Nichita Stanescu

Mircea BARSILA
Dimensiunea ludica a poeziei lui Nichita Stanescu
Editura Paralela 45, Colectia Deschideri, Seria Universitas, Pitesti, 2001, 188
p., f.p.
Cele doua aspecte (antonimizarea si sinonimizarea), a caror interconditionare
echivaleaza cu o androginizare a intregului catrinal, indeplinesc functii
complementare: de universalizare (cosmicizare, cuprindere, totalizare) si,
respectiv, de particularizare (adincire, nuantare): se compatibilizeaza, adica, o
tehnica de cuprindere a lumii cu o alta de adincire in trairea subiectiva etc.
Pentru un critic literar, poezia lui Nichita Stanescu e Provocarea (cu majuscula).
Numarul mare de exegeze o confirma si lasa fara ecou vocile critice care exclud
rebelul poet din configuratia valorica a literelor romanesti. Alaturi de cunoscutele
studii semnate de Alex. Stefanescu, Al. Condeescu, M. Tarangul, D. Dimitriu, Ion
Pop s.a., Mircea Barsila incearca o noua abordare temerara in intentii, nu si in
realizarea concreta a lirismului stanescian, relevind dimensiunea ludica a
acestuia.
De la bun inceput autorul pune generatia saizecista sub semnul unei duble
rupturi: de poezia interbelica si, ulterior, de lirismul lui Labis. Binecunoscuta
premisa a reinnodarii poeziei saizeciste cu modernismul in sensul asumarii si
consumarii ultimelor zvicniri ale acestuia din urma este demontata de Mircea
Barsila: poezia saizecista trebuie raportata la ea insasi. Din pacate, teoria din
acest capitol-avertisment ramine doar la stadiul enuntarii. Numeroasele apeluri la
teoriile lui Hugo Friedrich sau T.S. Eliot teoreticienii corifei ai modernismului
pentru justificarea unor valente ale poeziei stanesciene dinamiteaza, in capitolele
urmatoare, ipoteza mai sus enuntata. Si nu este singura neconcordanta din
volum.
Ludicul este vazut ca o constanta a poeziei lui Nichita, materializata in trei
directii: Surse si modele folclorice, Aspecte manieriste si baroce, Jocul de-a
postmodernismul. Intocmai ca intr-o compunere didactica, toate capitolele au o
structura interna repetabila, conforma cu tiparul teorie-aplicatii practice. De
exemplu, in al doilea capitol mentionat, autorul ne asaza in fata ochilor o
elaborata analiza diacronica a conceptelor baroce si manieriste, justificabila
numai in masura in care relatia stabilita intre aceasta teorie si aplicarea ei la
textele stanesciene ar fi transparenta. Or, artificialitatea demonstratiei, dublata
de un lexic neologistic pina la bombastic fac din lectura cartii un exercitiu de
vointa. In alt capitol, dupa ce enunta ipoteza potrivit careia poezia stanesciana
se instituie pe o dinamica a continuitatii in raporturile cu poezia populara, Mircea
Barsila o dovedeste la nivelul titlurilor, al organizarii interne, al formelor fixe, al
prozodiei si al mijloacelor stilistice, impinzind studiul cu exemple pompos
etichetate (enumeratie sinonimica, paralelism ascendent, enumeratii ascendente,
false dialoguri, repetitii paralelistice), dupa ce epuizeaza dictionarul figurilor de
stil: zeugma, adjonctia, epifora, sinecdoca, parataxa, asindetul sint, se pare,

numai citeva din figurile preferate de poet. Analizele textuale sterile si intentia
stabilirii unei tipologii a procedeelor retorice dau studiului aspectul unui
catalog/inventar rece si distant. Simti nevoia instinctiva, dupa inghitirea acestor
pagini, sa te razbuni citind aplicatul, dar in acelasi timp (mult mai) umanul studiu
al profesorului Eugen Negrici din Figura spiritului creator.
In capitolul final revalorificarea in cheie parodica a unor procedee traditionale
epuizate si deconstruirea modelelor sint considerate coordonate ale jocului de-a
postmodernismul (ciclul In dulcele stil clasic). Acestui joc al poetului ii raspunde
in surdina jocul postmodern al criticului insusi (joc constient?) in paranteze
autoironizatoare: Intreg volumul 11 elegii este realizat in aceeasi cheie
postmodernista (un postmodernism superior!) (p. 165).
Dincolo de toate acestea, conform demonstratiei lui Mircea Barsila, jocul lui
Nichita Stanescu are o structura complicata, menita a releva dimensiuni cosmice
ale lumii poetului si mallarmana repunere in drepturi a cuvintului originar.
Influentata de poezia populara, poezia stanesciana e baroca prin diversitatea
stilurilor abordate si prin calitatea de oglinda a realului multiform, iar spiritul
postmodern i-a oferit posibilitatea de a-si manifesta vocatiile libertatii dincolo
de marginile stiute ale poeziei. Fara a se revendica de la vreuna din aceste trei
paradigme, poetul se izoleaza intr-o zona a singularitatii al carei unic principiu
este abaterea de la abatere.
Astfel s-ar putea rezuma ideile ce structureaza studiul lui Mircea Barsila. Departe
de a se infatisa ca o piatra de incercare, poezia lui Nichita Stanescu ramine,
pentru acest autor, un bolovan sisific.