P. 1
Educatie Pentru Sanatate Si Comunicarea in Educatia Pentru Sanatate

Educatie Pentru Sanatate Si Comunicarea in Educatia Pentru Sanatate

|Views: 18,419|Likes:
Published by brindu_

More info:

Published by: brindu_ on Apr 24, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/04/2015

pdf

text

original

Educaţie pentru sănătate şi comunicarea în educaţia pt sanatate Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia generală

a populaţiei în setul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de sănătate, în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire continuă”, de „educaţie premanentă”, de „perfecţionare” pe un fond pregătit general în sistemul instrucţiei publice a populaţiei. Veriga principală pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pentru a avea rezultate bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, este educaţia pentru sănătate. Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare şi participarea, educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederea realizării şi consolidării sănătăţii. Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat pentru cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la nivelul unei demnităţi financiare echitabile pentru acţiunea de educator în cadrul elementelor Educaţiei Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând parte din obligaţiile instrucţiei naţionale. După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţie de scopul urmărit: ♦ preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru prevenirea îmbolnăvirilor; ♦ constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii; ♦ curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale. Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii. Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un fond material, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar atunci când exprimarea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate practică. Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare, mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o programă analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii practice). Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de comunicare, ca element fundamental. Datorită faptului că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care transmite informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în activităţile de comunicare cei doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie să asculte. El trebuie să accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a avea loc un dialog cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi, ţinând cont, permanent, de comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală. Pot apare bariere în comunicaţie care ţin de deosebirea socio-culturală dintre educator şi receptorul informaţiei, receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă de medic sau educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii.

Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj adecvat auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune logică, numărul acestora/şedinţă să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea lor de către auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate. În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare. Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene. În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o serie de tehnici în educaţia pentru sănătate: ♦ “tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii pentru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii; ♦ “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte nevoile educative într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa grupului; ♦ “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură cu o problemă, iar educatorul grupează ideile comune. În cadrul modernizării mijloacelor de comunicare, Organizaţia Pan-Americană a Sănătăţii a iniţiat şi difuzat în anul 1989 un program de educaţie pentru sănătate prin sateliţi (privind situaţia sanitară în America Latină, mortalitatea infantilă, rolul femeii în serviciile de sănătate, toxicomania, etc.) Tipuri de educaţie pentru sănătate Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală: 1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a individului), necesită efort de predare-învăţare şi educatori;

2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita individului care se
formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate; 3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate conform normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea. Pentru prevenirea acţiunii factorilor de risc asupra sănătăţii populaţiei serviciile medico-sociopsiho-pedagogice trebuie să fie adaptate nevoilor resimţite de diverse categorii de populaţie. Testarea acestor nevoi necesită investigaţii suplimentare pentru decelarea problemelor existente în populaţia considerată sănătoasă, prin metode specifice Sănătăţii Publice ca ştiinţă a protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii. Educaţia pentru sănătate face parte din viaţa culturală a fiecărei ţări, deci organizarea şi propagarea noţiunilor de ocrotire a sănătăţii, a sanogenezei, nu revine exclusiv sectorului sanitar ci, în egală măsură, trebuie să participe şi alte sectoare ca: învăţământul, organizaţii civice, biserica, diverse asociaţii, unităţi productive sau comerciale de stat ori particulare, toate având anumite responsabilităţi în acest sens. Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul: 1. creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul prevenţiei bolilor, al sanogenezei, al protecţiei mediului ; 2. formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea; 3. antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii publice.

Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:

1. al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai timpurii cu atât rezultatele în
starea de sănătate a populaţiei sunt mai bune; 2. al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane specializate are impact mai mare asupra comportamentului sanogenetic; 3. al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a statului. După alţi autori (L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt următoarele: a) principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o componentă a fondului cultural general şi a ştiinţelor medicale; b) principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului medical necesită adaptarea la individ în combaterea stresului bolii; c) principiul de influenţare a individului şi grupului în schimbarea comportamentului spre un cadru sanogen; d) principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de instrucţie legiferat şi stratificat pe etapele instrucţiei generale şi de consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea aducerii informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan mondial, sau în situaţia recrudescenţei unor stări morbide anterioare; e) principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i se adresează; f) principiul de informaţie şi instrucţie teoretică şi de aplicabilitate practică prin demonstraţii; g) caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate. Este important de menţionat că educaţia pentru sănătate este diferită de educaţia sanitară, care vizează igiena personală. ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ Cerinţele educaţiei pentru sănătate sunt: largă accesibilitate; orientare (spre prevenţie) profilactică; participare activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi; caracter optimist; să fie convingătoare; exprimare accesibilă; caracter ştiinţific; tematică adecvată auditoriului.

Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia pentru sănătate sunt următoarele: 1. abordarea medicală – medicul urmăreşte la pacient formarea unor atitudini, comportamente, conforme cu principiile sale pentru sănătate; 2. abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile sau defavorabile sănătăţii, iar cel care primeşte informaţiile este liber să aleagă şi să facă ceea ce doreşte (facilitează adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament); 3. abordarea orientată spre individ (personalizare) – profesionistul (educatorul) explică persoanelor care doresc să ştie şi să ia o a anumită decizie; 4. abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea comportamentului. Direcţiile de orientare ale educaţiei pentru sănătate se referă la: ♦ dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei; ♦ antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi evitarea poluării; ♦ extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitării îmbolnăvirilor profesionale;

♦ încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, cu accent pe bolile sociale (tuberculoza, bolile venerice, HIV/SIDA); ♦ susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor cronice; ♦ intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de prevenire a accidentelor şi instruirea populaţiei în ceea ce priveşte acordarea primului ajutor; ♦ propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a bolnavilor, pentru respectarea indicaţiilor de regim igieno-dietetic în vederea refacerii sănătăţii, redobândirii capacităţii de muncă şi reintegrării sociale; ♦ popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale pentru populaţie; ♦ dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru folosirea factorilor naturali în scopul călirii şi întăririi organismului şi a creşterii duratei medii de viaţă; ♦ dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi colectivă. Abordarea oricărei direcţii din cele de mai sus, impune respectarea unei anumite conduite fără de care atingerea obiectivelor de bază ale educaţiei pentru sănătate rămâne un simplu deziderat. Metodele de educaţie pentru sănătate sunt: 1. Metode de cercetare – scopul cercetării fiind acela de a afla nivelul de educaţie pentru sănătate, înainte şi după o campanie de informare, ca modalitate de control a eficienţei acţiunii. Metodele de cercetare pot fi: a) cantitative - analiza datelor statistice existente; - anchete prin chestionar; b) calitative - metode rapide (R.A.P.); - observaţia (directă sau participativă); - interviul (semistructurat, anamneza, în grup); - conversaţia (individuală, “focus grup”); Anchetele sunt utile şi în alegerea canalelor de comunicaţie care sunt preferate de grupurile ţintă şi care au cea mai mare audienţă.

2. Metode de acţiune – constau în sensibilizarea populaţiei şi penetrarea informaţiei. a) Sensibilizarea – se adresează unor mase largi de populaţie într-un interval scurt de timp şi are ca
scop creşterea receptivităţii populaţiei asupra unor probleme de sănătate. Substratul acţiunii este informativ, fără să se asume responsabilitatea modului în care oamenii se hotărăsc să folosească informaţiile transmise. Sensibilizarea pregăteşte terenul unor acţiuni ulterioare şi se poate realiza prin mai multe modalităţi: postere, filme scurte, conferinţe, sloganuri, etc. Temele abordate sunt probleme de sănătate publică precum: afecţiuni sezoniere (viroze), epidemii, tuberculoza, sifilisul, SIDA, etc. b) Penetrarea informaţiei – continuă sensibilizarea pe un interval de timp mai lung şi se adresează unei populaţii ţintă. În acest caz se are în vedere pe lângă informare, educarea şi consilierea populaţiei sau individului în vederea schimbării stilului de viaţă.

3. Metode de formare de educatori – cursurile de formare de educatori se adresează atât cadrelor medico-sanitare, cât şi altor persoane care vor să desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru sănătate: cadre didactice, sociologi, psihologi, etc.
Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de transmitere a mesajului de la comunicator la receptor. Ele pot fi clasificate astfel: 1. După calea de transmitere: a) mijloace auditive: - convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup cu decizii), lecţia, conferinţa, radioemisiunea.

Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări şi răspunsuri asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se lămurirea unor probleme puţin cunoscute sau neclare. Ea poate fi: ♦ individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având ca loc de desfăşurare cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic sau la solicitarea pacientului; ♦ în cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia dialoghează între ei; grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu aceeaşi afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări la locul de muncă, tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, etc. Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-sanitare. Se foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi folosită şi pentru alte grupuri) şi se desfăşoară după următoarea structură: ♦ recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute); ♦ expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute); ♦ recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute). Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi: ♦ conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi axate pe diverse teme medicale; ♦ cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu abordarea aceleaşi probleme medicale în mai multe etape succesive; ♦ simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi medici; ♦ seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică, la care pot conferenţia şi alţi specialişti (nu numai medici), finalizarea acţiunii făcându-se printr-un program artistic sau alte manifestări culturale. b) mijloace vizuale: ♦ cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul, pliantul, formele beletristice; ♦ cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete, expoziţia. c) mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul. 2. În funcţie de adresabilitate se disting: a) mijloace individuale: sfatul medical; b) mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene sau heterogene); c) mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică, filmul, tipăriturile. 3. După modul de transmitere: a) mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie nemediată (convorbire, conferinţă); b) mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o formă artistică. Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate: ♦ instructajul sanitar la angajare cu scopul de a avertiza persoanele nou angajate asupra eventualelor riscuri de la locul de muncă; cunoştinţele se reîmprospătează cu ocazia instructajelor periodice; ♦ cursurile de sanminim, organizate pe profiluri de activităţi (pentru personalul unităţilor de găzduire publică, piscinelor, băilor publice, unităţilor de înfrumuseţare, unităţilor alimentare etc.) având

ca scop pregătirea cursanţilor pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii lor şi a celor cu care intră în contact sau îi deservesc în decursul acţiunilor pe care le desfăşoară; ♦ cursurile “şcoala mamei”, care se adresează atât viitoarelor mame cât şi tinerelor mame având drept scop acumularea unui bagaj de cunoştinţe privind regimul de viaţă, igiena femeii în perioada gravidităţii şi lăuziei, alimentaţia sugarului şi a copilului mic, baia şi înfăşarea sugarului, tulburările de digestie ale sugarului, afecţiuni ale nou-născutului şi ale copilului mic, importanţa controlului medical atât al gravidei cât şi al copilului sănătos, sau la apariţia primelor semne de boală, importanţa vaccinării etc.; ♦ concursurile cu scopul de informare şi educare a populaţiei prin participarea activă a acesteia; ♦ cursurile diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului diferenţiat şi individualizat (indicaţii privind regimul igieno-dietetic, tratamentul medicamentos, îngrijirea corectă a bolnavului); convorbirile pe teme de dietetică; consultaţia profilactică pe grupuri omogene de bolnavi. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate: identificarea şi caracterizarea consumatorilor; identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor; formularea de scopuri şi obiective strategice teoretice; identificarea resurselor pentru formarea comportamentului favorabil sănătăţii; elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit; acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudini, comportamente; evaluarea rezultatelor procesului - continuă - imediată - de etapă - terminală

Scopuri (pentru ce?) Planificare
Obiect (la ce?)

Conţinut (ce?)

Execuţie Evaluare
Subiect (cine?)

Mijloace (cum?)
Factori determinanţi

Etapele implementării unui program de educaţie pentru sănătate
Pe baza evidenţei activităţii de educaţie pentru sănătate se pot calcula o serie de indici care permit o apreciere mai bună a modului de efectuare cantitativă a educaţiei pentru sănătate cum ar fi: ♦ Indicele acţiunilor de educaţie pentru sănătate:
Numar de actiuni de educatie pentru sanatate ⋅1000 Numar populatie

Indicele absolvirii diferitelor cursuri cu conţinut educativ-sanitar:

N um ar persoane au absolvit form aorganizata ce o de educatie pentrusanatate ⋅ 100 N um ar tota l persoane colectivit respectiva din atea
♦ Indicele comportamentului igienico-sanitar al populaţiei:
Numar persoane cu comportame nt igienico - sanitar corect ⋅100 Numar tota l persoane din colectivit atea respectiva

Indicele utilizării fondurilor destinate educaţiei pentru sănătate:
Suma in lei utilizata pentru educatia pentru sanatate ⋅100 Suma in lei repartizat a pentru educatia pentru sanatate

Răspunderile promotorilor de sănătate: ♦ informaţi, să fie la curent cu noile descoperiri în domeniu; ♦ îndrăzneţi, să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi prejudecăţi;

să să să

fie fie fie

expliciţi, să nu deruteze oamenii folosind un limbaj ambiguu; ♦ să evite stereotipia şi blamarea, mai ales dacă este vorba de o afecţiune transmisibilă; ♦ să-şi concentreze eforturile pentru a schimba comportamentul în grupurile ţintă; ♦ să activeze pe un front larg - promotorii de sănătate trebuie să înţeleagă motivele care-i fac pe oameni să continue să se poarte la fel, dăunând propriei sănătăţi, găsind alternative acceptabile şi apoi furnizând resursele şi sprijinul necesar pentru acceptarea alternativelor.

Comandamentele în structura unei politici a educaţiei pentru sănătate Educaţia pentru sănătate este o componentă a politicii de educaţie generală şi sanitară şi a politicii de sănătate. Ea trebuie să fie integrată instrucţiei generale cu utilizarea tuturor metodelor şi mijloacelor de educaţie ale acesteia. Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptul modern de necesitate a educaţiei permanente. Formele şi mijloacele utilizate în prezent ca educaţie generală de sănătate, cât şi cele folosite pentru anumite secvenţe ale statusului temporar pentru unele grupe de risc (căsătorie, graviditate, maternitate, pentru unele afecţiuni dominante, pentru vârsta a treia, etc.) sunt de asemenea componente ale educaţiei generale, încadrându-se, aşa cum se desfăşoară, într-un regim de specializare, dar necesită a fi organizate pe un fond de cunoştinţe asimilate în sistemul instrucţiei generale de cultură. Mesajul educativ general trebuie bine conceptualizat şi executat (nu numai de către profesioniştii sănătăţii) pentru deprinderea obiceiurilor sanogene şi trebuie neapărat grefat pe un material demonstrativ existent. Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptele de echitate pentru toate grupele de populaţie şi accentul trebuie pus pe grupurile periferice, condiţie realizabilă numai prin cuprinderea ei în sistemul instrucţiei generale naţionale, făcând parte din politica generală, globală, de dezvoltare. Baza unei educaţii pentru sănătate trebuie înţeleasă de către voinţa politică în sensul că nu este în primul rând o sarcină a profesioniştilor din sănătate, şi că ea este reprezentată de sistemul de educaţie generală şi permanentă, adresându-se formării generale pentru viaţă a copilului, adolescentului, adultului şi vârstnicului. Profesioniştii sănătăţii trebuie să fie consideraţi participanţi de profil ai

societăţii în elaborarea conţinutului special al instrucţiei generale şi mentori ai „specializării” populaţiei deja formate prin sistemul naţional de educaţie. În prezent este momentul evoluţiei societăţii prin schimbarea tradiţionalismului reprezentat de „acţiunile şi activităţile” de educaţie sanitară cu un sistem de educaţie pentru sănătate, parte integrantă a educaţiei generale naţionale. Organizarea activităţii de educaţie pentru sănătate Forul cel mai înalt care coordonează, organizează, supraveghează şi îndrumă activitatea de promovare a sănătăţii este Ministerul Sănătăţii. Pentru o mai bună desfăşurare a activităţii de promovarea sănătăţii în cadrul Institutului de Sănătate Publică din Bucureşti a luat fiinţă „Centrul Naţional pentru Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate” care are următoarele atribuţii: ♦ transmiterea de informaţii către populaţie în ceea ce priveşte prevenirea bolilor şi promovarea sănătăţii; ♦ sprijinirea activităţii Laboratoarelor Judeţene de Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate; ♦ dezvoltarea de programe de formare pentru cadrele medicale şi alţi specialişti din domeniul promovării sănătăţi şi educaţiei pentru sănătate; ♦ îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în cadrul componentei de promovare a sănătăţii din proiectul Băncii Mondiale. La nivelul fiecărui judeţ, în cadrul Inspectoratului de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă funcţionează câte un Laborator de Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate, care are ca obiectiv prioritar promovarea sănătăţii în judeţul respectiv. Aceste laboratoare au responsabilitatea coordonării activităţii de educaţie pentru sănătate, folosind metode şi mijloace specifice educaţiei. Ele sunt într-un contact permanent cu persoanele care şi-au asumat responsabilitatea desfăşurării activităţii de educaţie pentru sănătate la diverse nivele, cu mass-media şi direct cu populaţia căreia îi este adresată şi destinată această activitate. De asemenea acestor laboratoare le revine responsabilitatea de a forma şi instrui educatori care vor desfăşura o activitate de educaţie pentru sănătate în rândul populaţiei. 1. ♦ instructaj ul reprezintă un proces de stârnire a interesului, vizând clarificarea propriilor cunoştinţe şi norme (ale participanţilor) privitoare la tema abordată; ♦ pe timpul instructajului are loc reflecţia asupra stilului de predare propriu fiecăruia dintre participanţi; ♦ instructaj ul caută să-l ajute pe participant să ajungă la formularea unor convingeri hotărâtoare, să-şi ridice nivelul cunoştinţelor; ♦ de asemenea trebuie să-l ajute pe participant să poată transmite mai departe şi să aplice în practică ceea ce a învăţat şi experimentat în timpul cursului. 2. ♦ ♦ 3. Durata cursului şi caracterul: cursuri de câteva zile sau câteva săptămâni; cursuri cu caracter deschis sau închis. Elemente de metodologie: Tehnici utilizate: Formarea de educatori Elemente ale unui program de instruire:

♦ stabilirea unor reguli ce vor fi respectate în timpul cursului (timp de lucru, fumat, etc.); ♦ discuţia în grup; ♦ lucrul pe subgrupe; ♦ brainstorming-ul; ♦ studiul de caz: jocul de rol, clarificarea valorilor; ♦ evaluarea cursului. 4. ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ Profilul instructorilor la sfârşitul cursului: să aibă aptitudini de predare şi un bagaj de cunoştinţe în domeniu; să fie flexibil în variantele de predare; să fie capabili de comunicare; să aibă o atitudine pozitivă faţă de tema respectivă; să fie în stare să-i reorienteze pe alţii; să fie în stare să primească şi să transmită feed-back; să fie capabili să lucreze împreună cu alţi instructori.

Pregătirea şi prezentarea unei sesiuni de predare 1. Planificarea subiectelor va include: a) scopul cursului – să fie menţionat corect; b) grupul ţintă; c) organizarea cursului: numărul sesiunilor, durata sesiunilor, metode de expunere, aşteptările participanţilor la curs; d) conţinutul cursului – trebuie definite obiectivele specifice pentru fiecare sesiune. 2. ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ 3. ♦ ♦ ♦ ♦ Strategiile de predare eficientă vor include: scopul şi obiectivele clare ale sesiunii de predare; planificare şi pregătire; structurarea sesiunii de predare ritm alert; respectarea orarului impus; organizarea sălii; coordonarea eficientă a activităţilor; atmosferă relaxată dar în acelaşi timp ordonată şi coerentă; instructorul să fie conştient de nivelul de înţelegere al grupului şi de nevoile individuale; expuneri şi explicaţii clare; implicarea permanentă şi activă a participanţilor la desfăşurarea sesiunii. Aptitudinile de predare vor include: claritatea prezentării; urmărirea şi supravegherea indirectă a predării; predarea directă; folosirea vocii (intonaţie, tonalitate, etc.); strategia întrebărilor; oportunitatea rapoartelor, a rezultatelor, etc.; stăpânirea subiectului tratat; aşteptarea oportună. Planificarea unei lecţii tactice: Obiectivul central – ce urmează să înveţe cursanţii? Introducere

♦ ♦ ♦ 4. a) b)

♦ evidenţier ea scopului principal al lecţiei ♦ recapitula rea lecţiei anterioare, dacă este cazul c) Faza I – prezentarea conţinutului iniţial, în care de obicei profesorul vorbeşte şi cursanţii ascultă d) Faza II – schimbarea activităţii ♦ lucrul pe grupe ♦ exerciţii individuale ♦ exerciţii cu mai multe variante ♦ rezolvarea problemelor, etc. e) Faza III – răspunsul cursanţilor la faza a II-a şi întrebări, dacă este cazul. f) Faza IV – concluzii: ♦ clarificări ♦ sesiuni viitoare (anunţare, programare) Educaţia pentru sănătate în învăţământul primar Includerea în sistemul de învăţământ de toate gradele şi profilele a unor noţiuni de igienă şi sanogeneză corespunzătoare vârstei, trebuie să constituie o preocupare majoră a tuturor factorilor responsabili. Activitatea de educaţie pentru sănătate în învăţământul primar cuprinde două aspecte: a) activitatea de educaţie pentru sănătate din cadrul procesului de învăţământ – care interesează în primul rând corpul didactic; b) educaţia pentru sănătate în afara procesului de învăţământ, interesând deopotrivă corpul didactic şi cadrele medico-sanitare care trebuie să colaboreze pentru realizarea acestui obiectiv. Obiectivele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar pot fi sintetizate astfel: I. Obiective directe: 1. dezvoltarea componentelor comportamentului igienic realizate la vârsta preşcolară; 2. formarea unor componente ale comportamentului igienic, sanogenetic, corespunzătoare vârstei şi sarcinilor şcolare; 3. dobândirea unor noţiuni şi elemente ale motivaţiei ştiinţifice necesare conştientizării acţiunilor. II. Obiective indirecte: 1. promovarea sănătăţii; 2. îmbunătăţirea indicatorilor stării de sănătate; 3. creşterea randamentului şcolar. Conţinutul activităţii Pentru realizarea obiectivelor trebuie desfăşurate o serie de acţiuni după o tematică structurată astfel: 1. Igiena individuală, care se va referi la noţiuni ce privesc: ♦ corporală: dinţi, păr, unghii, organe genitale, tegumente; ♦ vestimentară: îmbrăcăminte, încălţăminte; ♦ organismului prin: factori naturali (aer, apă, soare), educaţie fizică şi sport, joc în aer liber. 2. Regimul igienic de viaţă ce poate fi igiena igiena călirea

a) Bugetul de timp: activităţi şcolare (igiena în clasă şi în recreaţie, pregătirea lecţiilor acasă-tehnică, durată, poziţie corectă a corpului); activităţi de întreţinere (igiena personală, respectarea orarului şcolar şi a „orarului” activităţilor zilnice, alimentaţia raţională); activităţi de refacere (odihna activă ce cuprinde activităţi extraşcolare deconectante, recreative, reconfortante, distractive, odihna pasivă – prin somn). b) Igiena alimentaţiei – cu respectarea orarului de masă (inclusiv pacheţelul cu gustare ), servirea igienică a gustării şi a mesei, păstrarea igienică a alimentelor, evitarea consumului de dulciuri între mese. 3. Igiena în colectivitate a) în familie: igiena şi înfrumuseţarea mediului familial; relaţiile de microgrup (atitudine reciprocă între membrii familiei); participarea la activităţi utile; accidente posibile în mediul casnic – prevenirea şi primul ajutor; b) în internate, semiinternate, tabere şi excursii: atitudine ecologistă; relaţii de microgrup; accidente – prevenire şi primul ajutor; c) pe stradă: igiena străzii şi comportament ecologist; accidentul rutier – prevenirea şi primul ajutor; d) în societate: comportare civilizată; noţiuni elementare de microbiologie, epidemiologie şi profilaxie; boli transmisibile, intoxicaţii. 4. a) b) c) Elemente de educaţie sexuală atitudinea civilizată faţă de sexul opus; prevenirea izolării, însingurării şi crearea unui climat de comunicativitate; un regim de viaţă igienic.

5. Probleme privind sănătatea mintală a) formarea şi respectarea bioritmului; b) adoptarea unor conduite de viaţă pentru crearea unui climat tonic, deconectant, reconfortant în familie, internate, semiinternate, tabere; c) evitarea suprasolicitării fizice şi psihice. Mijloacele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar sunt: 1. În procesul de învăţământ a) la clasa I-a – în contextul predării limbii române, cunoaşterea mediului exterior; educaţiei fizice, lucrărilor practice; b) la clasele II-IV – în contextul predării limbii române, cunoştinţe despre natură, geografie, educaţie fizică, lucrări practice. 2. În afara procesului de învăţământ a) În şcoală: ♦ minute de control igienic”; ♦ i sanitare şcolare; ♦ individuale şi colective; ♦ de filme, diapozitive, diafilme, expoziţii tematice;

„cinci formaţiun convorbiri vizionări lecturi cu

conţinut educativ-sanitar;

♦ ţii practice de formare a deprinderilor igienice; ♦ organizată de emisiuni educativ-sanitare; ♦ ea de concursuri pe teme de cultură sanitară, sportive, cultural artistice. b) Activităţi extraşcolare: ♦ palatelor copiilor; ♦ ♦ tabere; ♦ de spectacole şi emisiuni televizate educativ-sanitare. Educaţia pentru sănătate în învăţământul gimnazial Obiective Formarea unui comportament igienic conştient prin:

demonstra audierea organizar în cadrul vizite; excursii şi vizionări

1. ♦ consolidar ea cunoştinţelor, deprinderilor şi obişnuinţelor dobândite în ciclul primar; ♦ dezvoltare a cunoştinţelor asimilate anterior şi dobândirea de noi cunoştinţe, formarea de noi deprinderi şi obişnuinţe corespunzătoare vârstei; ♦ formarea unor componente ale comportamentului sanogenetic menite să concure atât la promovarea propriei sănătăţi cât şi a colectivităţii. 2. acute. 3. Instruirea teoretică şi practică în probleme de prim ajutor în caz de accidente şi îmbolnăviri Formarea spiritului de întrajutorare umană. Tematica cuprinde: Igiena individuală:

1. ♦ anatomie şi fiziologie; ♦ a igienei corporale, vestimentare în prevenirea bolilor contagioase; ♦ a raţională; ♦ nocivă a alcoolului şi tutunului asupra sănătăţii şi a randamentului la învăţătură; ♦ a practicării sportului, călirea organismului prin factorii naturali; ♦ igienă şi protecţia muncii. 2. Regimul igienic de viaţă: ♦ raţional de învăţătură la domiciliu; ♦ activă şi pasivă; ♦ extraşcolare deconectante, recreative, distractive;

noţiuni de importanţ alimentaţi influenţa importanţ noţiuni de

regimul odihna activităţi

♦ suprasolicitării fizice şi psihice. 3. Igiena în colectivitate: ♦ privind bolile contagioase (lanţul epidemiologic) şi profilaxia lor; ♦ de igienă şi sanitaţie în mediul rural; ♦ internate, semiinternate şi tabere;

evitarea

noţiuni probleme igiena din cultivarea formarea

unei atitudini ecologiste; ♦ şi consolidarea spiritului de întrajutorare şi solidaritate umană. 4. Educaţia sexuală ♦ le fiziologice specifice acestei vârste; ♦ deschisă faţă de sexualitate, formarea unor opinii corecte fundamentate ştiinţific; ♦ igienă sexuală; ♦ elementare privind bolile cu cale de transmitere sexuală. Educaţia pentru sănătate în învăţământul liceal Obiectivele sunt: Perfecţionarea comportamentului igienic conştient prin:

modificări atitudine noţiuni de noţiuni

1. ♦ înţelegere a ştiinţifică a fenomenelor legate de sănătate şi boală, prin transmiterea organizată şi sistematică a cunoştinţelor igienice; ♦ cultivarea unei concepţii ştiinţifice şi a unei orientări profilactice, în scopul prevenirii îmbolnăvirilor; ♦ formarea unor deprinderi igienice noi şi consolidarea celor dobândite; ♦ informare a ştiinţifică, formarea unei concepţii corecte şi a unui comportament civilizat cu privire la relaţiile sexuale şi viaţa de familie; ♦ aprofunda rea cunoştinţelor de acordare a primului ajutor în caz de accidente. 2. Dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor de igiena muncii şi de profilaxie a îmbolnăvirilor profesionale. Tematica cuprinde: 1. Igiena personală privind: vestimentaţia, încălţămintea, igiena corporală (tegumente, păr, unghii, dantură), alimentaţie raţională, nocivitatea alcoolului, tutunului şi a celorlalte droguri, importanţa factorilor naturali în călirea organismului. 2. Regimul igienic de viaţă ♦ organizar ea şi îmbinarea armonioasă între pregătirea lecţiilor la domiciliu, odihna activă şi cea pasivă;

♦ ea de activităţi extraşcolare deconectante, distractive. 3. Igiena în colectivitate ♦ privind bolile contagioase şi prevenire lor; ♦ internate, semiinternate şi tabere; ♦ autoajutor şi prim ajutor în caz de accidente; ♦ ea unei atitudini civilizate, igienice, privind viaţa în colectivitate; ♦ ea unei gândiri ecologiste; ♦ ea spiritului de întrajutorare umană. 4. Educaţia sexuală ♦ rea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a aparatului de reproducere; ♦ ările psiho-fiziologice specifice acestei vârste şi igiena sexuală; ♦ sexuale: fecundaţia, sarcina, naşterea şi avortul; ♦ transmitere sexuală, prevenirea lor; ♦ planificare familială.

desfăşurar

noţiuni igiena în măsuri de promovar promovar consolidar

aprofunda transform relaţiile bolile cu noţiuni de

Educaţia pentru sănătate a tineretului şi studenţilor Odată cu depăşirea vârstei şcolare, educaţia pentru sănătate nu-şi reduce sfera de acţiune. La această vârstă intervin multipli factori educaţionali care concură la formarea personalităţii tânărului, la conştientizarea importanţei sănătăţii proprii şi a colectivităţii şi la promovarea acesteia. Principalele obiective şi elemente de conţinut ale educaţiei pentru sănătate a tinerilor în general şi a studenţilor în special sunt: ♦ formarea unei concepţii ştiinţifice despre sănătate şi boală care să fundamenteze atitudini şi comportamente igienice, sanogenetice; ♦ formarea convingerii că selectarea adecvată a normelor de viaţă igienică şi aplicarea lor contribuie la conturarea personalităţii; ♦ promovarea culturii sanitare ca o componentă a culturii generale; ♦ consolidarea comportamentului privind igiena muncii şi vieţii în colectivitate, profilaxia îmbolnăvirilor profesionale; ♦ pregătirea studenţilor, în special în universităţile de medicină şi farmacie, în domeniul metodologiei educaţiei pentru sănătate şi promovării sănătăţii. În afara de aceste obiective de interes general, în programele educativ-sanitare pentru studenţi se cer a fi integrate şi alte obiective de interes particular cum ar fi: ♦ cunoaşterea legilor bioritmului uman, necesitatea respectării lui în cadrul activităţilor fizicopsihice cotidiene sau pe termen lung; ♦ pregătirea continuă şi sistematică pentru a preveni munca în salturi şi stresul; ♦ elaborarea unor metode personale de asimilare a informaţiei şi interpretare a acesteia; ♦ crearea unui climat relaţional pozitiv în familie, cămin, loc de muncă sau învăţătură; ♦ consolidarea deprinderilor şi obişnuinţelor de igienă personală;

♦ asimilarea noţiunilor privind etiologia, epidemiologia şi profilaxia bolilor transmisibile, a bolilor cronice degenerative; ♦ alimentaţia raţională – care presupune respectarea numărului, ritmicităţii meselor precum şi calitatea acestora (principii alimentare, calorii, etc.) ♦ odihna activă, cu utilizarea eficientă a timpului liber, pentru a se obţine o recuperare fizică şi psihică integrală; ♦ formarea unei atitudini pozitive faţă de ceilalţi membrii ai colectivităţii (sociabilitate, solicitudine, spirit de echipă, colegialitate); ♦ formarea unei conduite corecte în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, relaţiile dintre sexe; ♦ realizarea unei atitudini conştiente, responsabile, în ceea ce priveşte promovarea sănătăţii proprii şi a colectivităţii. Alegerea mijloacelor pentru realizarea acestui deziderat trebuie să ţină cont de particularităţile psiho-sociale şi de vârstă ale acestei categorii de populaţie, pentru că tinerii au o altă optică asupra vieţii decât elevul ascultător şi disciplinat. Tineretul în general este receptiv la mesajele educaţionale, când acestea prezintă un grad crescut de noutate sau coincid cu sfera intereselor şi preocupărilor sale. De asemenea alegerea locului, zilei şi chiar a orei de desfăşurare a acţiunii are o deosebită importanţă în recepţionarea maximă a mesajului şi a informaţiei. Numeroşi autori subliniază faptul că tinerilor trebuie să li se vorbească de la egal la egal, ca unor adulţi. Culpabilizarea, blamul, înfricoşarea populaţiei faţă de unele obiceiuri nocive (alcool, fumat, droguri) nu este cea mai bună şi eficientă metodă. Explicarea urmărilor şi prezentarea unor exemple concrete, discuţiile libere şi fără prejudecăţi, lăsând la latitudinea tinerilor să ia deciziile, sunt mult mai eficiente decât oferirea unor tipare, modele sau soluţii standard. O problematică deosebit de importantă ce trebuie abordată în rândul tinerilor sunt bolile cu transmitere sexuală, în special HIV/SIDA. Tinerii trebuie învăţaţi nu numai speriaţi în legătură cu modul de transmitere, de manifestare a acestor afecţiuni, şi nu în ultimul rând cum se pot proteja. În această activitate se poate folosi întreaga gamă de mijloace specifice educaţiei pentru sănătate, fie singure, fie combinate. Ele trebuie alese în funcţie de tema abordată, de numărul participanţilor, de durată, etc. Educaţia pentru sănătate în instituţiile de învăţământ superior: În cadrul procesului de învăţământ, personalul didactic dispune de un spaţiu mai mare sau mai mic pentru introducerea elementelor specifice educaţiei pentru sănătate, în cadrul disciplinelor de învăţământ: 1. În universităţile de medicină şi farmacie: ♦ Sănătate publică ♦ Igienă ♦ Puericultură ♦ Obstetrică şi ginecologie ♦ Medicină internă, medicină de familie ♦ Boli infecţioase ♦ Dermato-venerologie ♦ Psihiatrie, ş.a. ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ 2. La facultăţile care pregătesc cadre didactice: Pedagogie Psihologie Metodica predării Practica pedagogică Educaţia fizică 3. La facultăţile cu profil tehnic, economic, agronomic, ecologist:

♦ obiectele de studiu, care prin specificul lor se pretează la introducerea unor noţiuni de igienă şi sanogeneză; ♦ lucrările practice – în care se pot aborda noţiuni de igiena muncii sau elemente privind prevenirea îmbolnăvirilor profesionale, acordarea primului ajutor. În afara procesului de învăţământ: Educaţia pentru sănătate în rândul tinerilor se poate face şi în cadrul: organizaţiilor de tineret; diverselor acţiuni organizate în cămine, cluburi, tabere, discoteci; spitalelor studenţeşti, policlinici, puncte sanitare; întreprinderilor.

♦ ♦ ♦

Educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii presupune permanenţa preocupărilor, caracterul convergent al demersurilor tuturor factorilor implicaţi, utilizarea mijloacelor stimulative, demonstrative, argumentul logic, care decurge din prezentarea faptelor din viaţa cotidiană – toate împreună reprezentând mijloace cu ajutorul cărora educaţia pentru sănătate se pune în serviciul „Sănătăţii pentru toţi”. Educaţia pentru sănătate în domeniul stomatologic Problema asistenţei stomatologice se prezintă astăzi sub forme noi, fapt ce nu exclude activitatea profilactică în acest domeniu. Dimpotrivă, necesitatea profilaxiei, susţinută printr-o activitate de educaţie pentru sănătate, este justificată de: ♦ frecvenţa mare a bolilor sistemului dentomaxilar; ♦ instalarea foarte precoce, încă din primii ani de viaţă, a principalelor boli specifice sistemului dentomaxilar, care determină necesitatea unei îngrijiri continue, de-a lungul vieţii; ♦ gradul mare de cuprindere progresivă a majorităţii dinţilor de către carie şi parodontopatie; ♦ efectele importante ale acestor boli asupra dezvoltării şi sănătăţii generale somatice şi psihice a individului; ♦ necunoaşterea sau cunoaşterea într-o mică măsură a acestor afecţiuni şi a precarităţii terapiei lor, de către marea masă a populaţiei; ♦ costul ridicat al îngrijirilor curative; ♦ relativitatea rezultatelor tratamentelor efectuate sporadic, nesistematic sau doar în caz de urgenţă. Obiectivele sunt: ♦ cunoaşterea de către populaţie a principalelor afecţiuni buco-dentare şi a importanţei acestora pentru sănătatea generală; ♦ cunoaşterea cauzelor cariei dentare, parodontopatiilor şi a anomaliilor dentomaxilare, a modalităţilor de prevenire a acestora; ♦ necesitatea îngrijirii sistematice a danturii încă din copilărie; ♦ larga popularizare a faptului că bolile sistemului dentomaxilar sunt caracteristice evoluţiei vieţii, că limitarea lor, mai ales a consecinţelor, se poate obţine doar prin cunoaşterea şi aplicarea unor reguli de igienă buco-dentară, de alimentaţie şi viaţă. Mijloacele de educaţie stomatologică Mijloacele şi modalităţile utilizate în educaţia pentru sănătate privind sănătatea buco-dentară sunt diverse şi specifice prin conţinut. În această activitate, trebuie să se ţină seama, pe de o parte de multitudinea informaţiilor, iar pe de altă parte de particularităţile grupului ţintă căruia îi sunt adresate. În acest sens, munca de educaţie pentru sănătate prezintă câteva aspecte particulare: 1. asistenţa la solicitare, care poate fi şi primul contact al bolnavului cu cabinetul şi cu personalul medical stomatologic; trebuie explicat corect, pe înţelesul pacientului, de ce afecţiune suferă, ce tratament se impune, măsurile de igienă pe care trebuie să le respecte pentru a preveni o recidivă, o

complicaţie sau apariţia unei alte afecţiuni; prezentarea trebuie făcută de aşa manieră, chiar folosind mijloace vizuale (planşe, afişe, pliante), încât bolnavul să conştientizeze importanţa cabinetului stomatologic şi să dispară acea imagine de „cameră de tortură”, pe care o au multe persoane; 2. asistenţa activă de specialitate, care este o formă superioară de asistenţă, se desfăşoară pe baza unor programe cu obiective predominant profilactice; astfel, sunt cunoscute acţiunile de dispensarizare stomatologică organizate în colectivităţile de copii şi tineret sau în întreprinderile cu noxe profesionale; prin natura ei, asistenţa activă este o formă de educaţie pentru sănătate. a) Asistenţa activă de dispensarizare stomatologică a preşcolarilor şi şcolarilor. De o deosebită importanţă este aplicarea unei asistenţe active stomatologice de la cele mai fragede vârste. Aceasta coroborată cu munca de educaţie pentru sănătate a educatorilor, învăţătorilor şi a cadrelor medicale de la cabinetul de pediatrie poate induce formarea unor deprinderi igienice corecte ale copiilor, cu implicaţii asupra dezvoltării lor armonioase şi sănătoase. La această vârstă au o mare eficienţă filmele tematice, demonstraţiile practice, concursurile tematice cu premii, la care se pot adăuga prezentări de planşe, afişe, fluturaşi,etc. b) Asistenţa activă în colectivităţile de adulţi Aceasta se referă la întreprinderi, mai ales acolo unde există locuri de muncă cu noxe profesionale, ce pot favoriza sau determina apariţia afecţiunilor buco-dentare. Printr-o colaborare între cadrele de la cabinetul de întreprindere, de la cabinetul stomatologic şi specialiştii de medicina muncii, trebuie să se difuzeze toate informaţiile în legătură cu noxele care există la locul de muncă, cu influenţa lor asupra sănătăţii buco-dentare şi cu modalităţile de evitare a îmbolnăvirilor. Angajaţii trebuie să recunoască primele simptome ale acestor afecţiuni şi să conştientizeze importanţa tratării lor precoce. Fiind vorba de adulţi, mijloacele de sensibilizare şi propagandă vizuală pot avea o contribuţie substanţială la culturalizarea sanitară a acestora. De asemenea pot fi utilizate convorbirile individuale sau în grup, lecţiile, conferinţele, filmele tematice, sau cel mai bine combinarea mai multor metode. În cadrul asistenţei medicale generale şi de alte specialităţi Importanţa patologiei buco-dentare pentru sănătate este cunoscută de întreg personalul sanitar, indiferent de specialitate sau grad. De aceea medicii, dar şi cadrele medii, indiferent că sunt la cabinetul medicului de familie, centru de diagnostic şi tratament, ambulator de specialitate, spital sau cabinet particular, trebuie să acorde în cadrul consultaţiei o atenţie deosebită cavităţii bucale a pacientului. Trebuie să se intereseze dacă pacienţii se îngrijesc de sănătatea aparatului dentomaxilar, dacă o fac corect, sistematic, şi să le ofere toate informaţiile în legătură cu această îngrijire. În cazul în care consideră că este necesar, vor îndruma pacienţii spre cabinetele stomatologice. Dintre sfaturi nu trebuie omise cele legate de o alimentaţie igienico-dietetică raţională. Se pot folosi mijloace vizuale sau audio-vizuale. Se pot ţine conferinţe cu participarea unor personalităţi de specialităţi diferite, precedate de filme tematice şi urmate de răspunsuri la eventualele întrebări pe tema respectivă. Prin aceste acţiuni de culturalizare stomatologică, populaţia trebuie să devină conştientă că este apărătorul propriei sănătăţi, că poate singură, cu mijloacele pe care le are la îndemână (periuţa dentară, pasta, alimentaţia igieno-dietetică, etc.) să-şi promoveze propria sănătate dentomaxilară şi generală. Canale de comunicaţie, reţele de instituţii, activităţi în elaborarea strategiilor Canalele de comunicaţie, reţelele de instituţii şi programele de activităţi constituie elemente ale unei strategii concepute pentru influenţarea şi antrenarea grupurilor ţintă. Canale de comunicaţie şi reţele de instituţii Metodele de lucru şi sursele de comunicaţii nu se bucură de aceeaşi receptivitate din partea grupurilor ţintă. Oamenii, în general dovedesc o anumită înclinaţie pentru reţelele de instituţii care intră în interesul lor, cum sunt unităţile de învăţământ, organizaţiile religioase, cluburile sportive sau

discotecile şi preferă sursele informaţionale cu care sunt obişnuiţi, cum sunt posturile de radio, ziarele, sau în problemele de sănătate, medicul de familie. Pentru a le putea folosi în scopul care ne interesează, trebuie întâi să încercăm să identificăm preferinţele de acest fel ale grupurilor ţintă. Strategiile unui plan includ şi această operaţie de identificare a canalelor şi instituţiilor preferate şi modul în care pot fi combinate, pentru a fi cât mai eficiente. Datele privind canalele de informaţie şi instituţiile de interes, trebuie să cuprindă şi detalii referitoare la amplasarea influenţei lor asupra unor grupuri. Unele instituţii pot furniza informaţiile privind aceste grupuri. Datele despre orele de audienţă şi vizionare maximă pot fi oferite de către: posturile de radio şi televiziune, redacţiile de ziare, instituţiile specializate în efecturea de sondaje. Uneori se instalează o impresie generală asupra unor succese sau slăbiciuni specifice unor canale de comunicaţie, însă generalizarea succeselor unui canal de comunicaţie poate fi adesea derutantă. De aceea, trebuie făcută o apeciere atentă a canalelor de comunicaţie, în comparaţie cu alţi factori de influenţă caracteristici culturii locale sau regionale specifice. Cei mai mulţi lucrători din domeniul promovării sănătăţii preferă astfel, folosirea mai multor canale de informaţie, care sunt mult mai eficiente decât unul singur. Canale interpersonale Acestea depind de interacţiunea dintre două sau mai multe persoane, în procesul de transmitere a mesajelor. Canalele interpersonale includ: contactul de la persoană la persoană, dintre lucrătorii din sfera socialului şi sănătăţii, dintre profesori, conferenţiari, formatori, conducători de grup, consilieri şi alte surse care oferă informaţii în cadrul şedinţelor de antrenament, al discuţiilor de grup, cursurilor sau vizitelor la domiciliu, şi receptorii mesajului. ♦ ♦ ♦ ♦ Canalele interpersonale: facilitează discutarea unor probleme pe care oamenii le consideră mai delicate sau personale; oferă informaţii care presupun interacţiunea cu o persoană, ca sursă de informaţie demnă de încredere; ajută oamenii în adoptarea unor practici noi; contribuie la crearea unor grupuri omogene şi la obţinerea sprijinului comunitar, pentru idei şi conduite noi.

Prin intermediul acestor relaţii interpersonale, se pot promova metode noi în educaţia pentru sănătate. Astfel, educatorii de sănătate cu o pregătire specială, pot organiza dezbateri libere în clinicile de dermato-venerologie, privind bolile cu transmitere sexuală. O parte din participanţi, care manifestă un interes mai mare şi sunt cunoscuţi ca făcând parte din grupuri cu risc crescut (prostituate, homosexuali, chiar dacă la noi nu au un statut legal), pot fi recrutaţi şi instruiţi ca educatori pentru difuzarea cunoştinţelor despre bolile cu transmitere sexuală şi prevenirea lor, în grupul din care fac parte. Mass-media Cuprinde: radioul, televiziunea, ziarele, revistele şi filmele. Rolurile mass-mediei, ca şi canal de informaţie sunt reprezentate de: ♦ reuşeşte să transmită rapid informaţii noi, repetate şi pentru o bună parte din ansamblul populaţiei; ♦ contribuie la legitimarea dezbaterii problemelor de interes public şi creează sprijinul necesar desfăşurării unor programe şi activităţi; ♦ consolidează cunoştinţele şi conduitele nou însuşite. Mijloace informative de format mic Mijloacele informative de format mic (pliante, fluturaşi, afişe, casete video, benzi sonore, expoziţii, machete şi articole cu inscripţii: tricouri, fulare, sacoşe, cutii de chibrite) urmăresc următoarele obiective: ♦ informează şi reiterează unele teme legate de scopul urmărit; ♦ oferă informaţii mai amănunţite decât mass-media sau scurtele contacte interpersonale;

♦ sprijină activităţile întreprinse, prin informaţii asupra orei, locului, numerelor de telefon etc. Reţele de instituţii Acestea includ ministerele: sănătăţii, învăţământului, protecţiei sociale, telecomunicaţiilor, apărării naţionale etc. şi subunităţile lor (spitalele, şcolile, armata, poliţia, organizaţiile religioase, societăţile voluntare, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele, cercurile financiare şi industriale, asociaţiile profesionale şi grupurile comunitare: cluburi feminine şi de tineret).


♦ ♦ ♦

Activităţile de promovare a sănătăţii vor include: utilizarea canalelor diferitelor reţele de comunicaţii deja existente pentru difuzarea mesajelor, privind prevenirea sau combaterea; obţinerea accesului la grupurile ţintă, deja incluse în reţelele instituţionale şi în structurile, serviciile şi programele acestora; folosirea experienţei personalului şi a voluntarilor din reţele; integrarea mesajelor în activităţile de informare, educare şi servicii ale reţelelor cooperante, potenţând astfel efectele iniţiativelor de promovare a sănătăţii.

O parte din aceste instituţii, ca armata sau marile întreprinderi, au posibilitatea să finanţeze şi să aplice elementele esenţiale din planul de promovare a sănătăţii, în cadrul propriilor lor instituţii, incluzând manifestări de genul: „Ziua Mondială fără Tutun”, consacrată combaterii fumatului sau alte manifestări consacrate combaterii transmiterii HIV/SIDA; înfiinţarea unui grup permanent de instruire şi iniţiere a unor programe de consiliere individuală. Un rol hotărâtor în susţinerea activităţilor de instruire, educare şi comunicare îl au sistemele de acordare a serviciilor care răspund de punerea la dispoziţie a articolelor şi serviciilor ce sunt promovate prin programe. Oamenii nu vor adopta un produs nou, oricât de bine ar fi susţinut prin mass-media, dacă nu şi-l pot permite sau nu există pe piaţă, şi nu vor accepta un serviciu care nu are credibilitate, dacă nu le este oferit de o manieră competentă şi eficace. Antrenarea grupurilor ţintă Pentru stabilirea unei comunicări eficiente care să ducă la o interacţiune productivă, se impune implicarea populaţiei în planificarea, proiectarea şi aplicarea programelor. Populaţia vizată poate fi imediat antrenată în planificarea şi aplicarea acţiunilor locale de promovare a sănătăţii, pentru sine şi pentru alţii, şi poate fi încurajată să aibă diferite iniţiative, astfel încât, proiectele la care participă să îi aparţină cu adevărat şi să capete în acest fel, maximum de eficienţă. Acţiunile principale pentru obţinerea colaborării populaţiei includ: ♦ vizite şi consiliere a indivizilor: acasă şi la locul de muncă, în centre de sănătate, grupuri întâmplătoare; ♦ întâlniri, discuţii (în grup); ♦ orientare/pregătire (prin seminarii, cursuri, ateliere); ♦ manifestări publice/culturale (teatre, spectacole muzicale, sărbători tradiţionale, festivaluri, aniversări, spectacole sportive, concursuri); ♦ programe de autoajutorare (acţiuni locale de grup, cu participarea în activităţi de planificare, aplicare şi evaluare). Conlucrarea activităţilor de comunicare cu reţelele instituţionale Pentru sporirea eficienţei, fiecare canal de comunicaţie presupune diferite abilităţi, contacte cu instituţii, iniţiative luate în scopul producerii de materiale şi a realizării unor condiţii favorabile. Eficienţa activităţii unui singur canal de comunicaţie sau a unei reţele instituţionale este sporită prin coordonarea cu toate celelalte unităţi strategice. Prin urmare, se impune planificarea şi implementarea unei strategii globale. Pentru selecţionarea canalelor de comunicaţie şi a activităţilor reţelelor instituţionale şi pentru realizarea interacţiunii lor, este necesară cunoaşterea datelor privind preferinţele grupurilor de populaţie. Informaţiile necesare pot fi culese cu prilejul studiilor preliminare de evaluare.

♦ ♦ ♦ ♦

Strategia integrată Elaborarea strategiei trebuie să ţină seama de interacţiunile diferiţilor factori: caracteristicile şi necesităţile grupurilor ţintă; obiectivele şi performanţele pe care şi le propune un program; natura mesajelor; activităţi, canale de comunicaţii, reţele instituţionale, prevăzute într-un program.

O strategie integrată de promovare a sănătăţii, trebuie să folosească mesajele, activităţile, canalele de comunicaţie şi reţelele instituţionale, într-o îmbinare care să se dovedească cea mai adecvată specificului categoriilor de populaţie vizate şi condiţiilor în care acestea trăiesc. Promovarea sănătăţii şi strategii preventive Promovarea sănătăţii reprezintă strategia de mediere între persoane şi mediul lor de viaţă (ecosistem) care sintetitează alegerea personală şi responsabilizarea societăţii faţă de sănătate. Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că la temelia promovării sănătăţii stau cinci principii care au în vedere următoarele: implicarea populaţiei ca un întreg, în contextul vieţii ei de zi cu zi, concentrându-se mai puţin asupra populaţiei cu risc crescut de apariţie a unei anumite boli, de unde necesitatea informării adecvate în vederea luării deciziei; orientarea asupra determinanţilor sănătăţii: factori de mediu, comportamente, servicii de sănătate, biologie umană, promovarea sănătăţii fiind îndreptată spre acţiune; utilizarea de metode, abordări diferite, complementare, incluzând comunicarea, educaţia, legislaţia, măsurile fiscale, schimbarea organizaţională, dezvoltarea comunităţii şi activităţile locale spontane împotriva riscurilor asupra sănătăţii, sectorul sanitar, singur, neputând realiza menţinerea şi promovarea sănătăţii; urmăreşte asigurarea participării publice şi transformarea conoştinţelor dobândite în comportamente, prin participarea concretă şi eficientă a publicului; promovarea sănătăţii reprezintă o activitate comună în domeniul social şi medical, implicarea personalului medico-sanitar în creşterea nivelului de educaţie pentru sănătate a întregii populaţii având un rol important în răspândirea şi susţinerea promovării sănătăţii. Valorile care sunt componente esenţiale ale sănătăţii trebuie inoculate populaţiei pentru creşterea autonomiei individuale. Activităţile de promovare a sănătăţii au un caracter neutru, nefiind supuse influenţelor politice sau de altă natură. În orice comunitate există o serie de valori care trebuie clarificate iar rolul promovării sănătăţii este tocmai de a ajuta persoanele sau grupurile de persoane să descopere care le sunt, cu adevărat, aceste valori. Există trei principii care stau la baza clarificării valorilor, ca element esenţial în promovarea sănătăţii: importanţa ajutorului care trebuie acordat indivizilor în clarificarea propriilor valori, adică ajutorul acordat pentru analiza critică a valorilor, prin educaţie, şi abordarea unei atitudini care nu-şi propune să judece un comportament sau o atitudine;utilizarea de metode multiple, flexibile şi creative în ajutorul acordat;promovarea sănătăţii îşi desfăşoară acţiunile în cadrul unor culturi specifice, cu propriile păreri despre modul în care viaţa trebuie trăită şi, de aceea, trebuie înlăturată tendinţa ce se reflectă în activitatea promotorilor de sănătate de a fi înclinaţi să creadă că atitudinile referitoare la viaţă şi la valorile ei sunt fie corecte, fie greşite. Domeniile principale de interes în promovarea sănătăţii vizează: accesul la sănătate, cu eliminarea diparităţilor determinate de apartenenţă la un anumit grup; dezvoltatrea unui mediu sanogenetic (oraşe sănătoase, şcoli sănătoase), care impune o politică adecvată, naţională şi internaţională, în care starea de sănătate, fiind considerată parte componentă, includerea ei

în politica de dezvoltare socio-economică a zonei respective reprezintă o prioritate. Acest model obligă la favorizarea sănătăţii atunci când se proiectează dezvoltarea ţărilor; crearea şi dezvoltarea reţelelor sociale şi a sprijinului social; promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii; dezvoltarea cunoştinţelor privind sănătatea, încă de la cele mai mici vârste. Măsuri posibile pentru promovarea sănătăţii ar fi: dezvoltarea serviciilor personale, pentru că persoanele trebuie să fie informate, convinse de eficacitatea metodelor de promovare a sănătăţii; dezvoltarea resurselor comunităţii cu susţinerea multisectorială a sănătăţii; dezvoltarea structurilor organizatorice favorabile sănătăţii cu apariţia comisiilor parlamentare de promovare a sănătăţii şi stimularea coparticipării factorilor de răspundere şi a populaţiei (structuri de stat, grupuri sociale formale). reglementări de ordin socio-economic, legislativ. În literatura de specialitate există trei modele posibile de abordare a promovării sănătăţii şi de prevenire a bolilor. Primul model, bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor, şi care implică controlul bolilor în funcţie de etiologia acestora, include şi factorii de risc în factorii etiologici. Din acest punct de vedere, există patru mari grupe de boli (Mc Keown): boli prenatale determinate la fecundare – defecte sau afecţiuni ale unei singure gene care produc aberaţii cromozomiale, independente de mediul ambiental sau de comportament, ce nu pot fi practic influenţate prin metode curente de profilaxie şi intervenţie, dar care având o fecvenţă mică în populaţie nu prezintă o preocupare majoră în sănătatea publică pentru că nu pot fi prevenite ci doar interceptate; boli determinate prenatal după fecundare şi datorate intervenţiei unor factori ce acţionează în perioada intranatală (factori infecţioşi, fizici, toxici), unele afecţiuni din această grupă putând fi controlate; boli determinate postnatal datorită unor carenţe sau agresiuni a factorilor de risc din mediu, care cuprind cele mai multe afecţiuni ce domină modelul de morbiditate al ţărilor în curs de dezvoltare şi al căror control implică măsuri cu caracter socio-economic, dar şi măsuri de sanitaţie, necesitând intervenţia statului (bolile nutriţionale-malnutriţia, bolile infecto-parazitare, bolile legate de carenţele igienice); boli postnatale determinate de defecte de adaptare a organismului sau a populaţiei la modelul nou de viaţă, fiind caracteristice ţărilor dezvoltate socio-economic şi care determină modificări de comportament şi boli legate de stilul de viaţă. Al doilea model, numit modelul epidemiologic, are ca abordare tradiţională bolile transmisibile, în care măsurile de intervenţie se adresează fie receptorului, prin creşterea rezistenţei specifice şi nespecifice, fie vectorului, prin întreruperea căilor de transmitere, fie sursei specifice de infecţie şi este valabil pentru un număr limitat de boli. Modelul valabil pentru cea mai mare parte a bolilor care domină tabloul morbidităţii actuale este modelul epidemiologic multifactorial, care are în vedere frecvenţa bolilor şi factorii care condiţionează fiecare clasă de boli (factori biologici, de mediu, stil de viaţă, servicii de sănătate), iar măsurile de intervenţie vor fi luate în funcţie de aceşti factori. Al treilea model de abordare a promovării sănătăţii este cel al etapelor vieţii, la care se face apel tot mai frecvent, fiind considerat adaptat problematicii actuale a stării de sănătate. La baza acestei abordări stă ideea că elementele nefavorabile sănătăţii apar aleator, dar cu o probabilitate diferită în diverse momente ale vieţii, în funcţie de condiţiile biologice, ocupaţionale, medicale. Această abordare permite elaborarea unor pachete de servicii preventive specifice grupelor de vârstă, adaptate nevoilor resimţite de diferitele grupuri populaţionale (acţiuni profilactice active destinate copilului, adolescentului, adultului tânăr, populaţiei active, vârstnicului). Pentru implementarea obiectivelor de promovare a sănătăţii sunt necesare o serie de strategii preventive care trebuie elaborate la nivel naţional şi internaţional, fiind adecvate nevoilor de moment, dar şi de perspectivă, a zonelor respective. În cadrul acestor strategii se pot diferenţia două tipuri: strategia populaţională şi cea bazată pe demersul individual. În strategia populaţională pot fi descrise două abordări diferite: strategia ecologică şi strategia riscului înalt.

În general, strategiile populaţionale se bazează pe populaţie şi nu pe individ, de aceea se acordă importanţă incidenţei bolii în populaţie şi nu bolii individuale. Cauzele incidenţei sunt diferite de cauzele bolii, factorii genetici putând explica susceptibilitatea individului faţă de boală, dar nu explică şi frecvenţa bolii în populaţie, ei putând explica heterogenitatea intraindividuală şi nu pe cea interindividuală. Frecvenţa bolii este explicată prin intervenţia factorilor ambientali (mediu fizic, psihic, social, comportament- obiceiuri alimentare şi consum, riscuri profesionale, riscuri în timpul liber, sistem sanitar preventiv, curativ, recuperator). Strategia populaţională interesează medicul de sănătate publică, medicul colectivităţii. Strategia ecologică se adresează întregului grup populaţional şi încearcă să modifice cauzele care produc incidenţa, vizând scăderea acesteia prin modificarea nivelului mediu al factorilor de risc în populaţia generală şi a distribuţiei lor în populaţie. Această strategie este acceptată pentru că prezintă o serie de avantaje. Ea aduce beneficii foarte mari la nivel populaţional, este adecvată din punct de vedere comportamental, psihologic, pentru că nu face nici o discriminare, abordarea nu este paleativă, strategia adresându-se distribuţiei factorilor de risc în populaţie, având şi un impact mare în sănătatea întregii populaţii. Principalele dezavantaje ale acestui tip de strategie rezultă din faptul că presupune un alt mod de abordare a serviciilor de sănătate, neobişnuit, motivaţia pentru individ şi medic sunt insuficiente, prezintă avantaje mici pentru populaţia la risc înalt iar raportul beneficiu/risc nu este atât de mare ca în cazul strategiei riscului înalt, fiind vorba de aşa numitul „paradox al prevenirii” pentru că măsurile preventive aduc, de fapt, beneficii mari pentru populaţia generală, dar beneficii mici pentru populaţia la risc crescut. Strategia riscului înalt este bazată pe populaţia la risc crescut de îmbolnăvire sau deces şi pentru înţelegerea ei sunt necesare conceptele epidemiologiei. Pentru a fi aplicată este necesară, în primul rând, identificarea persoanelor la risc înalt pentru că acest grup populaţional este cel mai susceptibil să facă boala, ceea ce determină nevoia de elaborare de măsuri adecvate privind prevenirea şi combaterea bolii sau a decesului. Screening-ul populaţiei va reprezenta o metodă epidemiologică de bază în selectarea persoanelor care vor fi ulterior beneficiarele stategiilor fondate pe noţiunea de risc înalt. Identificarea persoanelor susceptibile se poate realiza şi fără aplicarea screening-ului atunci când se cunosc factorii de risc (gravida, sugarii, muncitorii din mediu cu noxe profesionale). Strategia riscurilor ridicate are o serie de dezavantaje, printre care: costurile ridicate şi dificultăţile aplicării screening-ului la întreaga populaţie, atunci când este necesară efectuarea lui; efectele strategiei sunt temporare şi paleative; durata lor fiind limitată la durata intervenţiei exercitate asupra grupului populaţional aflat la risc înalt, fiind protejat doar grupul identificat iniţial, nu şi noile persoane la risc ce apar pe parcurs. Beneficiile aplicării acestei strategii sunt limitate doar la grupul populaţional selectat, populaţia generală nefiind implicată, ceea ce induce limite de ordin comportamental, psihologic, datorate segregării etice prin care se protejează doar o parte a populaţiei, deşi numărul indivizilor la risc înalt este mic în comparaţie cu cel al persoanelor la risc mic sau moderat care rămân neprotejate. Strategia este însă frecvent utilizată datorită avantajelor pe care le prezintă, şi anume: raportul cost/eficacitate este favorabil, investiţia se limitează la persoanele cu risc înalt iar raportul beneficiu/risc este favorabil (eventualele efecte secundare pot apare doar la cei susceptibili); individul şi medicul au o motivaţie mare iar serviciile de sănătate pot avea o intervenţie adecvată intereselor individului care, ştiind că are factori de risc, este mai interesat să adopte măsuri preventive. Metoda îngrijirilor de sănătate materno-infantilă fondată pe noţiunea de risc reprezintă un exemplu concludent al aplicării strategiilor preventive şi este o politică sanitară şi socială de intervenţie care se bazează pe datele reale privind riscurile de boală (deces), costurile, resursele, eficacitatea diverselor măsuri luate. Ea reprezintă o metodă de identificare a grupurilor expuse la un risc înalt de boală/deces (morbiditate specifică, mortalitate infantilă, mortalitate maternă), în vederea luării de decizii privind alocarea de resurse. Principiul general al metodei este de a asigura pentru toţi cele mai bune servicii, dar favorizând pe cei care au cel mai mult nevoie, deci este necesar să se asigure pentru întreaga populaţie îngrijirile medicale esenţiale, resursele existente fiind însă afectate cu prioritate celor care au mai mult nevoie (grupuri populaţionale la risc înalt).

În activitatea practică este de preferat combinarea celor două strategii pentru că strategia ecologică şi strategia riscului înalt sunt complementare şi nu competitive. În strategia bazată pe demersul individual acţiunile se adresează individului purtător al bolii şi aparţine exclusiv sectorului clinic, fiind o stategie importantă pentru practica individuală, în care se evaluează permanent riscul relativ ca expresie a forţei asociaţiei epidemiologice. Charta de la Ottawa a stabilit o serie de obiective pentru promovarea sănătăţii la nivel mondial: Dezvoltarea politicilor urbane de sănătate publică Asigurarea unui mediu înconjurător favorabil Participarea la acţiuni colective, multidisciplinare Dezvoltarea capacităţilor individuale Încurajarea noilor misiuni ale serviciilor de sănătate Asigurarea condiţiilor prealabile sănătăţii Promovarea ideii de condiţii favorabile pentru sănătate Oferirea (realizarea) de mijloace pentru promovarea sănătăţii Serviciul sanitar trebuie să devină un mediator pentru realizarea unei vieţi sănătoase Programele şi strategiile de promovare a sănătăţii trebuie adaptate la nevoile şi posibilităţile locale ale ţărilor şi regiunilor, ţinând cont de diversele sisteme sociale, culturale şi economice. Promovarea sănătăţii este un proces care conferă populaţiilor mijloacele de asigurare a unui control asupra propriei lor sănătăţi şi de ameliorare a acestuia. Este un concept pozitiv ce pune în valoare resursele sociale şi individuale la fel ca şi capacităţile psihice. Promovarea sănătăţii nu aparţine exclusiv sectorului sanitar: toate sectoarele de activitate, toţi cei care definesc cadrul de viaţă al unui individ sau al unei comunităţi sunt părţi componente esenţiale ale realizării unui mod de viaţă sănătos. În domeniul sănătăţii, în Europa există 5 obiective generale: ameliorarea stării de sănătate generală pentru toţi; reducerea inegalităţilor (disparităţilor) în faţa sănătăţii; moduri de viaţă favorabile sănătăţii; calitatea mediului înconjurător; oferirea de îngrijiri adaptate şi accesibile. Întreaga activitate de promovarea sănătăţii se bazează pe considerarea profilaxiei şi a medicinei preventive ca o resursă indubitabilă pentru implementarea, la nivel populaţional, a programelor care vizează menţinerea sănătăţii individuale şi comunitare, prevenirea bolilor şi reducerea anilor potenţiali de viaţă pierduţi, evitarea disabilităţilor şi a handicapurilor, dar şi creşterea speranţei de viaţă la naştere şi la diferite grupe de vârstă, cu acordarea de şanse egale tuturor, astfel încât „sănătatea pentru toţi” să nu rămână doar un slogan. STIL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS ŞI OBICEIURI PREJUDICIABILE SĂNĂTĂŢII Stilul de viaţă reprezintă opţiunea strategică adoptată de un individ, ce-i va orienta deciziile, comportamentele şi condi-ţiile de viaţă. Stilul de viaţă este tributar credinţelor, reprezentărilor şi imaginilor pe care şi le-a format individul despre lume şi viaţă, în virtutea cărora el alege, se comportă, acţionează, ia hotărâri ce-l pot conduce spre reuşită sau eşec. Stilul de viaţă poate fi: sanogen; cu risc. Riscurile pot fi asumate ca rezultat al opţiunilor valorico-normative ale individului, poartă amprenta comunităţii de apartenenţă şi a microgrupului în care persoana s-a născut şi format. Fiecare individ este protagonistul unui stil de viaţă propriu, repetitiv constant, cu subvarianţe specifice diferitelor etape de vârstă. Stilul de viaţă propriu-zis se formează în adolescenţă când se cristalizează personalitatea, iar tinereţea şi maturitatea-l desăvârşesc.

În structura stilului de viaţă influenţa familiei ca şi a altor instituţii educative interferează cu influenţa anturajului, a literaturii, a mass-media, care pot oferi tipologii diferite, ce pot fi copiate sau refuzate, preluate critic şi valorizate de individ. Factorii determinanţi ai stării de sănătate sunt:biologici (20%);mediu (19%);sistemele de îngrijiri de sănătate (10%); stilul de viaţă (51%). Aşadar, stilul de viaţă este responsabil de peste jumătate din anii de viaţă pierduţi prematur, el fiind tributar factorilor socio-economici şi culturali-educativi. Monitorizarea comportamentelor cu risc pentru sănătate la adolescenţi se realizează cu ajutorul unui instrument care să aibă caracter predictiv pentru morbiditate, mortalitate, probleme sociale. În acest scop în SUA se aplică din 1990 sistemul YRBSS elaborat de CDC, care reprezintă un instrument de monitorizare a riscului comportamental, ce identifică priorităţi în epidemiolo-gia comportamentală. În România a fost lansat în 1998 „Programul Naţional 10” cu acţiuni de combatere a obiceiurilor prejudiciabile sănătăţii: fumat, consum de alcool şi droguri, comportament sexual cu risc, alimentaţie dezechilibrată, sedentarism, agresivitate şi autoagresivitate. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat strategia „Sănătate pentru toţi” prin acţiuni concertate pe trei teme, probleme de sănătate publică importante pentru Europa:eradicarea rujeolei;scăderea incidenţei bolilor cardiovasculare; acţiuni antitabagice. Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos ar fi necesar ca toate statele Europei să adopte politici naţionale care să asigure mecanismele legislative, administrative şi economice menite să furnizeze un suport intersectorial larg şi resursele necesare, inclusiv participarea oamenilor la toate nivelele la care se elaborează asemenea politici. Ar fi necesar, de asemenea, ca toate statele membre ale Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, să aibă programe speciale menite să întărească rolul major al familiei şi a altor grupuri sociale în dezvoltarea şi susţinerea unui mod de viaţă sănătos. Programele educaţionale din toate statele membre ar trebui să contribuie la creşterea nivelului educaţional, motivaţia şi formarea deprinderilor adecvate a întregii populaţii în vederea realizării şi menţinerii stării de sănătate. Dezideratul ar fi ca în toate statele membre să se înregistreze o creştere semnificativă a comportamentului sanitar pozitiv, (nutriţie echilibrată, lipsa fumatului, activitate fizică corespunzătoare, evitarea stresului) şi o scădere semnificativă a comportamentelor prejudiciabile sănătăţii (abuz de alcool şi produse farmaceutice, folosirea medicamentelor ilicite, substanţe chimice periculoase, comportament antisocial violent). În România, prevenirea şi combaterea consumului de droguri – ca obiceiuri prejudiciabile sănătăţii – a cunoscut, în ultimul an, o implicare crescută a forurilor decidente, fiind o prioritate în programele de sănătate dar şi de sănătate publică, înfiinţarea Centrelor Judeţene de Prevenire şi Consiliere Antidrog reprezentând un model de implicare comunitară în prevenţia primordială (prevenirea apariţiei unor noi factori de risc în mediu), primară (prevenirea intervenţiei factorilor de risc existenţi în mediu asupra populaţiei), prevenirea secundară (tratamentul bolii şi profilaxia deceselor premature), prevenţia terţiară (prin activităţile de post-cură, inclusiv reinserţia socio-profesională şi familială a foştilor dependenţi). În urma evaluărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a rezultat faptul că din 850 milioane de locuitori ai Europei, 100 milioane vor muri prin boli datorate fumatului. Aceasta a determinat lansarea acţiunii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru Regiunea Europeană intitulată „Fumatul sau sănătatea”, parteneri în realizarea acesteia fiind forurile responsabile de sănătate, organizaţiile guvernamentale, organizaţiile non-guvernamentale, asociaţiile profesionale de sănătate. În 1988 la Conferinţa de la Madrid s-a adoptat „Charta antitabac” care prevede cele şase drepturi fundamentale: dreptul de a respira un aer pur, fără fum de tutun; dreptul copiilor şi adolescenţilor de a fi protejaţi de promoţia de tutun şi de a beneficia de asistenţă şi educaţie în ceea ce priveşte consumul de tutun; dreptul la aer nepoluat în locurile publice; dreptul la un loc de muncă cu aer nepoluat de tutun;

dreptul fumătorilor de a fi încurajaţi şi ajutaţi să renunţe la fumat; dreptul tuturor cetăţenilor de a fi informaţi cu privire la riscurile extrem de mari pe care le reprezintă fumatul pentru sănătate. Rezultatele studiilor cu privire la fumat au arătat că: în Europa nu există ţară cu 80% nefumători, numărul fumătorilor fiind crescut în Europa Centrală şi de Est; în America fumatul a înregistrat un regres total. Începând cu anul 1997 Uniunea Europeană a interzis publicitatea pentru tabac în afara tutungeriilor. A fost elaborat al III-lea Plan pentru următorii 5 ani pentru o „Europă fără tutun”. În anul 2002, la Varşovia, a fost lansată „Declaraţia pentru o Europă fără tutun”. Considerentele pentru care s-a trecut la adoptarea acesteia au fost următoarele: tutunul este o substanţă toxică şi care crează dependenţă, epidemia tabagică fiind cea mai mare provocare a sănătăţii publice cu care se confruntă Regiunea Europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, iar abordarea acestei probleme necesită o acţiune largă şi unită; lipsa controlului fumatului între ţările membre aparţinând diferitelor părţi ale Europei; în ciuda exemplelor pozitive din Regiune, un număr de state membre au încă nevoie să-şi stabilească politici vaste de control a fumatului; generaţiile prezente şi viitoare au dreptul la un mediu lipsit de fum de ţigară, trebuie protejate de expunerea la acesta şi de consecinţele negative asupra sănătăţii, vieţii sociale şi economice ale consumului de tutun; fundamentarea pe concluziile primei Conferinţe Europene privind politica antitabac (Madrid, 1988) şi pe cele trei Planuri de Acţiune consecutive pentru o „Europă liberă de tutun”, întinse pe perioada 19872001; rolul central al guvernelor în aprobarea, revizuirea şi întărirea planurilor lor de acţiune, cu contribuţia fiecărui guvern, organizaţie non-guvernamentală şi a profesioniştilor din sănătate; competenţele şi conducerea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în cadrul Naţiunilor Unite, în ceea ce priveşte controlul fumatului; întărirea parteneriatelor regionale şi a solidarităţii pentru o acţiune eficientă în combaterea fumatului. Miniştrii şi reprezentanţii statelor participante la Conferinţa Europeană Ministerială a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pentru o „Europă liberă de tutun”, fiind serios preocupaţi de continua ameninţare pe care fumatul o reprezintă pentru sănătatea globală, şi-au dat acordul pentru: 1) Angajarea în dezvoltarea şi adoptarea celui de-al 4-lea Plan de Acţiune pentru o „Europă liberă de tutun”, în acord cu următoarele principii directoare: controlul fumatului se află în fruntea priorităţilor de sănătate publică; combaterea epidemiei tabagice este de mare importanţă în protecţia sănătăţii individuale, în special a copiilor şi tinerilor, care ar trebui să fie mai bine informaţi despre caracterul de dependenţă şi letalitatea consumului de tutun şi despre tacticile de recrutare folosite de industria tutunului; politici vaste cu impact măsurabil asupra reducerii folosirii tutunului- cum ar fi: taxe crescute, interzicerea reclamei, sponsorizărilor şi promovării tutunului, o mai bună protecţie faţă de expunerea involuntară la un mediu poluat cu fum de ţigară în locurile publice şi la locul de muncă, implementarea măsurilor de combatere şi control strict a contrabandei, care trebuie implementate efectiv, pretutindeni în Regiune; noul Plan de Acţiune, fundamentat pe rezultatele prece-dentelor planuri de acţiune, trebuie să prevadă obiective clare şi specifice, care să fie realizate în Regiune, până în anul 2007; atenţia trebuie concentrată cu prioritate asupra tendinţelor alarmante ale consumului de tutun în rândul tinerilor, femeilor, persoanelor vulnerabile socio-economic şi grupurilor minoritare; trebuie promovate activităţi economice alternative la producţia de tutun şi înlocuirea treptată a culturilor de tutun, prin transfer către alte activităţi; politicile privind tutunul, trebuie să includă preocupări specifice sexelor şi perspective privind toate aspectele controlului fumatului. 2) Sprijinul tuturor pentru realizarea unei largi Convenţii Cadru privind controlul fumatului, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (FCTC-Framework Convention on Tabacco Control) şi implicarea tuturor statelor membre din Regiunea Europeană, precum şi a Comisiei Europene pentru:

sublinierea priorităţii protecţiei sănătăţii publice, contri-buţia activă la dezvoltarea, adoptarea şi implementarea puternică şi efectivă a FCTC; conlucrarea pentru realizarea unor măsuri integrate de control a tutunului şi punerea în acord a reacţiilor internaţionale faţă de „epidemia tabagică”. 3) Implicarea statelor membre şi a organizaţiilor intergu-vernamentale pentru întărirea parteneriatului şi solidarităţii europene în controlul tutunului, prin: crearea unui mecanism interguvernamental potrivit pentru schimbul regulat de informaţii tehnice, ştiinţifice şi de legislaţie în domeniul controlului tutunului; eliminarea deosebirilor între politicile de control a tutunului între diferitele părţi din Europa, folosind experienţa unor state în urma aplicării cu succes a programelor specifice; facilitarea asistenţei în dezvoltarea politicilor naţionale de control a tutunului, pentru ţări aflate în situaţii speciale, cum ar fi statele membre aflate în tranziţie economică; creşterea rolului partenerilor naţionali în Planul de Acţiune pentru o Europă liberă de tutun, ca o importantă reţea pentru realizarea unor politici eficiente de control a tutunului în Regiune; realizarea de eforturi pentru implicarea tuturor segmentelor societăţii în combaterea consumului de tutun. 4) Biroul Regional pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii acordă consultanţă şi sprijin statelor membre pentru ca acestea să:acorde asistenţă şi suport, cu prioritate crescută, în activitatea lor de dezvoltare şi implementare a unor politici vaste de control a tutunului;continue dezvoltarea celui deal 4-lea Plan de Acţiune pentru o „Europă liberă de tutun” şi să propună adoptarea lui de către Comisia Regională pentru Europa a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în anul 2002;asiste statele membre din Estul Regiunii, în concordanţă cu particularităţile problemei în această zonă, pentru a obţine suport din partea agenţiilor de dezvoltare şi a sponsorilor pentru dezvoltarea şi implementarea politicilor de control a tutunului;faciliteze parteneriatul dintre statele membre şi organizaţiile interguvernamentale şi nonguvernamentale importante, pentru acţiunea coordonată împotriva epidemiei tabagice în Europa; stabilească şi să întărească sistemele lor de supraveghere standardizată a modelelor, determinanţilor şi consecinţelor consumului de tutun, şi mobilizarea resurselor financiare şi operaţionale pentru ca acesta să înceteze, mai ales în ţările aflate în tranziţie economică. Ca determinanţi ai tabagismului sunt consideraţi:factorii demografici;statutul socio-economic;mediul social (familie, părinţi);personalitatea, factorii psiho-sociali (imaginea de sine şi anxietate);factori biologici. Factorii ce declanşează tabagismul sunt:mediul social;sexul feminin;crescut de un singur părinte;păreri, slaba informare asupra riscului;consumul de alcool;prieteni intimi ce fumează;marcă de ţigarete preferată;un părinte fumător;convingeri pozitive faţă de tutun;atitudinea permisivă a părinţilor;frecventarea discotecilor; cantitatea banilor de buzunar. Având în vedere aceste aspecte, este importantă lansarea de programe comunitare preventive, destinate tuturor grupelor de vârstă, în care implicarea multisectorială este esenţială (indivizi, familie, şcoală, asistenţă socială, comunitate, organizaţii non-guvernamentale, foruri decidente). Programul „Şcoli în serviciul sănătăţii” are ca obiectiv realizarea unui mod de viaţă sănătos pentru populaţia şcolară, care creează condiţii optime pentru promovarea sănătăţii. Acest concept este rezultatul colaborării dintre Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Comisia Comunităţii Europene, Consiliul Europei, organizaţii internaţionale, în scopul realizării unei reţele de şcoli în serviciul sănătăţii. Ea furnizează un sistem pentru difuzarea exemplelor de bună conduită. Din 1995 la acest sistem au aderat 33 de ţări, printre care şi România, acţiunile realizându-se în trei direcţii principale: programe de educaţie pentru sănătate în şcoli; programe de educaţie etică şi comportamentală; servicii de sănătate şi îngrijiri. În acest sistem profesorii trebuie să fie un exemplu pentru elevi şi trebuie realizată o colaborare permanentă între şcoală, familie, elevi şi servicii de sănătate. Mesajul cel mai important pe care trebuie să-l transmită acţiunile concertate este conştientizarea responsabilităţii privind modul de viaţă sănătos şi asumarea conştientă a unui stil de viaţă favorabil sănătăţii.

Un mare număr de factori sunt determinanţi pentru sănă-tate, mai cu seamă predispoziţia genetică, modul de viaţă, alimentaţia, statutul socio-economic, accesul la serviciile de îngrijiri a sănătăţii potrivite, inclusiv cei de mediu. Condiţiile esenţiale ale sănătăţii şi supravieţuirii sunt accesul permanent la resursele mediului înconjurător: aer, apă, hrană, locuinţă, precum şi condiţiile climatice şi socioeconomice adecvate. Combaterea abuzului de alcool reprezintă o altă prioritate a stilului de viaţă sănătos, anii potenţiali de viaţă pierduţi datorită efectelor directe şi indirecte ale abuzului de alcool, într-o serie de ţări, reprezentând o mare problemă şi o componentă majoră a mortalităţii populaţiei, realizată de categoria deceselor evitabile. Alcoolul este drogul psihoactiv cel mai consumat din lume. A bea o băutură alcoolică poate fi o plăcere, dar consumatorii cronici ar trebui să-şi modereze consumul, altfel îşi pun în pericol o bună parte din organele lor vitale. Anii de consum cotidian de alcool le pot atinge atât de grav, încât sănătatea sau chiar viaţa băutorului sunt ameninţate. Acesta este un apel al Organitaţiei Mondiale a Sănătăţii către populaţie, în cadrul preocupărilor ei pentru asigurarea sănătăţii pentru toţi. Consumul de alcool arată o variaţie considerabilă între ţări, fiind o caracteristică comună a culturilor ţărilor Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, el este asociat repausului şi atenuării stress-ului şi acceptarea sa generală are o influenţă fundamentală asupra politicii majorităţii statelor în domeniul alcoolului. În cazul consumului obişnuit de alcool care depăşeşte cantităţile acceptabile, apar acte de violenţă sau accidente de circulaţie. În ultimii 50 de ani, în statele Europei s-a putut constata o creştere a nivelului epidemic al maladiilor cronice, cum ar fi cancerul şi bolile coronariene, legate direct de stilul de viaţă nesanogenetic prin consum de: tutun, alcool, alimentaţie necorespunzătoare. Abuzul în consumul de alcool, în timp, poate duce la instalarea alcoolismului, care nu poate fi definit numai pe un criteriu cantitativ. Un grup de experţi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a definit alcoolismul: “alcoolicii sunt băutori excesivi, a căror dependenţă de alcool a atins un asemenea grad, încât aceasta antrenează tulburări psihice, somatice şi alterarea relaţiilor sociale”. Prezenţa dependenţei demarchează categoria alcoolicilor de cea a băutorilor excesivi, care deşi au o toleranţă mărită, totuşi se mai pot abţine de la consumul de alcool. Intoxicaţia alcoolică acută sau beţia patologică are ca şi consecinţă tulburări psihice – o modificare profundă a conştiinţei, pe fondul căreia se pot suprapune o simptoma-tologie halucinatorie sau delirantă, tulburări grave de comporta-ment, cu acte antisociale. În această beţie, este prezent un fond de suferinţă organică, de cele mai multe ori nemanifest (epilepsie, encefalopatie posttraumatică). Consumul de alcool are o serie de efecte. Tulburările psihice care apar în alcoolism se caracterizează printr-o modificare globală a personalităţii. Se înregistrează scăderea randamentului global, deteriorarea intelectului, asociată cu scăderea simţului etico-moral, care marchează intrarea în demenţă. Cele mai caracteristice tulburări apar în sfera afectivităţii: dispoziţia devine oscilantă, cu predominanţa stărilor disforice şi labilitate emoţională crescută. Se pot suprapune decompensări depresive, cu tendinţă la sinucidere, rezultate din simţământul ratării şi al pierderii prestigiului în familie şi profesie. Se estimează că cel puţin 5% din populaţia Regiunii Europene suferă de tulburări mentale grave diagnosticabile (nevroze şi psihoze funcţionale) şi că cel puţin un procent suplimentar de 15% din populaţie este atins de forme mai puţin grave, dar potenţial invalidante, de detresă psihică. Această stare patologică influenţează nefavorabil bunăstarea socială şi crează riscul problemelor de sănătate mentală mai serioase şi a conduitelor ce ameninţă viaţa: sinuciderea, violenţa, toxicomania. În alcoolismul cronic se înregistrează şi tulburări în sfera sexuală, ce pot constitui nucleul unui delir de gelozie. Exploziile de irascibilitate şi furie au la bază un instinct de apărare, deviat spre agresivitate. De fapt, întregul echilibru instinctivo-voliţional este tulburat, voinţa fiind inoperantă în faţa impulsului de a consuma alcool. În această fază, autocontrolul dispare, iar alcoolicul nici nu-şi mai ia măsuri de apărare, şi se lasă târât pasiv în toxicofilie. Dependenţa fizică, odată instalată, orientează şi restrânge sfera motivaţională a alcoolicului spre procurarea toxicului. Tulburările neurologice care apar mai frecvent sunt: polinevrita membrelor inferioare, dereglări neurovegetative.

Complicaţiile date de consumul exagerat de alcool sunt: steatoza hepatică, hepatita cronică, miocardiopatia, hipertensiunea arterială, ulcerul gastro-duodenal, ca şi stările patologice specifice: psihozele alcoolice (delirul alcoolic acut, delirul cronic, subacut), encefalopatiile alcoolice, demenţele alcoolice, epilepsia “alcoolică”. Consumul regulat de alcool, poate ataca toate organele corpului, cu excepţia vezicii urinare şi a plămânilor. Riscul este major asupra creierului, sistemului nervos, ficatului, muşchilor, rinichilor şi inimii, dar există un risc crescut şi pentru pancreas, organe genitale, esofag, stomac şi intestin. După bolile cardiace şi cancer, ciroza hepatică produsă de alcool a devenit principala cauză de mortalitate printre persoanele între 40-60 de ani, în numeroase ţări dezvoltate. Şansa de supravieţuire depinde de vârsta la care a apărut boala. În optica sănătăţii publice, băuturile alcoolice sunt produse particulare. În cele mai multe ţări, distribuţia şi consumul de alcool sunt reglementate prin măsuri specifice. Aceste reglementări sunt justificate prin faptul că foarte multe probleme sanitare şi sociale sunt legate de consumul de alcool. Din datele publicate de mai multe state membre ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, reiese că: consumul de alcool este responsabil de o proporţie considerabilă de îmbolnăviri şi decese, proporţie estimată la 6% din decesele persoanelor în vârstă de sub 75 de ani şi o cincime din spitalizările acute, sunt legate de consumul de alcool; problemele grave de sănătate, legate de consumul de alcool sunt în primul rând: hipertensiunea arterială, accidentele vasculare cerebrale, cancerul (în principal cel al căilor respiratorii superioare şi al tubului digestiv), ciroza hepatică şi tulburările mentale (dependenţă şi alte tulburări comportamentale); consumul de alcool este responsabil de mai mult de o treime din accidente şi decese care rezultă din ele, şi joacă un rol deloc neglijabil în apariţia accidentelor domestice şi de muncă; alcoolul este foarte des asociat dezorganizării familiilor, violenţelor domestice şi de maltratare a copiilor, de asemenea tulburării ordinii publice, accidentelor de muncă şi absente-ismului. Este în egală măsură la originea unui supracost considerabil pentru societate, prin scăderea productivităţii şi prin supraîncărcarea serviciilor de sănătate, de asistenţă socială, transporturi şi pentru sistemul penal. Supracostul economic este evaluat la 2-3% din produsul brut naţional. În general se estimează că, în societate, problemele de sănătate legate de alcoolism se limitează, în principal, la persoanele dependente de alcool. Recent, cercetările au demonstrat că aceste probleme survin în egală măsură şi la consumatorii moderaţi. O politică de reglementare a alcoolului, axată pe sănătatea publică, ar trebui să ţină seama de nivelul global al consumului de alcool şi de problemele care se pun la alte persoane decât băutorul, cât şi de problemele legate de un consum important sau excesiv de alcool. Obiectivul 17 al politicii europene a “Sănătăţii pentru toţi”, revizuit în 1991, a fost: până în anul 2000, consumul nociv de substanţe care duc la dependenţă, cum ar fi alcoolul, tutunul şi substanţele psihotrope, să fie sensibil redus în toate statele membre. În ceea ce priveşte alcoolul, obiectivul a constat în reducerea consumului cu 25%. Pentru a reduce problemele de sănătate legate de alcool, obiectivul 17 a preconizat două strategii. Prima, a fost axată pe populaţie şi a vizat să reducă nivelul global al consumului de alcool. A doua, axată pe grupurile cu risc ridicat, a vizat să reducă consumul marilor băutori sau a persoanelor consuma-toare de alcool, în situaţii cu risc particular (înainte de a conduce un autovehicul). Planul european de acţiune împotriva alcoolismului, privilegiază apropierea fondată pe populaţie pentru următoarele raţiuni: o reducere globală, permite atenuarea problemelor la toate nivelele de consum şi măsurile utilizate în cadrul acestei apropieri au o influenţă marcată pe practicile de consum mare şi consecinţele lui; faptul de a influenţa percepţia normelor cantitative şi calitative în materie de consum de alcool, pot să aibă importante schimbări culturale pe termen lung (într-un mediu unde normele favorizează un consum mai mic, marii băutori devin supuşi unor presiuni sociale foarte mari pentru a bea mai puţin, şi aceasta multiplică efectul de apropiere, axat pe grupele cu risc). Între ţări există importante diferenţe culturale, în ceea ce priveşte consumul de alcool, perceperea problemelor legate de alcool şi acceptarea politicilor de reglementare. În câteva ţări, băutura favorită este vinul; în altele, berea sau spirtoasele. În unele ţări, consumul cotidian de alcool este considerat normal, în altele, alcoolul se consumă numai în timpul liber de la sfârşitul săptămânii sau la ocazii mari. În unele ţări, alcoolul este considerat ca un principal responsabil de numeroase tulburări a ordinii publice şi de ordin sanitar, pe când în altele, “alcoolismul” este singura problemă condamnabilă.

În anul 1990, procentul băutorilor cotidieni în ţările din Europa occidentală în rândul populaţiei în vârstă de peste 18 ani este următorul: Italia stă în frunte, cu un procentaj de aproape 45%; urmează Portugalia, cu un procent de peste 30%, apoi Franţa cu peste 25% băutori cotidieni. Majoritatea ţărilor se situează între 15-20% de băutori cotidieni, excepţie făcând ţările nordice (Irlanda, Finlanda, Suedia şi Norvegia), care au un procentaj de sub 5% de băutori cotidieni. În timpul adolescenţei, copiii devin foarte independenţi şi sunt influenţaţi în mai mare măsură de prietenii lor, de vedete şi sportivi idealizaţi, decât de familie. Publicitatea şi imaginile vehiculate prin presă au în egală măsură un impact important asupra adolescenţilor. Adolescenţii trec printr-o fază dificilă, plină de stress. Experienţele negative survenite din conflictele cu părinţii, îi pot determina pe unii să devină mari consumatori de alcool şi alte droguri. Marea majoritate a consumatorilor se deprind cu aceste obişnuinţe pe parcursul adolescenţei. Consumul mare şi repetat de alcool, timp mai îndelungat, duce la instalarea dependenţei biochimice a consumatorului de alcool. Prima etapă în acest proces este consumul experimental, când tinerii experimentează efectele alcoolului sau a altor substanţe toxice. Majoritatea tinerilor vor încerca anumite tipuri de droguri, cele mai răspândite şi mai accesibile. Alcoolul este substanţa cea mai frecvent folosită în acest stadiu. Stadiul experimental a fost descris ca momentul în care tinerii învaţă să experimenteze o senzaţie euforică, consumând un drog, precum alcoolul. Cei care experimentează, încep să înveţe care este raportul dintre două droguri şi intensitatea efectelor. Deseori au o experienţă negativă, care pe unii îi determină să nu mai consume. Mulţi dintre aceştia, însă, vor continua să consume, trecând astfel, la următorul stadiu: consumul regulat. Folosirea regulată este caracterizată printr-un anumit autocontrol asupra frecvenţei şi dozei drogului. Cei care o folosesc, ştiu cum să obţină starea euforică. Motivele pentru care aleg drogurile, pot fi variate. Consumul are loc, de obicei, într-un context social. La acest nivel, cel care foloseşte droguri, este capabil să decidă dacă vrea sau nu să consume droguri, într-o anumită situaţie. Trebuie amintit faptul că elevii trec deseori peste limită, atunci când consumă alcool. Statisticele generale asupra colegiilor din S.U.A., arată că mulţi elevi beau cel puţin cinci pahare de băutură la o petrecere, ceea ce nu este tocmai obişnuit. În următorul stadiu, preocuparea pentru consum şi motivaţia consumatorului, încep să capete importanţă. Dacă în stadiile anterioare, tinerii experimentau senzaţii euforice, dorind să se simtă bine, acum iau droguri pentru a reduce sau elimina necazurile, care de cele mai multe ori, sunt consecinţele consumului lor. Dacă tânărul n-ar fi băut în mod regulat un timp mai îndelungat, nu s-ar fi instalat obişnuinţa. În acest stadiu, indivizii se îneacă în alcool sau droguri, tocmai pentru a scăpa de aceste emoţii negative. Este un refugiu nesănătos, anormal din privinţa unor stări fireşti. În acest stadiu, situaţiile servesc ca pretext atitudinii pe care o are consumatorul. Ele pot fi exterioare sau interioare. Situaţiile interioare sunt stările de anxietate, nervozitate. Dorinţa de a folosi un drog în aceste situaţii, poate să se nască automat. Situaţiile exterioare pot fi: petrecerile (pentru unii, termenul de „petrecere”, a devenit sinonim cu a te îmbăta), întâlnirea cu prietenii după orele de şcoală (distracţia constând în consumul de alcool). În general, cantitatea consumată creşte la acest stadiu. Tinerii beau la petreceri, cantităţi mult mai mari decât de obicei, bravând. Procedând astfel, în timp, tind să devină alcoolici. Din ce în ce mai multă energie se consumă, în cazul lor, în organizarea unui stil de viaţă petrecăreţ. Ceea ce contează în primul rând, este ca să aibă alcoolul la îndemână. Ei sunt cei care se asigură că la petrecere este băutură din plin. De aici, şi adoptarea termenului de „preocupare pentru consum”, pentru acest stadiu. Consumul îndelungat şi excesiv de alcool, duce la apariţia dependenţei chimice, stadiu în care începe să apară o deteriorare continuă în toate ariile vieţii individului. Aceasta se manifestă sub aspectul diferitelor forme de epuizare fizică, precum şi printr-o stare de durere emoţională cronică. În acest stadiu, motivul pentru care beau sau se droghează, este acela că încearcă să se simtă normal. Deşi sunt identificate stadii distincte, este greu de decis cu precizie în care stadiu se situează tinerii. Nu se pot încadra întotdeauna cu exactitate într-o anumită categorie. Cu siguranţă, adolescenţii par a fi mai degrabă, nişte consumatori care experimentează. Deşi culturile sunt foarte diferenţiate în interiorul Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, numeroşi tineri cresc în mediu unde este normal să se bea alcool. În mediul cultural care permite consumul unei butelii de vin în repausul de prânz sau într-o cârciumă, câteva pahare după lucru,

acest fapt este general recunoscut ca o ocupaţie legitimă şi agreabilă. În numeroase culturi, alcoolul este un ingredient esenţial de mari ocazii şi un ajutor la nivel personal şi în societate. De altfel, eventualele efecte protectoare ale unei consumaţii moderate de alcool, contra bolilor cardiace, au făcut obiectul unor mai multe discuţii. Noţiunea de alcool cu proprietăţi terapeutice, nu este nouă; de mult timp se obişnuieşte să se servească vin roşu, copiilor, la micul dejun, în câteva regiuni rurale ale Greciei. Numeroase persoane consumă alcool, fără efecte negative aparente. Cu toate acestea, consumul mare de alcool, este prejudiciabil pentru tine însăţi, ca şi pentru alţii. În cazurile mai grave, un consum excesiv de alcool poate avea consecinţe fatale; în esenţă, duce la boli de ficat, se instalează dependenţa şi efectele toxice ce decurg din acest fapt. În Regiunea Europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, numeroasele decese atribuite bolilor de ficat variază considerabil, dar sunt în general, mai crescute în ţările din sudul Europei, cu toate că aceste decese diminuează la cele mai multe grupe de vârstă, după sfârşitul anilor '60. Norvegia, Olanda şi Regatul Unit au înregistrat o creştere a ratei mortalităţii, care, cu toate acestea, rămâne inferioară celei din ţările Europei meridionale, orientale şi centrale. În 1992, rata mortalităţii prin ciroză, se situa între un minim de 2,9 %000 în Irlanda şi un maxim de 54,8%000 în Ungaria. Preferinţa naţională pentru o băutură, nu are raport cu incidenţa: ţările consumatoare de bere sau vin, figurează printre cele cu rata mai mare. Cele mai multe consecinţe nefaste ale abuzului de alcool, sunt legate de efectele conjugate cu intoxicaţia, accidentele şi problemele sociale şi juridice. Pentru a face faţă acestor probleme imediate şi a preveni alte consecinţe negative viitoare, este important de a controla consumul de alcool la tineri şi de a pune în aplicare strategii adecvate, în materie de educaţie şi politică publică. Anchetele scot în evidenţă cel mai des că, cei mai mulţi tineri au gustat deja o băutură alcoolică, cel puţin o dată înainte de vârsta de 18 ani. De exemplu, o anchetă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra atitudinii copiilor de vârstă şcolară faţă de sănătate, a examinat prevalenţa experimentelor în sânul a trei grupe de vârstă: 11, 13 şi 15 ani, în 1989-1990. Această anchetă a scos în evidenţă că doar o foarte mică parte dintre ei n-au gustat nici o dată alcool, până la vârsta de 15 ani. Pe ansamblul grupelor de vârstă, şcolarii galezi şi scoţieni au fost cei mai mulţi care au declarat că au gustat alcoolul, iar elevii norvegieni au avut cel mai mic procentaj de experimente. În această grupă de vârstă (sub 15 ani), diferenţa între copiii diferitelor ţări, n-a fost prea mare. Dintre cele 11 ţări pentru care Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii dispune de date comparabile (Austria, Belgia, Canada, Spania, Finlanda, Ungaria, Norvegia, Polonia, Suedia, Scoţia şi Ţara Galilor), singura Norvegia a înregistrat o prevalenţă de experimente, inferioară a 90%. În ce priveşte diferenţele între sexe, băieţii care au experimentat alcoolul până la vârsta de 11 ani,sunt mai numeroşi decât fetele, dar diferenţa devine foarte mică până la vârsta de 15 ani. Numeroase alte studii, confirmă această tendinţă. Există o mare diferenţă între sexe, în ceea ce priveşte cantitatea de alcool consumată în întreaga lume, băieţii de vârstă mai mare beau întotdeauna mai mult decât fetele de aceeaşi vârstă. De altfel, ancheta Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a examinat consumul de alcool săptămânal, pe vârste şi sexe. Procentajul băuturilor săptămânale a fost relativ scăzut la vârsta de 11 ani, la copiii interogaţi, dar sensibil mai ridicat la grupa de 15 ani. Procentajul băieţilor de 15 ani ce beau cel mult o dată pe săptămână, este de 10% în Polonia, până la 47% în Ţara Galilor, cele mai multe ţări situându-se între 32% (Scoţia) şi 42% (Spania). Fetele erau mai puţin înclinate să bea cel mult o dată pe săptămână, dar, ca şi pentru băieţi, prevalenţa creşte cu anii de vârstă. La vârsta de 15 ani, copiii interogaţi din Ţara Galilor şi din Spania, erau aproape de 10 ori mai numeroşi cei care afirmau că beau în fiecare săptămână, decât cei din Polonia (35%, 29% şi respectiv 3%). Un studiu transnaţional efectuat în 1990 de Comunitatea Europeană (C.E.) asupra consumului de alcool şi tutun, la copii în vârstă de 11 la 15 ani, acoperă în parte, acelaşi câmp ca şi studiul O.M.S. El a cuprins Germania, Belgia, Danemarca, Spania, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Regatul Unit. Acest studiu a făcut să reiasă că tinerii din Italia şi Grecia sunt cel mai mult înclinaţi să bea în fiecare săptămână şi tinerii din Irlanda sunt cel mai puţin înclinaţi. Numai 2% din băieţii irlandezi şi 1% din fetele irlandeze între 13 şi 15 ani, au declarat acest consum săptămânal. Un studiu irlandez efectuat în 1990, a stabilit că 23% din tinerii de vârstă medie 15 ani interogaţi, beau o dată sau de 2 ori pe săptămână.

Studiul Comunităţii Europene a confirmat că, obiceiul de a bea săptămânal, a crescut considerabil cu vârsta, şi că fetele au tendinţa să bea mai puţin decât băieţii. În plus, nici unul din cele două studii transnaţionale, n-a constatat prevalenţa consumului cotidian de alcool. Rezultatele anchetei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, reliefează că nu sunt prea rare cazurile de beţie. La vârsta de 15 ani, 24-70% din fete şi 42-74% din băieţi, au declarat că au fost beţi mai puţin de o dată. Aceştia sunt tinerii polonezi care declară mai puţine experienţe de beţie, iar tinerii galezi au declarat cele mai multe experienţe. Prevalenţa creşte odată cu vârsta. Ţările necuprinse în studiul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, au o situaţie a rezultatelor similară. De exemplu, tinerii sloveni de 14-15 ani, aproape jumătate au fost deja beţi. Pentru unii tineri, beţia este rezultatul unui consum excesiv, neintenţionat şi fără experienţă. Pentru alţii, aceasta este un scop în sine, care poate fi simptomatic la problema alcoolului. Mulţi oameni tineri, nu consideră că îmbătarea din când în când, poate fi nefastă. Multe studii, însă, arată că proporţia abstinenţilor creşte în numeroase ţări, cum sunt Germania şi Suedia. Datele disponibile, cu privire la nivelul consumului de alcool, sunt dificil de a le compara, dar, unele ţări, cum sunt Olanda şi Spania, au constatat o creştere a acestui nivel. Consumul de alcool în rândul tinerilor are numeroase şi variate motive. Acestea se diferenţiază în funcţie de circumstanţele personale şi sociale. Printre cele mai comune motive sunt citate: dorinţa integrării sau teama de a fi altfel, plictiseala, gustul agreabil al alcoolului şi impresia că se simt mai sociabili dacă beau. În acelaşi timp, mulţi tineri nu aşteaptă să invoce un motiv specific, ceea ce lasă să se presupună intervenţia numeroaselor influenţe, foarte probabil legate de un comportament social normativ. Cei mai mulţi tineri beau în grupul de prieteni, alcoolul făcând parte, în general, din socializare. Muzica, dansul, sportul, o ocazie festivă sau pur şi simplu o conversaţie, sunt deseori primul scop de întâlniri, la care alcoolul constituie un ingredient esenţial sau secundar. Invariabil, membrii grupului, beau pentru motive diferite şi caută, în egală măsură, diferite efecte, deşi unul din motivele esenţiale ar fi, probabil, ideea că toată lumea bea. La aceşti băutori, beţia este rareori premeditată, dar nu rară. Alţi tineri, din contră, beau mult şi frecvent, cu scopul de a se îmbăta. Perceperea acestor factori variază în interiorul Regiunii Europene şi în funcţie de tradiţii şi practicile din fiecare ţară. Dacă nu există profilul riscului universal pentru tinerii consumatori de alcool, cercetătorii citează numeroşi factori, în funcţie de perspectivele lor teoretice. Printre numeroşii factori sociali, demografici, psihologici şi de mediu social, figurează următorii: cunoaşterea şi experienţa anterioară de alcool;altă atitudine în raport cu sănătatea, legată de modul de viaţă; predispoziţia personală sau psihologică, cum ar fi strategia proprie, în căutare de senzaţii;motivare pentru consum sau abstinenţă;automedicaţie;sex;religie;curiozitate, plictiseală;presiuni sau consumul partenerilor;consumul şi atitudinea părinţilor,relaţiile cu părinţii;consumul de către fraţi şi surori;presiuni exercitate sau imagini comunicate de către mass-media;situaţia socio-economică a familiei;frecventarea discotecilor şi a altor localuri publice de recreiere; bani de buzunar;preţ şi disponibilitate de alcool;perceperea valorilor de parteneri şi norme socioculturale; alţi factori istorici, culturali, politici şi economici, proprii unor ţări sau regiuni. În mod cert, tinerii suferă consecinţele consumului lor de alcool. Deşi proporţia adolescenţilor care se consideră băutori este, probabil, diminuată, datele obţinute asupra gradului de consum, indică o creştere globală. Beţia şi un consum forte şi frecvent de alcool sunt asociate la o proporţie considerabilă de accidente şi infracţiuni în ordinea publică. În aparenţă, simptomele fizice ale beţiei şi consecinţele sale sunt adesea, dificil de măsurat. Chiar dacă o persoană a băut mult, nu se ştie totdeauna până la ce punct alcoolul este responsabil pentru o problemă ivită. Indivizii reacţionează diferit la aceeaşi cantitate de alcool, în funcţie de factori ca: mediul fizic şi social, durata episodului de consumare şi ingestia anterioară de alimente. În ciuda acestora, consumul mare de alcool şi beţia sunt asociate la numeroase atitudini antisociale şi delictuale din partea tinerilor. Rezumând principalele tipuri de probleme legate de o consumaţie neadecvată de alcool la tineri, acestea sunt următoarelesimptome ca: cefalee, diaree, pierderi scurte de memorie, alterarea temporară a lucidităţii;scăderea rezultatelor şcolare, pe timp scurt sau lung;dispute, certuri;alte comportamente

violente, delictuale sau atentate la ordinea publică;impulsivitate;accidente cauzatoare de răni sau moarte;schimbări de comportament;otrăviri accidentale; înclinaţie spre alte comportamente potenţial periculoase, cum ar fi relaţiile sexuale fără protecţie sau experimenta-rea drogurilor;probleme familiale şi/sau sociale, legate de alcool. Mai multe guverne au luat măsuri pentru reducerea riscurilor, promulgând legi care restrâng consumarea alcoolului. Scoţia, de exemplu, are restricţii în ceea ce priveşte transportul, vânzarea şi consumarea alcoolului la manifestările sportive, ca şi în trenuri, autobuze care transportă spectatori spre aceste manifestări sportive. Astfel, beţia publică a fost decriminalizată într-o mare măsură; persoane care înainte puteau fi inculpate pentru tulburarea ordinii publice, sunt acum dirijate spre serviciile de sfaturi sau de tratamente specializate în problemele alcoolului. La toate grupele de vârstă, cea mai mare parte a tinerilor care beau nu absorb decât mici cantităţi de alcool. Totuşi, o parte importantă bea de o manieră excesivă, şi această proporţie se pare că este în creştere cu vârsta. La tineri, majoritatea problemelor nu sunt legate de dependenţa alcoolică, nici măcar de o mare consumaţie cronică, ci de efectele secundare nocive ale unei beţii acute. Se poate spune că tinerii nu fac decât să reflecte popularitatea şi acceptabili.-tatea alcoolului per ansamblul societăţii. Totuşi, alcoolul poate cauza probleme care afectează persoana şi colectivitatea, dacă este consumat de o manieră nepotrivită. Din cauza popularităţii persistente, alcoolul va continua să seducă copiii şi adolescenţii. Trebuie, deci, dată prioritate politicilor şi unei educaţii care încurajează atitudini potrivite în această privinţă. În acest sens, se remarcă preocupările deosebite ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în elaborarea unor politici şi strategii de sănătate publică. Politica publică este constituită din suma deciziilor care dau formă societăţii. Ea oferă un cadru pentru dezvoltarea, de exemplu, a managementului macroeconomic şi a serviciilor de sănătate. Defineşte gama de opţiuni din care persoanele particulare şi organizaţiile pot să aleagă şi influenţează astfel, în mod direct, mediul înconjurător şi stilul de viaţă. Politica sanitară se referă de obicei în mod specific la măsurile de îngrijire medicală, dar sănătatea este influenţată de o gamă largă de decizii politice, nu numai de cele referitoare la domeniile medical sau sanitar. O adevărată politică sanitară, trebuie să ofere un cadru pentru acţiunile de promovare a sănătăţii în economia generală a comunităţii. În 1986, Charta de la Ottawa pentru Promovarea Sănătăţii a stabilit clar că sănătatea este influenţată de o multitudine de decizii politice. Este necesar ca la toate nivelurile de politică publică, să existe o preocupare pentru sănătate şi echitate. În multe ţări, strategia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind sănătatea pentru toţi, asigură o bază pentru politica sanitară. Un element central al strategiei este stabilirea de obiective de sănătate. Modul în care acestea pot fi realizate variază, dar în fiecare ţară acest lucru se face în concordanţă cu cunoştinţele epidemiologice. Obiectivul unei politici publice sănătoase este să promoveze sănătatea, adică să ajute populaţia pentru ca aceasta să aibă un control sporit asupra propriei sănătăţi şi posibilitatea de a o îmbunătăţi. Este, de asemenea, esenţial să se creeze un mediu favorabil, care să sprijine şi să întărească acţiunea comunitară, să dezvolte capabilităţile personale şi să reorienteze serviciile de sănătate. J. Fabre şi Th. Krafft au afirmat că: „dacă secolul al XIX-lea a fost pentru medicina diagnosticului, secolul al XX-lea este al terapeuticii, secolul al XXI-lea va fi al profilaxiei”. În acest context, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat încă de la sfârşitul deceniului al 8-lea al secolului XX şi continuând în deceniul al 9-lea, numeroase programe înglobate într-unul general, denumit „Sănătate pentru toţi”, care include măsuri de limitare a riscurilor pentru sănătate. Câteva din aceste programe ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sunt: „Şomaj, sărăcie şi starea de sănătate”, „Educaţia publică şi informaţia pentru sănătate”, „Promovarea stării de sănătate”, „Fumatul”, „Prevenirea şi controlul abuzului de alcool şi droguri”. În raportul „Componentele ştiinţelor sociale în programele Biroului Regional European al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii” este specificat că: „un program, pentru a încuraja starea de bună sănătate, trebuie să fie îndreptat către determinantele felului de trai şi condiţiile de viaţă (individual şi în colectivitate), specialişti din interiorul şi din afara serviciilor de sănătate, guvern şi politicieni, patroni şi industrie”. Este o condiţie sine-qua-non de reuşită a promovării stării de sănătate, ca fiecare din aceste grupuri să

recunoască contribuţia şi responsabilitatea ce îi revine pentru menţinerea stării de sănătate. Mai mult, ei trebuie să considere sănătatea ca o resursă valoroasă. Sănătatea depinde de numeroşi factori socio-economici, demografici, de mediu şi alţii; modificările în acest domeniu au un impact în starea de sănătate a populaţiei. Cu toate acestea, diferenţele existente între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, este posibilă relevarea certă a tendinţelor comune către o influenţă asupra strategiilor de sănătate publică, identificarea problemelor de sănătate prioritare şi alocaţia de resurse. Se constată că s-a stabilizat sau a diminuat consumul de alcool în vest, dar creşte în est de o manieră spectaculară, unde un număr mare de decese prin boli cardio-vasculare, sunt cauzate de intoxicaţia cu alcool. Numeroase state membre au luat ca model „Planul de acţiune european de luptă împotriva alcoolismului şi noua Chartă europeană pentru elaborarea politicii şi programului lor de acţiune în acest domeniu”. În întreaga lume, experienţa demonstrează că nu este posibilă reducerea masivă a consumului de alcool şi consecinţele lui prin măsuri limitate, cum ar fi educaţia, tratamentul sau reducerea de ofertă. O politică de reglementare a alcoolului, axată pe sănătate, trebuie deci, să aplice într-o manieră echilibrată, cele cinci strategii de promovare a sănătăţii, enunţate de Charta de la Ottawa:să se conceapă politici publice favorabile sănătăţii;să se creeze medii favorabile sănătăţii;să se sporească acţiunile în colectivităţi;să se dezvolte competenţe personale;să se reorienteze serviciile de sănătate. Planul de acţiune european împotriva alcoolismului, aprobat în septembrie 1992 sub forma unui ansamblu de structuri şi principii directoare prin reprezentanţi ai statelor europene membre ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, este bazat pe principiile Chartei de la Ottawa. Conceperea de politici publice favorabile sănătăţii, trebuie înscrise în ordinea de zi a tuturor sectoarelor şi eşaloanelor responsabile pentru reglementarea consumului de alcool. Această preocupare trebuie oglindită în luarea de decizii, mai cu seamă în următoarele domenii: politica agricolă referitoare la producţia de vin şi bere; reglementarea producţiei şi comercializarea băuturilor alcoolice; taxarea pe alcool; vânzarea pe piaţă şi importarea de vin, bere şi băuturi spirtoase; prevenirea accidentelor de circulaţie, de muncă şi domestice; sisteme de protecţie socială şi aparat de justiţie criminalistic, pentru a face faţă problemelor legate de alcool. Crearea de medii favorabile sănătăţii, înseamnă că se pot introduce diverse măsuri în şcoli, locuri de muncă, locuri publice şi private, în familie, în spaţii destinate justiţiei şi alte medii, cu scopul de a scăpa de alcoolism, de a influenţa reducerea consumului şi de a veni în ajutorul persoanelor cu probleme de alcoolism. A fost elaborată o strategie care vizează influenţarea colectivităţilor, asociaţiilor, stabilimentelor, administraţiilor municipale şi locale, de a utiliza resursele lor pentru a crea medii favorabile sănătăţii, de a controla oferta şi consumul de alcool şi de a spori participarea maselor la lupta antialcoolism. Strategia de a dezvolta competenţe personale, constă în a propune informaţii şi o educaţie pentru sănătate, în problema consumului de alcool şi a consecinţelor lui. Aceste acţiuni se pot desfăşura în şcoli, la domiciliu, la locul de muncă şi alte medii. Circuitele educative, profesionale, comerciale şi voluntariatele sunt completate şi de contribuţia organizaţiilor nonguvernamentale de întrajutorare şi de ajutor social, care au un rol important. Pentru reorientarea serviciilor de sănătate, este dezvoltat rolul promotor şi mediator al serviciilor primare de sănătate, în materie de luptă antialcoolism şi, de asemenea, depistarea persoanelor cu risc, ajutându-le să-şi reducă consumul de alcool. În numeroase ţări, oamenii politici dezbat aproape în permanenţă, necesitatea abolirii sau instituirii diferitelor măsuri de reglementare a alcoolului. Mijloacele utilizate pentru a pune în aplicare aceste reglementări, variază de la o ţară la alta şi se pot combina între ele: instituirea unei responsabilităţi speciale producătorilor, comercianţilor de alcool, vizând prevenirea pierderilor legate de acesta; interdicţia servirii sau vânzării de alcool unor persoane în stare de ebrietate sau diverselor alte categorii de persoane; fixarea unei vârste minime legale pentru cumpărarea şi consumarea de alcool;

restricţii cu privire la locuri, timp şi metode de vânzare sau consum de alcool; taxarea; măsuri care să reglementeze subvenţionarea şi taxele aplicabile la producerea de materii prime, la transformarea, la comercializarea acestira; concesionarea licenţelor pentru producerea şi comercializarea de alcool; instituirea monopolului de stat pe diferite componente de producere şi comercializare; interdicţia totală sau parţială. Beţia în locuri publice este ilegală în numeroase ţări, ca şi la locul de muncă. În cursul ultimelor decenii, ţările industrializate au introdus restricţii la conducerea autovehiculelor în stare de ebrietate. Limitele de alcoolemie fixate de unele ţări europene în materie de conducere de automobile sunt variabile. Politicile de reglementare care suscită deseori o rezistenţă din partea unor producători de alcool, este tentant să fie fondate pe strategii care nu întâmpină, în afara sectorului sănătăţii (educaţie, tratament şi acţiuni voluntare), nici o opoziţie din partea unor grupuri de interes puternice. În realitate, este foarte greu de a distinge impactul unei măsuri de impactul altor măsuri şi evenimente. Mulţi cercetători au remarcat că, o măsură izolată, nu poate fi la fel de eficace, ca atunci când ea este inserată într-o politică globală, care asociază diferite măsuri şi strategii. De exemplu, educaţia pentru sănătate, care pare a nu avea decât un impact direct limitat asupra consumului de alcool şi asupra consecinţelor lui, poate, în acelaşi timp, influenţa câştigarea adeziunii în vederea aplicării altor măsuri de luptă împotriva alcoolismului. Investiţia în tratamentul alcoolismului nu împiedică să crească numărul persoanelor dependente de el. Totuşi, politicile de prevenire riscă să piardă toată credibilitatea, dacă se neglijează tratarea persoanelor alcoolice. Intervenţia colectivităţii pentru a preveni în mod eficace problemele legate de alcool, trebuie să se sprijine pe alte strategii de prevenire. Această intervenţie este necesară pentru a influenţa evoluţia atitudinii publicului, referitor la consumul de alcool, consecinţele lui şi politicile aplicate. În acelaşi timp, rezultatele mai multor proiecte au arătat că intervenţia colectivităţii nu este eficace, dacă nu este acompaniată şi de alte măsuri preventive. În numeroase ţări, sunt percepute taxe pe alcool, care ajung în bugetul de stat, de unde o parte se întoarce prin finanţarea de acţiuni de promovare a sănătăţii. Deci, în mod indirect, producătorii de alcool, finanţează acţiunile de promovare a sănătăţii (combaterea alcoolismului şi a consecinţelor lui, tratamentul). În alte state, cum sunt cele nordice, producerea alcoolului este monopol de stat, şi din venitul adus, se investesc anumite procente în acţiuni pentru promovarea sănătăţii. Toate ţările industrializate au promulgat, sub o formă sau alta, o legislaţie referitoare la băuturile alcoolice. Alcoolul nu este un produs compatibil cu alte produse; el rămâne considerat ca un produs particular.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->