de justiţie criminalistic, pentru a face faţă problemelor legate de
alcool.
Crearea de medii favorabile sănătăţii, înseamnă că se pot introduce diverse măsuri în şcoli, locuri de
muncă, locuri publice şi private, în familie, în spaţii destinate justiţiei şi alte medii, cu scopul de a scăpa
de alcoolism, de a influenţa reducerea consumului şi de a veni în ajutorul persoanelor cu probleme de
alcoolism.
A fost elaborată o strategie care vizează influenţarea colectivităţilor, asociaţiilor, stabilimentelor,
administraţiilor municipale şi locale, de a utiliza resursele lor pentru a crea medii favorabile sănătăţii, de
a controla oferta şi consumul de alcool şi de a spori participarea maselor la lupta antialcoolism.
Strategia de a dezvolta competenţe personale, constă în a propune informaţii şi o educaţie pentru
sănătate, în problema consumului de alcool şi a consecinţelor lui.
Aceste acţiuni se pot desfăşura în şcoli, la domiciliu, la locul de muncă şi alte medii. Circuitele
educative, profesionale, comerciale şi voluntariatele sunt completate şi de contribuţia organizaţiilor
nonguvernamentale de întrajutorare şi de ajutor social, care au un rol important.
Pentru reorientarea serviciilor de sănătate, este dezvoltat rolul promotor şi mediator al serviciilor
primare de sănătate, în materie de luptă antialcoolism şi, de asemenea, depistarea persoanelor cu risc,
ajutându-le să-şi reducă consumul de alcool.
În numeroase ţări, oamenii politici dezbat aproape în permanenţă, necesitatea abolirii sau instituirii
diferitelor măsuri de reglementare a alcoolului. Mijloacele utilizate pentru a pune în aplicare aceste
reglementări, variază de la o ţară la alta şi se pot combina între ele:
instituirea unei responsabilităţi speciale producătorilor, comercianţilor de alcool, vizând prevenirea
pierderilor legate de acesta;
interdicţia servirii sau vânzării de alcool unor persoane în stare de ebrietate sau diverselor alte categorii
de persoane;
fixarea unei vârste minime legale pentru cumpărarea şi consumarea de alcool;
restricţii cu privire la locuri, timp şi metode de vânzare sau consum de alcool;
taxarea;
măsuri care să reglementeze subvenţionarea şi taxele aplicabile la producerea de materii prime, la
transformarea, la comercializarea acestira;
concesionarea licenţelor pentru producerea şi comercializarea de alcool;
instituirea monopolului de stat pe diferite componente de producere şi comercializare;
interdicţia totală sau parţială.

Beţia în locuri publice este ilegală în numeroase ţări, ca şi la locul de muncă. În cursul ultimelor decenii,
ţările industrializate au introdus restricţii la conducerea autovehiculelor în stare de ebrietate. Limitele de
alcoolemie fixate de unele ţări europene în materie de conducere de automobile sunt variabile.
Politicile de reglementare care suscită deseori o rezistenţă din partea unor producători de alcool, este
tentant să fie fondate pe strategii care nu întâmpină, în afara sectorului sănătăţii (educaţie, tratament şi
acţiuni voluntare), nici o opoziţie din partea unor grupuri de interes puternice.
În realitate, este foarte greu de a distinge impactul unei măsuri de impactul altor măsuri şi evenimente.
Mulţi cercetători au remarcat că, o măsură izolată, nu poate fi la fel de eficace, ca atunci când ea este
inserată într-o politică globală, care asociază diferite măsuri şi strategii. De exemplu, educaţia pentru
sănătate, care pare a nu avea decât un impact direct limitat asupra consumului de alcool şi asupra
consecinţelor lui, poate, în acelaşi timp, influenţa câştigarea adeziunii în vederea aplicării altor măsuri
de luptă împotriva alcoolismului.
Investiţia în tratamentul alcoolismului nu împiedică să crească numărul persoanelor dependente de el.
Totuşi, politicile de prevenire riscă să piardă toată credibilitatea, dacă se neglijează tratarea persoanelor
alcoolice. Intervenţia colectivităţii pentru a preveni în mod eficace problemele legate de alcool, trebuie
să se sprijine pe alte strategii de prevenire. Această intervenţie este necesară pentru a influenţa evoluţia
atitudinii publicului, referitor la consumul de alcool, consecinţele lui şi politicile aplicate. În acelaşi
timp, rezultatele mai multor proiecte au arătat că intervenţia colectivităţii nu este eficace, dacă nu este
acompaniată şi de alte măsuri preventive.
În numeroase ţări, sunt percepute taxe pe alcool, care ajung în bugetul de stat, de unde o parte se
întoarce prin finanţarea de acţiuni de promovare a sănătăţii. Deci, în mod indirect, producătorii de
alcool, finanţează acţiunile de promovare a sănătăţii (combaterea alcoolismului şi a consecinţelor lui,
tratamentul). În alte state, cum sunt cele nordice, producerea alcoolului este monopol de stat, şi din
venitul adus, se investesc anumite procente în acţiuni pentru promovarea sănătăţii.
Toate ţările industrializate au promulgat, sub o formă sau alta, o legislaţie referitoare la băuturile
alcoolice. Alcoolul nu este un produs compatibil cu alte produse; el rămâne considerat ca un produs
particular.