CINE A MUTAT

PIATRA?

De

Frank Morison
Un sceptic analizeaza Invierea lui Iisus Hristos

Prefata autorului
Acest studiu este, n unele aspecte, att de neobinuit i provocator, incat scriitorul crede de cuviinta
s afirme aici foarte pe scurt modul n care cartea a ajuns in forma sa actual.
De fapt, nici n-ar fi putut fi altfel, pentru c n esen este o mrturisire, povestea interioara a unui
om care iniial a pornit pentru a scrie un fel de carte i s-a gsit el nsu i obligat de forta bruta a
circumstanelor pentru a scrie o alta.
Nu este vorba c faptele n sine s-au modificat, pentru c ele sunt imprimate n monumente i n
paginile istoriei umane. Dar interpretarea lor a suferit o schimbare. Cumva perspectiva s-a schimbat nu dintr-o dat, intr-o sclipire de nelegere sau de inspiratie, ci ncet, aproape pe nesimite, prin
insasi ncpnarea faptelor n sine.
Cartea aa cum a fost planificata iniial a fost abandonata, la fel ca barjele de pe Tamisa cnd marele
fluviu se intalneste cu marea. Scriitorul a realizat intr-o zi nu numai ca nu ar mai putea sa scrie cartea
cum a conceput-o initial, dar c n-ar face-o nici daca ar putea.
Pentru a spune povestea acestei schimbari, precum i pentru a da motivele pentru aceasta, iata scopul
principal al urmtoarelor pagini.

Cuprins
Capitolul 1
Capitolul 2
Capitolul 3
Capitolul 4
Capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
Capitolul 10
Capitolul 11
Capitolul 12
Capitolul 13
Capitolul 14
Capitolul 15
Capitolul 16

Cartea care a refuzat sa fie scrisa

Adevarata invinuire adusa detinutului
Ce s-a intamplat joi inainte de miezul noptii
Paralelogramul psihologic al fortelor
Situatia de vineri dupa-amiaza
Treizeci si sase de ore mai tarziu
Despre comportamentul celor doua surori
si al barbatului care a fugit in noapte
Intre apus si rasarit
Dificultatea istorica a problemei
Dovada pescarului principal
Dovada fratelui prizonierului
Dovada barbatului din Tars
Martorul marii pietre
Cateva fapte din acea dimineata indepartata
Servitorul preotului
Procesul martorilor Invierii lui Iisus

CARTEA CARE A REFUZAT

SA FIE SCRISA
Presupun c foarte multi scriitori vor mrturisi c au ascuns undeva ntr-un compartiment
secret al celui mai privat sertar al lor, primul proiect al unei carti care, pentru un motiv sau altul, nu
va vedea niciodata lumina zilei.
De obicei este timpul acest batran infractor care-i pune amprenta asupra acestei
intreprinderi. Schita initiala este realizata intr-un moment de viziune si entuziasm; se lucreaza asupra
ei un timp si apoi este lasata deoparte in asteptarea acelui maine care de cele mai multe ori nu mai
vine niciodata. Apar alte indatoriri mai presante; sarcinile si responsabilitatile se multiplica; iar
pretiosul proiect se afunda mai departe si mai adanc in ascunzatoarea sa definitiva. Astfel ca anii
trec, pana intr-o zi cand sciitorul se trezeste si realizeaza ca, indiferent de alte realizari ale sale,
aceasta carte nu va fi niciodata scrisa.
In cazul de fata lucrurile nu au stat asa. Nu a fost vorba de lipsa inspiratiei, sau ca acea zi de
maine nu a mai venit. Mai curand, putem spune ca atunci cand inspiratia a venit ea a condus in cu
totul alta directie. A fost ca si cum un om, traversand o padure pe o carare bine cunoscuta, ajunge
dintr-o data intr-un loc neasteptat. Punctul de plecare a fost acelasi, doar cel de iesire a fost diferit.
Dati-mi voie sa expun pe scurt ce vreau sa spun. Cand, foarte tanar fiind, am inceput sa
studiez in mod serios viata lui Hristos, am facut-o cu sentimentul puternic, daca pot spune asa, ca
istoria Sa se sprijinea pe o fundatie foarte nesigura.
Daca va intoarceti in timp la sfarsitul anilor 1890, veti gasi in atitudinea intelectuala
predominanta a vremii, cheia catre majoritatea ideilor mele. Este adevarat ca absurda credinta care
nega pana si existenta istorica a lui Iisus, a incetat a mai fi luata in considerare. Dar lucrarile criticilor
mai importanti in special criticii germani au raspandit cu succes printre cercetatori ideea ca
povestea vietii si mortii Lui a ajuns la noi intr-o forma nedemna de incredere si ca una din cele patru
evanghelii nu este altceva decat o lucrare apologetica geniala scrisa multi ani, poate chiar decenii,
dupa ce prima generatie a trecut in nefiinta.
Asemenea multor tineri profund preocupati de alte probleme, nu aveam mijloacele pentru a
verifica sau a-mi forma o parere independenta asupra acestor afirmatii, dar faptul ca aproape fiecare
cuvant din Evanghelii era subiectul unor aprige dispute, a dus la formarea mentalitatii acelor timpuri
si banuiesc ca mi-ar fi fost foarte greu sa scap influentei sale.
Dar unul dintre aspectele acestei probleme m-a intrigat in mod special. Incepusem deja sa ma
interesez indeaproape de stiintele naturii si nu mi-a trebuit mult pe atunci sa realizez ca spiritul
stiintific era opus din toate punctele de vedere minunilor din Evanghelii. Foarte adesea, cele cateva
putine lucruri pe care criticii textuali le acceptasera, stiinta actiona spre zdruncinarea lor. Personal
ma interesau mai putin concluziile acestor critici decat fundamentala problema a miraculosului. Mi
se parea ca pura critica documentara poate gresi, dar ca legile universului ar putea fi modificate intro maniera atat de arbitrara si inconsecventa imi parea foarte putin probabil. Nu a declarat chiar
Huxley insusi intr-o maniera de netagaduit ca miracolele nu exista, in timp ce Matthew Arnold a
investit mult timp in evanghelia sa Dulce Cumpatare pentru a elabora si dezvolta un crestinism
fara miracole?
In schimb, fata de persoana lui Iisus Hristos Insusi aveam o adanca si respectoasa
consideratie. Imi aparea ca o figura legendara de o puritate si barbatie nobila. Sa vorbesti despre El
intr-un mod grosolan, sau sa-I iei numele in deradere, mi se parea de neacceptat. Sunt insa perfect
constient cat de departe era aceasta atitudine de dogmatica crestinismului. Dar este o afirmatie
cinstita despre cum, cel putin un tanar cercetator simtea, in acei timpurii ani de formare a opiniilor,
cand lucrurile superficiale intunecau realitatile adanci si permanente existente in spatele lor. Cam in
aceasta perioada mai mult pentru linistea mea sufleteasca decat pentru publicare mi-a venit ideea
de a scrie o scurta monografie despre ceea ce mi se parea a fi cea mai importanta si critica faza din
viata lui Hristos ultimele sapte zile cu toate ca mai tarziu mi-am dat seama ca zilele imediat
urmatoare crucificarii au fost la fel de cruciale. Titlul pe care l-am ales a fost Iisus, ultimele zile, o
reminiscenta constienta a faimosului studiu istoric de Lord Rosebery.

Am ales ultimele sapte zile din viata lui Iisus pentru trei motive:
1. Aceasta perioada parea lipsita de elementul miraculous pe care, din punct de vedere stiintific,
il consideram suspect.
2. Toti evanghelistii au dedicat mult spatiu acestei perioade si, in cea mai mare parte, erau in
perfect acord.
3. Procesul si executia lui Iisus a fost un eveniment istoric reverberant, atestat indirect de mii de
consecinte politice si de o vasta literatura inspirata din acesta.
Credeam ca daca as fi putut afla adevarul despre moartea cruda a acestui om de mana romanilor,
cum a privit El Insusi situatia si, in special, cum s-a purtat El in aceste imprejurari, as fi fost foarte
aproape de adevarata solutie a problemei.
Acesta era, pe scurt, scopul cartii pe care o planuisem. Am vrut sa iau aceasta perioada din viata
lui Iisus, cu intreaga ei drama,
I wanted to take this last phase of the life of Jesus, with all its quick (virulent) and pulsating
drama, its sharp, clear-cut background of antiquity, and its tremendous
psychological and human interest -- to strip it of its overgrowth of
primitive beliefs and dogmatic suppositions, and to see this supremely
great Person as He really was.
Nu este nevoie sa mai spun cum, zece ani mai tarziu, a aparut ocazia de a studia viata lui
Hristos asa cum imi doream de mult sa o fac, sa investighez originea scrierilor avand cateva marturii
la prima mana si sa-mi formez propria mea judecata asupra ei. Voi spune doar ca a iscat o revolutie
in gandirea mea. Fapte ce izvorau din povestea veche de cand lumea pe care nu le-as fi crezut
posibile. Incet dar foarte sigur condamnarea a marit incarcatura dramatica a acelor saptamani de
neuitat din istoria umanitatii, intr-un mod mult mai profund decat s-ar fi parut.
Era chiar ciudatenia multor lucruri care pentru inceput mi-a atras si mentinut interesul. Doar
mai tarziu mi-am dat seama de logica lor irezistibila.
Vreau sa incerc, in urmatoarele capitole ale acestei carti, sa explic motivul pentru care n-am
finalizat niciodata ceea ce incepusem initial, care au fost motivele esuarii si cum am ajuns la un
deznodamant neasteptat.

ADEVARATA INVINUIRE
ADUSA DETINUTULUI
In incercarea de a dezlega ghemul incalcit de patimi, prejudecati si intrigi politice cu care
sunt intretesute ultimele zile din viata lui Iisus, mi s-a parut cel mai potrivit sa merg direct in inima
misterului, studiind indeaproape acuzatiile aduse impotriva Sa.
Imi amintesc acest aspect al problemei izbindu-ma intr-o dimineata cu o forta neasteptata.
Am incercat sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca peste doua mii de ani s-ar isca o mare disputa cu
privire la un proces penal ce a avut loc, sa zicem, in 1922. Pana in acel moment majoritatea
documentelor initiale se vor fi pierdut. O pagina antica si decolorata din ziarul Times sau Telegraph,
sau poate cateva fragmente zdrentuite dintr-un dosar juridic ce descria cazul este posibil sa fi
supravietuit intr-o colectie de antichitati. Toate concluziile ar fi trebuit trase din acestea si din alte
ramasite. Nu este clar ca oamenii din acele timpuri, dorind sa afle adevarul despre omul in cauza, ar
fi investigat in primul rand motivul pentru care a fost acuzat? Ei ar fi intrebat: Care a fost problema?
Ce au adus acuzatorii impotriva lui? Daca, la fel ca in prezent, ar exista mai multe invinuiri, ei s-ar
fi intrebat care a fost cea reala.
De indata ce punem aceasta intrebare in centrul cercetarii noastre, apar cateva chestiuni care
arunca o noua si neasteptata lumina asupra problemei. Daca luam in calcul caracterul neobisnuit al
procesului in sine, ne va ajuta sa intelegem semnificatia acestor lucruri. Nu numai ca a avut loc la o
ora nepotrivita pentru astfel de actiuni, dar pe tot parcursul lui a fost marcat de particularitati de un
anume fel. Luati in considerare in primul rand elementul timp. Toti istoricii sunt de acord ca
arestarea lui Iisus a avut loc in Gradina Ghetsimani la o ora tarzie in noaptea dinaintea zilei
rastignirii si exista o puternica motivatie in a crede ca nu s-ar fi putut intampla mai devreme de
11:30.
Aceasta estimare se bazeaza pe durata de timp necesara desfasurarii evenimentelor care au
avut loc intre sfarsitul Cinei celei de Taina, probabil intr-o casa in partea superioara a cetatii si
sosirea armatei in gradina de la poalele Muntelui Maslinilor. Sunt trei lucruri care conduc in mod
evident la concluzia ca era o ora tarzie:
1. Ucenicii erau obositi si chiar voinicul pescar Petru, obisnuit cu lungi privegheri, nu a
putut sta treaz.
2. Matei si Marcu fac referire, amandoi, la trei perioade distincte de motaiala, intrerupta
de Hristos care se intorcea periodic de la prelunga rugaciune facuta sub niste copaci
alaturati.
3. Faptul ca era intuneric si datorita tortelor Hristos a putut vedea de la o distanta
considerabila apropierea garzilor (vezi Marcu 14:42: Sculai-v s mergem. Iat, cel
ce M-a vndut s-a apropiat).
Nimeni nu poate citi acest extraordinar episod fara sa realizeze ca aceasta sedere in gradina a
fost diferita de toate celelalte relalate de Ioan. Acesti oameni erau tinuti acolo de Hristos mult dupa
ce in mod normal ar fi fost in paturile lor in Betania. Ei asteptau alaturi de El ceva ce El Insusi
astepta si care dura neacceptat de mult. Presupunand ca cina avusese loc pe la ora noua si jumatate,
iar in gradina ajunsesera pe la zece, arestarea nu ar fi putut avea loc mult mai devreme de 11:30.
Aceasta ne arata destul de exact ora procesului initial.
Este un fapt general acceptat de catre arheologi si cercetatori ai topografiei Ierusalimului
antic ca o veche alee cu trepte cobora din partea superioara a cetatii catre poarta ce ducea la
scaldatoarea Siloam in coltul sud-estic al zidului cetatii. Neemia mentioneaza scara ce coboara din
cetatea lui David (3:15); si inca La Poarta Izvorului, n faa lor, s-au urcat pe treptele scrii de la
cetatea lui David, care ducea pe zidul de deasupra casei lui David (12:37).
Erau deci doua rute pe care o puteau lua garzile romane. Una era pe Valea Kidron pana la
poalele acestor trepte si de acolo la casa marelui preot. Cealalta era pe drumul principal din Betania
catre cetatea noua si de acolo pe Valea Tyropoeon spre casa marelui preot. Chiar daca traditia nu
mentioneaza in mod expres acestea, este de inteles ca a-l escorta pe Iisus prin cartierul populat al
cetatii inferioare nu numai ca ar fi fost inoportun, dar ar fi necesitat un ocol prin care s-ar fi pierdut
timp pretios. Iar in aceasta ciudata activitate nocturna timpul era un factor foarte important.

Daca printr-o minune ne-am fi putut intoarce in timp si am fi putut sta intr-un loc de unde sa
avem o buna perspectiva asupra vechiului Ierusalim pe la miezul noptii sau putin dupa in acea
memorabila zi de 14 a lunii lui Nisan, probabil ca am fi vazut un mic grup de oameni escortand prin
intuneric, de-a lungul defileului stancos ce inconjura fata estica abrupta a peretelui templului, pe
vechiul drum pietruit din coltul sud-estic al zidului cetatii, spre sediul vechilor Sai dusmani declarati,
pe cineva ce nu opunea nici cea mai mica impotrivire.
Cum s-a ajuns ca cel mai distins evreu al generatiei Sale sa se gaseasca in aceasta
amenintatoare si periculoasa situatie, in mijlocul noptii, in ajunul uneia dintre cele mai solemne
sarbatori evreiesti? Care sa fi fost oare motivele secrete care au grabit arestarea Sa? De ce a fost ales
acest moment total inoportun? Si peste toate acestea, care era gravitatea invinuirii aduse Lui?
Ar fi nevoie de mult mai mult decat acest capitol pentru a raspunde acestor intrebari, la care
intr-adevar intreaga carte nu este decat o foarte incomplete si inadecvata replica. Dar sunt doua
chestiuni care ies in evidenta din aceste scrieri si care reclama un studiu mult mai atent. Prima o
constituie natura deosebita a singurei acuzatii clare adusa lui Iisus. A doua este marturisirea pe care
s-a bazat condamnarea Lui.
Parerea mea este ca facem o greseala regretabila daca presupunem (asa cum au facut-o multi
scriitori crestini) ca tot ceea ce au facut preotii in acea noapte a fost total incompetent si ilegal.
Bineinteles, sunt aspecte ale problemei care, oricum ai vrea sa le interpretezi, trebuie considerate in
total si definitiv dezacord cu legea evreiasca. Acest fapt este, cred eu, acceptat de toti cercetatorii
competenti ai legii evreiesti din acele timpuri.
A fost ilegal, de exemplu, ca paza templului, fiind oficial in slujba marelui preot, sa opereze
arestarea. Doar o actiune voluntara a martorilor acuzarii a fi fost legala. Era ilegal sa incerci
condamnarea la moarte in timpul noptii. Doar procese din culpe economice puteau avea loc dupa
apusul soarelui. Era ilegal ca, dupa ce acuzatiile martorilor au fost respinse, judecatorii sa supuna
detinutul unui interogatoriu. Acesta ar fi trebuit achitat, iar daca marturiile impotriva Lui s-ar fi
dovedit false, vinovatii ar fi trebuit condamnati la moartea prin lapidare.
These things lie on the surface of the situation. Dar dincolo de aceste nereguli flagrante din
procesul lui Iisus, exista o puternica baza legala o respectare meticuloasa a unor aspecte minore ale
legii lucru de mare insemnatate pentru un cerecetator impartial al istoriei.
Acest fapt ne apare izbitor de clar daca examinam modul unic in care motivul real al acuzarii s-a
modificat in timpul procesului. Dupa cum vedem din evanghelii, au fost trei acuzatii principale
impotriva lui Iisus in timpul fazelor succesive ale procesului. Le putem rezuma pe scurt dupa cum
urmeaza:
1. A amenintat ca darama templul.
2. A pretins ca este Fiul lui Dumnezeu.
3. A intaratat poporul impotriva lui Cezar.
Din punctul nostru de vedere, a treia invinuire poate fi respinsa pe loc. Nu era motivul real de
nemultumire a evreilor. A fost folosita doar din scopuri politice. Legea romana nu recunostea
infractiunile pentru care Hristos fusese condamnat la moarte si totusi, fara Pilat, sentinta nu putea fi
dusa la capat. Deci, era absolut necesar sa se gaseasca o invinuire cu fond politic pentru a justifica in
fata procuratorului roman pedeapsa extrema pe care, tacit, deja o luasera. Au ales acuzatia de
conspiratie impotriva Cezarului deoarece era singura ce atarna greu in fata lui Pilat din Pont, sau a
oricarui oficial roman. Insa aproape ca a esuat si ar fi esuat complet daca procuratura ar fi fost pe
maini mai puternice. Dar, asa cum am spus mai sus, nu conteaza care a fost pretinsa vina in fata lui
Pilat. Lucrul care ne preocupa in mod profund este invinuirea reala a evreilor impotriva lui Hristos.
Focusandu-ne in aceasta directie, vom vedea foarte clar ce a fost in spatele acuzarii.
Trebuie sa reamintesc ca, potrivit unei vechi practici evreiesti, intr-un proces penal martorii
erau acuzatorii. Nici o alta forma de urmarire penala nu era legala, iar prima actiune care a fost
facuta in noaptea procesului, a fost chemarea martorilor, asa cum o cerea legea. Si Matei si Marcu au
fost foarte clari in acest punct.
Marcu spune: C muli mrturiseau mincinos mpotriva Lui (14:56).
Matei spune: veniser muli martori mincinoi (26:60).
Marcu afirma ca marturiile acestora nu se potriveau, motiv pentru care au fost respinse.
Pentru cei nefamiliarizati cu subtilitatile jurisprudentei evreiesti, in special cu orientarea
neobisnuita a legii in favoarea detinutului, poate parea curios ca, avand in vedere eforturile

considerabile facute pentru a asigura martori ai acuzarii, curtea ar fi procedat imediat la respingerea
dovezilor. Daca declaratiile martorilor au fost aranjate, n-ar fi trebuit sa fie foarte dificil sa le puna in
acord inainte de proces. Insusi faptul ca judecatorii au respins marturiile, demonstreaza ca in aceasta
chestiune fundamentala a martorilor, pana si Caiafa s-a aflat sub necesitatea respectarii in acest
proces pentru viata, a traditionalului obicei evreiesc.
Ce insemna aceasta este aratat foarte detaliat in Mishna (legea evreiasca n.t.). Existau trei
tipuri de marturii acceptate de lege:
1. Marturia inutila.
2. Marturia plauzibila.
3. Marturia adevarata.
Era o diferenta foarte clara intre aceste trei tipuri de marturii. Cea inutila era clar irelevanta si
fara valoare si era imediat recunoscuta ca atare de judecatori. Cea plauzibila era mult mai probabil sa
fie acceptata provizoriu, pana la proba contrarie. Cea adevarata era cea in care marturiile se
potriveau. "The least discordance between the evidence of witnesses," says the distinguished Jewish
writer, Salvador, "was held to destroy its value."
Este clar, deci, ca oricare ar fi fost obiectul marturiilor preliminare la care s-au referit cei doi
evanghelisti, acesta nu a trecut de a doua etapa provizorie. Aceasta nu poate insemna decat ca ori s-a
dovedit a fi contrar experientei si cunoasterii curtii, ori a fost invalidat pe baze tehnice. Afirmatia lui
Marcu conform careia marturiile nu se potriveau, indica evident ultima varianta.
Dar acum urmeaza un lucru foarte curios. Cand aceste marturii preliminare si nesatisfacatoare
au fost respinse, apar doi barbati cu o declaratie extrem de clara.
Marcu spune: i ridicndu-se unii, au dat mrturie mincinoas mpotriva Lui, zicnd: Noi L-am
auzit zicnd: Voi drma acest templu fcut de mn, i n trei zile altul, nefcut de mn, voi cldi
(14:57, 58).
Matei, care in acest caz probabil ca nu il citeaza pe Marcu ci o alta sursa, confirma spunand:
Acesta a zis: Pot s drm templul lui Dumnezeu i n trei zile s-l cldesc. (26:61).
Prin urmare, indiferent ce altceva s-a intamplat in acea noapte memorabila, un lucru pare sigur si
anume ca doi oameni L-au acuzat pe Hristos in fata ca a spus cuvinte similare cu acestea. Acesta este
un lucru foarte important si-l voi ruga pe cititor sa-l retina pentru cateva momente.
In acest moment este foarte important de stiut daca acesti oameni au inventat in mod deliberat
acuzatia sau au denaturat in scopuri personale ceva ce Hristos declarase. Chiar daca nu s-ar fi stiut
nimic altceva, eu personal as fi ezitat sa cred ca o marturie atat de detaliata a fost o pura inventie.
Este mult mai eficient sa denaturezi ceea ce un om a spus de fata cu altii decat sa inventezi o
minciuna despre el. Aceasta va obtine un puternic suport din partea oamenilor deja obositi si furiosi.
Doar cei mai nerusinati oameni vor aproba miciuna deliberata si calculata. Dintotdeauna a fost asa si
putem fi destul de siguri ca asa era si pe atunci. Acesti oameni L-au auzit pe Hristos facand aceasta
rasunatoare declaratie in curtea templului si nimic mai daunator nu puteau face decat sa ofere o
versiune denaturata si inselatoare a acesteia.
Insa, in opinia mea, exista un motiv foarte convingator pentru care am putea privi declaratia
acestor martori ca fiind o imagine a ceva ce Hristos chiar a spus in public la un moment dat. Cei doi
martori au declarat ca-L auzisera pe detinut folosind anumite cuvinte care, daca s-ar dovedi
adevarate, ar implica o dubla infractiune, de vrajitorie si sacrilegiu. Pedeapsa pentru vrajitorie era
moartea. Pedeapsa pentru sacrilegiu era lapidarea urmata de abandonarea trupului. Din punctul de
vedere al inamicilor lui Iisus, o acuzatie mai fatala nici ca I se putea aduce. Chiar si asa, marturia a
fost respinsa.
Dar de ce s-a intamplat aceasta? Trebuie sa existe o explicatie istorica satisfacatoare pentru ca
marturia benevola a acestor doi oameni sa fie considerata o pura inventie; daca ar fi fost o uneltire a
lui Caiafa iar martorii ar fi fost invatati ce sa spuna, atunci cu siguranta ca intreaga inscenare n-ar fi
dat gres intr-un mod atat de naiv si exasperant. La urma urmelor, martorii au avut de spus doar
cateva cuvinte si ar fi fost extrem de simplu sa se puna in acord. Actiunea impotriva lui Hristos ar fi
trebuit sa duca rapid si triumfator la o condamnare.
Dar vedem ca lucrurile nu au stat deloc asa. Vedem o situatie in care curtea, in ciuda
ilegalitatii de a se intruni la o ora atat de tarzie, a pierdut mult timp pretios intr-o actiune care nu a
dus nicaieri. La finalul acestei audieri elaborate a martorilor, Iisus Hristos era practic nevinovat si cu

siguranta necondamnat. Intreaga procedura ameninta sa se impotmoleasca intr-un punct vital al legii
evreiesti.
Doua lucruri reies din acest neindoielnic fapt istoric. In primul rand, in mod evident Caiafa
nu era atotputernic in acea adunare. Existau foarte clar influente puternice in consiliu in favoarea
respectarii riguroase a legii, in special a importantei cruciale pe care o aveau martorii. Trebuie
reamintit ca sentinta acestui tribunal nu era finala. Orice ar fi hotarat in acea noapte, trebuia verificat
si aprobat a doua zi in plenul marelui sinedriu. Se pare ca aparuse deja o problema cand Nicodim, un
membru al sinedriului, a protestat impotriva condamnarii fara o judecata dreapta. Ei ar fi putut
justifica ilegalitatea actiunilor intreprinse in toiul noptii pe motive de inalta implicare politica si
imediata apropierea a Pastilor. Dar orice eroare grava in procesul de acuzare ar fi putut duce cu
usurinta la eliberarea obligatorie a detinutului, in momentul in care multimea mare de oameni ar fi
trecut fara indoiala de partea Sa.
De asemenea, insusi faptul ca marturia era atat de riguros verificata, implica in consecinta o
prudenta corespunzatoare din partea martorilor. In cadrul sistemului legal evreiesc, fara indoiala
inclinat spre favorizarea acuzatului, era un lucru foarte periculos sa fii martor intr-un proces de
condamnare la moarte. Pedeapsa pentru marturie falsa era moartea. De aceea numarul de procese de
acest gen era mic.
Dar concluzia cu adevarat impresionanta ce reiese din toate acestea este cu siguranta
urmatoarea: daca marturiile nu au fost prefabricate; daca discordantele dintre ele l-au surprins si
exasperat pe marele preot, este clar ca au fost cel putin de buna credinta si aveau o reala legatura cu
faptele. Asadar, chiar daca scriitorul Evangheliei dupa Ioan nu ne-a pastrat versiunea oficiala a
ceea ce s-a intamplat in curtea templului, suntem fortati sa credem ca Iisus a folosit in anumite ocazii
cuvinte asemanatoare celor cu care a fost invinuit.
Ce a spus Iisus in realitate de a dat nastere acestor acuzatii? Exista trei variante din care
putem alege. Potrivit martorului lui Marcu, Iisus a amentitat in mod deliberat ca va distruge
templul si-l va reconstrui in trei zile. Cuvintele sunt foarte clare: Voi drma acest templu fcut de
mn, i n trei zile altul, nefcut de mn, voi cldi (14:58).
Martorul lui Matei tempereaza si indulceste considerabil acuzatia. El spune ca Hristos doar a
pretins ca poate darama si reconstrui templul in trei zile: Acesta a zis: Pot s drm templul lui
Dumnezeu i n trei zile s-l cldesc (26:61).
Putem noi, in lipsa unei versiuni mai autentice a ceea ce Hristos a spus in realitate, sa
acceptam una dintre aceste marturii ca fiind cea adevarata? Cu siguranta nu putem face aceasta fara
sa alteram intreaga imagine sinoptica (generala n.t.) a lui Iisus. Considerand ce spun acestea, Iisus
apare ca un om ce spune ca, prin vointa si puterea sa, El poate darama templul lui Irod ca mai apoi
sa-l inlocuiasca cu altul. Asemenea afirmatie ar putea fi implinita doar prin exercitarea unor puteri
paranormale si magice dincolo de orice altceva facuse Hristos si dincolo de cele mai nebunesti vise
ale celui mai amagit discipol al vrajitoriei orientale. Intr-adevar, putem spune ca nici o persoana
intreaga la minte, in special una de calibrul spiritual si moral al lui Hristos, n-ar putea pretinde asa
ceva.
Ne putem imagina un oarecare fanatic, aflat la marginea nebuniei, laudandu-se cu ceva atat
de absurd, stiind foarte bine ca nu va fi pus niciodata sa se justifice. Dar acuzatul din acest proces nu
se incadreaza in aceasta categorie. Nici nu poate fi vorba de asa ceva. In toata viata Sa nu exista
nimic ce ar putea trada o minte instabila. Pe de alta parte, sunt multe dovezi ale unei minti extrem de
sanatoase si foarte disciplinate. El pare sa fi fost un mare iubitor al adevarului, sinceritatii si
smereniei care este cea mai mare revendicare a omului de inrudire cu Dumnezeu. He seems to have
been supremely a lover of truth and sincerity, and the inner humility that is man's greatest claim to
kinship with God; El a urat din tot sufletul impostura, ipocrizia si slava desarta. Prim urmare,
declaratiile celor doi martori trebuie considerate cel putin suspecte, pana vom gasi o dovada cat mai
categorica care sa le confirme. Dar ceea ce avem ne conduce in cu totul alta directie. Potrivit lui
Ioan, ceea ce Iisus a spus de fapt, a fost: Drmai templul acesta i n trei zile l voi ridica. Iar
scriitorul adauga in paranteza: Iar El vorbea despre templul trupului Su. (2:19,21).
Bineinteles, nici un cercetator serios al acestei probleme nu ar nega nici o clipa ca aceasta
declaratie este dificila, indiferent de interpretare. Dar daca ar fi sa decidem intre cele trei variante
contradictorii, ma simt obligat sa spun ca este un lucru care m-a impresionat profund si anume, ca in

toate se regasesc cuvintele in trei zile. Sunt de parere ca importanta majora a acestui lucru nu a fost
pe deplin constientizata.
In mod obisnuit, cand suntem confruntati cu mai multe variante ale unei situatii date, exista
regula de a examina in primul rand partile in care relatarile converg. Putem presupune fara sa gresim
ca acestea reprezinta cu siguranta realitatea. Aceasta se intampla mai ales in cazul cand martorii sunt,
ca sa zicem asa, din tabere opuse si intr-un evident dezacord in alte aspecte esentiale ale declaratiilor.
Ceea ce este caracteristic frazei in trei zile, este ca ea apare foarte rar in discursurile lui
Iisus si doar in situatii care sunt puse sub semnul intrebarii de multi critici in privinta autenticitatii
lor. Sa luam de exemplu cele trei cazuri notabile ce apar in Evanghelia dupa Marcu:
8:31 i a nceput s-i nvee c Fiul Omului trebuie s ptimeasc multe i s fie defimat de
btrni, de arhierei i de crturari i s fie omort, iar dup trei zile s nvieze.
9:31 Cci nva pe ucenicii Si i le spunea c Fiul Omului se va da n minile oamenilor i-L vor
ucide, iar dup ce-L vor ucide, a treia zi va nvia.
10:33,34 C, iat, ne suim la Ierusalim i Fiul Omului va fi predat arhiereilor i crturarilor; i-L vor
osndi la moarte i-L vor da n mna pgnilor. i-L vor batjocori i-L vor scuipa i-L vor biciui i-L
vor omor, dar dup trei zile va nvia.
Cititorul contemporan, lecturand aceste pasaje cu o instinctiva retinere in acceptarea oricarui
lucru ce iese din sfera normalului este inclinat sa spuna: Pot intelege ca Iisus si-a prezis propria
moarte. El trebuie ca a prevazut the probable outcome of the ever-widening gap between Himself
and the priests (rezultatul tot mai probabil al prapastiei dintre El si preoti) si cred ca nu e neobisnuit
ca El sa-si fi pregatit ucenicii pentru moartea Lui. Dar cu siguranta ca aceste referiri directe la
invierea Sa din morti ar fi putut fi scrise numai dupa moartea Lui si nu fac parte din discutiile
originale.
Trebuie sa admitem ca asa pare la prima vedere. Totusi, examinand mai atent procesul with
all its primitive marks of authenticity, cu audierea meticuloasa dar fara success a martorilor ostili,
facem surprinzatoarea descoperire ca tocmai aceste cuvinte (in trei zile), which reason asserts
could never have been uttered by Christ, sunt exact cuvintele care potrivit tuturor martorilor au
format miezul fatalei marturii pe baza careia a fost condamnat. Ar fi fost intr-adevar o coincidenta
surprinzatoare ca vorbele pe care le-au ales inamicii lui Hrisots pentru a-I aduce cea mai grava
condamnare posibila, sa nu mai fi fost rostite de El niciodata in toata propovaduirea de pana atunci.
Ce am gasit, deci, pana acum? Vedem detinutul acuzat de facerea unei afirmatii atat de
fantastica si absurda incat, chiar daca judecatorii n-ar fi respins marturia, ar fi trebuit s-o privim cu
cea mai mare indoiala. Si totusi, from the very texture of the circumstances reiese faptul ca El
probabil a facut o afirmatia inca si mai extraordinara.
El a spus de fapt: Daca ma ucideti, voi invia a treia zi din mormant. Nu putem scapa de
logica acestei concluzii. Am putea sustine ca se insela, ca era victima unei ciudate obsesii care
rabufnea peridoc in predicile Sale publice. (sa inlocuiesc in document declaratii, afirmatii, invataturi
cu predici, daca merge) Insa eu cred ca este aproape dincolo de orice indoiala faptul ca El a facut
aceasta afirmatie.
Dar trebuie sa ne aplecam si asupra altui fapt remarcabil al acestui neobisnuit proces. Iisus
din Nazaret a fost condamnat la moarte, nu pe baza marturiilor acuzatorilor Sai, ci pe baza unei
declaratii smulse de la El sub juramant.
Este clar ca dupa audierea martorilor si respingerea depozitiilor lor, intreaga ancheta a
inceput sa capete o forma ilegala. Ilegalitatea consta in faptul ca presedintele curtii incerca, prin
chestionarea directa a detinutului, sa obtina probele necesare condamnari, pe care martorii insisi nu
fusesera in stare sa le aduca.
Aceasta era, bineinteles, in opozitie directa cu spiritul si litera elaboratului cod judiciar prin
care legea evreiasca cauta sa protejeze viata cetatenilor. Intr-un proces pentru viata evreiesc,
acuzarea apartinea in intregime martorilor. Era treba lor sa-l aresteze si sa-l aduca pe invinuit in fata
curtii de judecata. Era de datoria curtii sa apere interesele acuzatilor cu toate mijloacele posibile,
incercand intre timp sa faca o judecata cat mai dreapta si impartiala asupra dovezilor furnizate.
Faptul ca in cazul de fata detinutul nu a beneficiat de aceasta protectie apare clar chiar la o
lecturare superficiala. Aceasta vine in ton cu exesperarea evidenta cu care marele preot se adreseaza
detinutului dupa ce si ultima marturie a fost respinsa: Nu rspunzi nimic la tot ce mrturisesc
mpotriva Ta acetia? (Marcu 14:60).

Prin ea insasi intrebarea poate ca nu era inacceptabila. Ca orice acuzat Hristos avea fara
indoiala dreptul de a prezenta orice fapte sau explicatii in apararea Sa. Pana acum El ramasese
complet tacut. Era normal sa fie intrebat daca are ceva de spus in apararea Sa. Semnificanta este insa
ostilitatea fara perdea fata de detinut care ne avertizeaza asupra a ce va urma. Pentru ca, in momentul
imediat urmator, marele preot pare sa fi lasat deoparte orice pretentie de legalitate a preocesului.
Stand pe locul sau, in mijlocul tribunalului, Caiafa Ii aplica lui Hristos cea mai solemna
forma de juramant cunoscuta de constitutia evreiasca, faimosul Oath of the Testimony: Te jur pe
Dumnezeul cel viu (Matei 26:63). La aceasta, Hristos, ca un evreu evlavios ce respecta legea, nu
avea alta alternative decat sa raspunda.
Daca [spune Mishna] cineva spune: te jur pe cel Atotputernic, pe Savaot, pe cel Milostiv si
Indurator, pe cel Indelung Rabdator, sau pe oricare din numele date divinitatii, iata, ei sunt obligati sa
raspunda.
Lasand la o parte toate exprimarile specifice prin care evreii din acele timpuri Il concepeau pe
Mesia, intrebarea pe care Caiafa, marele preot, i-a adresat-o lui Iisus a fost simpla si directa: Eti tu
Hristosul, Fiul Celui binecuvntat? (Marcu 14:61).
Raspunsul detinutului a fost la fel de direct. Iata cele trei versiuni:
1. Eu sunt (Marcu 14:62);
2. Tu ai zis (Matei 26:64);
3. Tu spui ca Eu sunt (Luca 22:70).
Dupa cum a aratat Dl. Baring-Gould, aceste raspunsuri sunt identice. Formularea Tu ai zis
sau Tu spui ca Eu sunt, care in urechile omului modern suna evaziv, pentru evreii de atunci nu
avea o asemenea conotatie. Tu zici era forma traditionala cu care un evreu educat raspundea unei
intrebari despre ceva grav, serios sau tragic. Eticheta interzicea un direct da sau nu.
De aceea Hristos a spus acest foarte important lucru, apasat, cu o mare claritate. Satisfactia
lui Caiafa la obtinerea dintr-o singura lovitura a acestei extraordinare si (din punctul de vedere al
detinutului) foarte periculoase marturisiri este evidenta. Aproape ca poti auzi sunetul victoriei in
vocea lui in timp ce se invartea in mijlocul adunarii de rabini si exclama: Ce ne mai trebuie martori?
Iat acum ai auzit hula Lui. Ce vi se pare? (Matei 26:65,66).
In acest moment, pentru cercetatorul a carui minte este preocupata de ceea ce as putea numi
aspectele mai ascunse ale istorisirii, aceasta explozie brusca a situatiei pana la apogeul ei dramatic
este plina de interes.
De ce procesul a luat dintr-o data aceasta pronuntata forma neconstitutionala la o ora relativ
tarzie, dupa ce timp pretios a fost ocupat de declaratiile martorilor? Daca declaratia, obtinuta prin
constangere, a detinutului a fost suficienta pentru a asigura condamnarea, de ce au mai fost audiati
martorii?
Raspunsul la aceste intrebari se afla fara indoiala in natura deosebita a problemei tactice si
juridice cu care s-a confruntat Caiafa. Faptul ca puternicul neam al saducheilor din care facea parte
marele preot era hotarat sa scape de Iisus este evident si doar pedeapsa cu moartea ii putea satisface.
Dar, destul de ciudat, chiar si o acuzatie dovedita de blasfemie sau vrajitorie nu era suficienta. Caiafa
a trebuit sa priveasca dincolo de puristii din sinedriu si d prevederile legii mozaice catre un obstacol
mult mai mare, puterea si ingaduinta romana.
Nimani nu stia mai bine decat Caiafa care erau implicatiile personale si politice ale venirii
adevaratului Mesia. Faptul ca ar implica in mod categoric o forma de regalitate, cu Ierusalimul si
locurile sfinte ca regat, este evident. Mai mult, s-ar naste un imediat si sangeros conflict cu
garnizoanele romane pe intreg teritoriul. Ar insemna o mare rascoala a populatiei urmata, cu
siguranta, de o campanie represiva din partea romanilor, asemenea celei care 40 de ani a lasat orasul
in ruina.
Toate aceste lucruri se inscriau in liniile generale ale unei situatii atat de inevitabila precum
noaptea urmeaza zilei. Aceste fapte nu puteau scapa privirii agere si patrunzatoare a celor
responsabili cu mentinerea privilegiilor greu castigate sub ocupatia romana. Caiafa, in calitate de
mare preot, a facut o observatie extrem de ascutita din domeniul artei guvernarii cand a spus: Nici
nu gndii c ne este mai de folos s moar un om pentru popor, dect s piar tot neamul. (Ioan
11:50).
Dar si urmarile asupra lui Caiafa si a familiei sale nu erau cu nimic mai prejos. Noi nu stim ce
schimbari in structura sinedriului ar fi avut loc sub un adevarat regim mesianic. Probabil ca ar fi fost

considerabile. Insa un lucru este sigur: influenta suprema a marelui preot, as the arbiter of the
national fortunes, ar fi fost eclipsata. Indiferent de aspectele istorice si stravechi pe care constitutia
evreiasca le-ar fi pastrat, adevaratul conducator ar fi fost Mesia. Ca eliberator al natiunii si
reprezentant suprem al Dumnezeului lui Israel, dreptul Sau de a impune politica si de a dirija
evenimentele ar fi fost definitiv si absolut. Posibilitatea ca Tamplarul nazarinean sa ajunga pe o
asemenea pozitie de putere unica si neegalata trebuie sa fi fost profund ingrijorator pentru anumiti
barbati (si femei) care aveau un interes deosebit in mentinerea statu-quo-ului. Prin urmare, problema
era sa se aduca o acuzatie deciziva care sa nu fie doar dovada impotriva posibilelor critici din partea
celor saptezeci, dar sa dea si motive incontestabile pentru un proces sub legea romana. In cautarea
acestei formule mai multi martori au fost aparent citati si marturiile lor respinse ca insuficiente. Apoi
au venit doi martori cu ceea ce parea a fi o proba extrem de promitatoare. Presupunea doua
infractiuni, fiecare atragand pedeapsa cu moartea in legea evreiasca. Inca o data se dezvaluie aceeasi
slabiciune fatala. Ar putea sa treaca de sinedriu, dar ar putea sa treaca de procuratorul roman? Mai
mult ca sigur nu. Ceva mult mai serios decat aceasta aparent neintemeiata amenintare de a darama si
reconstrui templul ar fi fost necesara pentru a asigura acordul lui Pilat pentru o pedeapsa ce a fost
eliminata in mod expres de Cezar din mainile sectarilor.
Cand whole prosecution era evident pe cale sa esueze mintea agera a lui Caiafa a conceput un
plan pentru a salva situatia. Era ilegal, dar era ultima incercare disperata a unui om dus la exasperare
de esecul planurilor sale. El a aplicat the Oath of the Testimony, in care pana si tacerea era o insulta
de nereiertat. I-a reusit probabil dincolo de asteptari, deoarece in acel neinfricat raspuns, Eu sunt, a
gasit mult cautatul temei pentru a-L putea acuza in fata procuratorului roman de o fapta ce-I aducea
mai mult ca sigur condamnarea la moarte.
Cezar putea fi indiferent in fata unei declaratii oarecum excentrice a unui predicator
ambulant. Dar nu putea fi indiferent in fata unui pretendent la tron. In linistea tribunalului, in timp ce
cuvintele solemne ale afirmatiei cadeau de pe buzele detinutului, alte cuvinte veneau probabil in
mintea lui Caiafa:Daca vei slobozi pe acest om, tu nu esti prieten al Cezarului.

3
CE S-A INTAMPLAT JOI
INAINTE DE MIEZUL NOPTII
Am sugerat mai devreme ca timpul a jucat un rol aparte i decisiv n determinarea
evenimentelor ce au precedat moartea lui Hristos. Daca vrem sa aflam adevarul adevarat despre
aceasta chestiune trebuie s-o cercetam cu ochii, ca sa zicem asa, nedezlipiti de ceas. In special este
cazul sa facem asta cand ne indreptam atentia asupra a doua elemente foarte importante ale cazului:
intelegerile pe care liderii evrei le-au avut cu Iuda si mai tarziu cu Pilat din Pont.
Acesti doi oameni au avut un rol ciudat si, la prima vedere, inexplicabil in evenimentele
ultimelor 12 ore din viata pamanteasca a lui Hristos. Sa incepem cu Iuda.
Primul lucru greu de inteles in legatura cu Iuda este faptul foarte curios ca marele preot
Caiafa si prietenii lui au gasit ce este necesar sa-l angajeze. De ce apare deodata acest om Iuda in
poveste? Ce putea el sa le ofere preotilor pe care acestia sa nu le fi avut in virtutea statutului lor
oficial? De ce a trebuit cheltuita suma meschina de bani insangerati pentru serviciile lui?
Aceste intrebari sunt vitale si afecteaza profund interpretarea (lectura?) intregului caz. Sa-l
privim pe Iuda numai ca pe un informator de rand, gata (pentru o recompensa) sa conduca
autoritatile la ascunzatoarea secreta a fostului sau prieten si conducator, este absurd. Iisus nu se
ascundea. Din momentul sosirii Lui in Betania vineri dupa-amiaza tarziu, nu pare sa se fi luat nici o
masura de tainuire a deplasarilor Sale. El apare s fi participat la un dineu n onoarea lui, la casa lui
Simon leprosul, sambata sau marti seara. In trei zile consecutive (duminica, luni si marti) El a
calatorit la vedere la Ierusalim, intorcandu-se in Betania in fiecare seara.
Este ridicol sa presupunem, cand nu mai devreme de duminica dimineata un mare numar de
oameni stia destul de bine pe unde merge El astfel incat sa se imbulzeasca pe marginea drumului
catre Ierusalim, ca liderii insisi nu stiau unde se afla El. Este evident ca stiau foarte bine. In oricare
dintre cele patru nopti ei ar fi putut sa trimita in secret garzile sa-L aresteze. De ce nu au facut asta?
Care a fost motivul pentru care au asteptat, si numai Iuda putea sa-i ajute?
Se obisnuieste sa se raspunda acestor intrebari punand accentul pe acea parte a raspunsului
care apare in evanghelii: frica de popor. Pare insa a nu se realiza faptul ca acesta era doar jumatate de
adevar si ca cealalta jumatate a fost ascunsa.
Nu trebuie uitat faptul ca evangheliile au fost scrise din informatiile adunate in principal de la
cei care erau impreuna cu Hristos. Iuda a murit fara sa-si dezvaluie secretul, iar liderii evrei era
foarte putin probabil sa o faca. Dar a sugera ca tot ce a facut Iuda a fost sa duca ofiterii sinedriului
intr-un loc singuratic si izolat unde sa-l poata aresta in secret pe Iisus, cand ei ar fi putut s-o faca din
proprie initiativa in primele ore ale oricarei dimineti in Betania cand satenii dormeau, sau intr-un loc
potrivit pe un drum pe Muntele Maslinilor in orice seara exceptand-o pe cea de miercuri, sau pe
parcursul zilei de miercuri in livezile tacute ale acelui mic si linistit catun, inseamna sa nu intelegi
deloc subtilitatea factorilor psihologici implicati aici.
Pentru a elimina orice posibilitate de neintelegere asupra unui punct esential, lasati-ma sa
spun aici ca eu as fi ultimul care ar nega ca frica de popor cantarea foarte greu pentru liderii evrei.
Nimeni nu stia, nimeni n-ar fi putut sti, care ar fi consecintele politice ale capturarii cu forta a
persoanei pe care o mare parte a populatiei o considera Mesia din profetii. Toata situatia era fara
precedent, de o extrema sensibilitate si delicatete. Tot ceea ce au facut acesti oameni a fost facut, ca
sa spunem asa, privind pe furis peste umar catre acea incomprehensibila entitate, vointa populara.
Insa numai teama de popor nu explica unele dintre cele mai ciudate lucruri intamplate. Ceva ce Iuda
le-a spus preotilor i-a facut sa grabeasca evenimentele in ultimul moment; sa mearga mai departe cu
planul la un moment ce prezenta maximum de dificultati din punct de vedere legal si oficial. I-a
determinat sa instrumenteze cea mai ciudata intalnire dintre un om cautat si persecutorii Sai despre
care istoria ne da cunostinta. (It caused them to keep the strangest appointment between a wanted
man and His persecutors of which history gives us any cognizance.) I-a facut sa trimita la El, un om
fara aparare aflat intr-o gradina izolata si pustie la miezul noptii, o impunatoare si chiar ridicola forta,
completata de masuri de precautie, despre al carei scop nimeni nu se poate insela. (It led them to

send to Him, an undefended man in a lonely and deserted garden at midnight, an imposing and even
ridiculous display of force, supplemented by precautions, the meaning of which no one can mistake.)
Ce semnifica toate acestea? Personal, sunt convins ca sub aparenta si recunoscuta teama de
popor, se afla o alta mai adanca si mai puternica o frica ce explica toate ezitarile si oscilatiile lor
ciudate, pana cand mesajul de bun venit ajunge in urechile lor uimite, frica de Hristos Insusi.
Ca nu cumva aceasta sa para a fi o idee bizara si nefamiliara, haideti sa privim faptele. (Lest
this should seem to be a strange and unfamiliar thought, let us look at the facts.) Este imposibil sa
separi acesti oameni de limitarile si superstitiile epocii lor. Chiar daca cititorul crede ca minunile lui
Hristos au existat in realitate sau sunt pur si simplu the legendary ascriptions ale unor vremuri pline
de superstitii si
Lest this should seem to be a strange and unfamiliar thought, let us
look at the facts. It is impossible to dissociate these men from the
mental limitations and superstitions of their age. Whether the reader
believes that the miracles of Christ were actually performed or are
merely the legendary ascriptions of a superstitious and unscientific
age, the fact remains that the personal ascendancy and repute of Jesus
during His own lifetime was immense. The stories of His cures of the
blind, the paralytic, and the possessed were widespread. They came
from all parts of the country and were apparently implicitly accepted
even in high quarters in Jerusalem. The fact that He possessed certain
definite powers beyond the normal does not seem to have been
doubted by His contemporaries.