Sunteți pe pagina 1din 122

Obiectivele:

 Funcţiile fiziologice ale sîngelui


 Componenţa chimică a sîngelui (noţiuni generale).
 Compoziţia chimică a eritrocitelor: hemoglobina, enzimele,
componentele organice nehemoglobinice şi componentele minerale.
 Metabolismul eritrocitului matur, caracteristicele particulare:
 glicoliza şi ciclul fosfogliceratului. Reglarea acestor căi metabolice.
Semnificaţia biologică a 2,3-difosfogliceratului.
 calea ciclului pentozofosfat.
 particularităţile metabolismului energetic. Sinteza ATP.
 utilizarea O2 în eritrocite.
 Compoziţia chimică şi particularităţile metabolice a populaţiei
leucocitare din sîngele periferic. Afecţiunile ereditare ale leucocitului.
 Compoziţia chimică, particularităţile metabolice şi funcţiile
trombocitelor. Patologia biochimică a trombocitului.
Sângele
 Sângele – ţesut lichid heterogen, ce asigură
conexiunea umorală a ţesuturilor şi organelor.
Cantitatea totală a sângelui din organism constituie
volumul sanguin total, care la un om
adult este de 4,5 -5 l.
 reprezintă 5-7,5% din greutatea corpului
 2/3 – circulă prin patul vascular, 1/3 –depozitat
(splină, ficat şi alte organe)
1. Scăderea V plasmatic – hipovolemie
(în sindromul nefrotic, şocul
traumatic şi posthemoragic, arsuri
extinse, deshidratări profunde:
vomă, diaree).
Creşterile V plasmatic – hipervolemie
(se atestă în retenţii hidrosaline,
inclusiv în graviditate;
posttransfuzional).
Componenţa:
 Se compune din 2 faze:
 lichidă – plasma – 55%-60% ( soluţie
apoasă de protide şi săruri minerale),
PH= 7,35.
 solidă
– reprezentată de
elementele figurate – 40-45%
(eritrocite, leucocite, trombocite)

Plasma:

 1. 91-95% H2O
 2. 5-9% - reziduu uscat:
- Substanţe minerale (anioni şi cationi)
- Substanţe organice:

a) azotate (enzime, proteine, neproteice)


b) neazotate (glucide, lipide, a. organici)
Hematocritul – raportul elementelor figurate la
volumul total de sânge:
 la femei - 41-43%.
 la bărbaţi - 44-48%,
 la noi născuţi hematocritul este cu 10% mai
mare, la sugari cu 7% mai mic.
Proprietăţile fizico-
chimice
1.PH sângelui –este uşor alcalin, în
condiţiile fiziologice fiind de 7,35-7,4.

 Dereglarea pH-ului:
< 7,3 se numeşte acidoză (pH=7 – comă, 6,8 –
moartea)
> 7,4 se numeşte alcaloză (pH=7,8 – comă, 8 –
moartea)
2. greutatea specifică a sângelui,
- 1,057-1,067 la bărbaţi şi 1,056-1,061 la
femei.
E dependentă de:
1. procentul elementelor figurate
2. cantitatea de Hb
3. C% proteinelor în sânge
 Greutatea specifică a plasmei
(normă – 1,025- 1,035) – corelată
direct cu c% proteinelor plasmatice (variază
în stări patologice)
 Greutatea specifică a
eritrocitelor este de 1,090
3. Viscozitatea
 Sîngele – lichid vîscos,
 viscozitatea sângelui integral - e de 5,0
(depinde de proporţia eritrocitelor),
Viscozitatea totală a sângelui creşte în:
1. policitemii şi leucemii (datorită creşterii
numărului elementelor figurate)
2. sferocitoză şi anemie falciformă (graţie
sporirii rezistenţei eritrocitelor)
 viscozitatea plasmei e de 1,6-2,1 poises
(depinde de c% proteinelor).
Viscozitatea plasmei se majorează în
hiperproteinemii şi e scăzută în anemii.
4. Presiunea osmotică
 Posm a sîngelui = Posm a plasmei şi e
dependentă exclusiv de săruri, 80% din
valoarea ei revine NaCl;
Posm se exprimă în miliosmoli, Posm a palsmei
este -290 mosm (7,6-8,0 Atm)
↓Posm sanguine duce la pătrunderea H2O în
interiorul eritrocitului – tumifierea şi hemoliza
lui
↑P osm plasmatice duce la ieşirea H2O din
celulă şi retatinarea (zbărcirea) celulei
5. Presiunea coloid-osmotică – 21-31 mm Hg
(1/200 parte din valoarea Posm – 0,02-0,03 Atm), datorită
căreia este menţinută faza lichidă a
sângelui în patul vascular
 este cauzată de proteinele plasmei– 80%-
albumine şi 20% de globuline
 Micşorarea P oncotice – hipoalbuminemiile
renale sau hepatice – edeme (lichidul
părăseşte patul vascular)
Funcţiile sângelui: 2 funcţii
fundamantale:
 de transport: respiratorie, nutritivă,
de apărare.
 reglatoare homeostatică: izoionie,
izotonie, izotermie.
F-ţia de transport
 F-ţia respiratorie a sângelui: transportul
oxigenului de la plămîni la ţesuturi şi CO2 de la
ţesuturi spre plămîni.
 F-ţia nutritivă:
1. transportul: substanţelor nutritive din tractul
digestiv (aminoacizi, acizi graşi, oze, vitamine);
2. produselor finale ale metabolismului intermediar
(uree, acid uric) pentru eliminarea prin rinichi,
plămâni, piele, intestin;
3. hormonilor transferaţi de la glandele endocrine
la ţesuturile ţintă.
 F-ţia de apărare – transportul:
1. - proteinelor plasmatice de tipul
imunoglobulinelor (Ig): Ig G, IgM, IgA, IgD, Ig E);
2. - limfocitelor T şi B
3. - macrofagelor şi limfocitelor.
F-ţia reglatoare
homeostatică
 Izoionie:
-păstrarea constantă a c% anionilor şi cationilor
(Na+; K+; Ca 2+, Mg 2+, Cl-, H2PO4-, HCO3- )
- păstrarea EAB şi menţinerea c% ionilor de H+ la
PH=7,35.
 Izotonie:
menţinerea la nivel constant a presiunii osmotice a
sângelui (proporţională cu compuşii nedisociaţi şi
ioni ai electroliţilor). Este corelată cu menţinerea
constantă a volumului sanguin sau volemia.
 Izotermia:
- menţinerea constantă a temperaturii corpului
Elementele figurate ale sângelui
 I. Eritrocitele
 1 ml de sânge conţine 4-6 mln de globule roşii.
 Sunt celule anucleate (nu posedă capacitatea de
a sintetiza proteine noi), de forma unui disc
biconcav
 T1/2 a eritrocitelor = 120 zile.
 Eritrocitele se produc în urma eritrocitopoiezei
medulare din celula de origine, sub influenţa
eritropoietinei, sintetizate în rinichi.

Componenţa chimică:
1. 65%- H20 (liberă-70%; legată -30%)
2. 35% - substanţe solide (Hb-92%; strom-
3,3%; alte substanţe -4,7%).
 Componenţi minerali:
1. K – 125 mEq/L sau 4,8 g/L
2. Na – 20mEq/L sau 0,46 g/L
3. Ca -1,2 mEq/L sau 0,025 g/L
4. Cl – 50-60 mEq/L sau 1,8-2,4 g/L
5. Bicarbonat (HCO3) -15mEq/l
6. Fosfaţi anorganici -1,1 mEq/L sau 0,035
g/L
 Componenţa organică:
1) Hb - 120-150 g/l
2) Proteine nehemoglobinice

Membranare:
AEP (Anion Exchange Protein) – străbat membrana de
10 ori şi asigură schimbul ionilor de Cl şi bicarbonat
Glicoforinele – A, B, C – străbat membrana doar o
singură dată
Citoscheletul: spectrinele, ankirina, adducina, actina,
tropomiozina – contribuie la menţinerea formei şi
flexibilităţii eritrocitare
3). Compuşi organici neproteici: urea, glucoza,
colesterolul liber, glutationul redus
Enzimele:
 glicolitice (acţiune slabă: hexokinaza, aldolaza,
fosfofructokinaza; acţiune puternică: 1,3
bifosfogliceratkinaza piruvatkinaza; LDH);
 2, 3 difosfogliceratmutaza ciclul Rapoport –
Luiebering –produce 2,3 diP-gliceratul
 E şuntului pentozofosfat
 E ciclului glutationic: glutation peroxidaza,
glutation transferaza, glutation reductaza
 NADH- DH I şi II; NADPH –DH A şi B – asigură
reducerea la Hb a cantităţilor mici de metHb
 Carbanhidrazele A,B, C – transportul lui CO2 în
formă de bicarbonaţi
 Trăsăturile caracteristice
eritrocitului:
 consum slab de oxigen
 absenţa sistemului citocromic
 absenţa în cursul maturităţii a E ciclului Krebs
(ex: fumarazei, aconitazei, malatDH,
izocitratDH)
 degradarea glucozei pe 2 căi:
1. anaerobă -92%,
2. şuntului pentozofosfat – 8-11% -acumularea de
NADPH (reducerea glutationului,metHb)
 Acumularea în cantităţi mari a 2,3
difosfogliceratului (ciclul Rapoport –
Luebering) şi glucozei 1,6 difosfatului
ciclul Rapoport –
Luebering
Rolul 2,3
difosfogliceratului:
 constituie o rezervă energetică
 participă în transportul activ al cationilor
(când glicoliza este inhibată, micşorarea
ATP – ieşirea K+ este reglată prin
degradarea 2,3 difosfogliceratului.
 rol în reducerea methemoglobinei
 reglator al proprietăţilor alosterice ale
Hb.
Leucocitele
 3,2-9,8 X 109/L
 Creşterea numărului de leucocite se numeşte
leucocitoză- infecţii, inflamaţii
 Micşorarea numărului de leucocite – leucopenie -
iradierea copului cu raze gama, administrarea de
citostatice

 sunt divizate în:


1. granulocite (neutrofile- 58-70% ,
eozinofile- 1-5%, , bazofile - 0,5-1% );
2. limfocite - 18-40%
3. Monocite - 2-10 %
Granulocitele:
 specific:
1. profilul energetic e pe baza glicolizei anaerobe
2. existenţa FO (prezenţa MC; acţiunea
inhibitorilor LR şi decuplanţilor.
 Metabolismul granulocitelor în cursul
maturităţii:
 I fază: predomină procesele energetice
(oxidative şi glicolitice, asupra celor
hidrolazice); lipsesc peroxidazele
 II fază (odată cu apariţia granulaţiilor) – se
produce mieloperoxidaza; hidrolazele
prevalează E energetice; dispariţia E
mitocondriale, cresc depozitele de glicogen;
predomină glicoliza anaerobă; şuntul
pentozofosfat este activ.
 Funcţiile: Granulocitul neutrofil:
– rol de protecţie – fagocitoză.
– rol secretor – secretă o alfa 2 globulină care
fixează şi transportă vitamina B12 –
transcobalamina.

În dinamica fagocitozei se deosebesc 3 etape:


 leucotaxia –atracţia şi mişcarea neutrofilului către
particulă sau microbul de fagocitat
 fagocitoza – se formează o vacuolă de fagocitoză
în care e cuprinsă bacteria. Granulaţiile
neutrofilului fuzionează cu fagozomul, se
degranulează iar enzimele (hidrolazele, lizozimul)
se revarsă şi distrug peretele bacterian.
 Bactericidia – are 3 trăsături esenţiale: creşterea
consumului de oxigen; stimularea şuntului
pentozofosfat, producerea de H2O2 şi superoxid
anion.
 Eozinofilele: predomină în ele
peroxidazele, dar ele nu conţin
lizozim şi fagocitină; sunt bogate în
arginină.
 F-ţia:

1. Distrug toxine de origine proteică


2. sunt implicate în procesele alergice -
participă prin fagocitarea
complexelor antigen-anticorp şi
eliminarea histaminei secretate de
bazofile în timpul reacţiei alergice.
 Bazofilul: nu conţin substanţe bactericide specifice,
dar sunt sursa de histamină
1. participă în procesele de coagulare sanguină (prin
degranulare se eliberează heparină);
2. intervine în inflamaţii (eliberare de serotonină şi histamină);
3. Rol în reacţiile alergice (determinată de IgE)

4. într-o măsură mică participă în fagocitoză.


Monocitul:
 se formează în măduva osoasă şi organele limfopoietce,
se diferenţiază în macrofag.
 Monocitele-macrofage sunt localizate în ganglionii
limfatici, splină, măduva osoasă, pleură, pericard, piele,
pulmoni, ficat, SNC
 Sunt energetic dependente de glicoliza anaerobă (excep.
macrofagele pulmonare - aerobe)
 Secretă substanţe cu activitate bactericidă - lizozim;
antivirală –interferon; stimulatori ai activării şi
diferenţierii limfocitelor în plasmocite – interleukina 1
 sunt capabile la fagocitoză, avînd rol antimicrobian.
Limfocitele
 T (timus) şi B (medula osoasă)
 Se formează în sistemul limforeticular şi pe cale
limfatică agung în circulaţie
 Limfocitele T – realizează imunitatea celulară prin
2 mecanisme: producerea limfokinelor şi
activitatea citotoxică – eliberarea organismului
de microorganisme, virusuri, celule tumorale
 B limfocitele – imunitatea umorală mediată de
anticorpi. Se divid în multe familii, fiecare avînd
specificitate de interacţiune cu un anumit
antigen. După interacţiune ele se transformă în
plasmocite ce produc imunoglobuline specifice
Trombocitele
 – elemente anucleate, formate în măduva
osoasă din megacariocite.
 130-400X109
 T1/2 -8-10 zile
 Compoziţia chimică:
1. Proteinele:
– integrinele membranare –asigură aderarea
trombocitelor la suprafaţa lezată a vasului
(GPI;GPII;GPV;GPIX)
Proteinele citoplasmatice: plecstrina,
calmodulina, lanţurile uşoare ale miozinei –
intervin în activarea plachetelot şi în
coagularea sângelui
2. E- adenilatkinaza, Na-K-ATP-aza, fosfolipaza
A2, ciclooxigenaza, tromboxan sintetaza
 sunt active E glicolizei, şuntului pentozo-
fosfat, ciclului Krebs, LR
 Particularităţile metabolice
1. ATP e de 150 de ori mai mare ca în
eritrocit. El e necesar pentru
fosforilarea lanţurilor miozinei şi
asamblarea actomiozinei; fosforilarea
plecstrinei ce realizează agregarea şi
eliberarea conţinutului
2. În MC se sintetizează factorul XIII –
factorul de stabilizare a fibrinei
3. Activarea plachetară e însoţită de
scindarea fosfolipidelor cu eliberarea
acidului arahidonic din care se
sintetizează tromboxanul A2
Funcţiile trombocitului:
 homeostază (atât în faza celulară ,cât şi în cea
plasmatică. Acţiunea se desfăşoară în 4 timpi:
1. timpul 1 (parietal) – exercită acţiune vasculotonică,
prin serotonina pe care o eliberează;
2. timpul 2 (plachetar) – realizează adevizitatea la sediul
leziunii, peretelui vascular şi agregarea cu formarea
trombului;
3. timpul 3 (plasmatic) – intervin în coagulare prin
intermediul factorului 3 şi transportă factorii de
coagulare în atmosfera periplachetară;
4. timpul 4 (trombodinamic) – contracţia trombosteninei
şi retracţia cheagului.
 F-ţii secundare:
 - în procesele imune;
 - fagocitoza complexelor imune şi particulelor virale;
 - f-ţia de protecţie a peretelui vascular.
Obiectivele
 Compoziţia sângelui. Substanţele organice azotate proteice ale plasmei
sanguine:
 Proteinele plasmatice. Albuminele, globulinele (fibrinogenul, transferina,
ceruloplasmina, haptoglobinele, imunoglobulinele, glico- şi lipoproteinele
etc). Rolul, metodele de dozare şi separare a proteinelor. Variaţiile
fracţiilor proteice în patologie.
 Enzimele plasmatice. Clasificarea funcţională. Mecanismul disenzinemei
plasmatice. Principalele enzime plasmatice cu valoare diagnostică.
 Peptidele sanguine de valoare biologică (angiotensinele şi kininele).
 Compuşii neproteici azotaţi ai plasmei sanguine. Azotul rezidual, fracţiile
lui în normă şi patologie.
 Compuşii organici neazotaţi ai plasmei sangvine. Importanţa determinării
lor.
 Componenţii plasmatici minerali. Rolul lor. Ionograma sângelui.
 Sistemele tampon sangvine. Noţiuni generale de echilibru acido-bazic
(EAB), acidoze şi alcaloze. Principalii indici ai EAB.
Proteinele plasmatice

 C% P în plasmă – 60-80 g/L


Funcţiile proteinelor:
Menţin presiunea coloid-osmotică (oncotică)
De transport (vitamine, metale, hormoni)
Participă la menţinerea EAB
Determină viscozitatea
Hemostatică (fibrinogenul)
protecţie (prin intermediul anticorpilor)
Reprezintă o rezervă proteică
 Principalele proteine ale plasmei
sunt:
 Albuminele - 40–50g/L
 Globulinele - 20–30 g/L
 Fibrinogenul – 2-4 g/L

 Plasma lipsită de fibrinogen se


numeşte ser sanguin.
metode de separare a
proteinelor
 electroforeza: liberă, de zonă, pe hârtie, în gel de
agar, imunoelectroforeza;
 metode cromotografice: precipitarea cu soluţii
saline, separarea prin solvenţi organici;
 Ultracentrifugarea
 Cea mai răspândită în clinică este separarea
acestora prin metoda electroforezei pe hîrtie.
Această metoda permite separarea proteinelor
serului în 5 fracţiuni: albumine; α 1-, α 2-, β - şi γ -
globuline.
Fibrinogen
- proteină
plasmatică
- masa 340kDa
- 2496 AA
- rol în hemostază
Albuminele
 se sintetizează în ficat (în jur de 20 g/zi),
 T1/2 – 17-27 zile;
 bine se dizolvă în apă,
 Sunt proteine simple,acide.
 constituie 50-65% din conţinutul total al
proteinelor serului
 greutatea moleculară de 69 kDa.
 Funcţia:
1. menţinerea presiunii coloidosmotice
(oncotice);
2. participă la transportul unor substanţe
(Ca2+, bilirubina, a. uric, a.graşi,
vitamine, unii hormoni).
 Hipoalbuminemia :
1. scăderea aportului de a/a din malnutriţie şi
malabsorbţie constituie o cauză de reducere a sintezei
hepatice de albumină
2. în reacţiile de fază acută mediat de citochine
3. de cauză hepatică
4. la nivel renal (sd nefrotic) sau intestinal. La scăderea
conţinutului acestora în sînge apar edeme.
 Analbuminemia – este o boală genetică transmisă
autosomal recesiv, ce se manifestă doar la
homozigozi.
1. lipsa albuminei la electrofareza proteinelor serice
2. Edeme
3. hipotensiune arterială
4. uneori steatoree
 Bisalbuminemia – tulburare genetică a sintezei
albuminelor, caracterizată prin prezenţa în ser a două
fracţiuni albuminice distincte
Globulinele
 – sunt proteine cu caracter slab acid sau
neutru (PI se află în limitele PH=7,3).
 Conţin 3-30% glucide (hezoze, hexozamine,
acid sialic, fucoze).
 Funcţia principală a:
 α - şi β -globulinelor - transportul diferitor
substanţe (hormoni, glucide, lipide,
medicamente etc).
 γ - globulinele (imunoglobuline) -ele prezintă
anticorpi, ce asigură imunitatea.
Exemple de α 1globuline:

 - fracţiunea sero mucoizilor –


reprezentantul orosomucoidul Winzler – se
măreşte în reumatismul poliarticular;
 - α 1 – antitripsina – inhibitor al
proteazelor (inhibă tripsina, chimotripsina).
Mărirea c% - inflamaţii; micşorarea - în
infecţii bronho- pulmonare.
 - α 1fetoproteina – se sintetizează în ficat
şi tractul gastro-intestinal.
α 2 globuline
 α 2 macroglobulina – inhibitor natural al proteazelor.
Mărirea c% – nefroza lipoidică, micşorarea – artrita
reumatoidă.
 haptoglobinele – pot forma complexe cu Hb (1mol
leagă 2 moli de Hb). Stabilizarea acestei legături duce la
pierderea sigmoidală a curbei de disociere a
oxihemoglobinei. Mărirea c%- inflamaţii acute, procese
neoplazice, micşorarea – boli hepatice, anemii hemolitice.
 Ceruloplasmina – este o metaloglicoproteină.
F-ţia : transportă Cu2+, intervine în oxidarea Fe 2+-- Fe
3+ fiind implicată în metabolismul transferinei;
sunt implicate în metabolismul aminelor biogene (oxidarea
hidroxitriptaminei);
intervin în procesele de sinteză a citocromoxidazei;
rol antioxidant.
Micşorarea c% - boala Wilson (degenerescenţa hepato –
lenticulară- ficatul şi nucleul lenticular din creier conţin
cantităţi mari de Cu).
β -globuline
 β 1 transferina – se sintetizează în ficat,
splină, ganglioni limfatici, ileon.
 F-ţia: transportul de Fe plasmatic ( fixează
2 atomi de Fe/molec.
 Stabil la PH=7,5-10; disociază la PH=4.
 Capacitatea de legare a Fe în transferină:
la bărbaţi: 53,7 -71,9 mM Fe/l; la femei:
44,77 – 62,96 mM Fe/l.
 Hiperproteinemia – mărirea c% P totale în
plasmă
 Hiperproteinemie relativă – diaree, vomă în
ocluzie intestinală , combustii (pierderea
de H2O, plasmă – conduce la creşterea c%
de P în sânge)
 Hiperproteinemie absolută - - creşterea γ-
globulinelor (boala mielomatoasă,
macroglobulinemia Valdenstrem - 100–160
g/L)
 Hipoproteinemia – micşorarea c% de P în
plasmă (albuminelor)
 Sd nefrotic - 30–40 g/L.
 Atrofia ficatului
 Hepatite toxice
 Carcinoma TGI
 Disproteinemia – c% totală a P este în
normă, dar se modifică raportul procentual
al fracţiilor proteice..
Enzimele plasmatice:

 Enzimele care se identifică în serul


sangvin se pot clasifică în:
1. secretorii;
2. indicatorii;
3. excreto- secretorii.
Enzimele secretorii
 se sintetizează în ficat, în normă se
secretă în plasmă (enzimele
coagulării, lecitin colesterol –
transferaza, ceruloplasmina,
renina).
 Nivelul lor se micşorează odată cu
lezarea celulelor producătoare.
Enzimele indicatorii
 – sunt localizate intracelular:
în citoplasmă (lactatDH, aldolaza),
în mitocondrii (glutamatDH),
în lizosomi (β -glucoronidaza, fosfataza
alcalină).
 Acestea E în normă în plasmă se găsesc în
concentaţii foarte mici. La afecţiunile
celulare activitatea lor în plasmă este brusc
mărită –servesc ca indicatori ai sediului
organului lezat.
Enzimele excreto –
secretorii
 – provin din glande exocrine,
pancreas şi sunt excretate, acţionînd
la nivelul tubului digestiv (amilaza,
lipaza, tripsina) sau se elimină prin
bilă (leucinaminopeptidaza,
fosfataza alcalină).
 În unele patologii excreţia acestor E
cu bila este dereglată şi activitatea
lor e majorată.
Mecanismul disenzimiei
plasmatice

 Trecerea E tisulare în ser poate fi directă


sau prin sistemul limfatic
 Situaţiile patologice duc la modificarea
permeabilităţii selective a membranelor
celulare - la necroză - distrugerea
celulei – determină revărsarea E în
torentul circulator.
disenzemia plasmatică
 este o rezultantă a interacţiunii mai multor factori:
1. viteza diferită a biosintezei enzimelor;
2. localizarea diferită a E, cele citoplasmatice fiind mai uşor
revărsate în circulaţie decît E situate în organitele celulare;
3. greutatea moleculară a E;
4. gradul de alterare a permeabilităţii membranelor;
5. timpul de înjumătăţire diferit al E;
6. vascularizarea organul lezat;
7. eliminarea diferită prin bilă şi urină;
8. schimbarea profilului enzimatic al organului prin boală.
Enzimele organospecifice
ale ficatului
1. Histidaza
2. Urocanaza
3. Ceto 1 fosfat aldolaza
4. Sorbitoldehidrogenaza
5. Ornitincarbomoiltransferaza
6. Arginaza
7. GlutamatDH – e mai puţin specifică (localizată în
mitocondriile ficatului) – indicator al afecţiunilor
mitocondriilor.
8. AlAt (citoplasma ficatului) – serveşte la diagnosticul
precoce al formelor anicterice ale hepatitelor cronice;
9. LactatDH (LDH): LDH 5 – necroza ficatului.
10. Leucinaminopeptidaza – icterele obstructive:
11. IzocitratDH – hepatopatii evolutive.
Enzimele organospecifice
ale miocardului
 Beta- hidroxibutiratdehidrogenaza
 LDH1
 Aspartataminotransferaza
 Creatinkinaza (KK) - (ea este de 3 tipuri: MM –
muşchiul scheletic şi miocard; BB – creier şi
muşchiul scheletic; MB –miocard)
 La infarctul miocardic creşte valoarea KK/MB, pe
când în miopatii – creşte KK, fără modificarea
izoenzimei MB.
 În infarctul miocardic acut: creşte 3-
gliceraldehidfosfatDH; fosforilaza b.
Enzimele organospecifice
ale creerului
 Creatinkinaza totală şi izoenzima BB
 Acetilcholinesteraza
 monoaminoxidaza
E organospecifice ale
rinichilor
 Glicinamidinotransferaza
 Glutaminaza rinichiului
 Alaninaminopeptidaza (3
izoemzime:AAP1-în ficat; AAP2- în
pancreas; AAP3-în rinichi
E organospecifice ale
muşchilor scheletici
 Kreatinkinaza totală + MM izoenzima
 Fr 1,6difosfataldolaza
 LDH (LDH1)

Fosfataza alcalină: 3 izoforme:


hepatobiliară, osoasă şi intestinală
Fosfataza acidă – prostată, oase,
ficat – carcinomul metastazat al
prostatei
Azotul neproteic
 Substanţele azotate neproteice
reprezintă produşi intermediari sau
finali ai proceselor metabolice.
 Anume ele alcătuiesc azotul neproteic
şi cuprind: uree (50%), aminoacizi
(25%), acid uric (4%), creatina (5%),
creatinina (2,5%), amoniac, indican,
nucleotide, polipeptide.
 Determinarea azotului neproteic se
face în filtratul obţinut prin precipitarea
proteinelor din plasmă.
Azotul rezidual
 Diferenţa între azotul neproteic şi azotul
ureic – azotul rezidual
 Creşterea c% azotului neproteic – azotemie
 Deosebim:
1. Azotemie de retenţie – micşorarea eliminării prin
urină a produselor azotate (renală: pe baza
creşterii în sânge a ureei; extrarenală: apare în
insuficienţa cardiovasculară, micşorarea TA,
scăderea fluxului sanguin renal)
2. Azotemie de producţie - - consecinţă a lizei
proteinelor tisulare în arsuri, traume, inflamaţii
 Ureea
1. Concentraţia normală 3-6 mMol/l.
2. este produsul final al metabolismului proteic,
3. se sintetizează în ficat.
4. Creşterea c% -în insuficienţa renală, degradarea
excesivă de proteine, tumori, iradieri, aport excesiv
de proteine în alimentaţie.
 Acidul uric
1. produsul final al catabolismului bazelor purinice.
2. concentraţia normală-0,24-0,29 mMol/l.
3. Creşterea c%- gută şi hiperuricemiile secundare.
 Creatina
1. 25-35 μmol/L,
2. se localizează principal în eritrocit
 Creatinina –
1. corelat cu metabolismul muscular,
2. indicator sensibil al funcţiei renale;
3. c% -62-97μmol/L la bărbaţi şi 44-88 μmol/L la femei
Substanţele organice
neazotate
 sunt prezentate prin glucoză,
lipide, unii hormoni etc.
 Toate se supun diverselor
transformări în metabolismul
celular.
Componentele minerale
 sunt prezentate prin apă şi sărurile minerale.
 Substanţele minerale îndeplinesc numeroase
funcţii:
 structurală (întră în componenţa oaselor, dinţilor
etc),
 reglatorie (reglează presiunea osmotică, pH-ul).
 intră în componenţa substanţelor biologic active,
de exemplu: Fe – este component al
hemoglobinei, citocromilor; P - întră în
componenţa AN, nucleotidelor, Co;
 Co- în componenţa vitaminei B12; Zn - în
componenţa carbanhidrazei.
Cationii:
 Natriul
1. C% plasmatică este 133-147 mmol/L şi este de 8 ori mai
înaltă ca în eritrocite.
2. Rol:reglează presiunea osmotică şi echilibrul acido-bazic
3. Hipernatriemia este însoţită de retenţia apei în patul
sanguin şi în ţesuturi, mărirea presiunii arteriale. Se
întîlneşte în nefrite, hiperaldosteronism, insufucienţă
cardio-vasculară.
4. Hiponatriemia se manifestă prin dehidratarea
organismului
 Kaliul
1. C% în plasmă este de 3,4-4,5 mmol/L, în eritrocite este
de 20 ori mai înaltă.
2. Hipercaliemie se întîlneşte în insuficienţa renală,
hipofuncţia suprarenalelor, pot duce la paralizie şi oprirea
inimii în diastolă.
3. Hipocalemie apare în hiperaldosteronism, tulburări
neuromusculare şi cardiace asociate cu alcaloza
metabolică
 Calciul
1. Concentraţia plasmatice este de 2,25-2,8 mmol/l.
2. Ca2+ plasmatic este:
a. neionizat
b. legat cu proteinele plasmatice
 Participă la procesele de excitabilitate neuro-
musculară, în procesul de coagulare a sângelui,
întră în matricea structurală a ţesutului osos.
 Hipercalciemia se întâlneşte în tumorile ţesutului
osos, hiperplazie sau adenomul paratiroidelor
 Hipocalciemia se dezvoltă în stările de
hipoparatireoidie. Se manifestă prin convulsii
musculare. Scăderea concentraţie Ca2+ se
întîlneşte în rahit, icter mecanic, nefroze,
glomerulonefrite.
 Magneziul. Concentraţia plasmatice este de
0,8-1,5 mmol/L, în eritrocite – 2,4-2,8 mmol/L.
În muşchi se conţine de 10 ori mai mult Mg2+
decât în plasmă, deaceea c% Mg2+ în plasmă
este menţinută de rezervele musculare.
 Fierul. Concentraţia fierului din sânge e de
18,5 mmol/L în plasma constituie doar 0,02
mmol/L. Rol: transportul O2 în componenţa
Hb. Insuficienţa Fe provoacă anemie din
cauza limitării vitezei de transformare a
protoporfirinei IX în hem.
 Este important ca c% anionilor şi cationilor din
plasmă să fie echilibrată.
Ionograma sângelui.
Noţiuni generale de EAB

 Echilibrul acido-bazic reprezintă menţinerea constantă a


pH-ului mediilor lichide ale organismului.
 pH –ul sîngelui în normă este 7,35-7,45. Păstrarea
acestei constante este importantă pentru desfăşurarea
normală a tuturor proceselor vitale.
 Menţinerea pH-ului în limitele date o realizează
următoarele mecanisme funcţionale:
1. Eliminarea renală a acizilor şi bazelor;
2. Eliminarea pulmonară a dioxidului de carbon;
3. Neutralizarea acizilor şi bazelor de către sistemele
tampon;
Sistemul tampon
 Amestecul a 2 substanţe tampon:
1. acid slab + sarea sa alcalină sau
2. bază slabă + sarea sa acidă
constă dintr-un donor şi dintr-un acceptor de protoni
care se opun scăderii şi creşterii pH-ului mediului la
adăugarea unei cantităţi mici de acid sau bază.
 Componenta care neutralizează acizii – componenta
bazică; iar cea care neutralizează bazele –
componenta acidă.
 În sînge deosebim următoarele sisteme tampon:
 plasmatice (hidrocarbonat, proteine, fosfat);
 eritrocitare (al hemoglobinei, hidrocarbonat, fosfat)
Reglarea pH este asigurat de:
- factorii plasmatici = sistemele tampon
1. intra-celulare : proteine
(hemoglobină), fosfat, HCO3-
2. extra-celulare : HCO3-, proteine
(albumine)
→ defect imediat
albumine H+ hemoglobină
K+
H+ HCO3- H2CO3 H2O + CO2
Sistemul tampon acid carbonic
- bicarbonat.
 Cota lui e de 10%
 H2CO3 – donator de protoni

H2CO3 H+ + HCO3 -
 HCO3- - acceptor de protoni
 Bicarbonaţii din lichidul extracelular se
prezintă sub formă de NaHCO3-, iar în
eritrocite – KHCO3-
La PH =7,4 – raportul bicarbonat/acid este de 20/1
Ecuaţia lui Henderson-Hasselbach

[HCO3-]
pH =PKH2CO3 +lg
[H2CO3]
PK =6,1 – constanta disociaţiei
[HCO3-] - concentraţia ionilor
[H2CO3] – concentraţia moleculelor
nedisociate
Sistemul tampon acid carbonic
- bicarbonat.
 Bazele tari sunt neutralizate de componenta
acidă H2CO3:
 NaOH + H2CO3 NaHCO3 + H2O
 Pentru neutralizarea acizilor intervine
componenta bazică şi are loc reacţia de tipul:
 HCl + NaHCO3 NaCl + H2CO3
 H2CO3 format sub acţiunea anhidrazei
carbonice:
 H2CO3 H2O + CO2 ( este eliminat prin
plămîni).
 La o hipoventilaţie pulmonară – CO2
se reţine în plasmă - creşte
aciditatea sîngelui
 La o hiperventilaţie – CO2 se elimină
prin alveolele pulmonare
sistemul tampon al

fosfaţiilor
este constituit din:
 NaH2PO4 ( donator)
 Na2HPO4 ( acceptor).
 Procesul tamponării are loc potrivit reacţiilor:
 HCl + Na2HPO4 NaCl + NaH2PO4
 NaOH + NaH2PO4 Na2HPO4 + H2O
 La PH =7,4 – raportul HPO4 2- /H2PO4 - este de 5/1
 Este activ în hematii şi celulele tubilor renali
 Cota lui e de 1% din întregul sistem
sistemul tampon al
proteinelor.
 La pH-ul slab alcalin al mediului proteinele
plasmatice sunt anioni (-).
 În combinaţie cu protoni anionii proteici constiuie
componenta acidă (H-proteină) şi tamponează
bazele:
 NaOH + H-proteină H2O + Na – proteina
 Anionii proteici în combinaţie cu cationii (Na+, K+),
formează componenta bazică şi tamponează acizii:
 HCl + Na-proteină NaCl + H – proteina
sistemul tampon al
hemoglobinei
 Hb întră în componenţa a 2 sisteme tampon:
 HHb – KHb
 HHbO2 – KHbO2
 îşi exercită acţiunea tampon datorită
resturilor de histidină din partea sa proteică.
Inelul imidiazolic al histidinei posedă
capacitatea de a accepta şi a ceda protoni.
 KOH+HHb KHb +H2O
 HCl + KHb HHb + KCl
 NaOH +HHbO2 NaHbO2 +H2O
 HCl + NaHbO2 HHb O2 +NaCl
 Cota acestui sistem e de 75%
- două organe excretoare de acizi :
plămînul: CO2, protoni volatili
→ apărare semi-tardivă

rinichii : H+, HCO3- → apărare tardivă.


Rinichiul joacă un rol esenţial : reabsoarbe bicarbonaţii
filtraţi la nivelul glomerulului şi regenerează noi ioni de
HCO3-.
Ei pot egal excreta ioni de H+
ROLUL RINICHILOR
TUBUL PROXIMAL
Reabsoarbe HCO3-
filtrat :
 rolul anhidrazei
Carbonice (CA)

TUBUL DISTAL şi
CANALUL COLECTOR
EliminĂ H+
Regenerează noi molecile de
HCO3-
Principalii indici ai EAB.

pH = 7.40 ± 0,02
HCO3- = 24 ± 2 mmol/l
pCO2 = 40 ± 4 mmHg
Perturbările EAB
 Acidoza - mărirea c% de H+ şi
micşorarea pH (metabolică şi
respiratorie)
 Alcaloza - micşorarea c% de H+ şi
mărirea pH (metabolică şi
respiratorie)
ACIDOZA
 ↓ pH = 6,1 + log ↓[HCO3-]
0,03 x pCO2
=> acidoza metabolică

 ↓ pH = 6,1 + log [HCO3-]


0,03 x ↑ pCO2
=> acidoza respiratorie
Acidoze metabolice
Acumularea în ţesuturi a acizilor
organici
↓pH (< 7,38)
cu ↓HCO3- (< 20mmHg)
compensat prin ↓pCO2

→ diabet, inaniţie (corpi cetonici)

Cations = Anions
Acidoza respiratorie
↓pH (< 7,38)
↑pCO2 (> 45mmHg)
Compensată prin ↑ HCO3-

= hipoventilaţie alveolară
 micşorarea minut volumului respiraţiei
acută: toate cauzele de insuficienţă respiratorie acută
cronică : emfizem, astmă bronşică
ALCALOZE
 ↑ pH = 6,1 + log ↑[HCO3-]
0,03 x pCO2
=> alcaloza metabolică

 ↑ pH = 6,1 + log [HCO3-]


0,03 x ↓ pCO2
=> alcaloza respiratorie
Alcaloza metabolică
↑pH (> 7,42)
↑ HCO3- (> 27mmol/l)
compensată prin ↑ pCO2
- - Pierdere de acizi de origine digestivă
(vomă, aspiraţie gastrică) ori renală
(diuretice, hipercalcemie)
- Cîştig de baze : administrare de
bicarbonaţi, acetat, citrat
- Alcaloză de contracţie (deshidratare)
Alcaloza respiratorie
↑pH (> 7,42)
↓ pCO2 (< 35mmHg)
compensată prin ↓ HCO3-

= hiperventilaţie alveolară
- centrală : origine septică, tumorală,
psihogenă, toxică (salicilaţi), metabolică
- secundar unei hipoxii tisulare prin
hipoxemie, anemie, căderea debitului
cardiac…
 Acidoza cu TA mărit : cîştig
de H+ (normohloremică)
→ Acidocetoza (alcoolism, inaniţie,
diabet), insuficienţă renală acută,
acidoză lactică, intoxicaţie cu metanol,
salicilaţi, etilen-glicol
 Acidoza cu TA normală:
perdere de HCO3-
(hipercloremică)
→ diaree, fistule duodenale, biliire ori
pancreatice, enterocistoplastie, acidoza
de diluţie (SΦ ), acidoza tubulară
proximală ori distală, mielom, amiloză,
hiperparatiroidie, nefropatii interstiţiale,
hiperaldosteronism ş.a,
Obiectivele
 Hemoglobina – model ideal de proteină alosterică. Oxigenarea –
deoxigenarea hemoglobinei. Modificările conformaţionale ale hemoglobinei
în aceste procese. Curba de oxigenare. Efectul Bohr.
 Transportul O2 şi CO2 de către sânge. Mecanismul biochimic. Importanţa
hemoglobinei în aceste procese şi în menţinerea constantă a pH-ului
sangvin.
 Noţiune de hipoxemie şi hipoxie. Cauzele apariţiei lor. Hemoglobinopatiile.
 Hemostaza. Rolul trombocitelor, substanţelor biologic active, vitaminei K,
ATP –ului, ADP-ului, prostaglandinelor, kininelor, kalikreinelor conform
mecanismelor de desfăşurare a hemostazei în următorii timpi:
 timpul parietal- caracteristica generală;
 timpul plasmatic – factorii principali ai coagulării, mecanismele intrinsec şi
extrinsec de coagulare a sângelui;
 timpul fibrinolitic – sistemul anticoagulant, fibrinoliza.
 Reglarea stării fluide a sângelui.
 Indicii fundamentali de definire a fazelor coagulării. Coagulograma.
 Coagulopatiile. Noţiuni generale. Exemple.
Hemoglobina – model ideal de
proteină alosterică.
 Hb- cromoproteină (din partea proteică-
globină şi partea neproteică-hemul).
 Hb are o structură cuaternară, ce constă din
patru catene polipeptidice (două α şi două β),
fiecare catenă mai conţine şi hemul.

 Hemul prezintă un ciclu porfirinic ce conţine


fierul cu gradul de oxidare (II). Fierul stă în
planul porfirinic înconjurat cu 4 atomi de azot
de la ciclurile pirolice, şi doi atomi de azot de
la ciclurile imidazolice a histidinei distale şi
proximale.
Funcţia respiratorie a sîngelui.
Transportul O2
 În plămîni are loc saturaţia sângelui cu
oxigen.
 Difuziunea O2 din alveolele pulmonare în
sânge decurge datorită diferenţei
alveolaro-capilară a presiunilor oxigenului:
13,85 (pO2 în alveole) / 5,98 (pO2 în
calpilarele plămînilor) =7,8 kKPa.
 Oxigenul pătrunde în plasma sanguină prin
peretele capilarului, unde se dizolvă, iar
apoi trece prin membrana eritrocitului şi se
leagă cu hemoglobina.
 O moleculă de Hb acceptă 4 molecule de O2 după
mecanismul cooperativ (ce înseamnă că alipirea
primei molecule de O2 este mai lentă decît a
celorlalte şi adiţionarea ei măreşte gradul de
fixare a celorlalte molecule de O2.
 Locul fixării este fierul hemoglobinei (în locul
histidinei distale); fierul în oxihemoglobină
rămîne cu gradul de oxidare +2.
 Adiţionînd oxigenul, hemoglobina
trece în oxihemoglobină:
 HHb + 4O2 → HHb(O2)4
 Hemoglobina transportă O2 la
ţesuturi în formă de oxihemoglobină
(HHbO2) şi mai puţin în formă
dizolvată în plasmă.
Curba saturării Hb cu O2
 Saturaţia Hb cu O2
e dependentă de
presiunea parţială a
O2 şi se exprimă
prin curba
disociaţiei oxiHb
(saturării Hb cu O2)
–formă sigmoidală -
S
 Mg – hiperbolică
 Afinitatea se caracterizează prin mărimea
P50, egală cu presiunea parţială a O2 la
saturarea a 50% din locusurile de fixare
(pH 7,4; t=37 C)
 Deplasarea curbei saturării Hb cu O2:
1. spre dreapta – micşorarea afinităţii
(saturării) Hb la O2, P50- măreşte
2. spre stînga – mărirea afinităţii Hb la O2;
p50 -micşorat
 Saturarea
Hb cu oxigen
depinde de:
– PH – odată cu mărirea PH are loc şi
creşterea saturării Hb cu O2, creşte
afinitatea O2 către Hb (în plămâni PH este
mai mare ca în ţesuturi)
– temperatură (t plăm.<t ţesuturi) – odată cu
creşterea t se micşorează saturarea Hb cu
O2, dar se măreşte disocierea HHbO2
Este reglată de
 C% 2,3 difosfogliceratului -la mărirea c%
lui scade afinitatea O2 faţă de Hb, ea
mai uşor cedează O2 (c% 2,3
difosfogliceratului în plăm < în ţesuturi).
Transportul de CO2:

 Are loc pe 3 căi:


1. dizolvat în plasmă -6-7%
2. sub formă de carbhemoglobină -3-10%
R – NH2 + HO – C = O → R – NH – C = O + H2O
│ │
OH OH

Carbhemoglobina
3. sub formă de bicarbonaţi
 80% de CO2 este transportat în formă de
KHCO3 (bicarbonat de potasiu sau sodiu).
 Mai există formele patologice a hemoglobinei:
carboxihemoglobina (în locul O2 se fixează CO);
şi methemoglobină (fierul este trivalent).

Coagularea
sîngelui
Fazele şi factorii principali
ai coagulării
 Fenomenul coagulării sângelui constă în
transformarea fibrinogenului în fibrină
insolubilă.
 Caracteristic:
 Număr mare de activatori şi inhibitori
 Majoritatea factorilor coagulării sunt în formă
neactivă (proteoliză limitată şi autocatalitic)
 Procesul se desfăşoară „în cascadă” şi implică
participarea a 13 factori plasmatici şi a
factorilor trombocitari.
 Factorii plasmatici sunt însemnaţi prin cifre
romane, iar cei trombocitari prin cifre arabe.
 În procesul coagulării se deosebesc 2 faze distincte care
se divizează în 2 timpi:
1. timpul parietal – se produce vasoconstricţia capilarelor în
ţesutul lezat, controlată prin serotonină, catecolamine,
elaborate de trombocite. (la interacţiunea fibrelor de
colagen a vasului lezat cu trombocite are loc agregarea
trombocitelor şi eliminarea de catecolamine, serotonină,
ATP, ADP, ultimul amplifică agregarea trombocitelor şi
accelerează obturarea vaselor lezate. Este o agregare
reversibilă.
2. timpul plasmatic – faza adevărată a coagulării, o
agregare ireversibilă a trombocitelor, asigurată de
acţiunea trombinei, care conduce la formarea cheagului
rezistent.
Sunt 2 mecanisme: calea extrinsecă şi calea intrinsecă
Factorii plasmatici:
 Factorul I – fibrinogenul – este o glicoproteină,
sintetizat în ficat, alcătuite din 6 lanţuri
peptidice grupate câte 2 (2α2β2γ)
 Factorul II – protrombina – natură glicoproteică,
α 2 globulină, conţinut ridicat de Asp, Glu, Arg,
Liz. Este sintetizat în ficat în prezenţa vitaminei
K.
 Factorul III – tromboplastina tisulară – este de
natură lipoproteică (fosfolipid) şi catalizează
transformarea protrombinei în trombină.
 Factorul IV – ionii de Ca++ - catalizează mai
multe trepte ale formării trombinei.
 Factorul V – proaccelerina - - este o globulină.
Se activează cu ajutorul factorului X.
 Factorul VI – anulat
 Factorul VII – proconvertina- este o globulină,
sintetizat în ficat cu participarea vitaminei K.
 Factorul VIII – antihemofilic A – este o β
macroglobulină, sintetizat în ficat, activat de
trombină
 Factorul IX –antihemofilic B (Christmas) – sintetizat
în ficat cu participarea vitaminei K.
 Factorul X- Stuart-Prower – sintetizat în ficat cu
participarea vitaminei K.
 Factorul XI – Rozenthal –este o beta globulină, are
activitate esterazică.
 Factorul XII – Hageman – factor de contact, este o
alfa 2 globulină.
 Factorul XIII – fibrinostabilizator – este o
transglutaminază plasmatică.
 Factorul XIV – Wilebrand sau factorul Nilsson e
socotit ca factor de antisângerare.
 Factorii trombocitari (plachetari)
 Cei 9 factori plachetari sunt:
 Factorul 1 – ia parte la conversia protrombinei în
trombină;
 Factorul 2 – este implicat în transformarea
fibrinogenului în fibrină;
 Factorul 3 – este un fosfolipid implicat în formarea
f X;
 Factorul 4 –antiheparina;
 Factorul 5 –serotonina;
 Factorul 6- fibrinogenul plachetar;
 Factorul 7 – trombostenina;
 Factorul 8- antifibrinolizina plachetară;
 Factorul 9 – factorul stabilizant al fibrinei.
Calea intrinsecă: durează minute.
 Lezarea vasului: calicreina ← precalicreinei activată de kininogen

 Factorul XII n → Factorul XII a

 Factorul XIn → Factorul XIa

 F IXn→ F {IXa + VIIIa +f.3 +Ca2+ }

Factorul Xn → factorul Xa { Va +Xa+ PL +Ca2+}

 Trombină IIa ← Protrombina IIn

 Fibrinogenul In → Fibrin monomer
↓Ca2+ ,XIIIa ←FXIIIn
 Fibrin polimer
↓ f 8, ATP
Polimer → fibrină stabilă (cheag)
Calea extrinsecă – durează secunde:
 Ţesut lezat, eliberarea F.III (tromboplastinei tisulare)

 Factorul VIIn → factorul {VIIa +F.3, F.III, Ca2+}

 Factorul Xn → factorul Xa
Vn →{ Va +Xa+ PL +Ca2+} complex protrombinazic

 Protrombina IIn → Trombină IIa

 Fibrinogenul In → Fibrin monomer
↓ Ca2+, XIIIa ← factorul XIIIn
 Fibrin polimer
 ↓ ←f 8, ATP
Polimer – fibrină stabilă (cheag)
Coagularea sângelui


Anticoagulanţii
 Anticoagulanţii -
 Antitrombinele - I, II , III, IV,V, VI.
Antitrombina III- unicul inhibitor specific al trombinei şi necesită
ptrezenţa unui Co- heparina. Inhibă deasemenea activitatea f X şi
VII
 Trombomodulina – glicoproteid ce formează un complex cu
trombina, unde creşte afinitatea ei faşă de proteina C
 Proteina C – serinprotează β globulinică, dependentă de vitamina
K, care în prezenţa Co-proteina S – descompune f Va, VIIIa
 Anticoagulantele cu aplicare terapeutică mai folosite sunt
heparina şi antagoniştii vitaminei K.
 Heparina - mucopolizaharid, ce conţine glucozaminglican, acid
glucuronic şi o cantitate de esteri sulfurici. Inhibă direct
activitatea factorului X, cât şi acţiunea enzimatică a trombinei
deja formate. Acţiunea sa depinde de gradul de sulfatere: un mg
corespunde la circa 100-300 UI şi poate inhiba coagularea la 100-
130 ml sânge. Heparina are şi efect lipolitic prin lipoproteinlipaza
care o conţine. Este distrusă în ficat, prin heparinaze.
 Antagoniştii vitaminei K (dicumarin, neodicumarin, pelentan,
sincumar, varfarina(otravă pentru şobolani)) sunt derivaţi ai 4-
hidroxi-cumarină şi inden-1,3-dionă- ei inhibă biosinteza factorilor
de coagulare II,V,VII, X, provoacă hemoragii.
Fibrinoliza
 Fibrinoliza – ultima fază a hemostazei şi are ca efect
eliminarea fragmentelor de cheag şi a depozitelor de
fibrină sub acţiunea plasminei.
 Plasmina scindează fibrina în fragmente
polipeptidice mici, solubile, ce nu pot forma reţele
coerente.
 Plasmina se formează din plasminogen.
 Plasminogenul poate fi activat sau inhibat.
 Activatori: streptokinaza, lizokinaza, proteina
streptococică neenzimatică (factori tisulari),
urokinaza (urină), activator al plasminogenului
(sânge şi ţesuturi). Inhibitori: α 2 – macroglobulina;
α 2- antitripsina şi antitrombina III.
 Fibrinoliza patologic crescută se întîlneşte în
leucoze, intervenţii chirurgicale pe organe bogate în
activatori ai fibrinolizei (uter, prostată, plămîn).
Fibrinoliza poate fi inhibată prin antifibrinolitice cu
acidul e-aminocapronic, acid-p-aminometilbenzoic
sau trasilol.
Mecanismul general
al coagulării sîngelui
Procesul de coagulare include trei etape:
1. Formarea complexului activator
al protrombinei
2. Conversia protrombinei în
trombină
3. Transformarea fibrinogenului în
filamente de fibrină
Mecanismul extrinsec
de iniţiere a coagulării
Mecanismul intrinsec
de iniţiere a coagulării
Patologii

Coagulări
Hemoragii:
spontane:
 carenţa Vit. K  ateroscleroza
 hemofilia  infecţii
 trombocitopenia  traumatisme
 deplasarea lentă a
sîngelui prin vasele
sangvine mici
Hemofilia – boală
ereditară
Hemophilia C Hemophilia Hemophilia
B A
Hemofilia – boală
ereditară
Hemophilia C Hemophilia Hemophilia
B A

S-ar putea să vă placă și