Sunteți pe pagina 1din 3

Tema si viziunea despre lume

Incercand sa sublinieze evolutia fiintei umane in raport cu realitatea exterioara, filosoful


Michel Foucault stabileste doua moduri de raportare la realitate: una clasiaca, tradititonala si
una moderna. Daca pentru omul traditional realitatea exterioara exista independesnt de
vointa lui, destinul sau fiind prestabilit de Dumnezeu, pentu omul modern realitatea
exterioara exista atata vreme cat poate fi filtrata de constiinta individului. Daca omul
traditional percepe realitatea ca fiind una coerenta, omogena, omul modern percepe o singura
realitate, cea interioara. Literatura reflecta aceasta trece de la traditional spre modern, iar
dintre toate speciile literare romanul pare sa reflecte cel mai bine aceasta motivatie de
viziune.
Semnificativa pentru viziunea moderna asupra lumii este creatia lui Camil Petrescu
Ultima noapte..., un roman subiectiv de analiza psihologica, aparut in anul 1930. In
conferinta intitulata Noua structura si opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu teoretizeaza
noul tip de roman, idei care se regasesc si-n opera Ultima noapte...
In primul rand noul tip de roman respinge ideea mimesisului, iar veridicitatea si
verosimilitatea din proza traditionala sunt inlocuite de autenticitate. Universul fictional
imaginat de Camil Petrescu reda autentic trairile personajului-narator, Stefan Gheorghidiu in
raport cu cele doua experiente de viata traite. Prima parte a discursului narativ surpinde
povestea de iubire dintre Stefan Gheorghidiu, student la Filosofie si frumoasa Ela studenta la
Litere. Modernitatea romanului consta-n aceea ca lectorul are acces la aceasta poveste printro singura perspectiva, cea a barbatului. De aceea citittorul nu se va pronunta niciodata
asupra fidelitatii sau infidelitatii femeii, cu atat mai mult cu cat aceasta poveste de iubire este
redata dintr-o perspectiva unica subiectiva. De asemenea, modernitatea se evidentiaza si in
mocul in care e prezentat razboiul. Realizata sub forma unui jurnal de campanie partea a doua
a romanului surprinde experientele participantului direct pe frontul Primului Razboi Mondial.
Foamea, frigul, frica, durerile de stomac ale unui soldat ori un picior amputata sunt mult mai
autentice penru un romancier decat tabloul general al bataliei. La Camil Petrescu razboiul nu
mai inseamna acte de eroism si de vitejie, ci haos, absurd, spaima in fata mortii. De pe scena
Istoriei, razboiul se muta pe cea a constiintei individului.
In al doilea rand, caracterul modern al romanului se evidentiaza si la nivel tematic.
Asa cum se prefigureaza inca din titlu, discursul narativ dezvolta doua teme majore: erosul si
razboiul, perepute ca forme de cunoastere a sinelui si a lumii. Pesonajul-narator compara cele
doua experiente pentru a le releva, in final, adevarata valoare. Asadar, traind experienta
individuala a erosului si apoi pe cea colectiva, a razboiului, protagonistul ajunge la concluzia
ca drama colectiva este mai puternica decat cea individuala: absolutul mortii eclipseaza
absolutul iubirii.
In aceeasi ordine de idei, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu respinge ideea de
personaj tipologic, specific prozei traditionale. De aceea construieste in romanul sau un
personaj unic, complex din punct de vedere psihologic, un personaj a carui constiinta sa
sustina intreaga constructie epica a romanului. Astfel, Stefan Gheorghidiu intruchipeaza
intelectualul lucid, analitic, hipersensibil si introspectiv.
Nu in ultimul rand, perspectiva narativa obiectiva din romanul traditional este
inlocuita la Camil Petrescu de o perspeciva subiectiva, cu o viziunea impreuna cu. Naratorul
omniscient este considerat de Camil Petrescu o voce necredibila, care creeaza o lume
artificiala. Noul tip de roman aduce in prim plan naratorul-personaj, subiectiv, homodiegetic
Eu nu pot scrie onest decat la persoana I singular. Limbajul tradeaza atitudinea anticalofila
a unui scriitor a carui intentionalitate artistica o reprezinta redarea autentica a propriilor trairi.

Asa cum am afirmat ceva mai sus discursul narativ al romanului dezvolta doua
teme, percepute ca forme de cunoastere a sinelui si a lumii.
Prima parte a romanului se centreaza pe povestea de iubire dintre Stefan
Gheorghidiu si Ela. Experienta erosului este o forma de cunoastere, fapt dovedit de ipostazele
diferite in care apare protagonistul. La inceput, personajul traieste iubirea-pasiune. Se
casatoreste din dragoste cu Ela si traiesc in armonie, chiar daca modest din punct de vedere
material. Stefan o transforma pe Ela intr-un ideal de feminitate si traieste senzatia sustragerii
din realitate. Primirea mostenirii de la unchiul Tache declanseaza declinul cuplului, deoarece
lui Stefan i se parea ca sotia lui pare din ce in ce mai atrasa de existenta materiala: As fi
vrut-o mereu feminina deasupra acestor discutii vulgare. Cei doi se despart, moment in care
Gheorghidu experimenteaza iubirea de tip Don Juan. Este vazut aproape in fiecare seara la
bratul unei alte femei, aduncandu-si chiar in patul conjugal o actrita frivola. Acest gest al
personajului trebuie interpretat insa tot din perspectiva cunoasterii. El vrea sa se convinga ca
toate femile sunt la fel si ca Ela nu este cu nimic mai presus. Ba mai mult, gestul tradeaza si o
forma de autopedepsire pentru naivitatea de care a dat dovada atunci cand a vazut-o pe Ela o
fiinta superioara. Personajul resimte insa, nostalgia iubirii pasionale, fapt marturisit de el
insusi: Am reluat legatura cu toate prietenele Elei, dintr-una mi-am facut chiar amanta sa
aflu vesti despre ea. In finalul romanului cititorul descopera o alta ipostaza a protagonistului.
Acesta traieste cu regretul ca nu m-am istovit intr-o frenezie sexuala neintrerupta si ca mor
capabil sa iubesc cu aceeasi pasiune ca la 23 de ani. Se observa aici conditia intelectualui lui
Camil Petrescu, un individ insetata de absolut.
Partea a doua a romanului se constitue intr-un jurnal de camapnie care transcrie
fidel experientele participantului direct pe frontul Primului Razboi Mondial. Stefan Gheorghidiu
isi constientizeaza limitarea propriului eu si de aceea decide sa cunoasca o noua experienta,
cea a razboiului. Pe front insa, descopera ca adevarata realitate este diferita de imaginea
razboiului cel adevarat despre care a aflat din carti. Frontul nu-i ofera imaginea unor acte de
eroism, ci haos, dezordine, ordine contradictorii ale superiorilor. Absurdul razboiului este
evidentiat de secventele narative in care Gheorghidiu la varful al avangardei romane urca
imreuna cu propriul batalion muntele Magura, iar cand ajunge in varf descopera ca armata
romana isi are intoarse tunurile spre propriile trupe. Spaima in fata mortii, dimensiunea
apocaliptica a razboiului ating punctul culminant in capitolul intitulat ne-a acoperit pamantul
lui Dumnezeu. Pe frontul de lupta, personajul-narator reuseste sa se detaseze de drama sa
individuala, de povestea de iubire dintre el si Ela Nevasta-mea, amantul ei, minciunile si
bucuriile lor sunt nesemnificative in fata suferintei acestor oameni dintre care unii vor muri in
10-15 minute. Detasarea de trecut ii favorizeaza aparitia sentimentului de camaraderie fata
d cei alaturi de care lupta. Combatantii romani devin pentru el soldatii mei, camarazii mei,
singurii ce conteaza pentru mine.
Viziunea despre lume a autorului se evidentiaza si prin relatia incipit-final. Daca in
proza tradiionala omogenitatea lumii era redata prin simetria incipit-final, in proza moderna,
care reflecta lumea interioara, faramitata a individului, incipitul si finalul nu mai pot urma
aceeasi logica a simetriei.
Incipitul este realizat in maniera prozei realiste, prin fixarea exacta a cronotopului:
In primavara anului 1916 luam parte ca proaspat sublocotenent la amenajarea fortificatiilor
de pe Valea Prahovei intre Bucuresti si Predeal. Modernitatea romanului consta in faptul ca
aceasta realitate exterioara este filtrata in continuare de subiectivitatea naratorului personaj.
Acesta consemneaza, in roman, artificialitatea frontului Zece porci tiganesti, cu boturi
puternice ar putea darama in mai putin de o jumatate de zi toatea aceste fortificatii. Incipitul
surprinde si discutia de la popota ofiterilor pe marginea unui banal subiect despre un sot care
ucigandu-si nevasta acuzat de infidelitate a fost achitat la tribunal. In timpul acestei discutii,

Gheorghidiu se comporta ca un expert in psihologia dragostei, considerand ca cei ce se


iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Ba mai mult, ii trateaza cu
superioritate pe partenerii de discutie acuzandu-i ca utilizeaza notiuni primare, grosolane, cu
sensuri nediferentiate.
Finalul deschide perspectiva unui text deschis, trasatura specifica modernitatii.
Ultimul capitol, intitulat sugestiv Comunicat apocrif nu seamana cu titlul confesiv intalnit in
celelalte capitole a romanului. Desi naratiunea la persoana I se pastreaza, nu regasim
tensiunile interioare a personajului din celelalte capitole. Ranit pe front, Gheorghidiu se
intoarce la Bucuresti, unde manifesta indiferenta fata de mama sa, cat si fata de Ela pe care o
privea acum cu indiferenta cu care privesti un tablou. Ororile frontului l-au marcat intr-atat,
incat nu este capabil de auto-analiza: ma simt extenuat si mi-e indiferent chiar daca este
vinovata, afirma el despre Ela. Ultimele randuri de roman, dobandesc aspectul unui proces
verbal, personajul narator, decizand sa se desparta de Ela si odata cu ea, de tot trecutul: Am
decis sa-i las totul: de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale, la amintiri..

Pentru ca este un roman psihologic, discursul narativ al operei Ultima noapte... nu


se mai focalizeaza pe reprezentarea unor conflicte exterioare, ci pe redarea conflictelor
interioare ale naratorului personaj. Adept al filosofiei lui Kant, Gheorghidiu considera ca
singura realitate care conteaza este cea interioara, a propriei constiinte, inafara de aceasta,
totul e bestialitate. Conflictul major al romanului este generat de diferenta intre modul in
care Gheorghidiu se raporteaza la realitate si adevarat fateta a acesteia. Partea a doua a
romanului ii schimba insa personajului viziunea asupra lumii. Experienta frontului, ororile
razboiului l-au marcat atat de mult incat, in final, acesta renunta la autoanaliza.