Sunteți pe pagina 1din 3

Epistemologie, Sarban Elena, gr 314 K

Epistemologie. Disciplin filosofic ce studiaz statutul teoriilor tiinifice, sintaxa lor


logic (raporturile formale dintre enunuri), semantica limbajului lor, pragmatica discursului
tiinific; pe scurt: filosofie a tiinei. Din punct de vedere etimologic, epistemologie nseamn
discurs despre tiin (gr. lgos, discurs, i epistme, tiin). Obiectul su a fost neles n
diferite moduri, ca de exemplu, potrivit empirismulului logic al Cercului de la Viena, R. Carnap
identifica epistemologia cu logica aplicat (studiul sintaxei logice a teoriilor), tiina-pilot fiind
considerat fizica. Ca domeniu disciplinar, filosofia tiinei ia natere n jurul anilor 1920-1930,
datorit neopozitivitilor din Cercurile de la Viena i Berlin (M. Schlick, H. Reichenbach, O.
Neurath), ca reacie mpotriva metafizicii. Prin extensie retrospectiv, tradiia gndirii
metodologice asupra tiinelor poate s cuprind Discursul asupra metodei al lui Descartes,
Critica raiunii pure a lui Kant sau Principiile matematice ale filosofiei naturale ale lui Newton.
ncepnd din anii 1960, dezbaterea s-a concentrat n jurul semanticii termenilor tiinifici, n timp
ce cercetrile mai recente se apleac asupra problemelor de pragmatic. Se distinge ntre
epistemologia general (care studiaz cunoaterea tiinific n general i valoarea sa) i
epistemologia special (care trateaz statutul fiecrei tiine n parte). O cotitur major n
epistemologie coincide cu publicarea Structurii revoluiilor tiinifice a lui T. Kuhn (1962), cu
referire la dezvoltarea teoriilor n raport direct cu variaia nelesului termenilor, la limbajul
cercetrii care nu poate fi independent de teorie, ceea ce implic adevrul conform cruia dou
teorii diferite privesc lumi diferite. n concluzie, exist o incomensurabilitate ntre teorii i
nu exist criterii raionale de selectare a teoriilor concurente. Problemele avute n vedere in de
diferite perspective privitoare la criteriile tiinificitii (consistena intern a unei teorii, testarea
teoriei, fecunditatea sa), la selecia diferitelor teorii (compatibilitatea teoriei alese cu alte teorii
acceptate, simplitatea, calitatea estetic) i la structura explicaiei tiinifice (reducerea
enunurilor particulare la enunuri generale, ntr-un lan deductiv). n anii 70, un interes deosebit
a fost suscitat de aa-numitul realism metafizic (opus relativismului radical), reprezentat de H.
Putnam i S. Kripke. Conform acestor autori, lumea const dintrun numr determinat de relaii:
descrierea adevrat a lumii nu poate fi dect una, iar adevrul enunurilor tiinifice este neles
ca o coresponden.
Epistemologia ca parte integranta a gnoseologiei, este si ea atit teorie, cit si metoda. In
calitate de teorie aduce explicatii asupra procesului de cunoastere stiintifica, iar ca metoda
indrumeaza cunoasterea stiintifica intr-un anumit domeniu de specialitate.
Teoriile despre cunoastere au radacini inca in antichitate. Problema cunoasterii si gasirea
adevarului au preocupat gindirea incepind cu Aristotel, antichitatea greaca, prin modernism cu
Descartes, Leibnity, Locke, Hume, pina la clasicism cu Kant, Hegel, si in final Russell,etc.
Traditional gnoseologia include reflectii despre obiectul cunoasterii, geneza cunoasterii
umane, formele si procesele de cunoastere, conceptul de adevar, verificarea cunostintelor
adevarate, elaborarea constructiilor teoretice, etc.
Omul supune toate obiectele si fenomenele lumii reale cercetarii, cunoasterii. Este accceptat ca
scopul cunoasterii este aflarea adevarului. Datorita faptului ca cunoasterea este un proces activ,
omul in permanenta se afla in procesul de acumulare a cunostintelor. Procesul de cunoastere
1

Epistemologie, Sarban Elena, gr 314 K

contribuie la acumularea de cunostinte vaste si profunde la treapta gindirii abstracte. Este


important de mentionat ca nu trebuie de confundat cunoasterea abstracta, logica, rationala cu cea
sensoriala. Cu toate ca aceste nu pot fi separate, deoarece ele adesea contribuie la acumularea de
cunostinte in acelasi timp si in egala masura, totusi in acest cadru ne referim la cunoasterea
rationala.
Deci, in analiza problemei cunoasterii, in literatura traditional preocupata de aceasta
problemea gasim evidentiate doua forme de cunoastere: cunoasterea senzoriala si cunoasterea
rationala. Cunoasterea senzoriala include senzatiile, perceptiile, reprezentarile, iar cunoasterea
rationala, care mai este numita logica, abstracta, include notiunile, judecatile si rationamentele.
Senzatiile si perceptiile sunt reflectare a partilor obiectelor realitatii, sunt informatii primare
despre realitate, ele inlesnesc si conditioneaza actul cunoasterii. Spre deosebire de acestea
reprezentarea include si reflectarea realitatii in imaginatia umana, practic am putea spune ca
aceasta este trecerea la cea dea doua forma a cunoasterii, cunoasterea rationala. Spre deosebire
de cunoasterea senzoriala, cea logica are urmatoarele caracteristici: este mijlocita; se realizeaza
prin generalizari; este activa si necesita eforturi intelectuale; se manifesta in vorbire; este legata
de determinarea si realizarea unui scop.
Scopul procesului de cunoastere este descoperirea insusirilor principale ale obiectelor,
stabilirea cauzelor fenomenelor, aflarea legilor de dezvoltare a realitatii, care sunt necesare
omului in activitatea sa de zi cu zi.
Analiza mecanismului de realizare a procesului de cunoastere conduce la evidentierea
deosebirii intre cunoasterea empirica si cunoasterea teoretica. Cunoasterea empirica este
insusirea de catre agentul cunoscator a unei informatii legate nemijlocit de situatiile praxiologice
in care actioneaza, si de utilizarea semnelor limbii naturale prin desemnarea si transmiterea
acestora. (Ion Craiovan, Metodologie juridica, Universul Juridic, B., 2005, p.52) Cunoasterea
teoretica ( sistematica) se deosebeste de cea empirica prin introducerea alaturi de limba naturala
a unui sistem special de semne si definirea riguroasa a conceptelor si propozitiilor utilizate, prin
instituirea unor ample demersuri logice, constructive, cu accentuata valoare operationala.(p.5253)
In procesul de dezvoltare si formare cunoasterea stiintifica trece prin mai multe etape, carora le
corespund anumite forme ale cunoasterii: problematizarea, ipoteza, practica (realitatea), teoria.
Ca imbold pentru dezvoltarea cunoasterii stiintifice servesc diversele probleme ce apar in
cadrul stiintei sau intrebarile ce solicita raspunsuri. Prezenta acestor doua situatii determina
prezenta unei situatii problema in stiinta. O situatie problema poate fi recunoscuta daca
mijloacele utilizate pentru solutionarea acesteea nu sunt suficiente, si din acest motiv intilnim
piedici in gasirea solutiilor. Sursa de baza a aparitiei unei probleme este contradictia intre teorie
si practica.
In procesul dificil de cunoastere a realitatii obiective, adevarul nu apare in constiinta
omului in stare pura, demonstrata. Procesul de obtinere a cunostintelor este insotit de cautarea de
explicatii, care la rindul lor sunt insotite de presupuneri despre cauzele fenomenelor,
2

Epistemologie, Sarban Elena, gr 314 K

verificarea cercetarilor prin aplicarea lor practica. Un rol important ii revine in acest caz
ipotezei. Termenul ipoteza semnifica o presupunere facuta pentru a explica un fapt, o supozitie
bazata pe anumite probabilitati. Deci, ipoteza numim forma specifica a gindirii, care consta in
formularea presupunerii despre cauza unui fenomen si in verificarea acestei presupuneri. Ipoteza
stiintifica este innaintata in procesul dezvoltarii cunoasterii stiintifice pentru a solutiona o
problema concreta.
Temeiul empiric pentru inaintarea ipotezelor sunt faptele, ce inseamna o anume situatie
care a fixat cunostinte empirice. In limbajul cotidian termenul fapt adesea este considerat
sinonim cu termenul adevar, rezultat, eveniment.
In final, rolul determinant, ca forma de manifestare a dezvoltarii procesului cunoasterii
stiintifice il are teoria, care este o forma complexa a cunoasterii stiintifice. In sens ingust vom
utiluiza termenul teorie pentru a denumi o forma superioara de organizare a cunoasterii
stiintifice, care ofera o imagine generala, sistemica despre legitatile si legaturile esentiale ale
obiectelor cercetate. Orice teorie are urmatoarele functii: functia explicativa; functia de
sistematizare; functia de predictie.
In ceea ce priveste structura cunoasterii stiintifice, poate fi facuta diferenta intre nivelul
empiric si cel teoretic. Diferenta intre ele poate fi facuta in baza obiectului cercetarii, mijloacelor
si metodelor utilizate in cercetare.