Sunteți pe pagina 1din 84

Numele meu este Miceal Ledwith.

part 1
Fri, 11/14/2008 - 07:08 — alex
MICEAL LEDWITH
Numele meu este Miceal Ledwith.
Miceal este forma lui Michael în limba irlandeză. M-am înscris ca student pentru a deveni preot
catolic în 1960 la colegiul Maynooth din Irlanda, care era principalul seminar pentru întreaga
Irlandă, precum şi un colegiu al Universităţii Naţionale a Irlandei şi o Universitate pontificală.
O universitate pontificală este o universitate care are statutul dat de Papă, modalitate prin care au
debutat multe dintre universităţile originale şi străvechi din Europa.
M-am născut în districtul Wexford din Irlanda în 1942 şi am fost precum mulţi tineri ai timpului
meu, care erau idealişti şi doreau să găsească răspunsurile la marile întrebări în legătură cu viaţa
şi destinul omenesc, Întrebările care îi lăsau perplexi pe toţi, chiar şi pe agnostici şi atei.
Şi am pornit să găsesc, prin cea mai bună modalitate care îmi era mie accesibilă în acel moment,
care ar putea fi răspunsurile la aceste întrebări, şi aşa mi-am început căutarea foarte serios în
1960. Am început să studiez pentru gradul de licenta în arte a Universităţii Naţionale a Irlandei,
apoi am obţinut licenta în filozofie, la Universitatea pontificală din Maynooth.

Am fost foarte norocos la acel moment din viaţa mea de a avea un privilegiu foarte rar, şi anume
şansa de a petrece o perioadă lungă de timp, fără întreruperi studiind diverse subiecte. Fizică,
chimie, domeniul juridic, istorie, literatură, precum şi principalele studii care mă interesau pe
mine legate de filozofie şi teologie.
După mai multe licente şi grade academice am culminat 11 sau 12 ani de studii universitare cu
doctoratul în teologie. Am fost primit în rândurile personalului universităţii aproape imediat, ca
lector. 4 sau 5 ani mai târziu am devenit profesor de teologie dogmatică sau sistematică.
Apoi am devenit decanul facultăţii, şef de departament, arhivar al universităţii şi în final vice-
preşedinte în 1980. 5 ani mai târziu, am fost desemnat preşedintele Colegiului Maynooth pentru
un termen de 10 ani, pe care l-am încheiat în 1994. A fost o perioadă de expansiune extraordinară
pentru colegiu timp în care înscrierea studenţilor la colegiu a crescut cu 300% laolaltă cu
cerinţele corespunzătoare de personal, săli de curs, laboratoare ştiinţifice, precum şi cămine
studenţeşti, toate acestea fiind construite în vremea mea.
Am avut o viaţă foarte ocupată ca profesor universitar şi ca administrator. Am devenit
preşedintele Comitetului Preşedinţilor Universităţilor Irlandeze şi am fost membru al Biroului
Guvernator al Conferinţei Universităţilor Europei. Dar în tot acest timp, în ciuda a cât de ocupat
eram, datorită îndatoririlor profesorale şi administrative am continuat căutarea răspunsurilor
marilor întrebări, pentru că încă nu aveam răspunsuri definitive adevărate.
În 1980, s-a produs un lucru foarte semnificativ. Am fost numit membru al unui mic grup elitist
1
de teologi din întreaga lume numit Comisia Teologică Internaţională. Era însărcinat cu sfătuirea
episcopului Romei şi a Papei în chestiuni teologice. Urma să ocup această funcţie timp de trei
trimestre separate, totalizând 17 ani.
Am luat foarte în serios această poziţie şi pentru aproape toată acea perioadă de timp, şeful
comisiei a fost actualul Papă, Benedict al 16-lea, care pe atunci era cardinalul Joseph Ratzinger.
Eram foarte conştient că Papa pe care îl sfătuiam, Papa Ioan Paul al II-lea avea o responsabilitate
enormă. Mai mult de 1 miliard de catolici din întreaga lume depindeau de fiecare cuvânt al lui. Şi
cuvântul său era de asemenea profund respectat de multe alte şcoli religioase, fie ele creştine sau
necreştine.
Dacă aş fi fost în postura Papei Ioan Paul al II-lea îmi imaginez că nu aş fi dormit prea bine în
majoritatea nopţilor pentru că aş fi fost preocupat să mă asigur că ghidarea şi mesajul meu
reprezenta adevărul şi reflecta cu acurateţe ceea ce Iisus ne-a învăţat.
Şi care ar fi fost consecinţele pentru ghidarea oamenilor într-o manieră inexactă sau eronată în
ceea ce priveşte urmarea învăţăturilor lui Iisus?
Eu am făcut tot ce am putut să îndeplinesc rolul pe care l-am avut, pe cât îmi permitea umila mea
poziţie. Am vrut să mă asigur că cea mai bună parte a teologiei, cea mai exactă şi cea mai
profundă era disponibilă în ceea ce priveşte sfatul oferit de noi.
În trei ocazii de-a lungul acelor ani am fost personal autorul documentului produs de comisie.
Însă încă am găsit, în ciuda faptul că unii dintre cei mai legendari teologi ai zilelor mele
studenţeşti au fost alături de mine în acea comisie internaţională, erau oameni nemaipomenit de
învăţaţi, posesori ai unei cunoaşteri incredibile, faimoşi în domeniul lor, în întreaga lume, însă în
ciuda faptului că am avut acces zilnic la ei, în ciuda faptului că mi s-au deschis cele mai bune
biblioteci din Universităţile Europei, şi cele mai bune biblioteci religioase din întreaga Europă şi
din altă parte, incluzând biblioteca Vaticanului, eu existat totuşi aceste spaţii goale care au rămas.

Acest lucru mi-a arătat că Iisus al istoriei nu era Iisus pe care eu l-am văzut ascuns în spatele
multora dintre afirmaţiile evangheliilor. Evident că am fost foarte perturbat de aceasta. O anumită
afirmaţie m-a perturbat mai mult decât toate. Iisus a spus în evanghelia Sfântului Ioan că dacă îi
urmăm învăţăturile vom împlini toate lucrările despre care Sfântul Ioan spune că sunt miracole,
vom face tot ceea ce a făcut Iisus, şi chiar mai mari decât acestea vom face. Acum, ideea este
valabilă, chiar dacă Iisus vorbea despre un singur miracol.
Ar trebui cu toţi să fim capabili să facem măcar un miracol, dacă îi urmăm învăţăturile. Însă când
m-am uitat în jurul meu la cele . de biserici şi confesiuni care poartă emblema creştină în ziua de
azi unde este dovada că aceasta se petrece?
Într-adevăr, când privesc în afara creştinismului, sunt condus către concluzia provenind din
propriile mele cercetări că nici una dintre marile religii s-au ridicat vreodată la nivelul

2
promisiunilor făcute de fondatorii lor. Aceasta a reprezentat o chestiune foarte serioasă pentru
mine şi am simţit, ca un fiu puternic devotat al tradiţiei creştine, că era o acută nevoie de o
examinare mai profundă a ceea ce a fost şi a făcut Iisus decât cea promovată la sala de curs şi de
către preoţi în întreaga lume creştină.
Când priviţi cele 3 evanghelii ale Noului Testament canonic, şi de asemenea la câteva dintre
celălalte evanghelii care nu au ajuns niciodată în Noul Testament din motive evidente, după cum
vom vedea mai târziu, ei bine când faceţi aceasta presupun că primul lucru pe care un căutător
sincer îl va observa este acela că auzim despre Iisus că s-a născut în Bethleem, lucru care acoperă
câteva zile din viaţa lui, auzim că păstorii aceşti paria ai societăţii evreieşti vin să-l viziteze,
auzim despre Magi care vin să-l onoreze, două dintre cele mai dispreţuite clase în mintea unui
evreu ortodox, pentru că magii erau astrologi babilonieni pe care orice evreu cu frică de
Dumnezeu i-ar fi detestat şi evitat.
Deci auzim despre aceste două sau câteva zile în jurul zilei sale de naştere, auzim despre fuga lui
în Egipt, pentru a scăpa de persecuţia regelui Irod, auzim că s-a întors din Egipt deşi nu ni se
spune când, iar apoi este un mare spaţiu gol. Nu mai auzim nici un alt cuvânt din momentul când
se întoarce din Egipt până când îl regăsim în templu la ani.
După aceasta este un spaţiu gol şi mai mare, de data aceasta de ani, despre care nu ni se spune
nimic în Noul Testament, cu excepţia faptului că s-a dus în Nazareth iar tradiţia creştină a
presupus că probabil a lucrat ca tâmplar. Dacă a putut realiza ceea ce a făcut el, după aceasta ar
trebui cu toţii să devenim imediat tâmplari. Acel spaţiu gol de ani este mai mult de jumătate din
întreaga sa viaţă.
Toată viaţa mea am căutat răspunsuri la aceste mari întrebări despre unde am venit, ce precedă
viaţa pe acest pământ, ce ar trebui să facem cât timp suntem aici, precum şi la ce ne-am putea
aştepta după moarte. Am ştiut că marea majoritate a oamenilor cu care am vorbit şi pe care i-am
îndrumat religios, în toţi anii mei în serviciul catolic erau însetaţi de răspunsuri la aceleaşi
întrebări, în propriul lor mod. Şi am studiat toate sursele cunoscute care îmi erau disponibile, şi
după cum v-am spus am fost student al acestor surse pentru mulţi ani, din fericire, dar am găsit
întotdeauna mari spaţii goale, zone imense unde nu se putea spune nimic sigur despre ce ar trebui
să cred. Acestea nu sunt afirmaţii uşoare.
Mă refer în special la chestiuni cum ar fi, după cum probabil se întreabă toată lumea, "oare ce mă
aşteaptă după ultima respiraţie?" Am descoperit că multe dintre aceste imagini pe care unele
dintre religiile principale ale lumii le-au produs sunt de fapt batjocoritoare şi sentimentale, fără
conţinut real.
Şi este evident de ce majoritatea religiilor din ziua de astăzi nu mai vorbesc deloc despre ceea ce
ne aşteaptă după moarte, pentru că le este frică să facă aceasta în acea limbă şi terminologie. Nu
mai este intelectul lor cel care le generează probleme, ci este pur şi simplu o chestiune de gust a

3
lor, după cum bine spunea un mare filozof francez pe care l-am studiat cu mult timp în urmă, este
vorba de Maurice Blandel.
Aşa că în acel punct al cercetărilor mele, după ce am citit şi examinat şi cugetat asupra majorităţii
textelor care erau uşor disponibile în lumea occidentală precum şi în lumea orientală, şi găsind
mari spaţii vide în toate acestea pe care nu le puteam umple de nicăieri, oriunde aş fi căutat, deci
în acel punct am găsit un corp foarte sofisticat de învăţătură care venea de la Ramtha şi şcoala sa
de Înţelepciune Străveche, "Şcoala chintesenţială a minţii" a lui Ramtha. Şi aici am găsit într-o
formă foarte simplă întrebări la unele dintre cele mai complexe şi majore întrebări la care până
atunci nu găsisem nici un răspuns, şi într-adevăr aproape că abandonasem orice credinţă că le voi
găsi vreodată un răspuns adecvat.
Cred că mulţi oameni sunt în aceeaşi postură în ziua de astăzi. Sunt în mod acut neliniştiţi şi
nefericiţi cu ceea li se prezintă ca şi credinţă şi nu ştiu nimic mai bun, şi precum Blaise Pascal un
alt mare filozof francez, ei cred că este mai sigur să crezi decât să nu o faci.
Aşa că, în ultima decadă sau mai mult, în aceste învăţături ale lui Ramtha, am descoperit
profunzimi din ce în ce mai mari şi mi-am dăruit viaţa studiului acestor învăţături pentru a
înţelege mai bine nu numai unde eu mă îndrept şi ce anume ar trebui să fac cu viaţa mea, ce
anume contează în ochii lui Dumnezeu, ce nu contează, la ce pot să ma aştept după moarte.
Am înţeles de asemenea ce posibilităţi extraordinare sunt disponibile fiecărei fiinţe umană în
această viaţă pentru a se folosi de ele în timp ce sunt aici în această încarnare. Aceasta este
bucuria şi puterea şi eliberarea şi libertatea şi suveranitatea pe care Iisus ni le-a promis, dar care
din nefericire sunt atât de în afara posibilităţii religiilor de a le oferi.
Date fiind rolurile pe care le-am avut, şi funcţiile pe care le-am îndeplinit, presupun că este
evident să spun că nu toată lumea este încântată de lucrurile pe care le spun şi le fac acum. Însă
acele învăţături ale lui Ramtha oferă o nouă direcţie şi profunzime unei vieţi întregi pe care am
dedicat-o studiului acestor întrebări. Ele m-au ghidat spre canale neobişnuite şi captivante. Mi-au
înzestrat întreaga viaţă şi înţelegere cu o profunzime şi un sens pe care altfel nu le-ar fi avut
niciodată.

MAREA DECEPŢIE

Există 4 întrebări esenţiale pe care şi le pune la un moment dat în viaţă orice fiinţă umană care a
existat pe această planetă. Începînd cu tinerii deziluţionaţi care se sinucid deoarece nu mai pot
face faţă problemelor, până la marii filosofi, cu toţii au înfruntat aceste întrebări majore la care va
trebui să răspundem într-un fel sau altul.
Cine sunt eu ? Sunt doar acest corp fizic ? Trebuie doar să vin aici şi să cresc, să intru în
societate, să lupt pentru a ajunge în faţă, pentru a concura cu ceilalţi, de a cîştiga renume în ochii

4
celorlalţi, şi totul se termină încă înainte de ştii aceasta.
Sau oare sunt mai mult de atît ? Cine sunt eu ? De unde vin ? Ce religii de pe faţa Pămîntului au
răspuns vreodată la aceste întrebări ? Ce ar trebui să fac cîtă vreme mă aflu aici ?
Sunt bombardat din toate părţile de sfaturi moralistice şi raţiuni de tot felul din toate domeniile.
Peste 20.000 de forme ale creştinismului pot fi întîlnite azi pe glob şi asta numai dacă ne referim
exclusiv la creştinism. Dar toate sfaturile acestora sunt inconsistente, confuze şi zăpăcite.
Ce ar trebui să fac ? De unde provin eu ? Şi încotro mă voi îndrepta ?
Oricare dintre dvs care aţi căutat pe internet, aţi găsit numeroase versiuni la aceste întrebări,
Despre ce anume se întîmplă după moarte,... Şi toate răspunsurile oferite sunt atît de bizare, atît
de încărcate emoţional, atît de copilăreşti, şi lipsite de orice consistenţă, încît majoritatea
oamenilor raţionali le consideră nefolositoare.
Întotdeauna m-am gîndit la marele filosof francez Maurice Blaundel, care a spus, pe vremea cînd
eram student cu mulţi ani în urmă, că : „nu intelectul meu este acum cel care îmi generează
probleme, în legătură cu ceea ce ne învaţă religia, ci este gustul meu mea faţă de ele, cu alte
cuvinte îmi vine să vomit la lucrurile care îmi sunt prezentate.” Deci acestea sunt cele 4 întrebări
majore, Cine sunt eu ?, De unde vin ? Ce ar trebui să fac pentru a-mi împlini menirea ? şi la ce să
mă aştept cînd această viaţă s-a terminat ?
Deci astăzi există mulţi oameni, care caută o ghidare sau un drum, caută nişte răspunsuri, la
întrebările care îi frămîntă. Prin aceasta eu înţeleg că nu e obligatoriu să fii un om religios, nu e
obligatoriu să fii interesat de D-zeu, nu eşti obligat să ai în grijă umanitatea, pentru ca aceste
întrebări să răsară în fiinţa ta.
Ele pur şi simplu se nasc natural din corpul şi mintea noastră. Şi ele cheamă în permanenţă
răspunsuri. Ele caută nişte semnificaţii, în viaţa umană. Dar nimeni nu ne poate oferi răspunsurile
sau direcţiile pe care să mergem. Asta e o mare dramă. Deoarece dacă răspunsurile sunt rare,
foarte rare, ele totuşi există. Există un drum pe care îl putem aborda, totul e să căutăm în locul
potrivit.
Şi cîteva din marile religii au prezentat speranţa şi destinul uman într-o manieră atît de
copilărească, insultătoare şi sentimentală încît mulţi gînditori raţionalişti au renunţat la orice
speranţă legată de divinitate din viaţa lor. Iar aici este o mare provocare. În realitate există
răspunsuri, există ghidare, şi există lucruri care pot fi înfăptuite, dar nu e atît de simplu a face
„ceea ce eu cred că D-zeu vrea ca eu să fac”.
Deoarece toate religiile au o „modă” legată de D-zeu in ziua de azi. Şi anume D-zeu ne este
accesibil printr-un agent bursier. Şi există numeroşi agenţi bursieri şi sfaturile diferă de la unul la
altul. Şi va veni vremea cînd ne va fi permis să avem acces independent la D-zeu, în anumite
condiţii şi conjucturi limitate şi atunci „broker-ul” ne va spune când anume este permis acest
lucru. Însă accesul direct către D-zeu este în afara limitelor şi iată care e problema.

5
Este de aşteptat ca noi să trăim în limitele despre D-zeu ale altor oameni sau în ale imaginaţiei lor
despre D-zeu, şi drept rezultat noi nu suntem doar inconştienţi uneori, că modurile în care gîndim
despre D-zeu şi lume ne limitează progresul si evolutia noastra spirituala, ci nici măcar nu ne
gîndim asupra acestei chestiuni.
În acest serial aş vrea să vă povestesc despre cîteva dintre cele mai mari iluzii care ne sunt
prezentate şi care ne ţin îngropaţi în adâncurile ignoranţei, disperării pe care le-am cultivat şi le-
am adus pe primul loc în viaţă, ca şi când ele ar face parte din viaţă şi din „firescul” lucrurilor.
Dar acesta nu e modul firesc al lucrurilor !. Există alte căi. Ceea ce vreau eu să vă spun astăzi,
este că există o modalitate de gândire, care limitează puternic dezvoltarea şi evoluţia noastră
spirituală. Am auzit deseori de mentalitatea pămîntului plat care a fost prezentă încă de pe
vremea marilor filosofi greci de la Ptolemeu pînă în Evul Mediu, sec. 13 pînă la mari filosofi
precum Tomas D’Aquino.
Aşadar, pe vremea aceea Pămîntul „era” plat, precum o farfurie după cum spuneau hinduşii. Un
loc plat fixat şi stabil în mijlocul tuturor lucrurilor. Dacă priveai stelele într-o noapte senină, totul
se mişcă cu „excepţia” Pămîntului. Aşa-i ? Era ridicol să sugerezi că Pământul se mişcă, cîtă
vremea toată lumea vedea că stelele se mişcă. Iar această observaţie banală a schimbat aspectul
tuturor concepţiilor despre o realitate în care toţi creştinii, toţi musulmanii, şi toţi evreii credeau
că este perfectă în acel context, cum că pămîntul e fix, e stabil şi se află în mijlocul a tot ceea ce
există.
Aşadar avem Pământul undeva aici în „mijloc”, pe vremuri era plat, mai tîrziu a ajuns sferic iar
mai tirziu Soarele şi stelele nu se mai învîrteau în jurul lui, ci invers, şi aşa mai departe. Baza era
că Pămîntul se afla în mijlocul a tot ce ne înconjoară dar azi noi mai avem o gîndire de acest tip.
Ceea ce o să vă vorbesc azi, este că aşa numita mentalitate a pămîntului plat, este cea care corupe
întreaga noastră metodă de gândire, despre D-zeu şi destinul omului, pînă în zilele noastre.
Deoarece unele dintre acele lucruri legate de această mentalitate a pămîntului plat sunt încă foarte
vii în societatea de azi, chiar daca sunt mai putin evidente. Aşadar în „mijloc” avem Pămîntul.
Deasupra avem un arc de cerc care delimitează „cerurile”. Toată lumea „ştie” că cerul e
„deasupra”. D-zeu e „acolo” sus, Isus e „acolo”, fecioara Maria e „acolo”, precum şi toţi sfinţii
care au trăit vreodată pe Pămînt, în indiferent ce religie, se află „acolo sus”.
Este o chestiune conform căreia oricine care a făcut ceva rău este pedepsit. Şi atunci cînd voi
muri, eu voi merge „acolo sus” şi în funcţie de „creditele” pe care le-am acumulat ca fiind
„acţiuni bune”, odată ajuns la această „destinaţie”, Isus, familia mea, mama, tata, rudele, sunt
încîntaţi să mă vadă, şi îmi vor verifica creditele şi meritele pentru a vedea dacă sunt suficiente
pentru o „reşedinţă” în Rai, şi voi avea o nouă viaţă.
Este un ideal măreţ, spre care năzuim cu toţii. Ce anume se întîmplă după moarte ? Conform
înţelepciunii convenţionale, de exemplu în iudaism, sau în islam, creştinism, sau în alte religii,

6
asta e ceea voi avea de înfruntat. O recompensă în Rai alături de D-zeu.
Desigur ea diferă în funcţie de modelul religiei şi a „broker-ului”. Dar răspunsurile sunt aceleaşi.
Să vă dau un exemplu. Să presupunem că ne aflăm în perioada păgînă a Imperiului Roman şi că
eu sunt un credincios în Isus Christos, dar mie mi se cere să fiu credincios împăratului Nero,
spunîndu-mi-se că el este asemenea lui D-zeu. Dar eu refuz să cred că împăratul Nero este un
zeu. Şi afirm că Isus Christos manifestă divinul în fiinţa sa.
Dar dacă eu nu cred şi nu îl slujesc pe împărat ca fiind D-zeu, atunci voi fi acuzat şi adus în faţa
lui Servius Maximus care mă va oferi leilor şi tigrilor înfometaţi, care mă vor mînca de viu. Dar
eu intru plin de eroism în arena cu lei, ştiind că D-zeu este pe undeva prin apropiere şi sunt sfîşiat
în bucăţi de bestiile sălbatice, şi astfel îmi părăsesc corpul. Aşa că asta înseamnă pentru mine o
speranţă legitimă prin care îndurînd un destin atît de tragic să fiu răsplătit ca atare acolo unde voi
ajunge atunci cînd voi emigra spre „nori”.
Deci, cum anume funcţionează imaginile oferite de religie, în raport cu ceea ce mă aşteaptă ?. Ei
bine, mai demult, aveam poeţi şi dramaturgi care ne vorbeau despre ce ne aşteaptă după moarte,
oameni precum Dante, John Milton şi alţii, dar acum avem Hollywood-ul, şi ceea ce oamenii
urmăresc cel mai mult la televizor în ziua de azi, în ceea ce priveşte credinţa despre viaţa de după
moarte, ... ei bine, dacă e să ne luăm după Hollywood, atunci are multe în comun cu „norii”. Cele
mai mari proiecte în dramatismul hollywood-ian unde se alocă cele mai mari bugete sunt în
domeniul efectelor speciale în care apar nori.
Încă de la începuturile cinematografiei aveam acele maşini care scoteau aburi şi fum. Deoarece
atunci cînd era vorba de Rai, înseamnă că sunt nori. Vechiul Testament ne spune că D-zeu se
plimbă pe nori în Rai. Dar asta trebuia înţeleasă ca o metaforă prin care se realizează transcedenţa
a tot ceea ce există. Dar noi am luat-o pur şi simplu ad literam. Aşa că acum trebuia să avem
maşini de făcut fum şi aburi. Iar imaginea Raiului unde trebuie să ajung, după ce am sfîşiat de lei,
este ceva care se află în nori.
Dar pe de altă parte, la colegiu am învăţat că norii sunt picături de apă aflate în stare de
suspensie, ceea ce înseamnă că norii sunt un fel de stăvilar. Dar eu voi „sta” cu picioarele undeva
acolo, nu doar un an, sau un secol, sau un mileniu, sau 1 milion de ani, 1 miliard sau 1 trilion de
ani, ci pentru o eternitate. Aşa că voi sta acolo în vecii vecilor, şi de ce voi ajunge acolo?,
deoarece filosofiile din Evul Mediu numesc aceasta ca fiind viziunea paradisiacă în care eu pur şi
simplu îl privesc pe D-zeu. Şi asta mă va împlini continuu.
Deci stau acolo pe un nor şi mă uit la D-zeu, şi el se va interesa cu meticulozitate de modul în
care i-am respectat poruncile în perioada şederii mele pe Pămînt. Şi stau acolo în faţa lui D-zeu
timp de un an, un secol, un mileniu,... sau pentru totdeauna. Deci asta e ceea ce mă aşteaptă, după
ce am trecut prin torturi îngrozitoare pentru a primi o răsplată în Rai, aşa după cum spune
Biserica şi religia.

7
Mi-a spus că dacă sunt creştin, atunci voi merge în ceruri cu Isus, şi că voi fericit cu el alături de
prieteni pentru totdeauna. Aşa că ne întrebăm ce fel de loc este acela unde se vor întîmpla toate
acestea ? Ei bine, din ceea ce ni s-a spus, din ceea ce am auzit de la preoţi, prieteni şi familie, asta
e ceea ce ne aşteaptă. Există nori, unde se stă comod, privindu-l pe D-zeu. Desigur acum ştiu că
unii filosofi vorbesc într-un limbaj mai avansat despre aceasta, însă majoritatea informaţiei pe
care o oferă oamenilor obişnuiţi este prea abstractă, prea tehnică şi prea filosofică, aşa că filosofii
şi teologii au îmbrăţişat acest nou punct de vedere.
În ultimii ani, ceea ce a fost adus la tăcere de majoritatea preoţilor şi teologilor, din majoritatea
religiilor cu foarte rare excepţii a extremistilor si fundamentalistilor, este fenomenul morţii. Se
ţine tăcere asupra acestui aspect, deoarece orice ar putea ei să spună ei este atît de bolnăvicios şi
de neimportant încît nu merită nici o atenţie, încît e mai bine să nu spui nimic şi eu sunt foarte
fericit să văd asta deoarece „a nu spune nimic” înseamnă de fapt o îmbunătăţire în comparaţie cu
ceea ce s-a spus.
Dar dacă vă gîndiţi probabil că această mentalitate de genul „statului pe un nor în faţa lui D-zeu
pentru o eternitate” nu prea e în acord cu speranţele voastre, atunci cînd corpul e „sfîşiat de bestii
sălbatice” cum că este ceva mai mult în Rai, mai multă „petrecere”. Din ceea ce ştim acolo există
numai un singur instrument : Harpa. Dar atunci nu vei putea sta pe un nor şi să cînţi la harpă o
eternitate. Deoarece după primul milion de ani ai rămîne fără degete de la atîta cîntat. (!?) Deci
asta e tot ce poate fi ?
Ei bine, conform celor prezentate de religie, cam asta e tot ce este. Şi cred că nu am fost destul de
cinic în explica toate acestea, deoarece conform standardelor convenţionale, de fapt majoritatea
oamenilor sunt destinaţi a ajunge în Iad, şi nu în Rai. Aşa că ar fi interesant să mergem pînă
acolo. Aşa că haideţi să ne întrebăm pentru început, ce este Iadul ? Ei bine, Iadul a luat naştere
deoarece D-zeu e „acolo sus”.
Pe norul său foloseşte un fel de „lunetă” uitîndu-se la noi, ăştia de jos, deoarece noi ne aflăm într-
un fel de teritoriu unde îndeplinim nişte teste. Ne sunt trimise tot felul de încercări, şi dificultăţi
din cînd în cînd, iar D-zeu tot ridică „voltajul” pînă ce ajungem la punctul maxim, pînă ce picăm
la examen şi atunci el îşi notează rezultatul în carneţelul de experimente, supranumit şi „cartea
vieţii”.
Probabil în zilele noastre ar trebui să considerăm că acum D-zeu foloseşte un fel de „laptop” şi
are la dispoziţie tehnologie de sateliţi artificiali, deoarece din spaţiu îţi pot citi numere de
identitate, etc., aşa că El ne urmăreşte pe fiecare individ de pe acest pământ. Vreau să spun, vă
puteţi oare imagina o asemenea viziune ? Oare D-zeu chiar îşi pierde vremea să deseneze
banane ? Sunt în jur de 6 miliarde de oameni pe acest pământ, şi conform înţelegerii
convenţionale a religiei, D-zeu îi urmăreşte pe fiecare dintre noi, păgîni, creştini, non-creştini, şi
auzim tot felul de standarde, … în creştinism avem cele 10 porunci, în iudaism avem 613, iar în

8
comunitatea muslumană avem vreo 700 de porunci. Asta e o treabă mare pentru D-zeu. Adică îl
urmăreşte pe cineva nu doar în orele de program, ci 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămînă, secundă
de secundă, D-zeu îl consemnează pe „laptop”.
Şi bineînţeles că sunt cîţiva evrei care sunt „convinşi” că D-zeu îi consemnează în funcţie de cele
613 porunci. Sunt 14 milioane de oameni care sunt consemnaţi pe „baza” a 613 porunci. Avem
însă mult mai mulţi creştini dar mai puţine „porunci”. În fine,… important e faptul că TOTUL
este „consemnat” pe acest „laptop” care într-o altă interpretare s-ar mai numi şi „cartea vieţii”. Şi
atunci când murim, şi spiritul îşi retrage sufletul din acest corp, …
D-zeu apasă pe „Enter” şi rezultatul analizelor este „afişat”. Ceea ce am făcut bine şi ceea ce am
făcut rău. Şi în funcţie de scorul rezultat noi suntem trimişi „jos” sau „sus” pentru a împlini un
destin al nesfârşitei fericiri dar care din păcate nu prea este în acord cu expectanţele noastre dacă
ar fi să credem că vom cînta la o harpă pe un nor în eternitate privindu-l pe D-zeu, sau vom fi
trimişi „jos”, unde e rău.
Ce semnifică conceptul „rău”? Înseamna nerespectarea poruncilor. Ok, deci suntem trimişi "jos”.
Atunci ce mă aşteaptă acolo ? Ei bine,… e ceva … care are legătură cu clima. În antichitate se
credea că e vorba de locuri unde sunt temperaturi foarte înalte. Flăcări, gaze toxice, incendii…
În Norvegia de exemplu, unde destul de rece, conform tradiţiei lor Iadul a fost ilustrat ca un loc
deosebit de rece unde totul e „congelat”. Scriitorul John Milton din perioada reginei Elisabeta, a
combinat ambele versiuni deoarece probabil s-a gândit că omul se va obişnui cu aceste idei şi a
presupus că cine ajunge într-un iad fierbinte cam în vreo 10 milioane de ani ar ajunge să se
„acomodeze” cu flăcările, şi în timp ce lumea ar consemna viaţa celor „condamnaţi” la iad, poate
că după 10 milioane de ani acul indicator al instrumentului de măsurat suferinţa s-ar mişca puţin
de la 100% la vreo 98%, apoi ar mai scădea încă puţin după care, conform noului „Iad” inventat
de John Milton, „condamnatul” ar fi brusc „transferat” în climatul „rece” unde acul indicator
„sare” iar la poziţia de 100%, după care iarăşi se revine la iadul fierbinte.
În orice caz, în „iadul” lui Milton, pedeapsa maximă este că tot ceea ce ajunge acolo va fi pentru
eternitate. Deci ce avem până acum ? Avem Pământul la „mijloc”, curbat, plat, eliptic sau cum o
fi el, deasupra avem arcul Cerurilor, în care ajung cei merituoşi, iar dedesupt avem lumea
subterană, unde Diavolul şi servitorii lui se „ocupă” de oaspeţii care vin acolo după ce mor. Şi
asta după o singură şi unică viaţă (!!).
Dar şi aici avem diverse „subcategorii” ale acestor ilustrări, de exemplu în tradiţia catolică, avem
o credinţă numită „purgatoriul”, care înseamnă că aceia care sunt „insuficient” de buni pentru a fi
„primiţi” în Rai, sunt trimişi în Purgatoriu că să fie „curăţaţi” de păcate, până cînd vor deveni
suficient de merituoşi să fie trimişi ulterior în Rai.
De obicei sunt numiţi cei care îşi curăţă păcatele, sau sufletul, … Îmi aduc aminte când eram la
liceu că l-am întrebat pe profesor „tocmai ne-aţi spus că sufletul este susţinut de spirit … dar

9
atunci cum e posibil să se murdărească, deoarece murdăria e ceva material”… şi fără să se
gândească mai bine asupra întrebării, a răspuns : „e vorba de murdăria spiritului”. Iar dacă e aşa,
atunci cum ar putea focul să acţioneze în vreun fel asupra ei ?
Deoarece dacă focul e de natură materială, atunci el nu ar putea influenţa un lucru de natură
spirituală. A răspuns atunci prin :“E un foc spiritual !!”.
În fine, care e pilda acestei povestiri ? Ideea este că această agonie de secole şi dezmembrare a
adevărului se datorează oamenilor şi teologilor care nu şi-au înţeles munca, care sunt de părere că
mai întîi trebuie să fii botezat în ritul religios pentru ca să poţi avea viziunea lui D-zeu.
S-au simţit încolţiţi şi că trebuiau să spună că sufletul curat al unui copil care a murit la naştere
sau a fost născut mort, nu va putea ajunge în rai deoarece acea mică fiinţă nu a apucat să fie
botezată prin sfîntul legămînt al botezului catolic. Aşa că cei care nu primesc botezul nu pot fi
admişi pentru a avea viziunea lui D-zeu iar părinţilor li s-ar fi spus : nu vă veţi mai vedea
niciodată acest copil. În concepţia lor, acel copil ar fi izgonit din privirea lui D-zeu pentru o
eternitate.
Deci oamenii care au promovat asemenea credinţe, barbare, ignorante şi decadente, au enorm de
multe lucruri pentru care ar trebui să răspundă. Din cauza iluziei şi a înşelăciunii, şi a
distorsionării adevărului în viaţa oamenilor.
Nu există un asemenea loc al gunoaielor. Nu există un loc al Iadului, ci mintea noastră le creează.
Dar religiile se bazează pe ele, se conduc pe baza lor şi sunt concepute pe baza lor.
Frica de Iad, speranţa deşartă a iertării păcatelor, este ceea ce „alimentează” motorul religiilor.
Aşa că am ajuns la această imagine mare, a Pământului din mijloc, arcul Cerurilor de deasupra şi
lumea subterană de dedesupt. Eu o numesc imaginea Universului în formă de hamburgher.
Există aspecte ale acestui „univers- hamburgher”, faţă de care ne vine să rîdem, chiar şi în zilele
noastre, deoarece dacă eu vreau să mă rog lui D-zeu, atunci privesc în „sus”, … la D-zeu pentru
că eu trăiesc cu mintea setată într-un „univers-hamburgher”. Dar ce părere aveţi de oamenii din
Australia ? care faţă de dvs., privesc exact în sensul opus.
Aşa că dacă privim în „sus” trebuie să înţelegem că de fapt el nu e undeva anume „sus”, dar
atunci, UNDE e D-zeu ? D-zeu poate fi oriunde ? Nu. Este D-zeu o persoană ? Nu. D-zeu este
feminin ? Nu. Este D-zeu masculin ? Nu. Pentru că asta e ceea ce am făcut noi aici dacă ne
raportăm la acest nivel cel mai scăzut al existenţei noastre. Am impus aceste definiţii asupra
Divinului.
Şi prin urmare am primit ceva care e atât de revoltător şi respingător, sentimentalist şi imprecis
încât nu are nici o legătură cu realitatea. Deci noi gândim că D-zeu e o fiinţă umană la o scară
foarte mare. E ca noi dar mult mai „mare”. Este precum aş proiecta un film la un cinematograf de
pe o peliculă de dimensiuni foarte mici pe un ecran de sute de metri.
Dar să presupunem că ar fi un fel de fiinţă umană de dimensiuni foarte mare. Uneori putem crede

10
că e de gen feminin, masculin sau neutru … dar orice ar fi D-zeu, el nu ar avea un gen. Deci a
spune despre D-zeu că e feminin e doar o convenţie. Şi nu e deloc mai bine decît cealaltă ipoteză
cum că D-zeu e masculin. Deci toate aceste imagini copilăreşti ne ţin în spate.
Deoarece de aici se nasc metodele noastre de gândire fundamentală şi cele mai importante motive
prin care încercăm să justificăm rolul nostru pe Pământ. Şi nici măcar nu îndrăznim să le punem
în discuţie. Deci mentalitatea „universului- hamburgher”, s-a modificat în sensul că nu mai
privim „sus” deoarece D-zeu nu mai e sus, dar putem oare gândi că D-zeu e „undeva în
exterior” ? sau putem crede oare că D-zeu e în noi ? precum în sloganele new age.
Ei bine, toate acestea vor să-l „aşeze” pe D-zeu într-un „loc” care poate fi „sus”, „afară”,
„incredibil de departe” sau „ în noi înşine”. Şi nici nu mă pot gândi la fraza D-zeu din interior,
fără să mă întreb dacă nu cumva funcţionăm în această credinţă, precum aţi putea vedea în acele
filme horror cu acea entitate care creşte în interior şi apoi iese afară prin piept… oare ăsta ar
putea fi sensul în care am putea crede că D-zeu e în noi ? Evident că nimeni dintre noi nu
gîndeşte in acest fel.
D-zeu nu se află în noi ca şi când ar fi într-un container. Imaginea care vreau să o prezint este că
fiecare suntem Divinul. Eu sunt Sinele Suprem sau precum Isus spunea că regatul cerurilor este
deja în mine. Dar noi suntem confruntaţi cu gîndirea de tip „univers-hamburgher”, majoritatea
chiar fără să fi fost învăţaţi, o respingem în zilele noastre, … ştim că D-zeu nu e „undeva” sus,
ştim că astronauţii ruşi care au fost pe orbita Pământului în 1967 au spus că nu l-au văzut pe D-
zeu, au fost doar la o distanţă relativ mică faţă de Pământ, ştim că asta nu e realitatea despre D-
zeu şi mai ştim că cele expuse nu sunt altceva decât imagini inutile, absolut aiurea despre D-zeu.
Dar din păcate astea sunt imaginile cu care noi concepem totul în legătură cu ceea ce e
transcendent. Şi nu e de mirare că mulţi oameni intelectuali de azi au decis că nici unul din aceste
sisteme de credinţă merită atenţia, aşa că ei au pierdut orice urmă a lui D-zeu în viaţa lor.
Ei nu au speranţe, nu au aspiraţii, şi e ceva care tot timpul se va întoarce şi îi va bîntui şi va avea
o importanţă probabil numai după părăsirea corpului fizic. Sute de mii de oameni, sunt în această
stare în prezent. Şi din păcate, religiile nu au făcut nimic pentru a-i ajuta, ba chiar i-au îndrumat
pe căi lăturalnice. Dacă revenim acum la aspectele gândirii de tip „univers-hamburgher” expuse
pînă acum, noi acum ştim că nu sunt reale. Dar din păcate, există multe alte aspecte care sunt
bine închistate în gîndirea de azi, în setările din mintea noastră.
Unul dintre ele este credinţa conform căreia, cumva anume, noi suntem „lucruri” cele mai
importante lucruri din întregul Univers: rasa umană. Iar D-zeu şi-a petrecut tot timpul să ţină
legătura cu această rasă. Ne-a creat, ceea ce înseamnă o treabă colosală. După cîte se pare în noi a
investit tot ce se poate. Ne-a creat, ne-a dat viaţă, ne pedepseşte, şi el vrea să îi fim alături, şi l-a
trimis pe singurul său fiu Isus Cristos, care, conform religiei, a suferit şi a primit o moarte
groaznică.

11
De ce ? Conform religiei, pentru a diminua mînia unui D-zeu răzbunător. Eu vă spun, că
diminuarea mîniei lui D-zeu nu are nici o legătură cu ceea ce a făcut Isus Cristos. Chiar absolut
nici una. Dar asta e forma în care religia a fost promovata, distorsionată şi implementată. Aşa că
mesajul lui Isus nu mai este reconoscibil. Dacă el ar veni acum pe Pământ, nu ar putea recunoaşte
învăţăturile. Nu ar recunoaşte forma în care au fost ele puse de către cei care pretind că-i urmează
Calea.
Este dincolo de imaginaţie. Îmi aduc aminte că am văzut în London Times un interviu cu cel care
a fost directorul asociat al unui observator astronomic din Arizona. O parte din menirea acelui
observator era aceea de a asculta semne ale unor posibile civilizaţii extraterestre.
Este important de notat faptul că modalitatea în care formele de viaţă extraterestră se manifestă
este „tocmai” prin unde radio. Asta e interesant. Este precum noi în ziua de azi am fi observaţi
din spaţiu dar singurul semnal pe care cei din spaţiu l-ar căuta ar fi semnale de fum. Dar noi am
abandonat demult „tehnologia” semnalelor de fum. Dar trebuie să ne întrebăm cine a zis că dacă
ar exista extratereştri în afara planetei noastre, atunci ei ÎNCĂ mai comunică prin semnale radio ?
care e o tehnologie atît de primitivă… În fine, treaba e că acest director al observatorului a fost
întrebat : dacă vom detecta semne ale unei inteligenţe extraterestre atunci ce veţi face ? Aici e
toată povestea.
El a spus: cred că ar trebui să găsim o modalitate să-i salvăm.
Există multe elemente de aroganţă care sunt atît de tîmpite şi idioate încît nici nu mai ai ce
comenta şi ăsta e unul dintre ele. Pentru că noi ne-am convins că noi suntem în centrul a tot ceea
ce există. Indiferent cît de sofisiticată a devenit tehnologia, indiferent cîte telescoape Hubble am
trimite în spaţiu, noi încă credem că suntem în centrul tuturor lucrurilor indiferent de cît de mare
e Universul fizic, care e de fapt doar cea mai mică manifestare din întreaga creaţie.
Noi cei care trăim pe o planetă insignifiantă din Univers, credem că avem drepturi exclusive la
atenţia şi grija lui D-zeu încă de la începuturile timpului. Dacă priviţi spaţiul cosmic prin telescop
şi vă reamintesc că ceea ce vedeţi se referă exclusiv la universul vizibil, mintea dvs., este aproape
incapabilă să înţeleagă imensitatea panoramei care se desfăşoară.
Trilioane de sori ca al nostru, şi cine ştie cu cîte planete în jurul lor. Cum putem fi atît de aroganţi
şi orbi şi retardaţi încît să credem că suntem în centrul tuturor lucrurilor, … adică au trecut doar
400 ani de când Galileo Galilei era în pericol de moarte afirmînd că Pămîntul se învîrte în jurul
Soarelui, iar mentorul de dinaintea sa, Giordano Bruno, care au urmat studiile universitare
împreună … Bruno a fost ars pe rug, în Campo del Fiori, pentru îndrăzneala de a susţine că mai
erau şi alte planete, pe care ar putea trăi oameni aşa cum trăim şi noi şi care l-ar venera pe D-zeu
conform vieţilor lor.
400 de ani în urmă … înseamnă nimic în istoria rasei umane. Prin aceasta vreau să spun că
oricine care priveşte în trecutul istoriei noastre, poate doar să fie uimit de prostia şi stupiditatea

12
gîndirii, ostilitate, acte de barbarie, care caracterizează specia noastră. Au fost marcate peste tot
asemenea aspecte in arta si literatura. Cu alte cuvinte, concepţia noastră este una eronată,
limitată, bazată pe gândire plată şi stupidă. A sosit vremea să lăsăm deoparte aceste mentalităţi.
Dar este evident faptul că mentalitatea de „univers-hamburgher”, este încă prezentă deoarece o
mulţime de oameni din prezent nu îşi dau seama că analogic vorbind îi ard pe „rug” pe cei care
au cunoaştere aproape fără să-şi dea seama de asta, prin ridicol şi politica ridicolului, sau
indiferent cum… Noi de fapt nu am ieşit deloc din tiparul mentalităţii de inchizitor.
De ce ? Pentru că noi credem că specia noastră este în centrul tuturor lucrurilor, şi suntem în
centrul atenţiei lui D-zeu de la începuturile timpului. Este o credinţă esenţială a tiparului de tip
„univers-hamburgher”, şi chiar dacă am scăpat de vechile credinţe ale acestei mentalităţi, credeţi-
mă că mentalitatea pământului plat încă mai corupe şi distorsionează complet credinţele noastre
fundamentale la nivelul cel mai de bază. Există încă multe alte aspecte ale „universului-
hamburgher”, care sunt vii şi prezente astăzi, de exemplu în acest „univers-hamburgher”,
lucrurile au fost create cu foarte mult timp în urmă.
Sunt mulţi oameni chiar şi în grupul vorbitorilor de limbă engleză, care cred că lumea sau
Universul au fost create 6000 ani în urmă. Mi-a trecut prin mînă o carte scrisă de arhiepiscopul
James Usher din Irlanda de Nord, care a „calculat” pe baza anilor în care au trăit sfinţii părinţi
biblici, el a calculat pînă spre Adam cum că D-zeu a creat lumea în anul 4004 î.C., cred că era
luna septembrie sau aşa ceva, pe data de 21 la ora 9 dimineaţa, exact aşa era scris.
Mai există oameni de ştiinţă astăzi, care cred că Universul a fost creat sau a intrat în
existenţialitate în urmă cu ca. 15-18 miliarde de ani, iar Pământul s-ar fi format cu 6 miliarde ani
în urmă. Acum, ceea ce avem nevoie să înţelegem este că ambele categorii fac afirmaţii
referitoare la acelaşi subiect deci se află în aceeaşi tabără.
Aşa că indiferent dacă credeţi că lumea a fost creată şi finalizată acum 6000 ani sau 18 miliarde
de ani, vă aflaţi în aceeaşi tabără. De ce ? deoarece dvs., credeţi că lumea a fost creată şi creaţia a
luat sfîrşit la un moment dat. Aşa că nu e nimic ce ar mai putea fi adăugat sau făcut pentru a o
modifica. Asta e de fapt o altă mare păcăleală deoarece din ceea ce pe de o parte învăţăm de la
fizica de frontieră, chiar dacă încă aceasta e în minoritate, este faptul că noi PUTEM schimba
realitatea.
Şi nu e vorba doar de o ajustare superficială, pe care o putem face, ci putem pătrunde chiar în
intimitatea materiei pentru a realiza schimbări radicale şi fundamentale, chiar şi în nivelul
fundamental al realităţii fizice. Ei bine, asta e o blasfemie pentru toţi cei care cred că Universul A
FOST creat şi A FOST finalizat.
Şi există oameni care se gîndesc la momentul în care totul A FOST creat, aşa-numitul Big Bang,
şi ideea a pornit de la Edward Hubble, care a postulat aceasta în 1928 în California, a folosit
ilustraţia unui balon care se umflă treptat, şi a desenat puncte cu un marker care reprezintă

13
stelele. Acuma imaginaţi-vă că umflaţi balonul. Punctele se îndepărtează tot mai mult atît faţă de
centrul balonului, cît şi unele faţă de altele. Asta a fost imaginea convenţională a teoriei Big
Bang-ului.
Dar asta nu ilustrează corect modul în care a avut loc acel eveniment. Dacă ai o viziune holistică
asupra lucrurilor atunci acel „Big Bang” a avut loc simultan în fiecare punct al spaţiului. Iar în
acest caz noi vorbim despre o Realitate de Ordin Superior care a generat o stare de Ordine
superioară a existenţei care a precedat Big Bang-ul, iar nivelele inferioare au avut loc în imediata
proximitate şi nu de la o explozie „centrală”. Este vorba de o Ordine deasupra a orice altceva pe
care abia acum ştiinţa începe să o explice prin teorii precum cea a string-urilor şi altele.
Aşa că e evident faptul că există mult mai multe decît acest „univers-hamburgher”, încît nu am fi
în stare să găsim cuvinte pe care să le rostim. Iar una din chestiunile care se desprinde din această
înţelegere este existenţa lumilor superioare celei fizice dar mai ales faptul că creaţia este se află
în continuă desfăşurare şi nu se va finaliza vreodată indiferent că e numai de 6000 ani sau de 18
miliarde.
E vorba de aceeaşi mentalitate. Ceea ce trebuie să înţelegem din asta este că e evident şi clar
faptul că eu am posibilitatea şi capacitatea de a lua parte la formarea realităţii mele şi a destinului
mai mult decît s-a crezut vreodată. Eu nu sunt aici asemenea unui pion neajutorat „pus” pe
Pământ ca să fie urmărit de un D-zeu judecător, mînios, neînduplecat şi despotic, care se uită la
mine din nori, şi indiferent ce fac şi cum fac, el doar se uită şi mă consemnează.
Asta e o porcărie. E o nebunie, şi este incompatibilă cu orice fapte legate de orice realitate
reconoscibilă. Este o imagine a unui „univers-hamburgher”, pe care îl avem încă în interiorul
nostru. Din acest motiv, dacă se întîmplă vreodată ceva extraordinar în această lume, noi îl
numim „miracol”. Dispreţuiesc acest cuvînt.
De ce ? Dar prin aceasta eu nu sunt împotriva miracolelor, deci chiar absolut deloc nu sunt
împotriva lor, dar eu cred că cuvîntul este prea restrictiv şi limitat pentru a desemna măreţia a
ceea ce se întîmplă în acele situaţii. Dar cum anume gîndim noi despre miracole în ziua de azi, cu
o mentalitate de tipul unui „univers-hamburgher” ?
Ei bine, este „evident” că există o „răsplată” dată de D-zeu pentru „bună purtare”, dacă eu am
fost un sfânt în toţi aceşti ani, şi dacă m-am purtat bine, atunci scorul de pe laptop e din ce în ce
mai bun şi în cele din urmă D-zeu va spune : e vremea pentru acest om sau această femeie să aibe
o recompensă. Şi atunci îmi dă un dar, precum darul de a vindeca pe cei bolnavi, sau să înviu
morţii, sau indiferent ce.
E un miracol !!. Şi ce este un miracol ? ceva făcut de D-zeu pentru că eu m-am purtat bine, sau
am ajuns la nişte nivele excepţionale în ochii Săi sau m-am purtat bine conform poruncilor Sale.
Din ceea ce ştim din cunoaşterea dobândită acum în lumea modernă, este că ar trebui să
suspectăm faptul că ceea ce noi numim miraculos nu este de fapt chiar aşa de miraculos.

14
Şi nu e făcut prin intervenţia cuiva din afară de undeva de „sus”, ci pur şi simplu e vorba de
cineva care a descoperit pătrunderea interioară spre o realitate vie superioară pe care am putea-o
numi o realitate a unei fizici de ordin superior. Sf. Joan de Arc, a spus următoarele acum 600 ani:
miracolele nu sunt miracole pentru cei care înţeleg cum se manifestă”, şi a face miracolul a fost
dintotdeauna destinat să ne fie la îndemînă încă de la venirea noastră aici. Isus însuşi ne spune,
dar nu ni se spune prea des treaba asta, el spune: Dacă voi urmaţi ceea ce v-am învăţat veţi putea
face toate „lucrările”, deci toate lucrările pe care le-am făcut şi chiar mai mari decît ele.
Dar acest lucru nu ne este spus de către preoţi. Ni se spune doar să fim ascultători, servili şi
obedienţi faţă de autorităţi, … „mai mari decît acestea veţi putea face.”
Veţi face miracole mai mari decît Isus, o spune chiar el insuşi. Iar acest lucru nu a fost scris în
cine ştie ce peşteră din Egipt, pe un pergament, ci este scris în toate bibliile din toate locurile de
pe această planetă. Este scris în Noul Testament. Veţi face miracole mai mari decît mine.
Dar ce ni se s-a spus despre asta ? Păi nu ni s-a dat nici o explicaţie. De ce ? Pentru că noi suntem
încă educaţi să trăim şi gîndim cu mentalitatea de tipul unui „univers-hamburgher”. Creaţia s-a
făcut, e gata, aşa că orice altceva ce s-ar mai putea întîmpla e rezultatul unei intervenţii de „sus”.
Nuuu!! Ceea ce noi putem face este să accesăm o formă a unei realităţi de ordin superior, printr-o
fizică superioară, dar oare asta ar însemna că se exclude D-zeu sau principii călăuzitoare ?
Nici pomeneală de aşa ceva. Aici e vorba de a ieşi din conceptualizarea lui D-zeu şi de a trece la
trăirea realităţilor de ordin superior. Credeţi că dacă vom aborda aceste domenii ale cunoaşterii
atunci imediat D-zeu, sau Isus sau Krishna ar incepe să ne ameninţe ? sau Buddha sau Mohamed
ne-ar ameninţa ? Cu singuranţă că aceste persoane au fost extraordinare la viaţa lor deoarece au
ales să manifeste gloria divină din interior cu maximă intensitate care e în fiecare din noi şi nu
acolo sus, sau jos, sau afară, ci chiar Aici şi Acum.
Ei nu au fost extraordinari doar pentru că au făcut asta, ci mai ales pentru faptul că au reuşit să
transmită un mesaj suficient de profund care să poată trezi şi în alţii aceste aspecte excepţionale,
problema e însă că oamenii care i-au urmat nu au putut realiza satisfăcător aceste conştientizări şi
atunci cu timpul, mesajul şi învăţătura s-a alterat şi ea trebuie restartată şi reîmprospătată pentru
ca adevărul să fie permanent viu şi accesibil.
Deci cu ce fel de D-zeu am rămas noi acum ? E unul care ne dă voie să facem miracole sau îi lasă
pe sfinţi să leviteze ca recompensă de bună purtare ? Levitaţia este un fenomen fizic. Ea se
produce atunci când au loc interacţiuni ale unor cîmpuri de torsiune care se opun gravitaţiei.
Acele cîmpuri care pot fi accesate şi prin puterea conştiinţei, pot să genereze suficientă energie
încît să anuleze gravitaţia, iar gravitaţia e doar una din cele 4 forţe fundamentale care stau la baza
materiei fizice.
Este oare un miracol ? Nu. Dar atunci vei putea oare atinge acea performanţă cu o mentalitate de
tipul „univers-hamburgher” ? Categoric nu !. Dar puteţi atinge oare o altă stare de conştiinţă care

15
să genereze acel tip de energie ? Da !. Şi avem acest potenţial încă de la naştere, aşa după cum
Isus ne spune că toate aceste miracole ne stau la îndemînă dintotdeauna.
Dar într-o mentalitate de tipul „univers- hamburgher”, care e o mentalitate creată de religie, dvs.,
nu veţi atinge niciodata acea calitate, ci veţi fi permanent captivi şi înlănţuiţi de multitudinea de
condiţionări emoţionale în care oscilaţi de la o trăire a speranţei de a vă mîntui, respectiv la una
de autoînvinovăţire şi păcat, şi apoi iarăşi la speranţa mîntuirii, care e ca un trenuleţ pe topogane
ce are drept motor religia. Acesta e „topoganul” corpului nostru emoţional, aşa că întreb ce fel de
D-zeu e în spatele tuturor acestora ? Cu siguranţă e vorba de unul sălbatic, dacă el a hotărît să îl
sacrifice pe singurul său fiu în cea mai oribilă moarte posibilă, pentru a spune că şterge păcatele
comise de o fiinţă umană nesemnificativă în trecutul foarte îndepărtat. Şi El ţine socoteala acestui
fapt de atîtea zeci de mii de ani ?
E o nebunie !. Asta nu are nimic de-a face cu D-zeu, sau Isus, Buddha sau Mohamed. Absolut
deloc !!. Dar nouă ni se spune că ESTE !. Cum că totul are legătură cu asta.
Şi din nefericire „imaginea” lui D-zeu care reiese din toate acestea este ceea ce eu numesc un D-
zeu al lipsurilor. Lipsuri în ce ? Lipsuri în puterea şi cunoaşterea umană. Lipsuri în calitatea
umană de a face faţă. Haideţi să privim astfel : să presupunem că eu reprezint întreaga gamă a
realităţii umane printr-un cerc. La început, toate raspunsurile din vechime erau de natură
religioasă.
De exemplu, dacă era o mare furtună pe mare, atunci era atribuită Zeului Poseidon. Dacă mă
îndrăgosteam, atunci se datora Zeului Iubirii, dacă merg la război, atunci asta se datora faptului
că Zeul Marte vrea să se întîmple. Dacă mă îmbolnăvesc înseamnă că un demon m-a infectat,
chiar Isus a vorbit despre asta în Noul Testament. Apoi, pe măsură ce cunoaşterea umană a
început să progreseze, am aflat că nu Zeus era cel care trimitea flăcări din nori spre Pământ, ci
asta se datora descărcărilor sarcinilor electrice din atmosferă.
În acest fel Zeus a fost dat afară din servici.
Nu Poseidon ci elementele climatice dezvoltă furtuni pe mare. Nu Marte şi nici demonii nu sunt
cei care produc boli, sau mă obligă să merg la război sau indiferent ce, să am noroc sau ghinion.
Deci ceea ce se întîmplă în acest cerc mare unde tuturor întrebărilor religioase li se dădea un
răspuns, D-zeu care era întotdeauna în zona misteriosului sau al inexplicabilului, zona teritorului
lui D-zeu a început să se „îngusteze”pe măsură ce cunoaşterea umană se dezvoltă, pe măsură ce
creşte capacitatea umană de a înţelege şi controla ceea ce trăieşte. Deci ceea ce avem este că pe
măsură ce se extinde cunoaşterea umană, teritoriul sau ţinutul lui D-zeu devine tot mai mic, tot
mai mic.
Pe măsură ce cunoaşterea umană se extinde, locul lui D-zeu în realitatea noastră devine tot mai
mic, astfel că D-zeu e acum un refugiat. D-zeu e acum tot timpul pe fugă din faţa avansului
cunoaşterii. Şi va veni o vreme cînd El nu va mai avea nici un fel de loc dacă aşa vrem să gîndim

16
despre El. De aceea eu o numesc mentalitatea unui D-zeu al lipsurilor deoarece singurul loc care
I-a mai rămas lui D-zeu să existe este doar în lipsurile cunoaşterii umane şi în lipsurile puterii
umane interioare de a face faţă bolilor şi emoţiilor. Şi această nefericită situaţie este doar o
relicvă a vechii mentalităţi a unui „univers-hamburgher”, care a rămas în noi şi astăzi, şi sunt
desigur o listă întreagă a altor consecinţe a acestor forme de credinţă care sunt bine închegate în
societate.
Ne-am îndepărtat de un „pămînt plat”, ne-am mai îndepărtat de gîndirea că Raiul e undeva „sus”,
ne-am îndepărtat de credinţa în Iad, şi din proprie experienţă am aflat că există tot mai mulţi
oameni care nu cred în Iad, dar încă cred că există Diavol. Aşa că Diavolul a devenit o persoană
non-grata.
Toate acestea sunt nu doar primitivisme şi întuneric al conştiinţei ci este o decepţie de cea mai
înaltă speţă care a fost inserată în modul nostru de viaţă, în formele de gîndire care sunt
proiectate asupra noastră, de imitaţii, şi în modul nostru de comportament care sunt atribuite unui
D-zeu ce calculează sorţii. Rasa umană de azi e într-o situaţie foarte proastă, mai ales pentru
faptul că majoritatea nu vor să se trezească ci vor să li se spună cum să se comporte.
În loc de a înţelege propriul lor potenţial interior, … şi îmi aduc aminte de o sărbătoare pentru
Nelson Mandela la care el a făcut o afirmaţie şocantă: Nu e slăbiciunea noastră cea care ne
sperie. Ceea ce ne sperie este puterea noastră. Şi odată ce veţi începe să bănuiţi ce putere avem în
noi atunci vă temeţi. Noi fugim de ea. Deoarece chiar din copilărie noi ne dorim să avem acel
Părinte din Ceruri care să îi înlocuiască pe cei umani pe care îi avem, care va avea grijă de noi,
care ne va alinta seara la culcare, şi ne va spune că totul e bine, care ne va spune să îi punem
toată încrederea în Isus Cristos, şi că să nu mai facem griji de nimic altceva. În mod tragic, pînă
ce vom ajunge să aflăm că asta nu a făcut nimic pentru noi va fi prea tîrziu. Pentru că deja vom fi
morţi.
Deci de ce rasa umană se sperie de măreţia şi gloria din interior ? Este pentru că l-am supăra pe
D-zeu ? Sau pentru că am simţi că ne jucăm pe un teritoriu al mîndriei ? şi vom ajunge să ne
rugăm pentru salvarea de la pedeapsa eternă ? Ei bine, dacă credeţi lucrul acesta, probabil ar
trebui să consultaţi propriile cărţi sacre, probabil ar trebui să recitiţi Noul Testament deoarece a
fost o ocazie extraordinară cînd Isus predica şi citez psalmul 82 : şi le-a spus SUNTEŢI TOŢI
ZEI. (in sensul potentialitatilor care pot fi trezite, n.t.) Voi, eroii mei,si ei au luat pietre să-l ucidă.
A întrebat: pentru ce mă loviţi cu pietre ? Propria voastră scriptură spune asta. Că sunteţi cu toţii
zei.
Aşa că nu e nevoie să mergeţi prin cine ştie ce peşteri prăfoase din Egipt ca să aflaţi asta, puteţi
afla asta din orice Biblie din toate hotelurile şi motelurile din lume, doar deschideţi la Evanghelia
lui Ioan cap. 10 vers 34 şi veţi găsi ceea ce am spus.
Dar minţile lor erau atât de închise la propria lor măreţie interioară încît chiar şi atunci cînd li s-a

17
citat din propriile scripturi despre divinitatea fiinţei umane, tot au vrut să-L omoare. Şi el a
trebuit să treacă printre ei prin propria sa cale. Şi de ce credeţi că miracolele sunt „daruri”
extraordinare ale lui D-zeu ? Recompense de bună purtare ? Isus a spus din nou în Evanghelia
după Ioan cap. 14… El a spus, vorbind despre miracolele pe care le-a înfăptuit, dar pe care le-a
numit „lucrări”, el a spus: dacă veţi crede în Mine, prin ceea ce v-am învăţat, veţi face toate
miracolele pe care le-am făcut şi chiar mai mari decît acestea. Asta scrie Sf. Ioan în Cap. 14 şi
puteţi verifica.
Există în Bibliile dvs de acasă. Este ceea ce ar trebui cu adevărat să credeţi şi să realizaţi. E
acolo. De ce totuşi ne-am rătăcit atît de departe ? Şi de ce nu putem crede că aşa ceva este posibil
pentru noi ? Asta e pentru că nu ştim ce suntem. Şi vă spun de ce nu ştim asta.
Este exact ceea ce a spus şi Isus. A spus: Tatăl care e în mine, face aceste lucrări şi acelaşi tată
care e în mine este şi în voi şi voi puteţi face toate lucrările pe care le-am făcut şi chiar mai mari
decît acestea. Şi ăsta e motivul de ce mentalitatea de tip „pământ plat”, este vie şi pătrunzătoare
în minţile noastre chiar şi atunci cînd nu ne dăm seama de ea. Ni se pare chiar normal să fie
integrată în noi.
Dar lucrul cel mai periculos şi dezamăgitor este prezent mai ales în cultura şi tradiţia lumii
occidentale. Şi dacă vrem să atingem indiferent ce realizare spirituală interioară atunci există
cîteva chestiuni care trebuie adresate. Nu e suficient să respecţi un set mai mare sau mai mic de
instrucţiuni şi să aşteptaţi să primiţi „bonusuri” de la D-zeu, pentru că asta nu vă aduce nici o
realizare.
Ceea ce eu am de făcut în această viaţă este de a realiza ceva din mine însumi despre Sinele meu,
trebuie să mă dezvolt şi să mă trezesc la realitatea superioară, dar mentalitatea de tipul unui
„univers- hamburgher”, este atît de distructivă, încît ea va împiedica apariţia oricărui rezultat de
pe urma practicii spirituale, oricare ar fi aceasta, practică care ar aduce cu adevărat eliberarea
fiinţei umane de lanţurile ignoranţei precum boli, frică de moarte, incapacităţi, emoţii... pentru a
le face faţă, aşa că noi suntem nişte pioni conduşi de cei despre care credem că îi percepem mai
deştepţi, mai iluminaţi, şi mai capabili decît noi. Nu acesta e destinul uman.
E vremea unei schimbări, iar schimbarea e Acum.
Depinde de noi să fim capabili să o primim.

CUM ANUME ISUS A DEVENIT CHRISTOS


Dar prima reprezentare a unui zeu crucificat a fost aceea a lui Orfeu în secolul III Î. Hr. Din
păcate, pentru o mare parte a populaţiei globului din ziua de astăzi simbolul religios central este o
persoană străpunsă în agonie, pe acel instrument al torturii. Nu e de mirare că un astfel de sistem
va alimenta credinţa că suferinţa este inevitabilă sau chiar de dorit şi benefică. Şi, oroarea
ororilor, că ar putea să fie, într-o manieră deformată, considerată ca făcând pe plac Domnului,

18
astfel permiţându-ne să devenim atât de indiferenţi la suferinţa din rândul maselor umanităţii. O
cruce goală simbolizează coborârea spiritului în carne şi sărbătoreşte evoluţia acelei forme de
viaţă către locul de unde a provenit. Prin contrast, crucifixul nu face altceva decât să idealizeze
suferinţa şi moartea. O atitudine care în ultimă instanţă - şi lucrul acesta trebuie spus - NU ţine de
Dumnezeu.
Nimic nu reprezintă mai neadecvat învăţăturile lui Iisus decât CRUCIFIXUL. Vreau să vă
vorbesc despre un subiect foarte controversat. Unii au mers într-atât încât să spună că aceasta va
zgudui fundamentul creştinismului convenţional, precum şi toate modalităţile în care suntem
obişnuiţi să ne gândim la Dumnezeu. Cum a devenit Iisus un Christos. Unul dintre cei mai mari
comandanţi militari ai tuturor timpurilor vorbea despre Iisus din Nazareth folosind aceste
cuvinte: "Între El şi oricare altă persoană de pe pământ nu există nici un termen posibil de
comparaţie" Alexandru cel Mare. Cezar Charlemagne (Carol cel Mare) şi eu însumi am fondat cu
toţii imperii. Dar pe ce ne-am fundamentat creaţiile geniului nostru? Pe forţă. Iisus Christos şi-a
fondat Imperiul pe iubire. Şi în acest moment, cu secole mai târziu, milioane de oameni încă ar
muri pentru el."
Acestea sunt cuvintele lui Napoleon Bonaparte, când a fost exilat pe insula Sfânta Elena. Un om
care a înţeles bine diferenţa dintre putere şi forţă şi a exprimat-o memorabil în aceste cuvinte:
"Ce i-a dat lui Iisus acea putere? Astfel încât să se poată spune atât de corect despre El, de către
doctorul James Allan, cu de ani mai târziu că toate armatele care au mărşăluit vreodată, toate
navele care au navigat vreodată, toate parlamentele care s-au întrunit vreodată, toţi regii care au
domnit vreodată, puse laolaltă, nu ar fi afectat viaţa rasei omeneşti atât de puternic cum a făcut-o
acest singur om."
Însă relevanţa lui Iisus nu se încheie odată cu influenţa enormă pe care încă o are fără nici o
îndoială, cu de secole după crucificarea Lui. Lucrul cu adevărat semnificativ despre El este că
ştim că avea planuri foarte bine stabilite pentru cei care ar fi învăţat şi pune în aplicare
învăţăturile Sale. Şi este foarte intrigant pentru noi că fiinţa care avea acest gen de putere spunea
că toţi cei care îi urmau învăţăturile vor fi capabili să facă tot ceea ce a făcut El, şi încă şi mai
mari. "Tot ceea ce Eu pot face, şi voi puteţi!" Însă unde se află dovezile... acestui lucru
petrecându-se în lumea creştină de azi? Nicăieri. De ce nu există aceste dovezi? Răspunsul
evident trebuie că este că învăţăturile Lui nu au fost nici înţelese corect şi nici urmate.
Iar consecinţa imediată a acestui lucru este să suspectăm că cine a fost El cu adevărat nu a fost
niciodată înţeles de asemenea. Dacă aşa se prezintă lucrurile, atunci cu siguranţă că o investigaţie
cu privire la aceste chestiuni este un lucru care chiar ar putea să zguduie fundamentele
creştinismului în forma sa conveţională de astăzi, precum şi toate modalităţile în care noi ne-am
obişnuit atât de mult să ne gândim la Dumnezeu. Ce ştim noi de fapt în legătură cu viaţa lui
Iisus? Puţini oameni se îndoiesc că Iisus din Nazareth a fost unul dintre figurile pivot cu adevărat

19
mari în întreaga istorie a umanităţii. Miliardele care îi venerează numele astăzi aduc o mărturie
elocventă în sprijinul acestei afirmaţii. Naţiunile care domină lumea astăzi, în ceea ce priveşte
puterea politică şi economie, toate susţin că se inspiră din învăţăturile Lui.
Dar este extraordinar că pentru o fiinţă care a avut o influenţă atât de enormă de-a lungul a două
milenii, este extraordinar că ştim atât de puţine despre El ca persoană. Nu avem nici cea mai vagă
idee, din Noul Testament creştin, despre cum arăta El. Nu avem nici o dovadă a faptului că ar fi
scris ceva, deşi a făcut-o cu siguranţă. Dar dacă El a scris ceva, aceasta nu s-a păstrat. Detaliile
vieţii Sale personale sunt puţine şi disparate. Majoritatea lucrurilor pe care le ştim despre El vine
de la cele 4 Evanghelii aşa-numite canonice ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Dar oricât de
importante ar fi ele ca surse - aceasta fără nici o îndoială - este foarte evident că nu au fost
interesate să ofere detalii ale unei biografii nici măcar rudimentare a lui Iisus.
Mai mult de 80% din viaţa lui Iisus lipseşte din Noul Testament. Majoritatea experţilor în Biblie
din ziua de astăzi ar data aceste 4 Evanghelii ca fiind scrise între anii 60-110 d. Hr. Cu toate
acestea, cele mai timpurii manuscrise pe care le avem ale oricărora dintre ele, într-un sens
complet, sunt din secolul al IV-lea, chiar dacă câteva fragmente din ele sunt datate în secolul II.
Există câteva referiri la Iisus din surse în afara Noului Testament şi din afara Evangheliilor şi
scrisorilor aşa-zise gnostice, dar nu sunt decât menţiuni fugitive. Flavius Josephus, faimosul
istoric evreu, care a scris cartea numită "Antichităţile evreilor", pe la începutului anilor 90 e.n.
consemnează moartea lui Iacob, la care se referă numindu-l "fratele lui Iisus".
Un alt pasaj care se referă la Iisus este considerat de către unii ca fiind o adăugire mai târzie ale
primilor creştini, sau cel puţin ceva care a fost elaborat de către creştinii de după. Pentru că acest
lucru cu siguranţă nu a venit de la Josephus însuşi, pe care nici măcar nu ni-l putem imagina ca
fiind creştin. Pliniu cel Tânăr i-a scris împăratului Traian în anii 111, cerându-i indicaţii despre
cum să se comporte cu creştinii despre care spunea că "ei cântă imnuri lui Christos ca fiind
Dumnezeu".
Istoricul Tacitus, scriind despre anul 116, descrie marele incendiu al Romei de pe vremea lui
Nero din anul 64, şi a cărui vină Nero a vrut s-o arunce asupra "persoanelor numite în mod
obişnuit creştini." El afirmă că Christos, fondatorul acelui nume a fost condamnat la moarte de
către Pilat din Pont în timpul domniei lui Tiberius Cezar. Istoricul roman Suetonius consemnează
expulzarea evreilor din Roma după tulburări publice instigate de către Christus. Acesta a un fost
citat din "Viaţa lui Claudiu"
Unii consideră că aceasta ar putea fi o referire la Iisus, lucru pe care eu nu îl consider. Cam
acestea sunt toate dovezile care există. Pentru o persoană care a exercitat o influenţă atât de
magnifică asupra a două milenii de istorie, informaţia este foarte redusă. Copiile a 52 de texte
creştine antice au fost descoperite la Nag Hammadi în Egiptul de Jos în anul 1945. Găsitorii
documentelor

20
Aceste copii sunt datate aproximativ în anul 350 e.n., după datările care au fost realizate asupra
legăturilor documentelor. Documentele însele sunt evident mult mai timpurii decât aceste copii.
Iar această colecţie care foarte probabil este îngropată pe timpul cenzurii şi persecuţiei acestor
aşa-zise texte gnostice şi cititorilor lor gnostici, arată în mod clar că numărul de texte sacre care
erau puse la loc de cinste şi care vorbeau despre viaţa şi misiunea lui Iisus era la acea vreme cu
mult mai mare decât ceea ce este cuprins acum în Noul Testament creştin.
Iar mesajul lor despre Iisus era de asemenea foarte diferit decât cum este El prezentat în Noul
Testament. Succesul fenomenal al romanului "Codul lui Da Vinci" este martor elocvent al
modului cum mesajul acestor texte poate să aţâţe atâta pasiune în ambele tabere, chiar şi astăzi.
Originalele a cel puţin unora dintre aceste documente cu siguranţă că datează chiar din vremea
Apostolilor înşişi. Iar aici mă refer în principal la Evanghelia după Toma, care este recunoscută
de toţi ca fiind cea mai semnificativă descoperire printre textele de la Nag Hammadi.
Documentele de la Nag Hammadi exprimă o imagine foarte diferită a lui Iisus faţă de cea care
este prezentată în Noul Testament.
Evanghelia după Toma conţine învăţăturile lui Iisus care sunt îmbrăcate într-o formă mult mai
timpurie decât forma în care aceste învăţături sunt exprimate în Noul Testament. Iar Evanghelia
după Toma conţine şi multe alte învăţături care nu se regăsesc deloc în Noul Testament.
Evanghelia după Toma însăşi este recunoscută ca cel mai important text de la Nag Hammadi. Ea
descrie pe sine însăşi ca şi consemnând învăţăturile secrete ale lui Iisus, care nu erau oferite
publicului larg, ci erau rezervate celor care au dovedit că le merită. Dacă aşa se prezintă lucrurile,
CE ANUME spuneau aceste învăţături? Se pare, din Evanghelia după Toma, că aceste învăţături
erau proiectate să-i ajute pe cei care le ascultau să devină ceea ce Iisus însuşi era. Şi în această
privinţă, aspectele pe care se concentrează sunt net diferite faţă de învăţăturile lui Iisus conţinute
în Noul Testament creştin.
Dar bineînţeles că nu depindem numai de Evanghelia după Toma în ceea ce priveşte informaţiile
despre învăţăturile secrete ale lui Iisus, care nu urmau să fie oferite decât după ce se înregistrau
progrese semnificative în aplicarea învăţăturilor publice. În , profesorul Morton Smith la
mânăstirea Marsaba din desertul iudeu a găsit fragmente din ceea ce intenţiona să fie o
evanghelie secretă a lui Marcu. Aceasta era inclusă într-o carte medievală şi era o aşa-zisă
scrisoare
a lui Clement din Alexandria, care a murit în jurul anului 215 A.D. Sublinia în mod vehement
necesitatea de a păstra învăţăturile secrete ale lui Iisus ascunse de turma comună a credincioşilor.
Mare parte din distorsiunile legate de Iisus care au survenit în devoţiunea populară din ziua de
astăzi nu sunt deloc lipsite de legătură cu informaţia foarte puţină pe care o primim despre El în
cele Evanghelii ale Noului Testament. Chiar şi în acest stadiu foarte incipient, începem să găsim
indicii că nu ni s-a spus tot ce era de spus despre Iisus, de către Noul Testament. Şi poate că nu ni

21
s-a spus nimic despre materialul cu adevărat semnificativ. Un lucru e sigur. Informaţiile pe care
le descoperim acum transmit o imagine a lui Iisus şi a învăţăturilor Lui care se desprinde total de
imaginea dulceagă a pietăţii populare care ne-a fost prezentată tuturor în copilăria noastră.
Imaginea cu Iisus cel blând, smerit şi liniştit. Cum ar fi putut cineva să se aştepte vreodată că
această descriere ar putea să se potrivească unei fiinţe care nu a ezitat deloc să arunce cea mai
mare insultă la adresa fariseilor pe care o putea rosti un evreu, atunci când i-a numit "neam de
vipere". Aceasta pentru un popor care detestă şarpele.
L-a numit în mod public pe vicleanul rege Iron "vulpe". Şi avea aşa o putere a personalităţii încât
putea să umble neatins prin mijlocul unei mulţimi criminale care intenţiona să-l împingă de pe o
stâncă. Autorităţile civile din zilele lui îl considerau un pericol public pentru stat. Era cu adevărat
ceea ce o tradiţie creştină mai timpurie îl numea: "LEUL TRIBULUI LUI IUDA." Ce s-a
petrecut? Când privim suma tuturor acestor fragmente cu privire la ceea ce ni se spune despre
viaţa lui Iisus în Noul Testament, găsim multe discuţii în ceea ce priveşte momentul şi
împrejurările naşterii Lui. Evangheliile lui Matei şi Luca oferă ambele genealogia sa, însă cu
diferenţe semnificative.
Genealogia lui Matei, care s-a preocupat să arate faptul că Iisus ca şi Mesia era descendent al
regelui David, enumeră 42 de indivizi în arborele genealogic, în ordine descendentă, începând cu
Avraam şi până la Iisus însuşi. În vreme ce Sfântul Luca, care a dorit să arate că Iisus era fiul lui
Dumnezeu, enumeră 77 nume în ordine ascendentă. Aproape jumătate din aceste nume sunt cu
totul necunoscute în istorie.
S-a sugerat că Matei oferă arborele genealogic al lui Iosif, tatăl lui Iisus, iar Luca oferă arborele
genealogic al mamei sale Maria. Fireşte că este o soluţie elegantă. Dar soluţiile elegante sunt
rareori adevărate. Însă şi opusul s-a pus în discuţie de asemenea. Biserica Est-ortodoxă şi biserica
coptă din Egipt care datează încă de la începuturile creştinismului acceptă faptul că Luca ne oferă
genealogia Mariei, mama lui Iisus. Îmi amintesc acum câţiva ani în Florida, vechiul meu prieten
eminentul expert biblic Raymond Brown mi-a spus, în vreme ce eu încercam să-l ajut să citească
dovezile ultimei lui cărţi, a spus "problema în a încerca să combinăm aceste două genealogii şi să
le dăm un înţeles în acest fel, este că Iisus ajunge să aibă prea mulţi bunici.
Cu toate acestea, faptul că are prea mulţi bunici este cea mai neînsemnată problemă care reiese
din Noul Testament cu privire la Iisus. Partea din evanghelii privind copilăria lui Iisus ne spune
că familia cea sfântă a trebuit să fugă în Egipt pentru a scăpa de persecuţiile regelui Irod. Regele
Irod cel Mare Antipa, iar fiul lui era tot Antipa. Acesta dorea să-l omoare pe Iisus pentru că era
un posibil pretendent la tronul lui. Irod cel Mare, care a reconstruit templul lui Solomon era un
rege-marionetă care fusese pus de romani în anul 63 î. Hr. pe un tron extrem de instabil. Regele
Irod cel Mare era Arab, nu evreu. Pentru a complica şi mai mult lucrurile, era arab şi nu evreu.
Într-o tentativă de a-şi consolida puterea, Irod s-a căsătorit cu Mariana, ultima prinţesă pe

22
descendenţă directă a dinastiei Hasmonean, pe care el o înlocuise.
Hasmoneenii erau descendenţi ai lui Iuda Macabeu, marele erou care eliberase Iudeea în anul 136
î Hr. de sub ocupaţia conducătorilor Seleucizi, descendenţi ai unuia dintre principalii generali din
armata lui Alexandru cel Mare. Cu toate acestea, în 63 î. Hr., romanii au profitat de un război
civil între pretendenţii rivali la tronul Iudeei, şi l-au pus pe Irod pe tronul Hasmoneenilor. Maria
Magdalena făcea şi ea parte din acea familie regală, după cum demonstrează mărturii ale primilor
creştini.
Întregul trecut al Mariei Magdalena ca şi prinţesă Hasmonean nu este deloc discutat în "Codul lui
Da Vinci". Cu toate acestea, el face parte din realitatea centrală a ceea ce ea era. Acest trecut,
precum şi relaţia ei cu Iisus, ambii membri ai familiilor regale Iudee vor reprezenta subiectul
unui DVD ulterior pe care îl voi realiza în cadrul acestei serii. Irod cel Mare ar fi fost cu
siguranţă profund tulburat de naşterea unui copil care să aibă pretenţii la tronul lui David, după
cum avea Iisus şi după cum genealogiile din evanghelii se străduiesc să ne demonstreze.
De aceea a trebuit ca familia sfântă să fugă în Egipt pentru a scăpa de persecuţiile regelui Irod.
Iisus era moştenitorul Regatului Iudeei. Nu ni se spune nimic despre ce anume a făcut familia
sfântă pe timpul şederii în Egipt. După întoarcerea lui Iisus din Egipt, nu ni se mai spune nimic
despre el de către Sfântul Luca până când îl regăsim în templu de Paşti pentru ceremonia Bar-
Mitzvah, probabil la vârsta de 12 ani. După acest incident, ni se spune că a mers cu părinţii săi şi
a ajuns în Nazareth, fiindu-le ascultător.
Şi ni s-a spus că Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Aceasta apare în evanghelia Sfântului Luca, capitolul 2,
versetele 51-52. Pentru cei vigilenţi şi perceptivi aceasta reprezintă o muşamalizare clasică. Aşa
că avem două mari "spaţii goale" în povestea vieţii lui Iisus. Nu sunt spaţii goale nesemnificative.
Primul spaţiu gol este legat de perioada cât au petrecut-o în Egipt. Cel puţin ştim din Evanghelii
că ei chiar au mers în Egipt. Dar cât au rămas acolo şi ce au făcut, nu ni se spune în Noul
Testament. De asemenea, Noul Testament nu ne spune nimic despre ce s-a petrecut când au
revenit din exil. Sau dacă au fost 2 ani sau 8 ani, după cum atestă diverse tradiţii. Informaţia
imediat următoare care ni se oferă este de când Iisus este în templu, la vârsta de 12 ani. Ce s-a
petrecut între timp?
După incidentul din templu la vârsta de 12 ani, survine următorul mare spaţiu gol. Nu ni se mai
spune nici un singur cuvânt despre ce a făcut Iisus între vârsta de 12 ani şi momentul când a
apărut la râul Iordanului pentru a fi botezat de vărul lui Ioan, la vârsta de 30 de ani. Nu-i aşa că
este extraordinar? Adică ani nu e un timp scurt. În special pentru o viaţă de 33 de ani. Această
perioadă a fost mai lungă decât tot restul vieţii lui.
Ce a făcut el în aceşti 18 ani care reprezintă mai mult de jumătate din întreaga Lui viaţă? Există o
tăcere de moarte cu privire la acest aspect în istoria creştină. S-a dus El oare la Nazareth, după

23
cum ne spune Noul Testament, şi a lucrat în atelierul de tâmplărie cu Iosif, după cum ne spune
tradiţia, probabil confecţionând mese şi scaune şi troace pentru păsări? Dacă aşa s-ar prezenta
lucrurile, atunci aş recomanda cu căldură să ne apucăm cu toţii de tâmplărie, pentru că atunci
când a ieşit din acea aşa-zisă ucenicie la atelierul de tâmplărie, era capabil să-i vindece pe
bolnavi, să-i învie pe morţi, să meargă pe apă şi să hrănească 50 de oameni cu 5 pâini şi câţiva
peşti. Însă cred că adevărul este puţin mai complicat şi mai interesant decât aceasta. Există oare
vreun motiv pentru care nu avem nici un fel de informaţii despre Iisus pe timpul acestor 2 mari
intervale vide de informaţie din viaţa Lui?
Este oare pentru că nimic semnificativ s-a petrecut pe timpul acestor ani ascunşi? Un total de
până la de ani dintr-o viaţă completă de 33 de ani NU reprezintă un segment nesemnificativ al
vieţii sale ca să folosim cuvinte blânde. Sau este oare adevărul acela că s-a petrecut ceva foarte
semnificativ în acei ani, şi că există forţe care nu doresc ca dumneavoastră să ştiţi despre aceasta,
la fel de mult cum nu doreau ca oamenii să ştie în vremea creştinismului timpuriu. Mai mult de
80% din viaţa lui Iisus lipseşte din Noul Testament. Mai mult de 80%...
Probabil că sejurul la atelierul de tâmplărie din Nazareth nu a avut loc niciodată. Poate că există o
întreagă faţetă a lui Iisus care este total diferită de ceea ce ştiam până acum şi despre care abia
acum începem să învăţăm . Şi poate că acea faţetă a celor 18 ani va aduce foarte multă lumină
asupra acţiunilor lui de mai târziu în acei cruciali 2,5-3 ani de zile de activitate publică în Ţara
cea Sfântă, la fel cum cele două şederi ale sale în Egipt vor aduce şi ele multă lumină şi
înţelegere asupra acestui subiect. Aceasta va revoluţiona modul cum îl înţelegem şi ceea ce a
venit să facă, precum şi modul în care acel mesaj este relevant pentru noi toţi în ziua de azi.
Pentru că aceasta are o importanţă enormă, nu numai pentru creştini, ci pentru orice fiinţă care
are corp omenesc. Această informaţie este cu adevărat ceva care poate să zguduie fundaţiile
creştinismului convenţional, pentru că merită să fie zguduite. De aceea a existat atât de multă
rumoare cu privire la chestiunile ridicate într-un roman precum "Codul lui Da Vinci". Aşa că
haideţi să analizăm mai întâi intervalul gol din povestea vieţii lui între vârsta de 12 şi 30 de ani.
Este vorba de ani. Iar povestea noastră se leagă de un aristocrat rus pe nume Nicolae Notovici,
care a publicat în anul 1894 o carte în franceză numită "Viaţa necunoscută a lui Iisus". Notovici a
purces în marea călătorie la sfârşitul războiului ruso-turc, din jurul anului 1878, pentru a explora
Europa de Est precum şi Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Notovici a ajuns în India, Nepal, Tibet şi
Micul Tibet numit Ladakh în anul .
Notovici a fost interesat de studiul obiceiurilor şi istoriei oamenilor precum şi geografia acelui
peisaj magnific de lângă Himalaya. Nu era deloc interesat de religie. Subliniez acest lucru pentru
că vreau să vă fie clar care au fost motivele pentru care a plecat acolo. Notovici a auzit de multe
ori pe parcursul călătoriilor sale în Tibet că existau scrieri, nu numai un set ci mai multe, care
vorbeau despre viaţa lui Iisus în India pe parcursul adolescenţei lui. Notovici a ajuns în final la o

24
mânăstire numită Hemis, la aproximativ de mile în afara oraşului Leh, capitala Ladekh-ului.
Mânăstirea Hemis este ascunsă într-o vale greu accesibilă, la o altitudine de peste metri peste
nivelul mării. Poziţia ei greu accesibilă a ferit-o de atenţiile ne-binevenite a mai multor armate
cuceritoare de-a lungul secolelor. Notovici susţinea că la Hemis i s-a arătat o copie a unui
manuscris budhist străvechi care descria viaţa lui Iisus din anii adolescenţei până la vârsta de de
ani, şi că această parte a vieţii lui a fost trăită în India şi Tibet.
Lui Notovici i s-a spus că existau scrieri acolo care conţineau relatarea faptelor lui Iisus pe
parcursul acelor ani. La început, nu a reuşit să vadă documentele. Lama-şii erau foarte reticenţi în
a le arăta străinilor. Însă prin jocul norocului, după ce pornise pe drumul de întoarcere, şi-a rupt
piciorul şi a trebuit să fie dus înapoi la mânăstire pentru tratament de urgenţă. Însă pe parcursul
scurtei sale convalescenţe acolo, s-a împrietenit cu unii dintre lamaşi. Odată ce le-a câştigat
încrederea, aceştia i-au arătat în final documentele. După Notovici, ele se găseau sub forma a
două volume mari legate, scrise în limba tibetană.

Numele meu este Miceal Ledwith. part 2


Fri, 11/14/2008 - 07:51 — alex

Am fost foarte norocos la acel moment din viaţa mea de a avea un privilegiu foarte rar, şi anume
şansa de a petrece o perioadă lungă de timp, fără întreruperi studiind diverse subiecte. Fizică,
chimie, domeniul juridic, istorie, literatură, precum şi principalele studii care mă interesau pe
mine legate de filozofie şi teologie.
După mai multe licente şi grade academice am culminat 11 sau 12 ani de studii universitare cu
doctoratul în teologie. Am fost primit în rândurile personalului universităţii aproape imediat, ca
lector. 4 sau 5 ani mai târziu am devenit profesor de teologie dogmatică sau sistematică.
Apoi am devenit decanul facultăţii, şef de departament, arhivar al universităţii şi în final vice-
preşedinte în 1980. 5 ani mai târziu, am fost desemnat preşedintele Colegiului Maynooth pentru
un termen de 10 ani, pe care l-am încheiat în 1994. A fost o perioadă de expansiune extraordinară
pentru colegiu timp în care înscrierea studenţilor la colegiu a crescut cu 300% laolaltă cu
cerinţele corespunzătoare de personal, săli de curs, laboratoare ştiinţifice, precum şi cămine
studenţeşti, toate acestea fiind construite în vremea mea.
Am avut o viaţă foarte ocupată ca profesor universitar şi ca administrator. Am devenit
preşedintele Comitetului Preşedinţilor Universităţilor Irlandeze şi am fost membru al Biroului
Guvernator al Conferinţei Universităţilor Europei. Dar în tot acest timp, în ciuda a cât de ocupat
eram, datorită îndatoririlor profesorale şi administrative am continuat căutarea răspunsurilor
marilor întrebări, pentru că încă nu aveam răspunsuri definitive adevărate.
25
În 1980, s-a produs un lucru foarte semnificativ. Am fost numit membru al unui mic grup elitist
de teologi din întreaga lume numit Comisia Teologică Internaţională. Era însărcinat cu sfătuirea
episcopului Romei şi a Papei în chestiuni teologice. Urma să ocup această funcţie timp de trei
trimestre separate, totalizând 17 ani.
Am luat foarte în serios această poziţie şi pentru aproape toată acea perioadă de timp, şeful
comisiei a fost actualul Papă, Benedict al 16-lea, care pe atunci era cardinalul Joseph Ratzinger.
Eram foarte conştient că Papa pe care îl sfătuiam, Papa Ioan Paul al II-lea avea o responsabilitate
enormă. Mai mult de 1 miliard de catolici din întreaga lume depindeau de fiecare cuvânt al lui. Şi
cuvântul său era de asemenea profund respectat de multe alte şcoli religioase, fie ele creştine sau
necreştine.
Dacă aş fi fost în postura Papei Ioan Paul al II-lea îmi imaginez că nu aş fi dormit prea bine în
majoritatea nopţilor pentru că aş fi fost preocupat să mă asigur că ghidarea şi mesajul meu
reprezenta adevărul şi reflecta cu acurateţe ceea ce Iisus ne-a învăţat.
Şi care ar fi fost consecinţele pentru ghidarea oamenilor într-o manieră inexactă sau eronată în
ceea ce priveşte urmarea învăţăturilor lui Iisus?
Eu am făcut tot ce am putut să îndeplinesc rolul pe care l-am avut, pe cât îmi permitea umila mea
poziţie. Am vrut să mă asigur că cea mai bună parte a teologiei, cea mai exactă şi cea mai
profundă era disponibilă în ceea ce priveşte sfatul oferit de noi.
În trei ocazii de-a lungul acelor ani am fost personal autorul documentului produs de comisie.
Însă încă am găsit, în ciuda faptul că unii dintre cei mai legendari teologi ai zilelor mele
studenţeşti au fost alături de mine în acea comisie internaţională, erau oameni nemaipomenit de
învăţaţi, posesori ai unei cunoaşteri incredibile, faimoşi în domeniul lor, în întreaga lume, însă în
ciuda faptului că am avut acces zilnic la ei, în ciuda faptului că mi s-au deschis cele mai bune
biblioteci din Universităţile Europei, şi cele mai bune biblioteci religioase din întreaga Europă şi
din altă parte, incluzând biblioteca Vaticanului, eu existat totuşi aceste spaţii goale care au rămas.

Acest lucru mi-a arătat că Iisus al istoriei nu era Iisus pe care eu l-am văzut ascuns în spatele
multora dintre afirmaţiile evangheliilor. Evident că am fost foarte perturbat de aceasta. O anumită
afirmaţie m-a perturbat mai mult decât toate. Iisus a spus în evanghelia Sfântului Ioan că dacă îi
urmăm învăţăturile vom împlini toate lucrările despre care Sfântul Ioan spune că sunt miracole,
vom face tot ceea ce a făcut Iisus, şi chiar mai mari decât acestea vom face. Acum, ideea este
valabilă, chiar dacă Iisus vorbea despre un singur miracol.
Ar trebui cu toţi să fim capabili să facem măcar un miracol, dacă îi urmăm învăţăturile. Însă când
m-am uitat în jurul meu la cele . de biserici şi confesiuni care poartă emblema creştină în ziua de
azi unde este dovada că aceasta se petrece?
Într-adevăr, când privesc în afara creştinismului, sunt condus către concluzia provenind din

26
propriile mele cercetări că nici una dintre marile religii s-au ridicat vreodată la nivelul
promisiunilor făcute de fondatorii lor. Aceasta a reprezentat o chestiune foarte serioasă pentru
mine şi am simţit, ca un fiu puternic devotat al tradiţiei creştine, că era o acută nevoie de o
examinare mai profundă a ceea ce a fost şi a făcut Iisus decât cea promovată la sala de curs şi de
către preoţi în întreaga lume creştină.
Când priviţi cele 3 evanghelii ale Noului Testament canonic, şi de asemenea la câteva dintre
celălalte evanghelii care nu au ajuns niciodată în Noul Testament din motive evidente, după cum
vom vedea mai târziu, ei bine când faceţi aceasta presupun că primul lucru pe care un căutător
sincer îl va observa este acela că auzim despre Iisus că s-a născut în Bethleem, lucru care acoperă
câteva zile din viaţa lui, auzim că păstorii aceşti paria ai societăţii evreieşti vin să-l viziteze,
auzim despre Magi care vin să-l onoreze, două dintre cele mai dispreţuite clase în mintea unui
evreu ortodox, pentru că magii erau astrologi babilonieni pe care orice evreu cu frică de
Dumnezeu i-ar fi detestat şi evitat.
Deci auzim despre aceste două sau câteva zile în jurul zilei sale de naştere, auzim despre fuga lui
în Egipt, pentru a scăpa de persecuţia regelui Irod, auzim că s-a întors din Egipt deşi nu ni se
spune când, iar apoi este un mare spaţiu gol. Nu mai auzim nici un alt cuvânt din momentul când
se întoarce din Egipt până când îl regăsim în templu la ani.
După aceasta este un spaţiu gol şi mai mare, de data aceasta de ani, despre care nu ni se spune
nimic în Noul Testament, cu excepţia faptului că s-a dus în Nazareth iar tradiţia creştină a
presupus că probabil a lucrat ca tâmplar. Dacă a putut realiza ceea ce a făcut el, după aceasta ar
trebui cu toţii să devenim imediat tâmplari. Acel spaţiu gol de ani este mai mult de jumătate din
întreaga sa viaţă.
Toată viaţa mea am căutat răspunsuri la aceste mari întrebări despre unde am venit, ce precedă
viaţa pe acest pământ, ce ar trebui să facem cât timp suntem aici, precum şi la ce ne-am putea
aştepta după moarte. Am ştiut că marea majoritate a oamenilor cu care am vorbit şi pe care i-am
îndrumat religios, în toţi anii mei în serviciul catolic erau însetaţi de răspunsuri la aceleaşi
întrebări, în propriul lor mod. Şi am studiat toate sursele cunoscute care îmi erau disponibile, şi
după cum v-am spus am fost student al acestor surse pentru mulţi ani, din fericire, dar am găsit
întotdeauna mari spaţii goale, zone imense unde nu se putea spune nimic sigur despre ce ar trebui
să cred. Acestea nu sunt afirmaţii uşoare.
Mă refer în special la chestiuni cum ar fi, după cum probabil se întreabă toată lumea, "oare ce mă
aşteaptă după ultima respiraţie?" Am descoperit că multe dintre aceste imagini pe care unele
dintre religiile principale ale lumii le-au produs sunt de fapt batjocoritoare şi sentimentale, fără
conţinut real.
Şi este evident de ce majoritatea religiilor din ziua de astăzi nu mai vorbesc deloc despre ceea ce
ne aşteaptă după moarte, pentru că le este frică să facă aceasta în acea limbă şi terminologie. Nu

27
mai este intelectul lor cel care le generează probleme, ci este pur şi simplu o chestiune de gust a
lor, după cum bine spunea un mare filozof francez pe care l-am studiat cu mult timp în urmă, este
vorba de Maurice Blandel.
Aşa că în acel punct al cercetărilor mele, după ce am citit şi examinat şi cugetat asupra majorităţii
textelor care erau uşor disponibile în lumea occidentală precum şi în lumea orientală, şi găsind
mari spaţii vide în toate acestea pe care nu le puteam umple de nicăieri, oriunde aş fi căutat, deci
în acel punct am găsit un corp foarte sofisticat de învăţătură care venea de la Ramtha şi şcoala sa
de Înţelepciune Străveche, "Şcoala chintesenţială a minţii" a lui Ramtha. Şi aici am găsit într-o
formă foarte simplă întrebări la unele dintre cele mai complexe şi majore întrebări la care până
atunci nu găsisem nici un răspuns, şi într-adevăr aproape că abandonasem orice credinţă că le voi
găsi vreodată un răspuns adecvat.
Cred că mulţi oameni sunt în aceeaşi postură în ziua de astăzi. Sunt în mod acut neliniştiţi şi
nefericiţi cu ceea li se prezintă ca şi credinţă şi nu ştiu nimic mai bun, şi precum Blaise Pascal un
alt mare filozof francez, ei cred că este mai sigur să crezi decât să nu o faci.
Aşa că, în ultima decadă sau mai mult, în aceste învăţături ale lui Ramtha, am descoperit
profunzimi din ce în ce mai mari şi mi-am dăruit viaţa studiului acestor învăţături pentru a
înţelege mai bine nu numai unde eu mă îndrept şi ce anume ar trebui să fac cu viaţa mea, ce
anume contează în ochii lui Dumnezeu, ce nu contează, la ce pot să ma aştept după moarte.
Am înţeles de asemenea ce posibilităţi extraordinare sunt disponibile fiecărei fiinţe umană în
această viaţă pentru a se folosi de ele în timp ce sunt aici în această încarnare. Aceasta este
bucuria şi puterea şi eliberarea şi libertatea şi suveranitatea pe care Iisus ni le-a promis, dar care
din nefericire sunt atât de în afara posibilităţii religiilor de a le oferi.
Date fiind rolurile pe care le-am avut, şi funcţiile pe care le-am îndeplinit, presupun că este
evident să spun că nu toată lumea este încântată de lucrurile pe care le spun şi le fac acum. Însă
acele învăţături ale lui Ramtha oferă o nouă direcţie şi profunzime unei vieţi întregi pe care am
dedicat-o studiului acestor întrebări. Ele m-au ghidat spre canale neobişnuite şi captivante. Mi-au
înzestrat întreaga viaţă şi înţelegere cu o profunzime şi un sens pe care altfel nu le-ar fi avut
niciodată.

MAREA DECEPŢIE

Există 4 întrebări esenţiale pe care şi le pune la un moment dat în viaţă orice fiinţă umană care a
existat pe această planetă. Începînd cu tinerii deziluţionaţi care se sinucid deoarece nu mai pot
face faţă problemelor, până la marii filosofi, cu toţii au înfruntat aceste întrebări majore la care va
trebui să răspundem într-un fel sau altul.
Cine sunt eu ? Sunt doar acest corp fizic ? Trebuie doar să vin aici şi să cresc, să intru în

28
societate, să lupt pentru a ajunge în faţă, pentru a concura cu ceilalţi, de a cîştiga renume în ochii
celorlalţi, şi totul se termină încă înainte de ştii aceasta.
Sau oare sunt mai mult de atît ? Cine sunt eu ? De unde vin ? Ce religii de pe faţa Pămîntului au
răspuns vreodată la aceste întrebări ? Ce ar trebui să fac cîtă vreme mă aflu aici ?
Sunt bombardat din toate părţile de sfaturi moralistice şi raţiuni de tot felul din toate domeniile.
Peste 20.000 de forme ale creştinismului pot fi întîlnite azi pe glob şi asta numai dacă ne referim
exclusiv la creştinism. Dar toate sfaturile acestora sunt inconsistente, confuze şi zăpăcite.
Ce ar trebui să fac ? De unde provin eu ? Şi încotro mă voi îndrepta ?
Oricare dintre dvs care aţi căutat pe internet, aţi găsit numeroase versiuni la aceste întrebări,
Despre ce anume se întîmplă după moarte,... Şi toate răspunsurile oferite sunt atît de bizare, atît
de încărcate emoţional, atît de copilăreşti, şi lipsite de orice consistenţă, încît majoritatea
oamenilor raţionali le consideră nefolositoare.
Întotdeauna m-am gîndit la marele filosof francez Maurice Blaundel, care a spus, pe vremea cînd
eram student cu mulţi ani în urmă, că : „nu intelectul meu este acum cel care îmi generează
probleme, în legătură cu ceea ce ne învaţă religia, ci este gustul meu mea faţă de ele, cu alte
cuvinte îmi vine să vomit la lucrurile care îmi sunt prezentate.” Deci acestea sunt cele 4 întrebări
majore, Cine sunt eu ?, De unde vin ? Ce ar trebui să fac pentru a-mi împlini menirea ? şi la ce să
mă aştept cînd această viaţă s-a terminat ?
Deci astăzi există mulţi oameni, care caută o ghidare sau un drum, caută nişte răspunsuri, la
întrebările care îi frămîntă. Prin aceasta eu înţeleg că nu e obligatoriu să fii un om religios, nu e
obligatoriu să fii interesat de D-zeu, nu eşti obligat să ai în grijă umanitatea, pentru ca aceste
întrebări să răsară în fiinţa ta.
Ele pur şi simplu se nasc natural din corpul şi mintea noastră. Şi ele cheamă în permanenţă
răspunsuri. Ele caută nişte semnificaţii, în viaţa umană. Dar nimeni nu ne poate oferi răspunsurile
sau direcţiile pe care să mergem. Asta e o mare dramă. Deoarece dacă răspunsurile sunt rare,
foarte rare, ele totuşi există. Există un drum pe care îl putem aborda, totul e să căutăm în locul
potrivit.
Şi cîteva din marile religii au prezentat speranţa şi destinul uman într-o manieră atît de
copilărească, insultătoare şi sentimentală încît mulţi gînditori raţionalişti au renunţat la orice
speranţă legată de divinitate din viaţa lor. Iar aici este o mare provocare. În realitate există
răspunsuri, există ghidare, şi există lucruri care pot fi înfăptuite, dar nu e atît de simplu a face
„ceea ce eu cred că D-zeu vrea ca eu să fac”.
Deoarece toate religiile au o „modă” legată de D-zeu in ziua de azi. Şi anume D-zeu ne este
accesibil printr-un agent bursier. Şi există numeroşi agenţi bursieri şi sfaturile diferă de la unul la
altul. Şi va veni vremea cînd ne va fi permis să avem acces independent la D-zeu, în anumite
condiţii şi conjucturi limitate şi atunci „broker-ul” ne va spune când anume este permis acest

29
lucru. Însă accesul direct către D-zeu este în afara limitelor şi iată care e problema.
Este de aşteptat ca noi să trăim în limitele despre D-zeu ale altor oameni sau în ale imaginaţiei lor
despre D-zeu, şi drept rezultat noi nu suntem doar inconştienţi uneori, că modurile în care gîndim
despre D-zeu şi lume ne limitează progresul si evolutia noastra spirituala, ci nici măcar nu ne
gîndim asupra acestei chestiuni.
În acest serial aş vrea să vă povestesc despre cîteva dintre cele mai mari iluzii care ne sunt
prezentate şi care ne ţin îngropaţi în adâncurile ignoranţei, disperării pe care le-am cultivat şi le-
am adus pe primul loc în viaţă, ca şi când ele ar face parte din viaţă şi din „firescul” lucrurilor.
Dar acesta nu e modul firesc al lucrurilor !. Există alte căi. Ceea ce vreau eu să vă spun astăzi,
este că există o modalitate de gândire, care limitează puternic dezvoltarea şi evoluţia noastră
spirituală. Am auzit deseori de mentalitatea pămîntului plat care a fost prezentă încă de pe
vremea marilor filosofi greci de la Ptolemeu pînă în Evul Mediu, sec. 13 pînă la mari filosofi
precum Tomas D’Aquino.
Aşadar, pe vremea aceea Pămîntul „era” plat, precum o farfurie după cum spuneau hinduşii. Un
loc plat fixat şi stabil în mijlocul tuturor lucrurilor. Dacă priveai stelele într-o noapte senină, totul
se mişcă cu „excepţia” Pămîntului. Aşa-i ? Era ridicol să sugerezi că Pământul se mişcă, cîtă
vremea toată lumea vedea că stelele se mişcă. Iar această observaţie banală a schimbat aspectul
tuturor concepţiilor despre o realitate în care toţi creştinii, toţi musulmanii, şi toţi evreii credeau
că este perfectă în acel context, cum că pămîntul e fix, e stabil şi se află în mijlocul a tot ceea ce
există.
Aşadar avem Pământul undeva aici în „mijloc”, pe vremuri era plat, mai tîrziu a ajuns sferic iar
mai tirziu Soarele şi stelele nu se mai învîrteau în jurul lui, ci invers, şi aşa mai departe. Baza era
că Pămîntul se afla în mijlocul a tot ce ne înconjoară dar azi noi mai avem o gîndire de acest tip.
Ceea ce o să vă vorbesc azi, este că aşa numita mentalitate a pămîntului plat, este cea care corupe
întreaga noastră metodă de gândire, despre D-zeu şi destinul omului, pînă în zilele noastre.
Deoarece unele dintre acele lucruri legate de această mentalitate a pămîntului plat sunt încă foarte
vii în societatea de azi, chiar daca sunt mai putin evidente. Aşadar în „mijloc” avem Pămîntul.
Deasupra avem un arc de cerc care delimitează „cerurile”. Toată lumea „ştie” că cerul e
„deasupra”. D-zeu e „acolo” sus, Isus e „acolo”, fecioara Maria e „acolo”, precum şi toţi sfinţii
care au trăit vreodată pe Pămînt, în indiferent ce religie, se află „acolo sus”.
Este o chestiune conform căreia oricine care a făcut ceva rău este pedepsit. Şi atunci cînd voi
muri, eu voi merge „acolo sus” şi în funcţie de „creditele” pe care le-am acumulat ca fiind
„acţiuni bune”, odată ajuns la această „destinaţie”, Isus, familia mea, mama, tata, rudele, sunt
încîntaţi să mă vadă, şi îmi vor verifica creditele şi meritele pentru a vedea dacă sunt suficiente
pentru o „reşedinţă” în Rai, şi voi avea o nouă viaţă.
Este un ideal măreţ, spre care năzuim cu toţii. Ce anume se întîmplă după moarte ? Conform

30
înţelepciunii convenţionale, de exemplu în iudaism, sau în islam, creştinism, sau în alte religii,
asta e ceea voi avea de înfruntat. O recompensă în Rai alături de D-zeu.
Desigur ea diferă în funcţie de modelul religiei şi a „broker-ului”. Dar răspunsurile sunt aceleaşi.
Să vă dau un exemplu. Să presupunem că ne aflăm în perioada păgînă a Imperiului Roman şi că
eu sunt un credincios în Isus Christos, dar mie mi se cere să fiu credincios împăratului Nero,
spunîndu-mi-se că el este asemenea lui D-zeu. Dar eu refuz să cred că împăratul Nero este un
zeu. Şi afirm că Isus Christos manifestă divinul în fiinţa sa.
Dar dacă eu nu cred şi nu îl slujesc pe împărat ca fiind D-zeu, atunci voi fi acuzat şi adus în faţa
lui Servius Maximus care mă va oferi leilor şi tigrilor înfometaţi, care mă vor mînca de viu. Dar
eu intru plin de eroism în arena cu lei, ştiind că D-zeu este pe undeva prin apropiere şi sunt sfîşiat
în bucăţi de bestiile sălbatice, şi astfel îmi părăsesc corpul. Aşa că asta înseamnă pentru mine o
speranţă legitimă prin care îndurînd un destin atît de tragic să fiu răsplătit ca atare acolo unde voi
ajunge atunci cînd voi emigra spre „nori”.
Deci, cum anume funcţionează imaginile oferite de religie, în raport cu ceea ce mă aşteaptă ?. Ei
bine, mai demult, aveam poeţi şi dramaturgi care ne vorbeau despre ce ne aşteaptă după moarte,
oameni precum Dante, John Milton şi alţii, dar acum avem Hollywood-ul, şi ceea ce oamenii
urmăresc cel mai mult la televizor în ziua de azi, în ceea ce priveşte credinţa despre viaţa de după
moarte, ... ei bine, dacă e să ne luăm după Hollywood, atunci are multe în comun cu „norii”. Cele
mai mari proiecte în dramatismul hollywood-ian unde se alocă cele mai mari bugete sunt în
domeniul efectelor speciale în care apar nori.
Încă de la începuturile cinematografiei aveam acele maşini care scoteau aburi şi fum. Deoarece
atunci cînd era vorba de Rai, înseamnă că sunt nori. Vechiul Testament ne spune că D-zeu se
plimbă pe nori în Rai. Dar asta trebuia înţeleasă ca o metaforă prin care se realizează transcedenţa
a tot ceea ce există. Dar noi am luat-o pur şi simplu ad literam. Aşa că acum trebuia să avem
maşini de făcut fum şi aburi. Iar imaginea Raiului unde trebuie să ajung, după ce am sfîşiat de lei,
este ceva care se află în nori.
Dar pe de altă parte, la colegiu am învăţat că norii sunt picături de apă aflate în stare de
suspensie, ceea ce înseamnă că norii sunt un fel de stăvilar. Dar eu voi „sta” cu picioarele undeva
acolo, nu doar un an, sau un secol, sau un mileniu, sau 1 milion de ani, 1 miliard sau 1 trilion de
ani, ci pentru o eternitate. Aşa că voi sta acolo în vecii vecilor, şi de ce voi ajunge acolo?,
deoarece filosofiile din Evul Mediu numesc aceasta ca fiind viziunea paradisiacă în care eu pur şi
simplu îl privesc pe D-zeu. Şi asta mă va împlini continuu.
Deci stau acolo pe un nor şi mă uit la D-zeu, şi el se va interesa cu meticulozitate de modul în
care i-am respectat poruncile în perioada şederii mele pe Pămînt. Şi stau acolo în faţa lui D-zeu
timp de un an, un secol, un mileniu,... sau pentru totdeauna. Deci asta e ceea ce mă aşteaptă, după
ce am trecut prin torturi îngrozitoare pentru a primi o răsplată în Rai, aşa după cum spune

31
Biserica şi religia.
Mi-a spus că dacă sunt creştin, atunci voi merge în ceruri cu Isus, şi că voi fericit cu el alături de
prieteni pentru totdeauna. Aşa că ne întrebăm ce fel de loc este acela unde se vor întîmpla toate
acestea ? Ei bine, din ceea ce ni s-a spus, din ceea ce am auzit de la preoţi, prieteni şi familie, asta
e ceea ce ne aşteaptă. Există nori, unde se stă comod, privindu-l pe D-zeu. Desigur acum ştiu că
unii filosofi vorbesc într-un limbaj mai avansat despre aceasta, însă majoritatea informaţiei pe
care o oferă oamenilor obişnuiţi este prea abstractă, prea tehnică şi prea filosofică, aşa că filosofii
şi teologii au îmbrăţişat acest nou punct de vedere.
În ultimii ani, ceea ce a fost adus la tăcere de majoritatea preoţilor şi teologilor, din majoritatea
religiilor cu foarte rare excepţii a extremistilor si fundamentalistilor, este fenomenul morţii. Se
ţine tăcere asupra acestui aspect, deoarece orice ar putea ei să spună ei este atît de bolnăvicios şi
de neimportant încît nu merită nici o atenţie, încît e mai bine să nu spui nimic şi eu sunt foarte
fericit să văd asta deoarece „a nu spune nimic” înseamnă de fapt o îmbunătăţire în comparaţie cu
ceea ce s-a spus.
Dar dacă vă gîndiţi probabil că această mentalitate de genul „statului pe un nor în faţa lui D-zeu
pentru o eternitate” nu prea e în acord cu speranţele voastre, atunci cînd corpul e „sfîşiat de bestii
sălbatice” cum că este ceva mai mult în Rai, mai multă „petrecere”. Din ceea ce ştim acolo există
numai un singur instrument : Harpa. Dar atunci nu vei putea sta pe un nor şi să cînţi la harpă o
eternitate. Deoarece după primul milion de ani ai rămîne fără degete de la atîta cîntat. (!?) Deci
asta e tot ce poate fi ?
Ei bine, conform celor prezentate de religie, cam asta e tot ce este. Şi cred că nu am fost destul de
cinic în explica toate acestea, deoarece conform standardelor convenţionale, de fapt majoritatea
oamenilor sunt destinaţi a ajunge în Iad, şi nu în Rai. Aşa că ar fi interesant să mergem pînă
acolo. Aşa că haideţi să ne întrebăm pentru început, ce este Iadul ? Ei bine, Iadul a luat naştere
deoarece D-zeu e „acolo sus”.
Pe norul său foloseşte un fel de „lunetă” uitîndu-se la noi, ăştia de jos, deoarece noi ne aflăm într-
un fel de teritoriu unde îndeplinim nişte teste. Ne sunt trimise tot felul de încercări, şi dificultăţi
din cînd în cînd, iar D-zeu tot ridică „voltajul” pînă ce ajungem la punctul maxim, pînă ce picăm
la examen şi atunci el îşi notează rezultatul în carneţelul de experimente, supranumit şi „cartea
vieţii”.
Probabil în zilele noastre ar trebui să considerăm că acum D-zeu foloseşte un fel de „laptop” şi
are la dispoziţie tehnologie de sateliţi artificiali, deoarece din spaţiu îţi pot citi numere de
identitate, etc., aşa că El ne urmăreşte pe fiecare individ de pe acest pământ. Vreau să spun, vă
puteţi oare imagina o asemenea viziune ? Oare D-zeu chiar îşi pierde vremea să deseneze
banane ? Sunt în jur de 6 miliarde de oameni pe acest pământ, şi conform înţelegerii
convenţionale a religiei, D-zeu îi urmăreşte pe fiecare dintre noi, păgîni, creştini, non-creştini, şi

32
auzim tot felul de standarde, … în creştinism avem cele 10 porunci, în iudaism avem 613, iar în
comunitatea muslumană avem vreo 700 de porunci. Asta e o treabă mare pentru D-zeu. Adică îl
urmăreşte pe cineva nu doar în orele de program, ci 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămînă, secundă
de secundă, D-zeu îl consemnează pe „laptop”.
Şi bineînţeles că sunt cîţiva evrei care sunt „convinşi” că D-zeu îi consemnează în funcţie de cele
613 porunci. Sunt 14 milioane de oameni care sunt consemnaţi pe „baza” a 613 porunci. Avem
însă mult mai mulţi creştini dar mai puţine „porunci”. În fine,… important e faptul că TOTUL
este „consemnat” pe acest „laptop” care într-o altă interpretare s-ar mai numi şi „cartea vieţii”. Şi
atunci când murim, şi spiritul îşi retrage sufletul din acest corp, …
D-zeu apasă pe „Enter” şi rezultatul analizelor este „afişat”. Ceea ce am făcut bine şi ceea ce am
făcut rău. Şi în funcţie de scorul rezultat noi suntem trimişi „jos” sau „sus” pentru a împlini un
destin al nesfârşitei fericiri dar care din păcate nu prea este în acord cu expectanţele noastre dacă
ar fi să credem că vom cînta la o harpă pe un nor în eternitate privindu-l pe D-zeu, sau vom fi
trimişi „jos”, unde e rău.
Ce semnifică conceptul „rău”? Înseamna nerespectarea poruncilor. Ok, deci suntem trimişi "jos”.
Atunci ce mă aşteaptă acolo ? Ei bine,… e ceva … care are legătură cu clima. În antichitate se
credea că e vorba de locuri unde sunt temperaturi foarte înalte. Flăcări, gaze toxice, incendii…
În Norvegia de exemplu, unde destul de rece, conform tradiţiei lor Iadul a fost ilustrat ca un loc
deosebit de rece unde totul e „congelat”. Scriitorul John Milton din perioada reginei Elisabeta, a
combinat ambele versiuni deoarece probabil s-a gândit că omul se va obişnui cu aceste idei şi a
presupus că cine ajunge într-un iad fierbinte cam în vreo 10 milioane de ani ar ajunge să se
„acomodeze” cu flăcările, şi în timp ce lumea ar consemna viaţa celor „condamnaţi” la iad, poate
că după 10 milioane de ani acul indicator al instrumentului de măsurat suferinţa s-ar mişca puţin
de la 100% la vreo 98%, apoi ar mai scădea încă puţin după care, conform noului „Iad” inventat
de John Milton, „condamnatul” ar fi brusc „transferat” în climatul „rece” unde acul indicator
„sare” iar la poziţia de 100%, după care iarăşi se revine la iadul fierbinte.
În orice caz, în „iadul” lui Milton, pedeapsa maximă este că tot ceea ce ajunge acolo va fi pentru
eternitate. Deci ce avem până acum ? Avem Pământul la „mijloc”, curbat, plat, eliptic sau cum o
fi el, deasupra avem arcul Cerurilor, în care ajung cei merituoşi, iar dedesupt avem lumea
subterană, unde Diavolul şi servitorii lui se „ocupă” de oaspeţii care vin acolo după ce mor. Şi
asta după o singură şi unică viaţă (!!).
Dar şi aici avem diverse „subcategorii” ale acestor ilustrări, de exemplu în tradiţia catolică, avem
o credinţă numită „purgatoriul”, care înseamnă că aceia care sunt „insuficient” de buni pentru a fi
„primiţi” în Rai, sunt trimişi în Purgatoriu că să fie „curăţaţi” de păcate, până cînd vor deveni
suficient de merituoşi să fie trimişi ulterior în Rai.
De obicei sunt numiţi cei care îşi curăţă păcatele, sau sufletul, … Îmi aduc aminte când eram la

33
liceu că l-am întrebat pe profesor „tocmai ne-aţi spus că sufletul este susţinut de spirit … dar
atunci cum e posibil să se murdărească, deoarece murdăria e ceva material”… şi fără să se
gândească mai bine asupra întrebării, a răspuns : „e vorba de murdăria spiritului”. Iar dacă e aşa,
atunci cum ar putea focul să acţioneze în vreun fel asupra ei ?
Deoarece dacă focul e de natură materială, atunci el nu ar putea influenţa un lucru de natură
spirituală. A răspuns atunci prin :“E un foc spiritual !!”.
În fine, care e pilda acestei povestiri ? Ideea este că această agonie de secole şi dezmembrare a
adevărului se datorează oamenilor şi teologilor care nu şi-au înţeles munca, care sunt de părere că
mai întîi trebuie să fii botezat în ritul religios pentru ca să poţi avea viziunea lui D-zeu.
S-au simţit încolţiţi şi că trebuiau să spună că sufletul curat al unui copil care a murit la naştere
sau a fost născut mort, nu va putea ajunge în rai deoarece acea mică fiinţă nu a apucat să fie
botezată prin sfîntul legămînt al botezului catolic. Aşa că cei care nu primesc botezul nu pot fi
admişi pentru a avea viziunea lui D-zeu iar părinţilor li s-ar fi spus : nu vă veţi mai vedea
niciodată acest copil. În concepţia lor, acel copil ar fi izgonit din privirea lui D-zeu pentru o
eternitate.
Deci oamenii care au promovat asemenea credinţe, barbare, ignorante şi decadente, au enorm de
multe lucruri pentru care ar trebui să răspundă. Din cauza iluziei şi a înşelăciunii, şi a
distorsionării adevărului în viaţa oamenilor.
Nu există un asemenea loc al gunoaielor. Nu există un loc al Iadului, ci mintea noastră le creează.
Dar religiile se bazează pe ele, se conduc pe baza lor şi sunt concepute pe baza lor.
Frica de Iad, speranţa deşartă a iertării păcatelor, este ceea ce „alimentează” motorul religiilor.
Aşa că am ajuns la această imagine mare, a Pământului din mijloc, arcul Cerurilor de deasupra şi
lumea subterană de dedesupt. Eu o numesc imaginea Universului în formă de hamburgher.
Există aspecte ale acestui „univers- hamburgher”, faţă de care ne vine să rîdem, chiar şi în zilele
noastre, deoarece dacă eu vreau să mă rog lui D-zeu, atunci privesc în „sus”, … la D-zeu pentru
că eu trăiesc cu mintea setată într-un „univers-hamburgher”. Dar ce părere aveţi de oamenii din
Australia ? care faţă de dvs., privesc exact în sensul opus.
Aşa că dacă privim în „sus” trebuie să înţelegem că de fapt el nu e undeva anume „sus”, dar
atunci, UNDE e D-zeu ? D-zeu poate fi oriunde ? Nu. Este D-zeu o persoană ? Nu. D-zeu este
feminin ? Nu. Este D-zeu masculin ? Nu. Pentru că asta e ceea ce am făcut noi aici dacă ne
raportăm la acest nivel cel mai scăzut al existenţei noastre. Am impus aceste definiţii asupra
Divinului.
Şi prin urmare am primit ceva care e atât de revoltător şi respingător, sentimentalist şi imprecis
încât nu are nici o legătură cu realitatea. Deci noi gândim că D-zeu e o fiinţă umană la o scară
foarte mare. E ca noi dar mult mai „mare”. Este precum aş proiecta un film la un cinematograf de
pe o peliculă de dimensiuni foarte mici pe un ecran de sute de metri.

34
Dar să presupunem că ar fi un fel de fiinţă umană de dimensiuni foarte mare. Uneori putem crede
că e de gen feminin, masculin sau neutru … dar orice ar fi D-zeu, el nu ar avea un gen. Deci a
spune despre D-zeu că e feminin e doar o convenţie. Şi nu e deloc mai bine decît cealaltă ipoteză
cum că D-zeu e masculin. Deci toate aceste imagini copilăreşti ne ţin în spate.
Deoarece de aici se nasc metodele noastre de gândire fundamentală şi cele mai importante motive
prin care încercăm să justificăm rolul nostru pe Pământ. Şi nici măcar nu îndrăznim să le punem
în discuţie. Deci mentalitatea „universului- hamburgher”, s-a modificat în sensul că nu mai
privim „sus” deoarece D-zeu nu mai e sus, dar putem oare gândi că D-zeu e „undeva în
exterior” ? sau putem crede oare că D-zeu e în noi ? precum în sloganele new age.
Ei bine, toate acestea vor să-l „aşeze” pe D-zeu într-un „loc” care poate fi „sus”, „afară”,
„incredibil de departe” sau „ în noi înşine”. Şi nici nu mă pot gândi la fraza D-zeu din interior,
fără să mă întreb dacă nu cumva funcţionăm în această credinţă, precum aţi putea vedea în acele
filme horror cu acea entitate care creşte în interior şi apoi iese afară prin piept… oare ăsta ar
putea fi sensul în care am putea crede că D-zeu e în noi ? Evident că nimeni dintre noi nu
gîndeşte in acest fel.
D-zeu nu se află în noi ca şi când ar fi într-un container. Imaginea care vreau să o prezint este că
fiecare suntem Divinul. Eu sunt Sinele Suprem sau precum Isus spunea că regatul cerurilor este
deja în mine. Dar noi suntem confruntaţi cu gîndirea de tip „univers-hamburgher”, majoritatea
chiar fără să fi fost învăţaţi, o respingem în zilele noastre, … ştim că D-zeu nu e „undeva” sus,
ştim că astronauţii ruşi care au fost pe orbita Pământului în 1967 au spus că nu l-au văzut pe D-
zeu, au fost doar la o distanţă relativ mică faţă de Pământ, ştim că asta nu e realitatea despre D-
zeu şi mai ştim că cele expuse nu sunt altceva decât imagini inutile, absolut aiurea despre D-zeu.
Dar din păcate astea sunt imaginile cu care noi concepem totul în legătură cu ceea ce e
transcendent. Şi nu e de mirare că mulţi oameni intelectuali de azi au decis că nici unul din aceste
sisteme de credinţă merită atenţia, aşa că ei au pierdut orice urmă a lui D-zeu în viaţa lor.
Ei nu au speranţe, nu au aspiraţii, şi e ceva care tot timpul se va întoarce şi îi va bîntui şi va avea
o importanţă probabil numai după părăsirea corpului fizic. Sute de mii de oameni, sunt în această
stare în prezent. Şi din păcate, religiile nu au făcut nimic pentru a-i ajuta, ba chiar i-au îndrumat
pe căi lăturalnice. Dacă revenim acum la aspectele gândirii de tip „univers-hamburgher” expuse
pînă acum, noi acum ştim că nu sunt reale. Dar din păcate, există multe alte aspecte care sunt
bine închistate în gîndirea de azi, în setările din mintea noastră.
Unul dintre ele este credinţa conform căreia, cumva anume, noi suntem „lucruri” cele mai
importante lucruri din întregul Univers: rasa umană. Iar D-zeu şi-a petrecut tot timpul să ţină
legătura cu această rasă. Ne-a creat, ceea ce înseamnă o treabă colosală. După cîte se pare în noi a
investit tot ce se poate. Ne-a creat, ne-a dat viaţă, ne pedepseşte, şi el vrea să îi fim alături, şi l-a
trimis pe singurul său fiu Isus Cristos, care, conform religiei, a suferit şi a primit o moarte

35
groaznică.
De ce ? Conform religiei, pentru a diminua mînia unui D-zeu răzbunător. Eu vă spun, că
diminuarea mîniei lui D-zeu nu are nici o legătură cu ceea ce a făcut Isus Cristos. Chiar absolut
nici una. Dar asta e forma în care religia a fost promovata, distorsionată şi implementată. Aşa că
mesajul lui Isus nu mai este reconoscibil. Dacă el ar veni acum pe Pământ, nu ar putea recunoaşte
învăţăturile. Nu ar recunoaşte forma în care au fost ele puse de către cei care pretind că-i urmează
Calea.
Este dincolo de imaginaţie. Îmi aduc aminte că am văzut în London Times un interviu cu cel care
a fost directorul asociat al unui observator astronomic din Arizona. O parte din menirea acelui
observator era aceea de a asculta semne ale unor posibile civilizaţii extraterestre.
Este important de notat faptul că modalitatea în care formele de viaţă extraterestră se manifestă
este „tocmai” prin unde radio. Asta e interesant. Este precum noi în ziua de azi am fi observaţi
din spaţiu dar singurul semnal pe care cei din spaţiu l-ar căuta ar fi semnale de fum. Dar noi am
abandonat demult „tehnologia” semnalelor de fum. Dar trebuie să ne întrebăm cine a zis că dacă
ar exista extratereştri în afara planetei noastre, atunci ei ÎNCĂ mai comunică prin semnale radio ?
care e o tehnologie atît de primitivă… În fine, treaba e că acest director al observatorului a fost
întrebat : dacă vom detecta semne ale unei inteligenţe extraterestre atunci ce veţi face ? Aici e
toată povestea.
El a spus: cred că ar trebui să găsim o modalitate să-i salvăm.
Există multe elemente de aroganţă care sunt atît de tîmpite şi idioate încît nici nu mai ai ce
comenta şi ăsta e unul dintre ele. Pentru că noi ne-am convins că noi suntem în centrul a tot ceea
ce există. Indiferent cît de sofisiticată a devenit tehnologia, indiferent cîte telescoape Hubble am
trimite în spaţiu, noi încă credem că suntem în centrul tuturor lucrurilor indiferent de cît de mare
e Universul fizic, care e de fapt doar cea mai mică manifestare din întreaga creaţie.
Noi cei care trăim pe o planetă insignifiantă din Univers, credem că avem drepturi exclusive la
atenţia şi grija lui D-zeu încă de la începuturile timpului. Dacă priviţi spaţiul cosmic prin telescop
şi vă reamintesc că ceea ce vedeţi se referă exclusiv la universul vizibil, mintea dvs., este aproape
incapabilă să înţeleagă imensitatea panoramei care se desfăşoară.
Trilioane de sori ca al nostru, şi cine ştie cu cîte planete în jurul lor. Cum putem fi atît de aroganţi
şi orbi şi retardaţi încît să credem că suntem în centrul tuturor lucrurilor, … adică au trecut doar
400 ani de când Galileo Galilei era în pericol de moarte afirmînd că Pămîntul se învîrte în jurul
Soarelui, iar mentorul de dinaintea sa, Giordano Bruno, care au urmat studiile universitare
împreună … Bruno a fost ars pe rug, în Campo del Fiori, pentru îndrăzneala de a susţine că mai
erau şi alte planete, pe care ar putea trăi oameni aşa cum trăim şi noi şi care l-ar venera pe D-zeu
conform vieţilor lor.
400 de ani în urmă … înseamnă nimic în istoria rasei umane. Prin aceasta vreau să spun că

36
oricine care priveşte în trecutul istoriei noastre, poate doar să fie uimit de prostia şi stupiditatea
gîndirii, ostilitate, acte de barbarie, care caracterizează specia noastră. Au fost marcate peste tot
asemenea aspecte in arta si literatura. Cu alte cuvinte, concepţia noastră este una eronată,
limitată, bazată pe gândire plată şi stupidă. A sosit vremea să lăsăm deoparte aceste mentalităţi.
Dar este evident faptul că mentalitatea de „univers-hamburgher”, este încă prezentă deoarece o
mulţime de oameni din prezent nu îşi dau seama că analogic vorbind îi ard pe „rug” pe cei care
au cunoaştere aproape fără să-şi dea seama de asta, prin ridicol şi politica ridicolului, sau
indiferent cum… Noi de fapt nu am ieşit deloc din tiparul mentalităţii de inchizitor.
De ce ? Pentru că noi credem că specia noastră este în centrul tuturor lucrurilor, şi suntem în
centrul atenţiei lui D-zeu de la începuturile timpului. Este o credinţă esenţială a tiparului de tip
„univers-hamburgher”, şi chiar dacă am scăpat de vechile credinţe ale acestei mentalităţi, credeţi-
mă că mentalitatea pământului plat încă mai corupe şi distorsionează complet credinţele noastre
fundamentale la nivelul cel mai de bază. Există încă multe alte aspecte ale „universului-
hamburgher”, care sunt vii şi prezente astăzi, de exemplu în acest „univers-hamburgher”,
lucrurile au fost create cu foarte mult timp în urmă.
Sunt mulţi oameni chiar şi în grupul vorbitorilor de limbă engleză, care cred că lumea sau
Universul au fost create 6000 ani în urmă. Mi-a trecut prin mînă o carte scrisă de arhiepiscopul
James Usher din Irlanda de Nord, care a „calculat” pe baza anilor în care au trăit sfinţii părinţi
biblici, el a calculat pînă spre Adam cum că D-zeu a creat lumea în anul 4004 î.C., cred că era
luna septembrie sau aşa ceva, pe data de 21 la ora 9 dimineaţa, exact aşa era scris.
Mai există oameni de ştiinţă astăzi, care cred că Universul a fost creat sau a intrat în
existenţialitate în urmă cu ca. 15-18 miliarde de ani, iar Pământul s-ar fi format cu 6 miliarde ani
în urmă. Acum, ceea ce avem nevoie să înţelegem este că ambele categorii fac afirmaţii
referitoare la acelaşi subiect deci se află în aceeaşi tabără.
Aşa că indiferent dacă credeţi că lumea a fost creată şi finalizată acum 6000 ani sau 18 miliarde
de ani, vă aflaţi în aceeaşi tabără. De ce ? deoarece dvs., credeţi că lumea a fost creată şi creaţia a
luat sfîrşit la un moment dat. Aşa că nu e nimic ce ar mai putea fi adăugat sau făcut pentru a o
modifica. Asta e de fapt o altă mare păcăleală deoarece din ceea ce pe de o parte învăţăm de la
fizica de frontieră, chiar dacă încă aceasta e în minoritate, este faptul că noi PUTEM schimba
realitatea.
Şi nu e vorba doar de o ajustare superficială, pe care o putem face, ci putem pătrunde chiar în
intimitatea materiei pentru a realiza schimbări radicale şi fundamentale, chiar şi în nivelul
fundamental al realităţii fizice. Ei bine, asta e o blasfemie pentru toţi cei care cred că Universul A
FOST creat şi A FOST finalizat.
Şi există oameni care se gîndesc la momentul în care totul A FOST creat, aşa-numitul Big Bang,
şi ideea a pornit de la Edward Hubble, care a postulat aceasta în 1928 în California, a folosit

37
ilustraţia unui balon care se umflă treptat, şi a desenat puncte cu un marker care reprezintă
stelele. Acuma imaginaţi-vă că umflaţi balonul. Punctele se îndepărtează tot mai mult atît faţă de
centrul balonului, cît şi unele faţă de altele. Asta a fost imaginea convenţională a teoriei Big
Bang-ului.
Dar asta nu ilustrează corect modul în care a avut loc acel eveniment. Dacă ai o viziune holistică
asupra lucrurilor atunci acel „Big Bang” a avut loc simultan în fiecare punct al spaţiului. Iar în
acest caz noi vorbim despre o Realitate de Ordin Superior care a generat o stare de Ordine
superioară a existenţei care a precedat Big Bang-ul, iar nivelele inferioare au avut loc în imediata
proximitate şi nu de la o explozie „centrală”. Este vorba de o Ordine deasupra a orice altceva pe
care abia acum ştiinţa începe să o explice prin teorii precum cea a string-urilor şi altele.
Aşa că e evident faptul că există mult mai multe decît acest „univers-hamburgher”, încît nu am fi
în stare să găsim cuvinte pe care să le rostim. Iar una din chestiunile care se desprinde din această
înţelegere este existenţa lumilor superioare celei fizice dar mai ales faptul că creaţia este se află
în continuă desfăşurare şi nu se va finaliza vreodată indiferent că e numai de 6000 ani sau de 18
miliarde.
E vorba de aceeaşi mentalitate. Ceea ce trebuie să înţelegem din asta este că e evident şi clar
faptul că eu am posibilitatea şi capacitatea de a lua parte la formarea realităţii mele şi a destinului
mai mult decît s-a crezut vreodată. Eu nu sunt aici asemenea unui pion neajutorat „pus” pe
Pământ ca să fie urmărit de un D-zeu judecător, mînios, neînduplecat şi despotic, care se uită la
mine din nori, şi indiferent ce fac şi cum fac, el doar se uită şi mă consemnează.
Asta e o porcărie. E o nebunie, şi este incompatibilă cu orice fapte legate de orice realitate
reconoscibilă. Este o imagine a unui „univers-hamburgher”, pe care îl avem încă în interiorul
nostru. Din acest motiv, dacă se întîmplă vreodată ceva extraordinar în această lume, noi îl
numim „miracol”. Dispreţuiesc acest cuvînt.
De ce ? Dar prin aceasta eu nu sunt împotriva miracolelor, deci chiar absolut deloc nu sunt
împotriva lor, dar eu cred că cuvîntul este prea restrictiv şi limitat pentru a desemna măreţia a
ceea ce se întîmplă în acele situaţii. Dar cum anume gîndim noi despre miracole în ziua de azi, cu
o mentalitate de tipul unui „univers-hamburgher” ?
Ei bine, este „evident” că există o „răsplată” dată de D-zeu pentru „bună purtare”, dacă eu am
fost un sfânt în toţi aceşti ani, şi dacă m-am purtat bine, atunci scorul de pe laptop e din ce în ce
mai bun şi în cele din urmă D-zeu va spune : e vremea pentru acest om sau această femeie să aibe
o recompensă. Şi atunci îmi dă un dar, precum darul de a vindeca pe cei bolnavi, sau să înviu
morţii, sau indiferent ce.
E un miracol !!. Şi ce este un miracol ? ceva făcut de D-zeu pentru că eu m-am purtat bine, sau
am ajuns la nişte nivele excepţionale în ochii Săi sau m-am purtat bine conform poruncilor Sale.
Din ceea ce ştim din cunoaşterea dobândită acum în lumea modernă, este că ar trebui să

38
suspectăm faptul că ceea ce noi numim miraculos nu este de fapt chiar aşa de miraculos.
Şi nu e făcut prin intervenţia cuiva din afară de undeva de „sus”, ci pur şi simplu e vorba de
cineva care a descoperit pătrunderea interioară spre o realitate vie superioară pe care am putea-o
numi o realitate a unei fizici de ordin superior. Sf. Joan de Arc, a spus următoarele acum 600 ani:
miracolele nu sunt miracole pentru cei care înţeleg cum se manifestă”, şi a face miracolul a fost
dintotdeauna destinat să ne fie la îndemînă încă de la venirea noastră aici. Isus însuşi ne spune,
dar nu ni se spune prea des treaba asta, el spune: Dacă voi urmaţi ceea ce v-am învăţat veţi putea
face toate „lucrările”, deci toate lucrările pe care le-am făcut şi chiar mai mari decît ele.
Dar acest lucru nu ne este spus de către preoţi. Ni se spune doar să fim ascultători, servili şi
obedienţi faţă de autorităţi, … „mai mari decît acestea veţi putea face.”
Veţi face miracole mai mari decît Isus, o spune chiar el insuşi. Iar acest lucru nu a fost scris în
cine ştie ce peşteră din Egipt, pe un pergament, ci este scris în toate bibliile din toate locurile de
pe această planetă. Este scris în Noul Testament. Veţi face miracole mai mari decît mine.
Dar ce ni se s-a spus despre asta ? Păi nu ni s-a dat nici o explicaţie. De ce ? Pentru că noi suntem
încă educaţi să trăim şi gîndim cu mentalitatea de tipul unui „univers-hamburgher”. Creaţia s-a
făcut, e gata, aşa că orice altceva ce s-ar mai putea întîmpla e rezultatul unei intervenţii de „sus”.
Nuuu!! Ceea ce noi putem face este să accesăm o formă a unei realităţi de ordin superior, printr-o
fizică superioară, dar oare asta ar însemna că se exclude D-zeu sau principii călăuzitoare ?
Nici pomeneală de aşa ceva. Aici e vorba de a ieşi din conceptualizarea lui D-zeu şi de a trece la
trăirea realităţilor de ordin superior. Credeţi că dacă vom aborda aceste domenii ale cunoaşterii
atunci imediat D-zeu, sau Isus sau Krishna ar incepe să ne ameninţe ? sau Buddha sau Mohamed
ne-ar ameninţa ? Cu singuranţă că aceste persoane au fost extraordinare la viaţa lor deoarece au
ales să manifeste gloria divină din interior cu maximă intensitate care e în fiecare din noi şi nu
acolo sus, sau jos, sau afară, ci chiar Aici şi Acum.
Ei nu au fost extraordinari doar pentru că au făcut asta, ci mai ales pentru faptul că au reuşit să
transmită un mesaj suficient de profund care să poată trezi şi în alţii aceste aspecte excepţionale,
problema e însă că oamenii care i-au urmat nu au putut realiza satisfăcător aceste conştientizări şi
atunci cu timpul, mesajul şi învăţătura s-a alterat şi ea trebuie restartată şi reîmprospătată pentru
ca adevărul să fie permanent viu şi accesibil.
Deci cu ce fel de D-zeu am rămas noi acum ? E unul care ne dă voie să facem miracole sau îi lasă
pe sfinţi să leviteze ca recompensă de bună purtare ? Levitaţia este un fenomen fizic. Ea se
produce atunci când au loc interacţiuni ale unor cîmpuri de torsiune care se opun gravitaţiei.
Acele cîmpuri care pot fi accesate şi prin puterea conştiinţei, pot să genereze suficientă energie
încît să anuleze gravitaţia, iar gravitaţia e doar una din cele 4 forţe fundamentale care stau la baza
materiei fizice.
Este oare un miracol ? Nu. Dar atunci vei putea oare atinge acea performanţă cu o mentalitate de

39
tipul „univers-hamburgher” ? Categoric nu !. Dar puteţi atinge oare o altă stare de conştiinţă care
să genereze acel tip de energie ? Da !. Şi avem acest potenţial încă de la naştere, aşa după cum
Isus ne spune că toate aceste miracole ne stau la îndemînă dintotdeauna.
Dar într-o mentalitate de tipul „univers- hamburgher”, care e o mentalitate creată de religie, dvs.,
nu veţi atinge niciodata acea calitate, ci veţi fi permanent captivi şi înlănţuiţi de multitudinea de
condiţionări emoţionale în care oscilaţi de la o trăire a speranţei de a vă mîntui, respectiv la una
de autoînvinovăţire şi păcat, şi apoi iarăşi la speranţa mîntuirii, care e ca un trenuleţ pe topogane
ce are drept motor religia. Acesta e „topoganul” corpului nostru emoţional, aşa că întreb ce fel de
D-zeu e în spatele tuturor acestora ? Cu siguranţă e vorba de unul sălbatic, dacă el a hotărît să îl
sacrifice pe singurul său fiu în cea mai oribilă moarte posibilă, pentru a spune că şterge păcatele
comise de o fiinţă umană nesemnificativă în trecutul foarte îndepărtat. Şi El ţine socoteala acestui
fapt de atîtea zeci de mii de ani ?
E o nebunie !. Asta nu are nimic de-a face cu D-zeu, sau Isus, Buddha sau Mohamed. Absolut
deloc !!. Dar nouă ni se spune că ESTE !. Cum că totul are legătură cu asta.
Şi din nefericire „imaginea” lui D-zeu care reiese din toate acestea este ceea ce eu numesc un D-
zeu al lipsurilor. Lipsuri în ce ? Lipsuri în puterea şi cunoaşterea umană. Lipsuri în calitatea
umană de a face faţă. Haideţi să privim astfel : să presupunem că eu reprezint întreaga gamă a
realităţii umane printr-un cerc. La început, toate raspunsurile din vechime erau de natură
religioasă.
De exemplu, dacă era o mare furtună pe mare, atunci era atribuită Zeului Poseidon. Dacă mă
îndrăgosteam, atunci se datora Zeului Iubirii, dacă merg la război, atunci asta se datora faptului
că Zeul Marte vrea să se întîmple. Dacă mă îmbolnăvesc înseamnă că un demon m-a infectat,
chiar Isus a vorbit despre asta în Noul Testament. Apoi, pe măsură ce cunoaşterea umană a
început să progreseze, am aflat că nu Zeus era cel care trimitea flăcări din nori spre Pământ, ci
asta se datora descărcărilor sarcinilor electrice din atmosferă.
În acest fel Zeus a fost dat afară din servici.
Nu Poseidon ci elementele climatice dezvoltă furtuni pe mare. Nu Marte şi nici demonii nu sunt
cei care produc boli, sau mă obligă să merg la război sau indiferent ce, să am noroc sau ghinion.
Deci ceea ce se întîmplă în acest cerc mare unde tuturor întrebărilor religioase li se dădea un
răspuns, D-zeu care era întotdeauna în zona misteriosului sau al inexplicabilului, zona teritorului
lui D-zeu a început să se „îngusteze”pe măsură ce cunoaşterea umană se dezvoltă, pe măsură ce
creşte capacitatea umană de a înţelege şi controla ceea ce trăieşte. Deci ceea ce avem este că pe
măsură ce se extinde cunoaşterea umană, teritoriul sau ţinutul lui D-zeu devine tot mai mic, tot
mai mic.
Pe măsură ce cunoaşterea umană se extinde, locul lui D-zeu în realitatea noastră devine tot mai
mic, astfel că D-zeu e acum un refugiat. D-zeu e acum tot timpul pe fugă din faţa avansului

40
cunoaşterii. Şi va veni o vreme cînd El nu va mai avea nici un fel de loc dacă aşa vrem să gîndim
despre El. De aceea eu o numesc mentalitatea unui D-zeu al lipsurilor deoarece singurul loc care
I-a mai rămas lui D-zeu să existe este doar în lipsurile cunoaşterii umane şi în lipsurile puterii
umane interioare de a face faţă bolilor şi emoţiilor. Şi această nefericită situaţie este doar o
relicvă a vechii mentalităţi a unui „univers-hamburgher”, care a rămas în noi şi astăzi, şi sunt
desigur o listă întreagă a altor consecinţe a acestor forme de credinţă care sunt bine închegate în
societate.
Ne-am îndepărtat de un „pămînt plat”, ne-am mai îndepărtat de gîndirea că Raiul e undeva „sus”,
ne-am îndepărtat de credinţa în Iad, şi din proprie experienţă am aflat că există tot mai mulţi
oameni care nu cred în Iad, dar încă cred că există Diavol. Aşa că Diavolul a devenit o persoană
non-grata.
Toate acestea sunt nu doar primitivisme şi întuneric al conştiinţei ci este o decepţie de cea mai
înaltă speţă care a fost inserată în modul nostru de viaţă, în formele de gîndire care sunt
proiectate asupra noastră, de imitaţii, şi în modul nostru de comportament care sunt atribuite unui
D-zeu ce calculează sorţii. Rasa umană de azi e într-o situaţie foarte proastă, mai ales pentru
faptul că majoritatea nu vor să se trezească ci vor să li se spună cum să se comporte.
În loc de a înţelege propriul lor potenţial interior, … şi îmi aduc aminte de o sărbătoare pentru
Nelson Mandela la care el a făcut o afirmaţie şocantă: Nu e slăbiciunea noastră cea care ne
sperie. Ceea ce ne sperie este puterea noastră. Şi odată ce veţi începe să bănuiţi ce putere avem în
noi atunci vă temeţi. Noi fugim de ea. Deoarece chiar din copilărie noi ne dorim să avem acel
Părinte din Ceruri care să îi înlocuiască pe cei umani pe care îi avem, care va avea grijă de noi,
care ne va alinta seara la culcare, şi ne va spune că totul e bine, care ne va spune să îi punem
toată încrederea în Isus Cristos, şi că să nu mai facem griji de nimic altceva. În mod tragic, pînă
ce vom ajunge să aflăm că asta nu a făcut nimic pentru noi va fi prea tîrziu. Pentru că deja vom fi
morţi.
Deci de ce rasa umană se sperie de măreţia şi gloria din interior ? Este pentru că l-am supăra pe
D-zeu ? Sau pentru că am simţi că ne jucăm pe un teritoriu al mîndriei ? şi vom ajunge să ne
rugăm pentru salvarea de la pedeapsa eternă ? Ei bine, dacă credeţi lucrul acesta, probabil ar
trebui să consultaţi propriile cărţi sacre, probabil ar trebui să recitiţi Noul Testament deoarece a
fost o ocazie extraordinară cînd Isus predica şi citez psalmul 82 : şi le-a spus SUNTEŢI TOŢI
ZEI. (in sensul potentialitatilor care pot fi trezite, n.t.) Voi, eroii mei,si ei au luat pietre să-l ucidă.
A întrebat: pentru ce mă loviţi cu pietre ? Propria voastră scriptură spune asta. Că sunteţi cu toţii
zei.
Aşa că nu e nevoie să mergeţi prin cine ştie ce peşteri prăfoase din Egipt ca să aflaţi asta, puteţi
afla asta din orice Biblie din toate hotelurile şi motelurile din lume, doar deschideţi la Evanghelia
lui Ioan cap. 10 vers 34 şi veţi găsi ceea ce am spus.

41
Dar minţile lor erau atât de închise la propria lor măreţie interioară încît chiar şi atunci cînd li s-a
citat din propriile scripturi despre divinitatea fiinţei umane, tot au vrut să-L omoare. Şi el a
trebuit să treacă printre ei prin propria sa cale. Şi de ce credeţi că miracolele sunt „daruri”
extraordinare ale lui D-zeu ? Recompense de bună purtare ? Isus a spus din nou în Evanghelia
după Ioan cap. 14… El a spus, vorbind despre miracolele pe care le-a înfăptuit, dar pe care le-a
numit „lucrări”, el a spus: dacă veţi crede în Mine, prin ceea ce v-am învăţat, veţi face toate
miracolele pe care le-am făcut şi chiar mai mari decît acestea. Asta scrie Sf. Ioan în Cap. 14 şi
puteţi verifica.
Există în Bibliile dvs de acasă. Este ceea ce ar trebui cu adevărat să credeţi şi să realizaţi. E
acolo. De ce totuşi ne-am rătăcit atît de departe ? Şi de ce nu putem crede că aşa ceva este posibil
pentru noi ? Asta e pentru că nu ştim ce suntem. Şi vă spun de ce nu ştim asta.
Este exact ceea ce a spus şi Isus. A spus: Tatăl care e în mine, face aceste lucrări şi acelaşi tată
care e în mine este şi în voi şi voi puteţi face toate lucrările pe care le-am făcut şi chiar mai mari
decît acestea. Şi ăsta e motivul de ce mentalitatea de tip „pământ plat”, este vie şi pătrunzătoare
în minţile noastre chiar şi atunci cînd nu ne dăm seama de ea. Ni se pare chiar normal să fie
integrată în noi.
Dar lucrul cel mai periculos şi dezamăgitor este prezent mai ales în cultura şi tradiţia lumii
occidentale. Şi dacă vrem să atingem indiferent ce realizare spirituală interioară atunci există
cîteva chestiuni care trebuie adresate. Nu e suficient să respecţi un set mai mare sau mai mic de
instrucţiuni şi să aşteptaţi să primiţi „bonusuri” de la D-zeu, pentru că asta nu vă aduce nici o
realizare.
Ceea ce eu am de făcut în această viaţă este de a realiza ceva din mine însumi despre Sinele meu,
trebuie să mă dezvolt şi să mă trezesc la realitatea superioară, dar mentalitatea de tipul unui
„univers- hamburgher”, este atît de distructivă, încît ea va împiedica apariţia oricărui rezultat de
pe urma practicii spirituale, oricare ar fi aceasta, practică care ar aduce cu adevărat eliberarea
fiinţei umane de lanţurile ignoranţei precum boli, frică de moarte, incapacităţi, emoţii... pentru a
le face faţă, aşa că noi suntem nişte pioni conduşi de cei despre care credem că îi percepem mai
deştepţi, mai iluminaţi, şi mai capabili decît noi. Nu acesta e destinul uman.
E vremea unei schimbări, iar schimbarea e Acum.
Depinde de noi să fim capabili să o primim.

CUM ANUME ISUS A DEVENIT CHRISTOS

Dar prima reprezentare a unui zeu crucificat a fost aceea a lui Orfeu în secolul III Î. Hr. Din
păcate, pentru o mare parte a populaţiei globului din ziua de astăzi simbolul religios central este o
persoană străpunsă în agonie, pe acel instrument al torturii. Nu e de mirare că un astfel de sistem

42
va alimenta credinţa că suferinţa este inevitabilă sau chiar de dorit şi benefică. Şi, oroarea
ororilor, că ar putea să fie, într-o manieră deformată, considerată ca făcând pe plac Domnului,
astfel permiţându-ne să devenim atât de indiferenţi la suferinţa din rândul maselor umanităţii. O
cruce goală simbolizează coborârea spiritului în carne şi sărbătoreşte evoluţia acelei forme de
viaţă către locul de unde a provenit. Prin contrast, crucifixul nu face altceva decât să idealizeze
suferinţa şi moartea. O atitudine care în ultimă instanţă - şi lucrul acesta trebuie spus - NU ţine de
Dumnezeu.
Nimic nu reprezintă mai neadecvat învăţăturile lui Iisus decât CRUCIFIXUL. Vreau să vă
vorbesc despre un subiect foarte controversat. Unii au mers într-atât încât să spună că aceasta va
zgudui fundamentul creştinismului convenţional, precum şi toate modalităţile în care suntem
obişnuiţi să ne gândim la Dumnezeu. Cum a devenit Iisus un Christos. Unul dintre cei mai mari
comandanţi militari ai tuturor timpurilor vorbea despre Iisus din Nazareth folosind aceste
cuvinte: "Între El şi oricare altă persoană de pe pământ nu există nici un termen posibil de
comparaţie" Alexandru cel Mare. Cezar Charlemagne (Carol cel Mare) şi eu însumi am fondat cu
toţii imperii. Dar pe ce ne-am fundamentat creaţiile geniului nostru? Pe forţă. Iisus Christos şi-a
fondat Imperiul pe iubire. Şi în acest moment, cu secole mai târziu, milioane de oameni încă ar
muri pentru el."
Acestea sunt cuvintele lui Napoleon Bonaparte, când a fost exilat pe insula Sfânta Elena. Un om
care a înţeles bine diferenţa dintre putere şi forţă şi a exprimat-o memorabil în aceste cuvinte:
"Ce i-a dat lui Iisus acea putere? Astfel încât să se poată spune atât de corect despre El, de către
doctorul James Allan, cu de ani mai târziu că toate armatele care au mărşăluit vreodată, toate
navele care au navigat vreodată, toate parlamentele care s-au întrunit vreodată, toţi regii care au
domnit vreodată, puse laolaltă, nu ar fi afectat viaţa rasei omeneşti atât de puternic cum a făcut-o
acest singur om."
Însă relevanţa lui Iisus nu se încheie odată cu influenţa enormă pe care încă o are fără nici o
îndoială, cu de secole după crucificarea Lui. Lucrul cu adevărat semnificativ despre El este că
ştim că avea planuri foarte bine stabilite pentru cei care ar fi învăţat şi pune în aplicare
învăţăturile Sale. Şi este foarte intrigant pentru noi că fiinţa care avea acest gen de putere spunea
că toţi cei care îi urmau învăţăturile vor fi capabili să facă tot ceea ce a făcut El, şi încă şi mai
mari. "Tot ceea ce Eu pot face, şi voi puteţi!" Însă unde se află dovezile... acestui lucru
petrecându-se în lumea creştină de azi? Nicăieri. De ce nu există aceste dovezi? Răspunsul
evident trebuie că este că învăţăturile Lui nu au fost nici înţelese corect şi nici urmate.
Iar consecinţa imediată a acestui lucru este să suspectăm că cine a fost El cu adevărat nu a fost
niciodată înţeles de asemenea. Dacă aşa se prezintă lucrurile, atunci cu siguranţă că o investigaţie
cu privire la aceste chestiuni este un lucru care chiar ar putea să zguduie fundamentele
creştinismului în forma sa conveţională de astăzi, precum şi toate modalităţile în care noi ne-am

43
obişnuit atât de mult să ne gândim la Dumnezeu. Ce ştim noi de fapt în legătură cu viaţa lui
Iisus? Puţini oameni se îndoiesc că Iisus din Nazareth a fost unul dintre figurile pivot cu adevărat
mari în întreaga istorie a umanităţii. Miliardele care îi venerează numele astăzi aduc o mărturie
elocventă în sprijinul acestei afirmaţii. Naţiunile care domină lumea astăzi, în ceea ce priveşte
puterea politică şi economie, toate susţin că se inspiră din învăţăturile Lui.
Dar este extraordinar că pentru o fiinţă care a avut o influenţă atât de enormă de-a lungul a două
milenii, este extraordinar că ştim atât de puţine despre El ca persoană. Nu avem nici cea mai vagă
idee, din Noul Testament creştin, despre cum arăta El. Nu avem nici o dovadă a faptului că ar fi
scris ceva, deşi a făcut-o cu siguranţă. Dar dacă El a scris ceva, aceasta nu s-a păstrat. Detaliile
vieţii Sale personale sunt puţine şi disparate. Majoritatea lucrurilor pe care le ştim despre El vine
de la cele 4 Evanghelii aşa-numite canonice ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Dar oricât de
importante ar fi ele ca surse - aceasta fără nici o îndoială - este foarte evident că nu au fost
interesate să ofere detalii ale unei biografii nici măcar rudimentare a lui Iisus.
Mai mult de 80% din viaţa lui Iisus lipseşte din Noul Testament. Majoritatea experţilor în Biblie
din ziua de astăzi ar data aceste 4 Evanghelii ca fiind scrise între anii 60-110 d. Hr. Cu toate
acestea, cele mai timpurii manuscrise pe care le avem ale oricărora dintre ele, într-un sens
complet, sunt din secolul al IV-lea, chiar dacă câteva fragmente din ele sunt datate în secolul II.
Există câteva referiri la Iisus din surse în afara Noului Testament şi din afara Evangheliilor şi
scrisorilor aşa-zise gnostice, dar nu sunt decât menţiuni fugitive. Flavius Josephus, faimosul
istoric evreu, care a scris cartea numită "Antichităţile evreilor", pe la începutului anilor 90 e.n.
consemnează moartea lui Iacob, la care se referă numindu-l "fratele lui Iisus".
Un alt pasaj care se referă la Iisus este considerat de către unii ca fiind o adăugire mai târzie ale
primilor creştini, sau cel puţin ceva care a fost elaborat de către creştinii de după. Pentru că acest
lucru cu siguranţă nu a venit de la Josephus însuşi, pe care nici măcar nu ni-l putem imagina ca
fiind creştin. Pliniu cel Tânăr i-a scris împăratului Traian în anii 111, cerându-i indicaţii despre
cum să se comporte cu creştinii despre care spunea că "ei cântă imnuri lui Christos ca fiind
Dumnezeu".
Istoricul Tacitus, scriind despre anul 116, descrie marele incendiu al Romei de pe vremea lui
Nero din anul 64, şi a cărui vină Nero a vrut s-o arunce asupra "persoanelor numite în mod
obişnuit creştini." El afirmă că Christos, fondatorul acelui nume a fost condamnat la moarte de
către Pilat din Pont în timpul domniei lui Tiberius Cezar. Istoricul roman Suetonius consemnează
expulzarea evreilor din Roma după tulburări publice instigate de către Christus. Acesta a un fost
citat din "Viaţa lui Claudiu"
Unii consideră că aceasta ar putea fi o referire la Iisus, lucru pe care eu nu îl consider. Cam
acestea sunt toate dovezile care există. Pentru o persoană care a exercitat o influenţă atât de
magnifică asupra a două milenii de istorie, informaţia este foarte redusă. Copiile a 52 de texte

44
creştine antice au fost descoperite la Nag Hammadi în Egiptul de Jos în anul 1945. Găsitorii
documentelor
Aceste copii sunt datate aproximativ în anul 350 e.n., după datările care au fost realizate asupra
legăturilor documentelor. Documentele însele sunt evident mult mai timpurii decât aceste copii.
Iar această colecţie care foarte probabil este îngropată pe timpul cenzurii şi persecuţiei acestor
aşa-zise texte gnostice şi cititorilor lor gnostici, arată în mod clar că numărul de texte sacre care
erau puse la loc de cinste şi care vorbeau despre viaţa şi misiunea lui Iisus era la acea vreme cu
mult mai mare decât ceea ce este cuprins acum în Noul Testament creştin.
Iar mesajul lor despre Iisus era de asemenea foarte diferit decât cum este El prezentat în Noul
Testament. Succesul fenomenal al romanului "Codul lui Da Vinci" este martor elocvent al
modului cum mesajul acestor texte poate să aţâţe atâta pasiune în ambele tabere, chiar şi astăzi.
Originalele a cel puţin unora dintre aceste documente cu siguranţă că datează chiar din vremea
Apostolilor înşişi. Iar aici mă refer în principal la Evanghelia după Toma, care este recunoscută
de toţi ca fiind cea mai semnificativă descoperire printre textele de la Nag Hammadi.
Documentele de la Nag Hammadi exprimă o imagine foarte diferită a lui Iisus faţă de cea care
este prezentată în Noul Testament.
Evanghelia după Toma conţine învăţăturile lui Iisus care sunt îmbrăcate într-o formă mult mai
timpurie decât forma în care aceste învăţături sunt exprimate în Noul Testament. Iar Evanghelia
după Toma conţine şi multe alte învăţături care nu se regăsesc deloc în Noul Testament.
Evanghelia după Toma însăşi este recunoscută ca cel mai important text de la Nag Hammadi. Ea
descrie pe sine însăşi ca şi consemnând învăţăturile secrete ale lui Iisus, care nu erau oferite
publicului larg, ci erau rezervate celor care au dovedit că le merită. Dacă aşa se prezintă lucrurile,
CE ANUME spuneau aceste învăţături? Se pare, din Evanghelia după Toma, că aceste învăţături
erau proiectate să-i ajute pe cei care le ascultau să devină ceea ce Iisus însuşi era. Şi în această
privinţă, aspectele pe care se concentrează sunt net diferite faţă de învăţăturile lui Iisus conţinute
în Noul Testament creştin.
Dar bineînţeles că nu depindem numai de Evanghelia după Toma în ceea ce priveşte informaţiile
despre învăţăturile secrete ale lui Iisus, care nu urmau să fie oferite decât după ce se înregistrau
progrese semnificative în aplicarea învăţăturilor publice. În , profesorul Morton Smith la
mânăstirea Marsaba din desertul iudeu a găsit fragmente din ceea ce intenţiona să fie o
evanghelie secretă a lui Marcu. Aceasta era inclusă într-o carte medievală şi era o aşa-zisă
scrisoare a lui Clement din Alexandria, care a murit în jurul anului 215 A.D. Sublinia în mod
vehement necesitatea de a păstra învăţăturile secrete ale lui Iisus ascunse de turma comună a
credincioşilor.
Mare parte din distorsiunile legate de Iisus care au survenit în devoţiunea populară din ziua de
astăzi nu sunt deloc lipsite de legătură cu informaţia foarte puţină pe care o primim despre El în

45
cele Evanghelii ale Noului Testament. Chiar şi în acest stadiu foarte incipient, începem să găsim
indicii că nu ni s-a spus tot ce era de spus despre Iisus, de către Noul Testament. Şi poate că nu ni
s-a spus nimic despre materialul cu adevărat semnificativ. Un lucru e sigur. Informaţiile pe care
le descoperim acum transmit o imagine a lui Iisus şi a învăţăturilor Lui care se desprinde total de
imaginea dulceagă a pietăţii populare care ne-a fost prezentată tuturor în copilăria noastră.
Imaginea cu Iisus cel blând, smerit şi liniştit. Cum ar fi putut cineva să se aştepte vreodată că
această descriere ar putea să se potrivească unei fiinţe care nu a ezitat deloc să arunce cea mai
mare insultă la adresa fariseilor pe care o putea rosti un evreu, atunci când i-a numit "neam de
vipere". Aceasta pentru un popor care detestă şarpele.
L-a numit în mod public pe vicleanul rege Iron "vulpe". Şi avea aşa o putere a personalităţii încât
putea să umble neatins prin mijlocul unei mulţimi criminale care intenţiona să-l împingă de pe o
stâncă. Autorităţile civile din zilele lui îl considerau un pericol public pentru stat. Era cu adevărat
ceea ce o tradiţie creştină mai timpurie îl numea: "LEUL TRIBULUI LUI IUDA." Ce s-a
petrecut? Când privim suma tuturor acestor fragmente cu privire la ceea ce ni se spune despre
viaţa lui Iisus în Noul Testament, găsim multe discuţii în ceea ce priveşte momentul şi
împrejurările naşterii Lui. Evangheliile lui Matei şi Luca oferă ambele genealogia sa, însă cu
diferenţe semnificative.
Genealogia lui Matei, care s-a preocupat să arate faptul că Iisus ca şi Mesia era descendent al
regelui David, enumeră 42 de indivizi în arborele genealogic, în ordine descendentă, începând cu
Avraam şi până la Iisus însuşi. În vreme ce Sfântul Luca, care a dorit să arate că Iisus era fiul lui
Dumnezeu, enumeră 77 nume în ordine ascendentă. Aproape jumătate din aceste nume sunt cu
totul necunoscute în istorie.
S-a sugerat că Matei oferă arborele genealogic al lui Iosif, tatăl lui Iisus, iar Luca oferă arborele
genealogic al mamei sale Maria. Fireşte că este o soluţie elegantă. Dar soluţiile elegante sunt
rareori adevărate. Însă şi opusul s-a pus în discuţie de asemenea. Biserica Est-ortodoxă şi biserica
coptă din Egipt care datează încă de la începuturile creştinismului acceptă faptul că Luca ne oferă
genealogia Mariei, mama lui Iisus. Îmi amintesc acum câţiva ani în Florida, vechiul meu prieten
eminentul expert biblic Raymond Brown mi-a spus, în vreme ce eu încercam să-l ajut să citească
dovezile ultimei lui cărţi, a spus "problema în a încerca să combinăm aceste două genealogii şi să
le dăm un înţeles în acest fel, este că Iisus ajunge să aibă prea mulţi bunici.
Cu toate acestea, faptul că are prea mulţi bunici este cea mai neînsemnată problemă care reiese
din Noul Testament cu privire la Iisus. Partea din evanghelii privind copilăria lui Iisus ne spune
că familia cea sfântă a trebuit să fugă în Egipt pentru a scăpa de persecuţiile regelui Irod. Regele
Irod cel Mare Antipa, iar fiul lui era tot Antipa. Acesta dorea să-l omoare pe Iisus pentru că era
un posibil pretendent la tronul lui. Irod cel Mare, care a reconstruit templul lui Solomon era un
rege-marionetă care fusese pus de romani în anul 63 î. Hr. pe un tron extrem de instabil. Regele

46
Irod cel Mare era Arab, nu evreu. Pentru a complica şi mai mult lucrurile, era arab şi nu evreu.
Într-o tentativă de a-şi consolida puterea, Irod s-a căsătorit cu Mariana, ultima prinţesă pe
descendenţă directă a dinastiei Hasmonean, pe care el o înlocuise.
Hasmoneenii erau descendenţi ai lui Iuda Macabeu, marele erou care eliberase Iudeea în anul 136
î Hr. de sub ocupaţia conducătorilor Seleucizi, descendenţi ai unuia dintre principalii generali din
armata lui Alexandru cel Mare. Cu toate acestea, în 63 î. Hr., romanii au profitat de un război
civil între pretendenţii rivali la tronul Iudeei, şi l-au pus pe Irod pe tronul Hasmoneenilor. Maria
Magdalena făcea şi ea parte din acea familie regală, după cum demonstrează mărturii ale primilor
creştini.
Întregul trecut al Mariei Magdalena ca şi prinţesă Hasmonean nu este deloc discutat în "Codul lui
Da Vinci". Cu toate acestea, el face parte din realitatea centrală a ceea ce ea era. Acest trecut,
precum şi relaţia ei cu Iisus, ambii membri ai familiilor regale Iudee vor reprezenta subiectul
unui DVD ulterior pe care îl voi realiza în cadrul acestei serii. Irod cel Mare ar fi fost cu
siguranţă profund tulburat de naşterea unui copil care să aibă pretenţii la tronul lui David, după
cum avea Iisus şi după cum genealogiile din evanghelii se străduiesc să ne demonstreze.
De aceea a trebuit ca familia sfântă să fugă în Egipt pentru a scăpa de persecuţiile regelui Irod.
Iisus era moştenitorul Regatului Iudeei. Nu ni se spune nimic despre ce anume a făcut familia
sfântă pe timpul şederii în Egipt. După întoarcerea lui Iisus din Egipt, nu ni se mai spune nimic
despre el de către Sfântul Luca până când îl regăsim în templu de Paşti pentru ceremonia Bar-
Mitzvah, probabil la vârsta de 12 ani. După acest incident, ni se spune că a mers cu părinţii săi şi
a ajuns în Nazareth, fiindu-le ascultător.
Şi ni s-a spus că Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Aceasta apare în evanghelia Sfântului Luca, capitolul 2,
versetele 51-52. Pentru cei vigilenţi şi perceptivi aceasta reprezintă o muşamalizare clasică. Aşa
că avem două mari "spaţii goale" în povestea vieţii lui Iisus. Nu sunt spaţii goale nesemnificative.
Primul spaţiu gol este legat de perioada cât au petrecut-o în Egipt. Cel puţin ştim din Evanghelii
că ei chiar au mers în Egipt. Dar cât au rămas acolo şi ce au făcut, nu ni se spune în Noul
Testament. De asemenea, Noul Testament nu ne spune nimic despre ce s-a petrecut când au
revenit din exil. Sau dacă au fost 2 ani sau 8 ani, după cum atestă diverse tradiţii. Informaţia
imediat următoare care ni se oferă este de când Iisus este în templu, la vârsta de 12 ani. Ce s-a
petrecut între timp?
După incidentul din templu la vârsta de 12 ani, survine următorul mare spaţiu gol. Nu ni se mai
spune nici un singur cuvânt despre ce a făcut Iisus între vârsta de 12 ani şi momentul când a
apărut la râul Iordanului pentru a fi botezat de vărul lui Ioan, la vârsta de 30 de ani. Nu-i aşa că
este extraordinar? Adică ani nu e un timp scurt. În special pentru o viaţă de 33 de ani. Această
perioadă a fost mai lungă decât tot restul vieţii lui.

47
Ce a făcut el în aceşti 18 ani care reprezintă mai mult de jumătate din întreaga Lui viaţă? Există o
tăcere de moarte cu privire la acest aspect în istoria creştină. S-a dus El oare la Nazareth, după
cum ne spune Noul Testament, şi a lucrat în atelierul de tâmplărie cu Iosif, după cum ne spune
tradiţia, probabil confecţionând mese şi scaune şi troace pentru păsări? Dacă aşa s-ar prezenta
lucrurile, atunci aş recomanda cu căldură să ne apucăm cu toţii de tâmplărie, pentru că atunci
când a ieşit din acea aşa-zisă ucenicie la atelierul de tâmplărie, era capabil să-i vindece pe
bolnavi, să-i învie pe morţi, să meargă pe apă şi să hrănească 50 de oameni cu 5 pâini şi câţiva
peşti. Însă cred că adevărul este puţin mai complicat şi mai interesant decât aceasta. Există oare
vreun motiv pentru care nu avem nici un fel de informaţii despre Iisus pe timpul acestor 2 mari
intervale vide de informaţie din viaţa Lui?
Este oare pentru că nimic semnificativ s-a petrecut pe timpul acestor ani ascunşi? Un total de
până la de ani dintr-o viaţă completă de 33 de ani NU reprezintă un segment nesemnificativ al
vieţii sale ca să folosim cuvinte blânde. Sau este oare adevărul acela că s-a petrecut ceva foarte
semnificativ în acei ani, şi că există forţe care nu doresc ca dumneavoastră să ştiţi despre aceasta,
la fel de mult cum nu doreau ca oamenii să ştie în vremea creştinismului timpuriu. Mai mult de
80% din viaţa lui Iisus lipseşte din Noul Testament. Mai mult de 80%...
Probabil că sejurul la atelierul de tâmplărie din Nazareth nu a avut loc niciodată. Poate că există o
întreagă faţetă a lui Iisus care este total diferită de ceea ce ştiam până acum şi despre care abia
acum începem să învăţăm . Şi poate că acea faţetă a celor 18 ani va aduce foarte multă lumină
asupra acţiunilor lui de mai târziu în acei cruciali 2,5-3 ani de zile de activitate publică în Ţara
cea Sfântă, la fel cum cele două şederi ale sale în Egipt vor aduce şi ele multă lumină şi
înţelegere asupra acestui subiect. Aceasta va revoluţiona modul cum îl înţelegem şi ceea ce a
venit să facă, precum şi modul în care acel mesaj este relevant pentru noi toţi în ziua de azi.
Pentru că aceasta are o importanţă enormă, nu numai pentru creştini, ci pentru orice fiinţă care
are corp omenesc. Această informaţie este cu adevărat ceva care poate să zguduie fundaţiile
creştinismului convenţional, pentru că merită să fie zguduite. De aceea a existat atât de multă
rumoare cu privire la chestiunile ridicate într-un roman precum "Codul lui Da Vinci". Aşa că
haideţi să analizăm mai întâi intervalul gol din povestea vieţii lui între vârsta de 12 şi 30 de ani.
Este vorba de ani. Iar povestea noastră se leagă de un aristocrat rus pe nume Nicolae Notovici,
care a publicat în anul 1894 o carte în franceză numită "Viaţa necunoscută a lui Iisus". Notovici a
purces în marea călătorie la sfârşitul războiului ruso-turc, din jurul anului 1878, pentru a explora
Europa de Est precum şi Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Notovici a ajuns în India, Nepal, Tibet şi
Micul Tibet numit Ladakh în anul .
Notovici a fost interesat de studiul obiceiurilor şi istoriei oamenilor precum şi geografia acelui
peisaj magnific de lângă Himalaya. Nu era deloc interesat de religie. Subliniez acest lucru pentru
că vreau să vă fie clar care au fost motivele pentru care a plecat acolo. Notovici a auzit de multe

48
ori pe parcursul călătoriilor sale în Tibet că existau scrieri, nu numai un set ci mai multe, care
vorbeau despre viaţa lui Iisus în India pe parcursul adolescenţei lui. Notovici a ajuns în final la o
mânăstire numită Hemis, la aproximativ de mile în afara oraşului Leh, capitala Ladekh-ului.
Mânăstirea Hemis este ascunsă într-o vale greu accesibilă, la o altitudine de peste metri peste
nivelul mării. Poziţia ei greu accesibilă a ferit-o de atenţiile ne-binevenite a mai multor armate
cuceritoare de-a lungul secolelor. Notovici susţinea că la Hemis i s-a arătat o copie a unui
manuscris budhist străvechi care descria viaţa lui Iisus din anii adolescenţei până la vârsta de de
ani, şi că această parte a vieţii lui a fost trăită în India şi Tibet.
Lui Notovici i s-a spus că existau scrieri acolo care conţineau relatarea faptelor lui Iisus pe
parcursul acelor ani. La început, nu a reuşit să vadă documentele. Lama-şii erau foarte reticenţi în
a le arăta străinilor. Însă prin jocul norocului, după ce pornise pe drumul de întoarcere, şi-a rupt
piciorul şi a trebuit să fie dus înapoi la mânăstire pentru tratament de urgenţă. Însă pe parcursul
scurtei sale convalescenţe acolo, s-a împrietenit cu unii dintre lamaşi. Odată ce le-a câştigat
încrederea, aceştia i-au arătat în final documentele. După Notovici, ele se găseau sub forma a
două volume mari legate, scrise în limba tibetană.
Erau traduceri, nu originalele, care erau în limba Pali, limba lui Buddha Gautama. Documentele
au fost traduse, pe măsură ce lama le ce citea cu voce tare, de către traducătorul şi interpretul de
limbă tibetană al lui Notovici. Interpretul le tălmăcea în franceză. Povestea vieţii lui Iisus pe care
a găsit-o Notovici a fost răspândită prin toate volumele, în nici o ordine anume.
Notovici a strâns toate versetele relevante şi le-a aşezat în ordine cronologică, ordinea vieţii lui
Iisus pe care el o cunoştea. Când s-a reîntors în Europa a încercat să publice relatarea faptelor lui
Iisus din India, Tibet, precum şi din Caşmir în acei ani sub titlul "Viaţa Sfântului Issa, cel mai
bun dintre fiii oamenilor". Documentele (pergamentele) găsite de Notovici se pare că au fost
scrise la sau ani după crucificare. Era o cărticică scurtă care avea doar 244 versete. Relatarea din
acele documente se pare că a fost scrisă la 3 sau 4 ani de la răstignirea lui Iisus şi s-a bazat pe
mărturiile unor negustori din India care au asistat personal la eveniment.
Odată ce Notovici s-a întors în Europa, saga care a precedat publicarea materialului a început să
se nască. Este foarte interesant şi cu siguranţă că nu s-ar fi petrecut dacă documentele ar fi fost
privite drept ficţiune de către cei cărora li s-a spus despre ele în Europa. A fost sfătuit să nu le
publice de către Arhiepiscopul Kiev-ului. Un cardinal din Roma, al cărui nume nu se ştie din
păcate, care era loial Papei Leon al XIII a încercat să-l convingă să nu publice traducerile
documentelor. Cardinalul s-a oferit să-i cumpere notiţele dacă nu avea bani. Nu mai este nevoie
să mai spunem că Notovici a refuzat oferta. A fost descurajat la Paris de către cardinalul Ritelli.
Toate aceste nume se verifică. Cardinalul Ritelli nu a fost Archiepiscopul Parisului, cum ne-am
putea aştepta, ci un nunţiu (ambasador) al Papei în Franţa. În prealabil acesta slujise într-o funcţie
mai mică în serviciul diplomatic al Vaticanului, la Constantinopole, astăzi Istambul, acolo unde

49
Notovici îl întâlnise anterior. Cardinalul Ritelli spunea că Biserica suferise deja destul în urma
criticilor ostile, şi s-a întrebat ce influenţă ar putea avea povestea asupra creştinismului dacă ar fi
devenit informaţie publică. Nu aceasta este reacţia unui om care ar fi crezut că documentele sunt
false. La Paris, Notovici l-a întâlnit apoi pe domnul Jules Simone. Simone l-a prezentat domnului
Ernest Renan, marele scriitor francez, autor ale unei prime biografii ştiinţifice extraordinare a lui
Iisus.
Renan s-a oferit să prezinte scrierile în faţa Academiei Franceze, însă Notovici a simţit că Renan
va primi toată recunoaşterea iar el va fi recunoscut numai marginal, ca fiind cel care le-a găsit.
Aşa că Notovici a decis să le publice el însuşi. Lucru pe care l-a făcut în anul următor morţii lui
Renan. După cum v-aţi putea aştepta, publicarea lor a fost un mare succes. Aţi auzit de aceste
publicaţii până acum? Eu sigur nu. Iar aceasta spune de asemeni ceva. Opt ediţii ale cărţii au
apărut în Franţa în primul an. Trei versiuni în engleză au apărut în Statele Unite imediat după
aceea. Însă în termeni religioşi, Notovici a devenit unul dintre cei mai detestaţi oameni din
Europa, atunci când lucrarea a devenit cunoscută. Pentru că atâtea câte erau conţinute în acea
cărticică au pus sub semnul întrebării bastioanele ortodoxismului încrâncenat din atât de multe
religii. Atacurile au apărut aproape imediat. Bineînţeles că au apărut afirmaţii că el nu ar fi fost
niciodată în India sau în Tibet.
Unii spuneau că Notovici nici măcar nu ar fi vizitat mânăstirea Hemis, ba chiar au negat că ar
exista un astfel de loc şi de aici rezultă că nu pot să existe documentele cu pricina. În Octombrie ,
foarte curând după publicare, profesorul Max Muller, profesor de limbi europene moderne şi
filologie comparată la Universitatea Oxford, care tradusese Bhagavad Gita şi Upanishadele
pentru prima oară în engleză. Un orientalist de seamă.
El a preluat atacurile împotriva lui Notovici într-un articol publicat în "The Magazine" în sec al
XIX-lea. Muller este convins că "Viaţa lui Iisus" scrisă de Notovici este un fals şi nici măcar nu a
fost vreodată sigur că Notovici a fost vreodată în Tibet, cu atât mai puţin în mânăstirea Hemis.
Notovici a răspuns pe deplin argumentelor lui Muller în prefaţa sa la ediţia engleză a
documentelor care a apărut în 1895, anul următor. De exemplu, Muller a spus că această
presupusă carte publicată de Notovici, dacă ar fi existat, ar fi trebuit să fie listată în cele 2 mari
cataloage în care întreaga literatură tibetană se presupune că este introdusă: Kanjurul şi Tanjurul.
Însă Notovici a răspuns că versetele publicate de el nu ar fi găsite în nici un catalog, tocmai
pentru că ele sunt răspândite în mai multe pergamente şi în anumite secţiuni ale pergamentelor,
intercalate cu informaţii despre multe alte subiecte şi fără nici un titlu formal care să le identifice.
Muller susţinea de asemenea că primise o scrisoare de la o doamnă care a vizitat mânăstirea
Hemis la scurt timp după publicarea cărţii lui Notovici.
Ea a spus că lamaşii i-au spus că nu au auzit niciodată de Notovici sau de vreo viaţă neştiută a lui
Iisus consemnată în pergamente care să fi fost ţinute acolo, la Hemis. Notovici a răspuns căt

50
tibetanii s-au înţelepţit ca urmare a experienţelor neplăcute cu occidentalii. Iar când europenii
cuceritori au întrebat de comorile literare ale mânăstirii, ei i-au suspectat pe drept că faceau
aceasta pentru că doreau să le ia cu ei definitiv. Şi suferiseră astfel de pierderi în trecut. Aici ar
putea fi interesant să oferim câteva informaţii suplimentare. Renumitul explorator portughez
Vasco da Gamma care a navigat în jurul Capului Bunei Speranţe şi a stabilit o ruta comercială
între Portugalia şi Orient, a ajuns pe coasta estică a Indiei spre sfârşitul anilor 14.
El avea cu el o combinaţie neobişnuită de echipament: nave de luptă şi preoţi. Papa acelor
vremuri, care evident simţea că este dreptul lui, împărţise lumea între spanioli şi portughezi. Iar
estul a fost alocat portughezilor în această împărţire. Pentru indieni a fost primul contact exterior
cu învăţăturile lui Iisus, de când apostolul Toma venise acolo cu 15 ani în urmă. Vasco da Gama
a găsit 20 de nave comerciale în portul Calicut atunci când el a ajuns acolo. Era un oraş mai mare
decât propriul lui oraş natal Lisabona, în Europa. Le-a jefuit şi a luat 800 prizonieri. Apoi a
ordonat să le fie tăiate mâinile, urechile şi nasurile.
Toate bucăţile amputate au fost puse într-o barcă. Brahmanul care fusese trimis de către şeful
oraşului, Samurinul, pentru a negocia cu da Gama, a fost tratat în acelaşi fel şi apoi a fost trimis
înapoi cu bucăţile mutilate, laolaltă cu un bilet a lui Vasco da Gama care îl îndemna pe Samurin
să facă curry cu bucăţile omeneşti din barcă Când Samurinul a trimis un alt brahman pentru a
negocia pace cu da Gama, acelui emisar i s-au tăiat buzele şi urechile. I s-au cusut urechile unui
câine, iar brahmanul a fost trimis înapoi în acea stare. Brahmanul adusese cu el doi tineri băieţi,
dintre care doi erau proprii lui fii, care al treilea nepotul lui. Copiii au fost spânzuraţi de catargul
corabiei şi corpurile le-au fost trimise înapoi în oraş. Aceasta a fost o tristă reîntâlnire cu cei care
îşi declarau loialitatea faţă de învăţăturile lui Christos. Biserica a pângărit temple hinduse.
În câteva zeci de ani de la sosirea europenilor, conform cu propriile lor date, distruseseră temple
în de sate. Călugării franciscani care din nefericire pretind că patronul lor este Francisc din Assisi
au distrus 3 temple hinduse in Bardez. Iezuiţii au distrus 280 în Salcette. Francis Xavier, pe care
Biserica Catolică îl venerează ca fiind Sfântul patron al Orientului, a adus înapoi la bază: "De
îndată ce soseam în orice sat păgân, când toţi erau botezaţi, ordonam ca toate templele lor
închinate falşilor zei să fie distruse, şi toţi idolii lor să fie sparţi în bucăţi. Nu vă pot da nici o idee
- spunea el - despre bucuria pe care o simţeam când vedeam acestea împlinindu-se." Părinţii
Bisericii le-au interzis hinduşilor, sub pedepse teribile, să-şi folosească propriile cărţi sacre. De
asemenea, au interzis exerciţille propriei lor religii. Templele au fost distruse, şi li s-a interzis sub
ameninţarea închisorii, torturii sau morţii să venereze după maniera cerută de Dumnezeul
părinţilor lor.
Acestea sunt cuvintele lui Ceceti, care a fost în India din 1578 în 1588. A fost într-adevăr o tristă
reîntâlnire cu învăţăturile lui Iisus pentru oamenii Indiei, învăţături aduse pentru prima oară pe
ţărmurile lor de Toma Apostolul. Poveştile despre aceste atrocităţi s-au răspândit pe întreg

51
subcontinentul indian. Aceasta ajută în explicarea profundei neîncredere ulterioare pe care
indienii Toate acestea sunt foarte relevante în ceea ce priveşte investigaţia relativ la afirmaţiile lui
Notovici şi la vizitatorii mânăstirii Hemis care au urmat după publicarea cărţii sale. Vă puteţi
imagina ce anxietate putea resimţi conducătorul unei mânăstiri îndepărtate la întâlnirea cu un
eminent oficial britanic în momentul când puterea britanică creştină din India era la apogeu şi
când subiectele cu care s-ar fi ocupat documentele ameninţau întreaga fundaţie pe care
creştinismul şi-a înălţat propria opinie despre sine ca fiind unica religie adevărată. J. Archibald
Douglas, care era profesor la Colegiul guvernamental din Agra, India, oraşul unde se găseşte Taj
Mahal-ul, a citit cartea lui Notovici la scurt timp după publicare.
Şi-a luat o pauză de luni de la colegiu şi a pornit către mânăstirea Hemis pentru a încerca să
rezolve problema. El susţine că l-a întâlnit pe lama-şef de la Hemis care încă o dată a negat orice
fel de cunoştinţă relativ la o persoană numită Notovici şi la existenţa vreunor documente. Un
oficial al misiunii creştine moraviene din oraşul Leh, care spuneam mai devreme că se află la 25
de mile de mânăstirea Hemis, acest oficial fiind numit fratele Weybur a scris şi el despre
Notovici. Iniţial a negat că Notovici a fost vreodată în Leh, "nimeni nu a auzit de el" spunea el.
însă cei doi moravieni care l-au întâlnit pe Notovici muriseră în 1891, fratele Redslaub şi dr. K.
Marx. Cu toate acestea, spre regretul lui, fratele Weybur a găsit mai târziu o înregistrare în
jurnalul misiunii care confirma faptul că Notovici vizitase oraşul Leh la momentul pe care l-a zis.
Puteţi vizualiza pagina jurnalului misiunii care înregistrează vizita lui Notovici. Prima imagine
arată o fotografie a înregistrării scrisă de mână. A doua imagine, care are o zonă subliniată cu
galben, este o traducere a secţiunii care se referă la Notovici sub apelativul N.N. (Nicolae
Notovici).
Cartea lui Notovici a fost republicată în New York în 1926, iar aceasta l-a inspirat pe profesorul
Edgar J. Goodspeed de la Universitatea Chicago să publice un alt atac la adresa cărţii din partea
creştinismului. El argumenta că pergamentele se spunea că a au fost scrise la câţiva ani după
crucificare, dar părea că depind de materiale despre Iisus din Evangheliile lui Matei şi Luca şi din
Faptele Apostolilor şi Epistola către Romani, care nu au fost scrise decât la zeci de ani după
crucificare.
Goodspeed afirmă foarte corect că Notovici greşea în citarea Evangheliei după Luca, capitolul 1,
versetul 80: "Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării
lui înaintea lui Israel." Notovici a spus că acest text dovedeşte concludent că nimeni nu ştia unde
se găsea Iisus până când a reapărut brusc cu 16 ani mai târziu. Din nefericire pentru efortul lui
Notovici, Iisus încă nu apăruse în Evanghelia Sfântului Luca la acest moment iar referirea se face
la vărul lui Ioan, şi nu la Iisus. Bineînţeles că cunoaşterea imperfectă a scripturii pe care o avea
Notovici nu se pune ca argument împotriva legitimităţii pergamentelor.
Faptul evident rămâne acela că nu se găseşte nimic despre Iisus în Noul Testament pentru mai

52
mult de 80% din viaţa lui, şi nu există nici măcar o singură propoziţie în vreuna dintre cele
evanghelii care să fi fost scrisă de cineva care l-a cunoscut personal. Bineînţeles că nu depindem
numai de Notovici ca să dovedim existenţa pergamentelor despre Issa, după cum sunt ele numite,
pentru că numele sub care Iisus era cunoscut în pergamentele lui Notovici era Issa. Swami
Abhedananda care este un discipol al lui Ramakrishna citise cartea lui Notovici pe când era în
America, iar în 1922 a avut în sfârşit ocazia să călătorească personal la mânăstirea Hemis cu
intenţia de a dezminţi povestea lui Notovici ca fiind o farsă totală. Cu toate acestea, când l-a
explicat lamaşii-lor de la Hemis scopul vizitei lui, total opus primirii de care s-a bucurat
importantul personaj occidental
J. Archibald Douglas, lamaşii au confirmat că Notovici fusese într-adevăr la mânăstirea Hemis şi
că i se arătaseră pergamentele despre viaţa lui Issa. Lui Abhedananda i s-a arătat un manuscris
despre care i s-a spus, ca şi lui Notovici, că era o traducere în Tibetană a unui document original
în Pali, Abhedananda a făcut propriile traduceri ale pergamentelor iar mai târziu le-a publicat. Au
fost publicate în limba Bengali.
Elizabeth Clare Prophet a obţinut traducerile în engleză, iar eu am comparat cu mare atenţie cele
două traduceri în engleză: aceea a lui Notovici şi aceea din jurnalul lui Abhedananda. Sunt în
mod evident două traduceri diferite ale aceluiaşi material, fără îndoială. Cu toate acestea, este de
remarcat că Abhedananda omite secţiunile pergamentelor lui Notovici în care Iisus critică în mod
tranşant Vedele, scrierile sacre, şi în care critică budismul şi hinduismul. Aceste lucruri sunt
omise din varianta lui Abhedananda. Faptul că acest material care este atât de critic la adresa
celor mai sacre cărţi ale Indiei este conţinut în pergamente, face extrem de improbabil faptul ca
acest material să fi fost falsificat de un budist sau hindus.
Dr. Nicolae Roerich, famous artist şi erudit rus, care a fost nominalizat pentru premiul Nobel în
anul 1928 şi care are astăzi un muzeu în Manhattan cu opera sa, vizitase mânăstirea Hemis în
1925 cu soţia şi fiul său George care vorbea fluent tibetana. Roerich şi-a publicat mărturia că
credinţa conform căreia Iisus ar fi trăit în India era larg răspândită oriunde ar fi mers. Cu toate
acestea, nativii erau evident foarte reţinuţi în a exprima acest lucru de frică să nu-i ofenseze pe
puternicii occidentali care le controlau destinele.
În 1939, puţin înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, doamna Elizabeth Caspari, renumita
muziciană elveţiană şi prietenă a marei pedagoage Maria Montessori a mers la Hemis cu doamna
Clarence Gasque, care era atunci directoarea Asociaţiei Mondiale a Credinţei. Nu ştiau nimic
despre Notovici şi nu auziseră niciodată de pergamentele lui. Dar într-o zi, pe neaşteptate, pe
timpul şederii la mânăstire, bibliotecarul şi alţi doi călugări au venit la ele şi le-au prezentat trei
manuscrise care erau acoperite cu mătase ornamentată, pe care ele atunci le-au desfăcut. Apoi
bibliotecarul le-a spus: "Aceste cărţi spun că Iisus al vostru a fost aici."
Doamna Caspari l-a fotografiat pe bibliotecar arătând pergamentele, iar fotografia o puteţi vedea

53
în acest film. Cel mai vechi membru al Curţii Supreme a Statelor Unite din toate timpurile
judecătorul William O. Douglas a vizitat mânăstirea Hemis în 1951. El mărturiseşte în cartea sa,
"Dincolo de înalţii munţi Himalaya" faptul că oamenii de acolo credeau că Iisus a vizitat
mânăstirea Hemis şi că legendele descriau şederea lui în Tibet în mare detaliu. Dr. Robert
Rovitch, profesor de antropologie la Universitatea de Stat din California a fost la Hemis în 1975
şi i s-a relatat de către un prieten care era un eminent medic local în oraşul Leh că existau
documente în mânăstire care susţineau că Iisus fusese acolo.
Spre sfârşitul anilor 70, Edward F. Novak a fost oaspete la Hemis când un călugăr l-a asigurat că
un pergament care relata despre viaţa lui Iisus în India era încuiat în magazia lor. În final, Sri
Dayamata, preşedintă a Self Realization Fellowship a fost în India în 1959. Ea l-a intervievat pe
unul dintre conducătorii spirituali ai Indiei, Sri Bharati Krisna Tirtha. El i-a spus că Iisus într-
adevăr fusese în India şi că este sigur că el însuşi studiase dovezi antice în arhivele templului
Jagganath din Puri care confirmau aceste lucruri. Puri se află la sud-vest de Calcuta din ziua de
azi. Deci nu mai avem de-a face cu Tibetul şi destinul său incert după ocuparea comunistă. Dar
templul încă este acolo şi funcţionează perfect în India zilei de azi.
De ce a existat oare această enormă controversă asupra descoperirii lui Nicolae Notovici şi de ce
a existat o asemenea frenezie în a încerca să infirme afirmaţiile sale? Pentru a înţelege sarcasmul
produs de această informaţie este nevoie să ne întoarcem şi să revedem unele dintre ideile
discutate în primul DVD al acestei serii. Se numea "universul hamburger". Aceasta ne va ajuta să
înţelegem repercusiunile enorme ale acestor informaţii ale lui Notovici asupra lumii creştine
convenţionale.
După cum poate vă amintiţi din acel prim DVD din această serie, am născocit o imagine
umoristică asupra situaţiei de acum 10 ani, pentru a descrie modul în care fiinţa umană obişnuită
se raportează la Dumnezeu precum şi relaţia noastră cu El. Bineînţeles, întotdeauna un "El".
Imaginea pe care am născocit-o am numit-o "universul hamburger". Ea se naşte din predilecţia
noastră în a-L identifica pe Dumnezeu ca locuind acolo sus în Ceruri. Aşa că, atunci când ne
rugăm la Dumnezeu, ne uităm în sus în mod instinctiv.
Oamenii din Australia se uită în direcţia opusă. Ajungem să avem această imagine că locuinţa
Domnului din ceruri este deasupra noastră, pământul e la mijloc, iar lumea subterană a iadului,
purgatoriului şi pragului iadului este dedesubt. De ce presupunem că Dumnezeu este ca o fiinţă
umană? Suntem îndreptăţiţi să ne amuzăm pe seama modului rudimentar în care ne gândim la
Dumnezeu, la scopul nostru în această viaţă precum şi la ce să ne aşteptăm după moarte. Suntem
şi mai îndreptăţiţi să râdem de modul sentimental în care ne imaginăm Raiul ca fiind la etajul
ultim al "universului hamburger." Şi trebuie mai ales să râdem la noţiunea bizară a unui iad al
torturii eterne constând din pustiuri îngheţate sau lacuri de foc arzător, despre care ni se cere în
mod inexplicabil să le acceptăm ca fiind create de un Dumnezeu a cărui natură este iubirea

54
infinită.
Cum presupunem noi în mod inconştient că este Dumnezeu? Inconştient, trebuie accentuat acest
cuvânt. Dacă elefanţii s-ar gândi la Dumnezeu, probabil că s-ar gândi la El ca la un elefant.
Furnicile, s-ar gândi la Dumnezeu ca la o insectă. Aşă că nu ar trebui să fim foarte surprinşi că
fiinţele umane procedează la fel, şi încearcă să-l imagineze pe Dumnezeu ca pe persoană, ca pe o
fiinţă umană. El, evident în mod corespunzător mărit şi curăţat de evidentele limitări umane, dar
cu toate acestea rămâne o fiinţă umană.
Aşa ne gândim noi la Dumnezeu, iar aceasta nu este ceea ce Dumnezeu ESTE. De fapt, în
anumite tradiţii religioase din ziua de astăzi, Dumnezeu este imaginat ca o personă foarte
neplăcută care are nevoie mereu să fie înduplecat prin obedienţe şi adorare, şi din câte putem
spune noi, El a fost aşa de când avem noi informaţii despre El. Cu siguranţă că Dumnezeu nu este
o fiinţă umană mărită, şi nici nu trebuie să complicăm problema spunându-i lui Dumnezeu "Ea"
mai degrabă decât "El" sau "Acesta", pentru că toate aceste categorii, masculin, feminin şi neutru
aparţin acelor planuri de existenţă pe care le locuim noi şi pe care Dumnezeu, după cum Îl
concepem noi, NU le locuieşte. Acestea sunt idei din Universul hamburger.
În limitele gândurilor, cuvintelor şi ideilor nostre sărăcăcioase, Dumnezeu este cu mult mai exact
privit ca un VERB, mai degrabă decât ca SUBSTANTIV, mai mult ca o ENERGIE
OMNIPREZENTĂ PUTERNICĂ, PERSONALĂ şi CONŞTIENTĂ, decât mai degrabă un
stăpân de temut făcut după chipul sultanilor şi domnitorilor din Orientul apropiat antic, care stă
pe un tron deasupra norilor, judecându-ne. Nu acele imagini ale universului hamburger pe care le
găsim amuzante sunt cele care fac rău, ci mai degrabă concepţiile greşite ale universului
hamburger cu privire la multe ale realităţi fundamentale despre care nici măcar nu suntem
conştienţi că le avem. Aceste presupuneri inconştiente sunt cele fatale, care ne vor ruina
speranţele de evoluţie spirituală. Aceasta am dorit să demonstrez în primul DVD al acestei serii.
Acum nu mai puţin de de ani, majoritatea lumii occidentale a ajuns oarecum cu silă să accepte că
această planetă Pământ nu era în centrul geografic al tot ceea ce există. Evident că de atunci
încoace am suferit postşocuri repetate, sub forma conştientizării faptului că lucrurile sunt mult
mai serioase decât credeam. Departe de a fi în centrul tuturor lucrurilor, am realizat că acest
sistem solar nu se află în centrul a nimic în special. De fapt, suntem chiar către periferia galaxiei
Calea Lactee, care este ea însăşi o galaxie foarte îndepărtată, la marginea Universului. Nu trăim
chiar în cartierul de mâna întâia!
Aceasta nu ne dă absolut nici o bază pentru conceptia exaltată despre noi înşine, pe care ne-o
asumăm fără îndoială. Însă în ciuda tuturor acestor postşocuri pe care le-am suferit, aroganţa
noastră persistă. Încă ne agăţăm de ideea că suntem în centrul a tot ce există într-o altă manieră
sau formă. Modul în care Iisus este înţeles de către religia convenţională în mod normal este în
chiar inima acestei probleme. Pentru că încercă să ne umflăm unicitatea ca rasă, argumentând că

55
chiar dacă locuim în mahalaua universului, cu toate acestea trebuie că suntem foarte speciali şi
unici, pentru că Dumnezeu L-a trimis pe unicul Său fiu de la ultimul etaj al universului
hamburger să ne salveze. Ce idee extraordinară! Oare nu am avut noi întotdeauna nevoie să
credem că suntem unica rasă de fiinţe inteligente care există în întreaga vastitate a universului
vizibil, aşa după cum îl putem noi vedea prin telescopul Hubble? Este oare posibil ca noi să ne
dăm seama profunzimea aroganţei necesare pentru a gândi astfel?
Iată-ne în mahalaua Căii Lactee, o galaxie aflată la marginea universului. Şi ne-am convins cu
mare succes că suntem singurii oameni pe care i-a putut face Dumnezeu vreodată şi în plus că
suntem unicii beneficiari ai atenţiei nedivizate a lui Dumnezeu de când a fost creată rasa umană
pentru prima oară. Bineînţeles că toate acestea au culminat cu faptul că Dumnezeu l-a trimis pe
unicul Său fiu de la ultimul etaj al universului hamburger să ne salveze. De la ce să ne salveze?
Am studiat cu atenţie toate aceste lucruri, cu mare atenţie. Şi pot concluziona doar că primul
lucru de care avem nevoie să fim protejaţi şi salvaţi este exact acel Dumnezeu sălbatic al
universului hamburger. Iar dacă acel Dumnezeu sălbatic nu ar fi acolo, mă îndoiesc că am mai
avea nevoie de salvare. Adică, ce se poate spune despre această viziune asupra lucrurilor?
Nu se poate spune nimic. Încă mai credem că suntem în centrul a tot ceea ce există. Aşa că avem
această incredibilă aroganţă despre nevoia de a crede cât de centrali suntem în proiectul lui
Dumnezeu. Şi trebuie doar să le sugeraţi oamenilor, doar să le sugeraţi că ar putea fi cea mai
mică posibilitate de viaţă inteligentă în altă parte, chiar şi numai a sugera acest lucru, vom
descoperi cât de mult îi deranjează. Bineînţeles că imediat după aceea vine ridiculizarea,
persecuţia şi batjocura. de ani nu este mult în decursul istoriei umane. Este exact perioada care a
trecut de când părintele Giordano Bruno a fost întemniţat şi torturat timp de 7 ani de către
Inchiziţia din Roma. Iar apoi, a fost "prăjit de viu" din ordinul Papei.
Ce crimă comisese acest om pentru a suferi o moarte aşa îngrozitoare? Era oare un fost ucigaş?
Sau cineva care comisese crime îngrozitoare împotriva umanităţii? Nu, aceasta este afirmaţia
care l-a condamnat la moarte: "Există sori nenumăraţi şi pământuri nenumărate se învârt în jurul
acestor sori într-o manieră similară în care cele 7 planete se învârt în jurul soarelui nostru. Fiinţe
vii populează acele lumi."
Aceasta este din cartea lui Bruno "Universul infinit şi lumile sale" publicată la Londra în anul
1548, în timp ce era la curtea Elizabetei I. Nimic nu îi deranjează mai mult pe unii decât simpla
sugestie că ar putea exista viaţă inteligentă în altă parte decât pe acest Pământ. Acesta este un
fenomen foarte intrigant. De se să fie aşa? Bineînţeles că este! Pentru că dacă descoperim că
există viaţă inteligentă în altă parte, atunci trebuie să ne predăm locul de superioritate de pe
vârful grămezii de bălegar.
Ca să nu mai spunem gândul îngrozitor că dacă viaţa inteligentă abundă în întregul univers,
există o posibilitate foarte reală că departe de a fi copiii speciali, unici şi cei mai avansaţi ai lui

56
Dumnezeu, ar putea să descoperim că suntem, prin comparaţie, relativ primitivi şi ne-evoluaţi.
Aceasta este un lucru pe care rasa umană nu este pregătită să-l accepte cu siguranţă. Trebuie să
renunţăm la ideea pompoasă şi auto-flatantă că Iisus Christos a coborât jos să ne salveze ca unic
fiu al lui Dumnezeu.
Trebuie să abandonăm ideea că dacă viaţa va fi vreodată descoperită pe alte planete, că va trebui
să inventăm vreun mijloc de a-i salva, după cum directorul religios al unui Observator foarte
celebru din SUA a mers până la a declara în mod public în 1997. Inchiziţia a dispărut. Mintea
inchizitorială rămâne. de ani nu reprezintă o lungă perioadă de timp în istoria umană, însă doar
atât timp a trecut de când aceste au fost comise aceste barbarisme de neconceput în numele
religiei. Şi mai mult, au fost comise exact în acele regiuni ale lumii care se mândreau că sunt
fruntea civilizaţiei. Dar chiar dacă arderile s-au încheiat, din nefericire aceeaşi minte
inchizitorială persistă. Minte care nu poate vedea nimic ciudat sau greşit în a încerca să asigure
conformitate cu propria versiune a adevărului prin forţă, adevărul fiind bineînţeles privit din
perspectiva universului hamburger.
Împăratul Constantin a generat un precedent foarte prost după Consiliul de la Nicea din anul 325,
când a cedat în faţa cererii taberei teologilor victorioşi şi i-a exilat pe acei episcopi care nu
credeau şi votau în mod corect chestiunea principală de pe agenda lor de lucru: întrebarea "Cine
era Iisus?" Din nefericire, biserica înainte persecutată şi fugară nu şi-a dezvăţat lecţia nici până în
ziua de azi. Este atitudinea mentală fixată a unei doctrine armate care încearcă să-i convingă pe
oameni să adere la credinţele sale prin forţă şi ameninţare.
Făcând aceasta, ea ajunge în situaţia oarecum curioasă a predica şi practica ura în numele
Dumnezeului iubirii. Din fericire, în ziua de azi nu mai există ruguri care să-i aştepte pe cei care
îmbrăţişează o viziune diferită de cea a majorităţii. Dar bineînţeles că există şi alte forme de
ruguri, după cum ştiu foarte bine toţi cei care au încercat să bată pasul pe ritmul unei alte tobe,
care au încercat vreodată să formuleze vreo întrebare nevinovată, despre cutare sau cutare
afirmaţie, poate o expresie a întregului adevăr sau nu.
Şi mai există şi alte tipuri de ruguri. Şi când îndrăzneşti să nu fii de acord, fii sigur că nu vei fi
combătut pe nivelurile înalte ale teologiei şi filozofiei. Te vor ataca în cea mai abjectă manieră cu
putinţă, cu speranţa vicleană dar în cele din urmă vană că dacă eşti discreditat nici nu mai trebuie
să se preocupe de mesajul tău. Este cea mai uşoară modalitate, dar eludează complet orice fel de
nevoie de evaluare a dovezilor ştiinţifice sau obiective care ar putea exista, pe care aceste
organizaţii sunt în mod normal total şovăitoare în a le înfrunta deschis. Acestea sunt consecinţele
cadrului mental rigid dat de universul hamburger.
Religia are un interes profund întemeiat în a păstra acest cadru. De fapt, cadrul universului
hamburger chiar este cadrul mental al religiei. Am menţionat doar trei dintre aceste consecinţe
precum şi mintea inchizitorială care încearcă să susţină aceste viziuni asupra realităţii. Însă cea

57
de-a patra victimă a universului hamburger creează ceea ce reprezintă în multe feluri cea mai
gravă situaţie dintre toate pentru noi, precum şi cea care a creat cele mai multe reacţii,
controverse şi persecuţii de-a lungul anilor.
Are de-a face cu Iisus. Iisus, chiar mai mult decât Dumnezeu a fost victima cadrului mental al
universului hamburger de-a lungul tuturor secolelor. Dumnezeul universului hamburger nu este
adevăratul Dumnezeu. Este imaginea altcuiva despre Dumnezeu şi nu are nimic de-a face cu
adevăratul Dumnezeu. De asemenea, Iisus care ne-a fost promovat pe parcursul tuturor acestor
secole de când s-a încheiat misiunea lui, nu este adevăratul Iisus. Este un Iisus care a fost
manipulat şi ajustat pentru a se potrivi cu proiectele mai multor oameni. Iar acesta este motivul
pentru care puterea la care se referea Napoleon Bonaparte, pe care l-am citat la început, este atât
de puţin evidenţiată în cei care îl urmează pe idolul Iisus, mai degrabă decât pe adevăratul Iisus.
Dintre toate subiectele care iscă mânia minţii inchizitoriale Iisus este în capul listei. Şi aşa că
organizaţiile religioase timp de milenii au alimentat congregaţiile lor cu imagini foarte
distorsionate ale lui Iisus. Acestea au fost ajustate cu atenţie, manipulate pentru a se potrivi
nevoilor acestor organizaţii religioase din diferite momente de-a lungul istoriei. Iar cei care au
încercat să spună că acesta nu este modul în care s-au petrecut lucrurile, sau că tabloul mai
conţine şi alte elemente, ei bine întreg cursul istoriei a fost umplut de cadavrele lor, de
întemniţările lor, de exilările lor, ostracizările lor şi de înfierarea lor drept eretici de-a lungul
epocilor.
Este într-adevăr vorba de o persoană curajoasă şi rară care îndrăzneşte să proclame ceva despre
Iisus care nu este în acord politic cu status-quo-ul al vremii respective. Pentru că gândirea
incorectă despre Iisus a fost întotdeauna privită drept suprema formă de erezie. Pentru a
complementa tabloul general al acestei prezentări, doresc să analizăm două chestiuni majore cu
privire la Iisus care sunt extrem de relevante pentru noi astăzi.
Prima chestiune priveşte modul dominant în care religiile creştine îl înţeleg pe Iisus şi ceea ce a
realizat în timpul vieţii lui pe Pământ. Iar cea de-a doua chestiune are de-a face cu iritanta
întrebare a ce anume s-a petrecut în toţi acei ani care lipsesc din viaţa lui Iisus, pentru că în Noul
Testament nu ni se spune nimic despre peste % din viaţa lui. Aşa că, care este cea mai populară
imagine a lui Iisus care ne este prezentată de către religiile creştine din ziua de astăzi? Slujbele
care se ţin în biserică sau imnurile populare nu sunt locuri rele în care să cercetăm mai întâi într-o
astfel de investigaţie. Majoritatea oamenilor cred că slujbele sunt mult prea lungi, şi de obicei ele
sunt. Dar oricât de lungi ar fi, sunt de obicei mult prea scurte pentru a face dreptate realităţii
despre care vorbesc.
De exemplu, majoritatea credinţelor în Iisus din ziua de astăzi sunt destul de eretice, pentru că
creştinul obişnuit se gândeşte la Iisus ca la o persoană divină care cumva pretinde că este fiinţă
umană, dar care nu a fost în realitate. Se numeşte erezia docetismului, una dintre marile

58
ameninţări la adresa credinţei bisericii creştine timpurii. Aşa că Iisus, în educaţia obişnuită este
de obicei închis în fraze-tip, iar una dintre modurile cele mai evidente în care au fost manipulate
persoana şi mesajul lui Iisus de către biserici este în modul în care el a fost convertit într-un
mântuitor sau salvator suferind, imagine care a înşfăcat imediat imaginaţia creştinului.
Încă din primul moment această imagine a fost impusă asupra realităţii lui Christos. El este
singurul fiu al Lui Dumnezeu care a venit pentru mine pe acest pământ paraşutat ca un gen de
membru al trupelor speciale direct de către Dumnezeu pe acest Pământ. De ce? Pentru ca să
sufere şi să moară pentru păcatele şi remedierea mea. De ce? Cine s-a gândit la chestia aceasta?
Ce avea aceasta de-a face cu cine era Iisus cu adevărat?
De ce l-au privit oamenii pe Iisus în acest mod? Probabil pentru că ar fi putut să îndure suferinţe
mai intense ca fiinţă divină decât ar fi putut o fiinţă umană obişnuită. Să presupunem că
Dumnezeu ar fi fost atât de ofensat că numai suferinţa unei persoane divine ar fi putut
răscumpăra insultele pe care creaturile I le-au proferat. Aşa că "Iisus a murit pentru păcatele mele
pe cruce" ni se spune.
Sufletul meu este îmbăiat în sângele mielului, vărsat pentru păcatele mele. Sunt răscumpărat prin
patimile sale. Înclin să cred că persoana care ar fi cel mai surprinsă să audă toate aceste lucruri ar
fi Iisus Însuşi. Acesta este modul în care filmul lui Mel Gibson, "Patimile lui Christos", îl arată.
În vreme ce acel film este în general precis conform surselor cunoscute, în a descrie ceea ce Iisus
a îndurat, din nefericire, filmul pierde din vedere întreaga semnificaţie a ceea ce era Iisus.
Această imagine a Christosului suferind, Christosul cu coroana de spini, cu sângele care îi curge
şuvoaie e faţă, poticnirea lui Christos pe drumul calvarului şi apoi cu cuiele care i-au străpuns
încheieturile de la mâini şi picioarele, precum şi lancea care i-a străpuns coasta, acest Iisus
torturat este tot ceea ce el este pentru majoritatea oamenilor, în lumea creştină de astăzi. Eu am
fost şocat, şi nu sunt uşor de şocat, însă am fost şocat odată acum 5 ani în Africa de Sud când am
fost acolo să vorbesc în Parlament, în cadrul unei conferinţe internaţionale a religiilor. Şi, spre
oroarea mea, am descoperit că în biserica creştină de astăzi există mai mult de 20.000 biserici,
confesiuni şi congregaţii diferite care pretind că urmează mesajul lui Iisus.
Multe dintre ele pretind că sunt singurele interpretări adevărate ale acelui mesaj, şi mântuitorul
suferind este din nefericire aproape întotdeauna în centrul mesajului lor. Dar oare s-a întrebat
cineva vreodată de unde provin toate aceste lucruri? De unde provine această imagine a lui Iisus
suferind şi de ce a ajuns să domine total scena religioasă de astăzi? Cât de mult are aceasta de-a
face cu adevăratul Iisus, care a trăit şi umblat pe acest Pământ cu 2000 de ani în urmă? Oare
suferinţa a fost scopul venirii lui? Sau există o explicaţie complet diferită, care nu scade deloc
grandoarea şi măreţia a ceea ce a fost Iisus?
Această imagine a mântuitorului suferind a devenit atât de puternic împletită cu mesajul creştin
încât acum este aproape imposibil să privim creştinismul în oricare alţi termeni, sau chiar să ne

59
gândim la Iisus fără sânge, tortură şi suferinţă. În aceasta a fost el convertit. Bineînţeles că
imediat după aceasta vin vinovăţia şi nevrednicia care se naşte în noi toţi, pentru că bineînţeles că
noi am fost cei care am cauzat-o. Iisus ne-a preluat poverile, vina şi pedepsele pe umerii lui. Şi
iată rezultatul. Nu ni se permite niciodată să ne uităm vinovăţia şi remuşcările pe care ar trebui să
le simţim. NU UITA NICIODATĂ CĂ AM MURIT PENTRU TINE Şi există articole
disponibile în tot Internetul care menţin aceste imagini fixate în faţa minţilor noastre, din
leagănul de copil până în mormânt. Hainuţe pentru copii, şepci de baseball, caiete şcolare, ceşti
de cafea, şi chiar pături pentru câini. Iisus ne-a preluat poverile şi vina precum şi pedepsele
asupra lui, şi iată rezultatul.
Dacă eu cred că am făcut ca această enormă suferinţă să coboare asupra lui Iisus, El mi-a luat
poverile asupra lui însuşi, eu o să simt imediat un imens flux de vină şi nevrednicie. Din
nefericire, aceasta este exact singura chestiune care domină majoritatea sentimentelor religioase
din ziua de astăzi. Şi este de asemeni singurul mare blocaj, pentru toţi cei care îl urmăm pe Iisus,
în a duplica în propriile noastre persoane acea putere despre care vorbea Napoleon Bonaparte.
Aici rezidă motivul pentru teribilul impozit al tuturor întreprinderilor religioase de-a lungul
secolelor, abilitatea lor de a trezi atât de eficient vina şi apoi de a oferi salvarea rapid pentru a
diminua suferinţa.
Mereu şi mereu şi mereu, astfel încât să fim menţinuţi pe un "Montagne Russe" imens al
emoţiilor, de la vină şi păcat la salvare şi apoi în curând aruncaţi din nou în vinovăţie şi tristeţe,
dacă cumva am devenit prea mulţumiţi de sine. Aceasta este imaginea definitorie a lui Iisus care
este vândută pe piaţă cu mare succes în ziua de azi, şi este nota definitorie a creştinismului de pe
acest Pământ în ziua de astăzi.
De la Geneză la Yom Kippur. S-a întrebat cineva vreodată de unde provin aceste lucruri? Cum s-
a petrecut? Cum de a ajuns religia să fie atât de încâlcit legată de vinovăţie şi suferinţă, încât este
aproape imposibil să privim creştinismul în ziua de azi în orice alt fel. Nu este prea greu să
vedem cum s-a petrecut aceasta. Însă s-a petrecut atât de demult încât acum e considerat firesc,
ca parte din revelaţia originală, şi de aceea e considerat neîndoielnic. Haideţi să ne uităm rapid la
istoria iudaismului şi creştinismului pentru a vedea cum acest Iisus însângerat şi suferind s-a
născut laolaltă cu vinovăţia care s-a trezit în noi contemplând acest lucru.
Totul începe chiar la începuturile Scripturilor iudeo-creştine, până la grădina Edenului, când
primii părinţi Adam şi Eva au fost puşi într-o stare paradisiacă de către Dumnezeu. În Cartea
Genezei, primii noştrii părinţi, bărbatul şi femeia, Adam şi Eva, sunt figuraţi ca fiind într-o stare
de beatitudine absolută. Ei sunt aparent nemuritori, nu resimt durerea, nu au boli sau maladii şi
totul este exact aşa cum trebuie să fie. Cu toate acestea, a existat o interdicţie. Li s-a dat o
poruncă de către Dumnezeu să nu mănânce fructul unui anumit copac. Copacul cunoaşterii
binelui şi răului. Vă puteţi imagina că în loc să interzică investigarea cunoaşterii binelui şi răului,

60
Dumnezeu ar fi dorit ca creaturile sale să avanseze în înţelepciune, cunoaştere şi înţelegere.
Şi aici începem pentru prima oară să găsim anumite indicii despre ce gen de Dumnezeu stă în
spatele tradiţiei Genezei. Bineînţeles că fructul oprit este o tentaţie aproape inevitabilă. Iar
inevitabilul s-a produs. Adam şi Eva chiar au mâncat fructul. Şarpele se presupune că ar fi tentat-
o pe Eva iar Eva l-a tentat pe Adam. Dar cine l-a făcut pe şarpe este evident principala întrebare
în acest caz. După relatarea din Cartea Genezei, primii noştri părinţi au fost alungaţi din acea
stare de beatitudine după ce au păcătuit.
Acum erau vulnerabili la boli, îmbătrânire, maladii. Li s-a dat o viaţă foarte scurtă, numai pentru
că au căutat cunoaşterea a ceea ce este bun şi ce este rău. Se temea oare această fiinţă - care era
atât de geloasă pe acest lucru - pentru propria lui poziţie? Ce gen de Dumnezeu şi-ar pedepsi
propriile creaturi pentru că au încercat să evolueze şi să se dezvolte în acord cu facultăţile cu care
au fost înzestraţi de către El însuşi. Aceasta chiar este o imagine stranie a lui Dumnezeu, însă
acesta este un subiect viitor.
Acum haideţi să ne concentrăm pe o chestiune anume în acest întreg tablou. Evreii au simţit că
trebuia să se revanşeze faţă de Dumnezeu pentru acest păcat primordial din Grădina Edenului.
Astfel, în ritualurile lor religioase, ei au un festival în fiecare an numit Ziua Pocăinţei. Ziua
Pocăinţei este acea zi în care ei îşi reamintesc acel păcat primordial despre care ni se spune în
Geneză. Îşi mărturisesc nevredincia în faţa lui Dumnezeu şi îşi recunosc păcatul. Dar ce este
păcatul? Dacă privim în Noul Testament, păcatul este redat prin cuvântul grecesc hemartia, care
înseamnă să nu nimereşti ţinta, un termen împrumutat din disciplina trasului cu arcul. Însă
"păcat" nu este un termen care semnifică această vină teribilă şi alungarea. Pur şi simplu ai ratat
ţinta. Trebuie să-ţi reglezi ţinta pentru a te apropia mai mult de centru data viitoare când încerci.
Aceasta era adevărata semnificaţie a păcatului, în inima tradiţiei Vechiului Testament şi în chiar
centrul Noului Testament. Dar fireşte că a devenit extrem de deformat când păcatul a fost greşit
interpretat ca proferarea unei insulte la adresa Domnului, care fireşte că se simte foarte nesigur
pentru că a fost insultat de ceva ce au făcut propriile Lui creaturi. De fapt, imaginea lui
Dumnezeu în ceea ce creştinii numesc Vechiul Testament este extrem de interesantă. Acestea
sunt dovezi pentru care nu trebuie să mergeţi într-o peşteră prăfuită din Egipt pentru a le găsi, sau
în vreun alt sit arheologic din altă parte. Se găseşte în fiecare sertar de lângă patul din fiecare
cameră de hotel şi motel din ţară. Iar Dumnezeu care ne priveşte ameninţător din paginile
Vechiului Testament este capricios, răzbunător, nesigur, suferă de psihoză şi nevroză. Dovezile
sunt acolo. Deschideţi cartea, citiţi dumneavoastră înşivă! Nimeni nu poate să nege aceste calităţi
pe care le-am exprimat. Se găsesc acolo. Aşa că acesta este tipul de Dumnezeu pe care evreii
doreau să-l înduplece pe timpul festivalului anual de Yam Kippur.
Şi datorită credinţei lor că fiecare om a fost corupt de păcatul primilor noştrii părinţi, nici o fiinţă
umană nu poate spera să compenseze în faţa lui Dumnezeu teribila ofensă a lui Adam şi Eva

61
precum şi tot ceea ce s-a petrecut de atunci încoace. Aşa că au decis să selecteze două animale
perfecte pentru a le ţine locul, pentru că aceste animale nu erau mânjite de păcatele rasei umane.
Animalele care sunt selectate pentru Yam Kippur au fost în primul rând o capră, perfectă, fără
nici o pată sau cusur, iar celălalt animal era un miel perfect. Atunci când ceremoniile Yam
Kippur se desfăşurau la templu, oamenii îşi mărturiseau nevrednicia în faţa lui Dumnezeu
precum şi păcătoşenia lor absolută. Îşi cereau scuze pentru ofensele şi insultele pe care I le
aduseseră Lui Dumnezeu, iar apoi capra era încărcată cu un bagaj simbolic care reprezenta
păcatele oamenilor. Apoi capra era alungată în sălbăticia Iudeei, simbolizând preluarea păcatului
oamenilor. Al doilea ritual din festivalul Yam Kippur era sacrificarea mielului fără de pată pe
altarul din templu. Aceasta este pentru a potoli mânia răzbunătoare a lui Dumnezeu împotriva
umanităţii.
Ce fel de Dumnezeu - ne întrebăm noi - are nevoie de sacrificiul unei vieţi şi trebuie să fie potolit
pentru a nu lua viaţa omului, prin oferirea unui animal nevinovat? Capra şi mielul sunt cele două
simboluri ale festivalului Yam Kippur. Amintiţi-vă că urmărim să înţelegem modul cum Iisus şi
creştinismul au devenit atât de identificaţi cu vina şi suferinţa. Acum aveţi ocazia să înţelegeţi de
ce. Puneţi-vă în postura apostolilor lui Christos. Au petrecut 3 ani cu El. L-au văzut mergând pe
apă. L-au văzut multiplicând pâinile şi peştii deasupra lacului Galileei şi hrănind 5000 de oameni.
L-au văzut vindecând bolnavii cu o atingere, l-au văzut înviind morţii.
L-au auzit predicând un mesaj al eliberării şi libertăţii care a zdrucinat din temelii versiunile
învechite şi condiţionate de timp ale Dumnezeului ştiut de ei. Ce puteau să facă din acest om?
Cum puteau să vorbească despre El, cum puteau să-i spună povestea şi să prezinte exact cine era
El. Unde erau imaginile, unde era cadrul pe care să-l poată umple cu aceste imagini? Apoi a venit
ideea genială: "Iisus este mielul chintesential şi capra chintesenţială a lui Yam Kippur." El este
acela care acum face inutilă repetarea acestui ceremonial în fiecare an, el este cel care ne ia
povara păcatelor pe umerii săi. Chintesenţial, odată şi pentru totdeauna. Este gata, s-a terminat.
El este cel care este sacrificat pe altarul crucii pentru a satisface setea de răzbunare a lui
Dumnezeu precum şi datoria noastră către Satana, întru care sălăşuieşte rasa omenească. Din nou
trebuie să ne întrebăm: ce fel de Dumnezeu ar cere sau ar permite aceasta? Mulţi oameni dau
vina pe Împăratul Constantin pentru faptul că creştinismul a luat o turnură greşită la Conciliul de
la Nicea, în anul 325. Însă eu vă asigur că răul fusese deja făcut cu trei secole înainte ca
împăratul Constantin să fi suflat prima oară.
Răul a fost făcut pe vremea propriilor apostoli ai lui Iisus, pentru că unii dintre ei au încercat să
strivească gloria a ceea ce era El cu adevărat în acele cadre strâmte, în acele tipare limitate de a fi
mielul şi capr
a chintesenţială de la Yam Kippur. Şi în acel moment, foarte timpuriu, a început Iisus să fie văzut
ca mântuitor şi salvator care a venit să medieze şi să intervină între răzbunarea lui Dumnezeu şi

62
noi, pentru a ajuta rasa umană care avea nevoie de salvare. Vinovăţia şi iertarea păcatelor sunt
combustibilul motoarelor religiei. Bineînţeles că problema a crescut în amploare odată cu
trecerea anilor, astfel că în ziua de azi este dificil să ne gândim la Iisus, sau chiar la întreg
creştinismul ca la un tot, fără să ne gândim la Mântuitorul cel suferind şi fără să ne gândim la
vina noastră ca rasă care trebuie să fie constant domolită în ochii lui Dumnezeu.
Aceasta este inima majorităţii religiilor din ziua de astăzi. Este ceea ce mişcă motoarele religiilor,
dar cu siguranţă că nu este deloc ceea ce adevăratul Iisus a fost şi este. De aceea spun că cea mai
mare pagubă a tuturor pagubelor pe care mentalitatea universului hamburger ne-o generează
astăzi este modul în care Îl înţelegem pe Iisus, Christosul. A fost una dintre cele mai magnifice
fiinţe care a păşit pe acest Pâmânt, însă ceea ce este şi mai semnificativ este faptul că a adus un
mesaj sublim pentru propria noastră evoluţie.
Dar acest lucru s-a pierdut în distorsiunile de care El şi mesajul Lui nu au fost niciodată scutiţi
de-a lungul secolelor. Fiecare îl vede pe Iisus prin proprii lui ochi. Fiecare îl interpretează pe
Iisus în lumina propriilor lor probleme. Iisus a fost cea mai mare victimă. Însă adevăratul mesaj
al lui Iisus este la fel de relevant şi eliberator pentru noi astăzi ca dintotdeauna. Cu toate acestea,
ceea ce obţinem noi acum este o caricatură cenzurată, micşorată şi minimizată a ceea ce a fost El
cu adevărat. Bisericile Occidentului au privit întotdeauna porţiunea centrală a lucrării lui Iisus ca
fiind aceea de a ne salva de Dumnezeu sau de Satana şi de a suferi o pedeapsă dură în acest
proces pentru că făcea aceasta. Bisericile Orientului sunt mult mai aproape de adevăr pentru că
au privit întotdeauna lucrarea lui Iisus ca aducând un proces de divinizare a noastră, adică în a
genera transformarea noastră din simple fiinţe umane în Divin. Aceasta este mult mai aproape de
adevăr. Am ţinut acest lung discurs pentru a încerca să confer cât de cât o semnificaţie oprobiului
la care a fost supus Nicolae Notovici şi pergamentele sale, precum şi oamenii care credeau în el:
ridiculizarea, tentativele de suprimare...
Câţi oameni din ziua de astăzi au auzit efectiv despre existenţa acestor pergamente care au văzut
lumina tiparului cu doar de ani în urmă şi au fost larg răspândite în regiunile vorbitoare de limbă
franceză şi engleză. Cum de au dispărut total de pe firmament, astfel încât numai câţiva indivizi
bizari au auzit despre ele astăzi? De unde vine marea înşelătorie? Cea mai interesantă întrebare
despre Iisus, odată ce ţi se deschid ochii este să întrebi cum a devenit Christos? Pentru că el nu a
fost paraşutat, pe deplin format şi pregătit ca fiinţă divină în această lume, de către Dumnezeu,
după cum au proclamat în mod constant majoritatea bisericilor.
Răspunsurile relativ la modul cum a devenit Iisus - Christosul ar fi foarte revelatoare şi evident
extraordinar de importante pentru noi pe parcursul propriei noastre călătorii spirituale. Aşa că, cu
această întrebare în minte, să ne întoarcem la informaţia oferită de pergamentele lui Notovici,
precum şi alte surse care dezvăluie o cunoaştere mult mai mare decât cea oferită în elementele de
bază din Noul Testament. Iisus în India şi Tibet. În pergamentele lui Notovici, Iisus era cunoscut

63
cu numele de Issa, care este exact numele sub care este cunoscut astăzi Iisus în limba irlandeză
modernă. Limba irlandeză provine din zona indo-europeană. Relatarea din pergamentele lui
Notovici ne spune despre modul cum Iisus tocmai îşi sărbătorise Bar Mitzvah, şi acesta este
momentul în care familiilor evreieşti le place să aleagă o viitoare soţie pentru fiul lor.
Conform pergamentelor, Iisus nu a dorit aceasta în acel moment. Aşa că i-a lăsat pe părinţi acasă
şi s-a alăturat unei caravane de negustori care mergea către tărâmurile legendare ale Orientului de
unde veniseră aceste legendare poveşti ale marilor maeştrii care puteau genera fenomene
remarcabile şi trăi un număr inimaginabil de ani. În călătoria sa se pare că a călătorit spre nord
prin oraşul Damasc din ziua de azi (în Siria), prin Irak, prin Baghdad (atunci Opis) apoi prin
Ecbatana, acum numit Hamadan, apoi Rhagae acum numit Teheran, capitala Iranului, apoi prin
Persia de Nord, aşa cum era numită în acele vremuri.
De acolo a călătorit de-a lungul legendarului drum al mătăsii din oraşul persan Rhagae (Teheran),
apoi prin vechiul oraş Bactra (numit Bakh astăzi) care era capitala unui imperiu antic. Din Bactra
a călătorit spre sud la Kabul în Afghanistan, din nefericire în zilele noaste foarte bine cunoscut
tuturor datorită CNN-ului şi de acolo prin trecătoarea Kaivar, spre sud înspre Taxala, oraşul de
piatră, capitala Punjabul-ui, acolo unde Apostolul Toma, cu de ani mai târziu a rămas pentru un
timp la regele Gundapharis în anul , pe vremea când Appolonius din Tiana era de asemenea la
curtea acestuia. Iisus a călătorit în zona Rawalpindi şi s-a îndreptat către India. A traversat
tărâmul celor râuri, Punjabul, până când a ajuns în tărâmul Sind-ului, în ziua de azi Pakistanul de
Sud-Est, la gura râului Indus, unde s-a stabilit pe lângă oamenii cunoscuţi ca arieni.
El a fost primit cu căldură. După ce a petrecut o perioadă de timp acolo, a devenit foarte faimos
în rândul tuturor localilor. În ciuda rugăminţilor lor de a rămâne cu ei, el nu găsise ceea ce dorea
să descopere, aşa că a plecat traversând întreaga Indie, către oraşul Juggernaut, acum Puri, în
provincia Orisa. Acolo a fost primit cu căldură de preoţii brahmani albi. Iisus a studiat textele
secrete ale hinduşilor, Vedele. Acolo, pergamentele ne spun că a învăţat să citească şi să
înţeleagă Vedele, textele sacre ale hinduşilor, care au fost compilate între anii 5 şi 11 î. Hr.
Vedele, în principal Upanishadele şi Bhagavad Gita nu erau destinate unei lecturi facile. La
început, ele se compuneau din 10 de imnuri care serveau familiilor preoţeşti, urmate de Veda
incantaţiilor cu notaţii muzicale, probabil cea mai veche muzică a lumii pentru cântecele sacre.
Acestea au fost urmate de lucrări de proză, adăugate pentru a explica ceremoniile.
Bineînţeles că de-a lungul secolelor Vedele deveniseră atât de complicate încât numai specialiştii
antrenaţi le puteau înţelege. Ne putem doar imagina cât de departe erau acestea de ceea ce căuta
Iisus şi pentru care plecase de acasă şi suportase o călătorie atât de lungă. Bineînţeles că în acele
vremuri India era divizată în mod rigid de către sistemul castelor. La vârf erau brahmanii sau
preoţii. Brahmanii l-au învăţat pe Iisus teoria vindecării prin rugăciune şi cum să scoată spiritele
pentru a vindeca oamenii de nebunie. El era foarte iubit de toţi cei care îl întâlneau, conform

64
pergamentelor lui Notovici, iar în total a petrecut ani în acele oraşe sacre cu numele de
Juggernaut and Rajagriha, la aproximativ mile nord-vest de Calcutta din ziua de azi, precum şi în
oraşul sacru Benares, acum cunoscut sub numele de Varanasi. În acea vreme, India era - după
cum am spus - foarte rigid divizată de sistemul castelor. La vârf erau preoţii, brahmanii, apoi
veneau războinicii, apoi negustorii şi apoi cel mai jos erau shudra, servitorii, care erau destinaţi
să servească toată viaţa ca sclavi celor clase superioare. Această cea mai de jos castă nu avea
permisiunea să audă Vedele sau să le contemple.
Casta negustorilor avea voie să le audă numai în zile de sărbătoare. Însă Iisus a încălcat aceste
reguli predând scripturile hinduse chiar şi celor mai de jos clase sociale, în orice moment şi loc.
El a condamnat foarte puternic brahmanii şi războinicii pentru că îi privau pe cei din clasele
inferioare de drepturile lor ca fiinţe umane. "Dumnezeu Tatăl, spunea El, nu face nici un fel de
diferenţe între copii Săi." Toţi Îi sunt dragi în mod egal. Şi nu aceasta li se explică tuturor noilor
veniţi de către Ramtha, de Anul Nou pe Broadway şi New York, când a spus că "Puterea este
înlăuntrul vostru". Iisus chiar a pus paie pe foc când a început să nege originea divină a Vedelor
şi a negat de asemenea că Parabrahman s-ar fi încarnat în Visnu, Shiva şi alţi zei. "Hinduşii şi-au
umplut templele lucruri abominabile - spunea El - adorând o mulţime de creaturi, animale, pietre
şi metale, în timp ce subjugă fiinţa umană."
El a spus că era o ticăloşie să-i umileşti pe cei care lucrau cu sudoarea tâmplelor pentru a-i
permite "unui trândav să stea la masa lui somptuoasă". El spunea că războinicii şi preoţii trebuie
să devină muncitori, iar muncitorii vor sălăşui întru Cel Etern. Puternic încurajaţi de aceasta,
clasele inferioare, negustorii şi muncitorii l-au întrebat pe Iisus cum ar trebui să se roage. Iar El a
spus: "Nu-i veneraţi pe idoli, pentru că ei nu vă pot auzi. Nu ascultaţi Vedele pentru că adevărul
lor este contrafăcut. Nu vă umiliţi aproapele, ajutaţi-i pe cei sărmani, susţineţi-i pe cei slabi şi nu
râvniţi sau faceţi rele". Acelaşi mesaj avea să-l proclame răsunător cu câţiva ani mai târziu în
Tara Sfântă. Plănuiesc să-L omoare. Datorită tuturor acestor învăţături subversive, care îi
"corupeau" pe oameni, preoţii albi şi războinicii au decis să-l omoare. Aceasta s-a petrecut în
oraşul Juggernaut.
Însă El a fost avertizat în legătură cu complotul lor şi noaptea s-a refugiat în munţi. A călătorit la
Rajagriha, acum Rajir, şi în final a ajuns la Kapilavastu, la aproximativ 8 de mile distanţă, locul
de naştere al lui Gautama, cel mai faimos dintre Buddha-şi. Aici a învăţat el limba străveche Pali,
care fusese limba lui Buddha Gautama şi s-a dedicat studiului sutra-elor, care sunt numite Calea
Adevărului sau Drumul Adevărului. Aceste texte înregistrau conversaţii ale lui Buddha pe când
preda. Erau scrise pe frunze de palmier iar frunzele erau adunate în trei coşuri împletite. Primul
coş era numit Sutta Pitaka, coşul discursului şi era atribuit lui Buddha însuşi. După aceasta, Iisus
a purces către nord, după şederea la Kapilavastu, şi a trecut pe versantul vestic al muntelui
Everest, prin Nepal şi Tibet, oprindu-se în capitala acestuia, Lhasa, acolo unde a fost construit

65
palatul lui Dalai Lama în sec al 17-lea. A petrecut alţi ani cu maeştri din acele regiuni muntoase,
şi acolo îmi imaginez că a găsit lucruri mult mai pe placul lui. În cel de-al -lea an, Jesus a plecat
spre vest şi s-a îndreptat către casă.
Pe oriunde a călătorit, istoria s-a repetat. A predicat împotriva idolatriei, a ţinut partea celor
oprimaţi şi săraci şi în final a reuşit să-i supere pe toţi liderii religioşi înrădăcinaţi care existau
atunci, în special în Persia. Preoţii lui Zoroastru le interziceau oamenilor să-l asculte. L-au arestat
pe Iisus şi l-au adus în faţa Marelui Preot Zoroastrian, care l-a interogat. Lucrurile s-au amplificat
atât de mult încât preoţii lui Zoroastru l-au exilat în sălbăticiune, lângă sălaşul bestiilor sălbatice,
sperând că va fi mâncat de ele, însă a scăpat teafăr. În final, a ajuns în ţara lui natală la vârsta de
de ani. Fusese plecat de atât de multă vreme încât nimeni nu l-a recunoscut sau a ştiut cine este.
Preoţii şi bătrânii evrei au fost umpluţi de admiraţie pentru învăţăturile lui şi l-au întrebat dacă
era adevărat că încercase să instige oamenii împotriva autorităţilor, după cum A spus: "am fost
profund îndurerat când am văzut cum fraţii şi surorile mele îl uitaseră pe adevăratul Dumnezeu.
Am încercat să restabilesc legea lui Moise în inimile oamenilor, pentru că sunt ignoranţi cu
privire la adevărata ei semnificaţie. Legile au fost pervertite."
O mare parte din ceea ce citim în pergamentele despre Issa ale lui Nicolae Notovici se
conformează cu ceea ce ştim din Noul Testament despre viaţa lui Iisus pe timpul cât a fost în
Ţara Sfântă. Însă există câteva diferenţe majore. Toate cele 4 evanghelii ale Noului Testament
dau vina pe evrei pentru moartea lui Iisus, însă pergamentele dau vina foarte clar numai pe
guvernatorul roman Pilat din Pont. De fapt, pergamentele dau credit autorităţilor evreieşti care s-
au străduit să-l salveze pe Iisus.
De asemenea, Ioan Botezătorul nu este menţionat deloc în pergamentele lui Notovici. O altă
învăţătură majoră care este foarte străină mesajului celor 4 evanghelii din Noul Testament şi care
este foarte necesară astăzi, este frumosul imn de preamărire a femeilor pe care Iisus l-a rostit
când unul dintre spionii lui Pilat, trimis să-l supravegheze, a împins cu brutalitate o femeie
bătrână din calea sa, astfel încât să se poată apropia mai mult de Maestru şi să nu rateze nici o
incitare la răzvrătire pe care ar fi putut-o rosti El. Iisus a spus: "Cine nu îşi respectă mama, cea
mai sacră fiinţă după Dumnezeul său este nedemn de numele de fiu. Respectaţi femeia căci ea
este mama universului şi întreg adevărul creaţiei divine se află într-însa. Ea este temeiul a tot ce
este bun şi frumos, după cum tot ea este germenele vieţii şi a morţii. Ea îţi dă naştere în chinuri,
prin sudoarea tâmplei te creşte, şi până la moartea ei îi generezi cele mai grave nelinişti.
Binecuvânteaz-o şi venereaz-o căci este singura ta prietenă adevărată, singurul tău sprijin pe
pământ. Şi în acelaşi fel să vă iubiţi soţiile şi să le respectaţi, căci ele vor fi mame mâine, şi
fiecare dintre ele va fi mai încolo strămoaşa rasei sale.
Sprijiniţi-le pe femei căci iubirea unei femei îl înnobilează pe bărbat, îi înmoaie inima împietrită,
îmblânzeşte bruta din el şi îl face un mieluşel. Soţia şi mama sunt comorile nepreţuite care sunt

66
dăruite vouă de către Dumnezeu. Protejaţi-vă soţia astfel încât ea să vă poată proteja pe voi şi
întreaga familie. Tot ceea ce faceţi pentru soţia sau mama voastră sau pentru o văduvă aţi făcut
pentru Dumnezeul vostru. Un număr de erudiţi evrei au dezbătut faptul că evangheliile Noului
Testament au fost de fapt documente blânde sau occidentale, în termenii orientării şi formulării
lor. Cu excepţia evangheliei Sfântului Marcu, ele au fost scrise după căderea Ierusalimului, în
anul 70.
Aşa că, în ceea ce priveşte intenţiile şi scopurile, naţiunea evreiască nu mai era o forţă cu care să
te lupţi. Roma era cea care trebuia supravegheată. Majoritatea învăţaţilor cred că evangheliile au
fost formulate cu acest scop în vedere, să ajute la răspândirea învăţăturilor lui Iisus la greci şi la
romanii din partea vestică a imperiului. S-a sugerat că evangheliile au schimbat în mod subtil
vina pentru moartea lui Iisus şi nu au mai atribuit-o romanilor, ci evreilor, astfel încât să nu
supere puterile existente sau pe noii oameni cărora le predicau. Suntem cu toţii foarte conştienţi
de blestemul anti-semitismului care a răvăşit Europa timp de de ani. A fost extins către ostilitatea
creştinismului faţă de iudaism, pentru că l-au învinuit pentru răstignirea lui Christos. Toate
acestea au survenit datorită locului unde a fost aşezată vina pentru moartea lui Iisus.
Cât de multă suferinţă, cât de multă nedreptate s-ar fi evitat de-a lungul secolelor dacă aceste
învăţături conţinute în aceste pergamente ale lui Issa s-ar fi propovăduit în loc de tradiţia creştină
binecunoscută a Noului Testament. Dacă aceste pergamente ale vieţii lui Iisus în India nu ar fi
existat niciodată, încă ar trebui să punem întrebări penetrante despre o posibilă similaritate cu
învăţăturile budiste datorită caracterului învăţăturilor lui Iisus însuşi. Nimeni nu poate nega că
Dumnezeul Vechiului Testament este dur şi răzbunător, însă Dumnezeul propovăduit de Iisus
este de un cu totul alt fel faţă de Dumnezeul tradiţiei iudaice, în care Iisus însuşi s-a născut. Aşa
că, v-a trecut vreodată prin cap să întrebaţi: De unde a venit acest nou mesaj pe care l-a predicat?
Nu a fost paraşutat direct din cer cu el, de către Dumnezeu, după cum ar susţine partizanii
mentalităţii universului hamburger. Există o explicare mult mai evidentă şi mai puţin exotică la
care am să mă refer în curând, însă pentru moment să analizăm puţin cea de-al doilea mare spaţiu
vid din istoria vieţii lui Iisus, adică timpul petrecut în Egipt, deoarece practicile şi practicile pe
care le-a învăţat acolo ne vor oferi o pătrundere extraordinară în ceea ce priveşte adevărata
semnificaţie a învăţăturilor sale.
Iisus în Egipt.
Pentru moment, haideţi să privim un alt mare spaţiu vid în istoria vieţii lui Iisus: viaţa lui în
Egipt. Egiptul ieşise demult din era măreţiei sale pe când trăia Iisus, dar era încă un loc extrem de
interesant, din punct de vedere ezoteric, mistic, spiritual.
De-a lungul Nilului, a existat o serie de mari temple care era fiecare dedicat unei opere pe care
noi în timpurile moderne le-am fi numit cele sigilii, sau cele chakre după filozofia New Age.
Această muncă a constat în rezolvarea chestiunilor legate de fiecare sigiliu într-o manieră

67
progresivă.
Sigiliul de bază, cel mai de jos, care se găseşte în zona genitală se ocupă cu chestiuni legate de
procreere, al doilea sigiliu localizat în zona din mijlocul abdomenului, se ocupă cu chestiuni
legate de victimizare, durere, suferinţă, "dacă nu mi-ar fi făcut aceasta" etc.
Al treiela sigiliu este în zona plexului solar, este sigiliul puterii sigiliul tiranilor atunci când se
abuzează de el. Bineînţeles că victimele au nevoie de tirani şi tiranii au nevoie de victime, aşa că
aceste două temperamente au o relaţie simbiotică "frumoasă".
Aşa că, reîntorcându-ne către templele din Egipt, al doilea templu este cel mai uşor de descris
într-un timp scurt. De fapt, acesta era un templu dublu: exista un sanctuar al unui zeu-crocodil,
foarte sacru pentru Egipt, Sobek, simbolul eului inferior, care se afla chiar lângă un alt sanctuar
al zeului Horus, care era simbolul eului superior.
Aşa că aceste două temple reprezintă eurile inferior şi respectiv superior. Iar atunci când iniţiaţii
pe această cale, şi amintiţi-vă că erau întotdeauna foarte puţini, după ce fuseseră pe deplin
instruiţi, antrenaţi şi testaţi, erau aduşi la această iniţiere fiind legaţi la ochi.
Erau aduşi în piscina templului zeului Sobek, zeul crocodil. Apoi li se spunea să-şi dea jos
legăturile de la ochi şi să sară în apă. Bineînţeles că nu trebuie să surprindă pe nimeni că în
piscină se găseau crocodili, doar este vorba de interiorul templului unui zeu-crocodil.
Iar aceasta era exact scena care îi primea pe noii iniţiaţi când îşi luau legăturile de la ochi.
Oamenii care se angrenau în disciplină cu jumătate de inimă, în ciuda antrenamentului, oamenii
care nu ar fi beneficiat de învăţătura şi experienţa lor probabil că ar fi sărit înăuntru în mod
ezitant. Trebuia să sară pentru că dacă nu o făceau ar fi fost excluşi din aventura marii opere în
templele de pe Nil şi nu ar mai fi fost niciodată invitaţi din nou în acea viaţă. Aşa că, era acum
ori niciodată.
Aşa că, chiar dacă erau înfricoşaţi să vadă crocodilii în apă şi chiar dacă şi-ar fi putut uita
învăţăturile, cu toate acestea săreau, chiar şi cu jumătate de inimă. Aşa că, săreau, rămâneau la
suprafaţă şi încercau să împroaşte cu apă în jur pentru a-i goni pe crocodili.
Aceasta cu siguranţă că nu era o mişcare menită să-ţi asigure cariera într-o piscină cu crocodili.
Aşa că majoritatea acestor iniţiaţi piereau din când în când. Era un sistem minunat, curat, fără
hârţogărie ulterioară... Însă cei care săreau cu toată inima înăuntru şi înotau până la fundul
piscinei descopereau că exista un tunel lung de metri la fund, care era în obscuritate totală. Însă
dacă aveau încredere şi mergeau în acea obscuritate prin acest tunel din piscină, ei descopereau
că acesta ducea către o altă piscină, iar atunci când ajungeau la suprafaţă în piscina adiacentă,
care se găsea în templul lui Horus de alături, descopereau că piscina nu avea crocodili, şi că
învingând fricile de auto-conservare în piscina lui Sobek, ajunseseră în piscina eului superior şi
ar fi trecut testul.
Erau eligibili să purceadă mai departe la următoarea etapă a călătoriei lor. Realizarea unei

68
tranziţii de la frici, conştient şi inconştient. Deci, ce anume simboliza această iniţiere? Simboliza
tranziţia de la acele frici inconştiente care ne ţin în aşa mare pericol, care ne menţin într-o stare
de imbecilitate din punct de vedere spiritual şi care nu ne permit să realizăm progrese, toate
aceste temple erau în diferite feluri legate de opera de a depăşi acele lucruri care ne menţin
blocaţi.
Aceasta a fost întotdeauna Marea Călătorie. Uneori calea spirituală a rătăcit aproape de calea
Marii Opere, alteori calea spirituală a rătăcit departe de ea, după cum a făcut-o creştinismul în
ziua de azi. Însă esenţa preoţiei în învăţăturile lui Iisus era în mod exact aliniată la calea Marii
Opere.
Oricum, haideţi să privim puţin în avans la al 6-lea templu care se află la Marea Piramidă din
Gizeh şi este centrat pe camera cunoscută de noi acum sub numele de Camera Regelui şi care
este de fapt templul zeiţei Nut, zeiţa pământului.
Centrul ritualurilor ceremoniale de acolo se focaliza pe marele sarcofag din piatră, care este
localizat în acel templu al zeiţei Nut. Iniţiaţii se antrenau pentru libertate faţă de cele mai mari
frici care ne blochează, care frânează evoluţia spirituală. Şi, cea mai mare dintre aceste frici,
conform anticilor şi şcolilor misterului de după ei, cea mai mare frică era frica morţii.
Orice altă frică - spuneau ei - este înrădăcinată în acea frică. Aşa că, dacă reuşim să eliminăm
frica de moarte, toate celălalte frici vor dispărea şi cel mai mare blocaj în calea progresului
spiritual este eliminat. Aşa că la Gizeh - şi amintiţi-vă că iniţierea nu se realiza mereu în
interiorul marii piramide - însă la Gizeh iniţierea consta din confruntarea cu moartea într-o
manieră simbolică. Iniţiatul era adus fiind legat la ochi şi depus în sarcofag. El sau ea nu aveau
nici cea mai vagă idee de ce anume urma să se petreacă, şi cel mai probabil nici măcar nu ştiau
anterior că există un sarcofag.
Candidaţii erau plasaţi în sarcofag în linişte iar marele capac de piatră era plasat deasupra.
Bineînţeles că iniţiaţii nu ştiau dacă urmau să rămână acolo o oră, o lună, un an sau dacă era
pentru totdeauna. Nu ştiau dacă există ventilaţie în sarcofag, ceea ce exista. Majoritatea
oamenilor care treceau prin acea probă îşi pierdeau raţiunea datorită unei claustrofobii acute, în
ciuda tuturor învăţăturilor şi instrucţiunilor. De obicei era bine în prima parte, dar apoi începeau
să se întrebe dacă pot să iasă.
Şi odată ce începeau să-şi ridice mâinile pentru a vedea dacă pot să stabilească cât de departe
sunt pereţii acestei mici camere şi să vadă dacă pot să ridice capacul, atunci chiar că se pierdeau
cu firea. Dar dacă erau capabili să învingă toate acele instincte de autoconservare, victimizare,
dacă reuşeau să-şi păstreze mintea întreagă timp de trei zile şi trei nopţi - aceasta era perioada
necesară - în timp ce sufletul mergea în călătoria sa şi avea propriile teste, după acea perioadă de
trei zile şi trei nopţi, care ar trebui să ne fie foarte familiară din relatările despre învierea lui Iisus,
atunci la sfârşitul perioadei aveau să fie transformaţi.

69
Pentru că, în reţelele neuronale ale creierului, în toate circumvoluţiunile şi circuitele chimice care
ne conduc corpul fizic, scurgerea acelei perioade de timp ar fi modificat circuitele iar baza fizică
a fricii ar fi total exorcizată din ei, atunci fiind pregătiţi pentru un salt foarte semnificativ pe calea
Marii Opere. Aşa că s-au calificat pentru avansare către templul celui de-al şaptelea sigiliu care
era la Heliopolis. Iar la Heliopolis ei aveau în vedere o etapă avansată a ceea ce se petrecuse la
Gizeh.
Marea credinţă a preoţilor din Heliopolis era aceea că puteai, dacă erai suficient de avansat, să-ţi
ridici propriul corp din morţi, dându-i viaţă prin puterea spiritului tău. Rezervaseră în Sfânta
Sfintelor din Heliopolis un piedestal lângă partea stângă a sanctuarului. Acel piedestal este astăzi
îngropat sub un strat gros de praf, cam de 15 cm grosime, şi este total necunoscut, însă eu
personal l-am văzut.
Era rezervat pentru prima fiinţă care ar fi dovedit credinţa celor din Heliopolis că îţi puteai învia
propriul corp din morţi prin puterea spiritului tău. Am sesizat cu interes că Evanghelia
Vărsătorului a lui Iisus Christosul ne spune că Iisus a mers la Heliopolis după misiunea sa în Ţara
Sfântă şi a fost onorat de preoţii de acolo. Mă întreb dacă până acum nu au început să vă sune
nişte clopoţei prin minte?
Nu-i aşa că începem să avem o înţelegere foarte diferită, poate chiar primele indicii ale unei
înţelegeri foarte diferite Amintiţi-vă că el primise această învăţătură în Egipt în primii săi ani.
Alte surse afirmă că el a fost la Heliopolis în drumul său de întoarcere din India, înainte de a-şi
începe misiunea în Ţara Sfântă. Presupun că era un gen de şcoală finală.
A plecat în Israel cu această credinţă ferm înrădăcinată şi anume că testul suprem al evoluţiei
umane şi al desăvârşirii era acela de a fi adus atât de mult puterea spiritului în viaţa ta încât
acesta putea funcţiona independent de corp. Acest lucru a fost arătat tuturor oamenilor lumii:
faptul că marea frică primordială, moartea, nu reprezenta nimic în realitate.
Şi după cum spun şi Geneza şi Sfântul Pavel în Epistola către Romani "Moartea nu a fost
niciodată intenţionată să fie un lucru natural". Însă aceasta începe să ne ofere o imagine foarte
diferită asupra menirii lui Iisus în Ţara Sfântă în cei trei ani ai activităţii lui acolo.
Ştiţi, nu s-a petrecut pur şi simplu că s-a certat cu autorităţile vremii de atunci şi că aceasta l-a
adus la moarte, şi cumva Dumnezeu l-a înviat pentru că Iisus nu merita să moară. Nu aceasta este
situaţia de fapt.
Aceasta este o modalitate de a privi realitatea care este specifică universului hamburger. Iisus a
venit în Ţara Sfântă cu un ideal extraordinar de puternic în minte.
El era pe calea unei iniţieri dintre cele mai sublime. Niciodată nu s-a pus problema să fie un
mântuitor suferind şi să moară pentru păcatele noastre. El avea de gând ceva mult mai mare, atât
pentru el cât şi pentru noi. Şi bineînţeles, după cum a spus întotdeauna Iisus, Orice pot face eu, şi
voi puteţi face de asemenea!

70
Vă puteţi imagina potenţialele fiecăruia dintre noi dacă moartea şi boala şi toate fricile care sunt
înrădăcinate în frica de moarte nu ar mai avea nici un fel de validitate în viaţa noastră? Ce
transformare ar aduce aceasta lumii şi ideilor sale limitate!
Aşa că începem să avem o bănuială provenind din toţi acei ani ascunşi ai lui Iisus, relativ la
faptul că au existat cu mult mai multe lucruri pe care le-a făcut şi le-a spus, le-a predat celorlalţi
şi le-a experimentat Iisus decât ne permit să credem versiunile populare "curăţate" ale activităţii
şi învăţăturii lui, aşa cum sunt propovăduite de către religii. S-au petrecut cu mult mai multe!
Se propovăduiau cu mult mai multe lucruri de forţă, se realiza o promisiune cu mult mai mare
pentru noi toţi în ziua de astăzi. Haideţi să considerăm câteva simboluri pe care el le-a preluat din
Egipt. Unele dintre cele mai uimitoare elemente erau asociate cu activitatea lui Iisus în Ţara
Sfântă. Haideţi să considerăm botezul, prima Taină a Bisericii Creştine, ceea ce şi este.
Însă aceasta este o ceremonie foarte antică. Ea are o vechime de mii şi mii de ani în ceţurile
antichităţii şi este bazată pe credinţa că apa era substanţa primordială din care au provenit toate
celălalte. Presupun că din punct de vedere ştiinţific în ziua de astăzi trebuie să recunoaştem că
aceasta nu este departe de adevăr. Aşa că, în această ceremonie, după instruire şi pregătire, eraţi
adus la o piscină cu apă şi eraţi scufundat în apă.
Ce simboliza acest lucru? Simboliza, în termenii noştri moderni, că erai reciclat, că mergeai
înapoi în substanţa primordială, apa, din care ai ieşit prima dată şi apoi erai ridicat, şi urma să fi
ridicat către un nivel al vieţii cu totul nou. Aceasta rezidă la rădăcina credinţei creştinilor
Branigan.
O cu totul altă formă de viaţă este simbolizată în acest ritual. Haideţi să considerăm un alt
element creştin major şi să întrebăm de unde a provenit: masa sacră a Eucharistiei, ultima cină pe
care Iisus a avut-o cu discipolii săi în camera superioară, în noaptea dinainte de a fi arestat.
Această ceremonie de asemenea are o vechime de mii şi mii de ani până la şcolile marilor
mistere. Elementele care sunt compun eucharistul simbolizează cele mai profunde elemente ale
naturii umane precum şi potenţialele ei pentru noi toţi. În şcolile antice, elementele acelei mese
erau foarte foarte sacre. Vinul simboliza spiritul care provenea direct de la Creator.
Pâinea simboliza corpul încarnării fizice, iar apa care era adăugată vinului simboliza sufletul care
era cel ce înregistra experienţele încarnării. Iată că ne-am întors din nou la vechiul nostru prieten
FIZICA CUANTICĂ. Ştim din fizica cuantică că tot ceea ce acceptăm şi credem cu adevărat,
profund şi în adâncime, precum şi lucrurile pe care ne focalizăm, ştim că acestea vor fi atrase
magnetic în viaţa noastră, în mod infailibil.
Eucharistia sau această masă sacră formată din pâine, vin şi apă reprezenta ceremonia profundă
menită să unifice acest spirit, acest suflet şi acest corp şi de a-l transmuta exact aşa cum Iisus ne-
a învăţat. Toate cele 7 Taine sunt de fapt profund rituri de iniţiere aşa cum erau ele realizate la
început. Sunt ele oare făcute astfel vreodată în ziua de azi? Din nefericire, aproape niciodată.

71
Pentru că atenţia este cel mai probabil focalizată mult prea mult pe golirea parcării de maşini
aparţinând primei congregaţii înainte ca următoarea congregaţie să vină la următorul serviciu
religios. Riturile secrete şi simbolurile folosite de Iisus au fost luate din Scolile Egiptene ale
Misterelor.
Nu puteţi să faceţi aceste rituri cu puterea pe care o aveau ele într-o astfel de mediu în ziua de
astăzi, dar este suficient să ştim că se petreceau cu mult mai multe lucruri în acele ceremonii şi
ritualuri din vremea lui Iisus decât poate ne-am aştepta. Şi dacă ele nu sunt atât de puternice
astăzi precum erau atunci, este pentru că a trebuit să le strivim în tipare care nu li se potrivesc.
Haideţi să luăm un alt exemplu, CRUCEA însăşi. Crucea a devenit acum identificată cu
creştinismul.
Este chiar simbolul lui Iisus însuşi în ziua de astăzi. Dar fireşte că crucea este cu mult mai veche
decât creştinismul. Ea făcea parte din tradiţia şcolilor misterelor. Ce simboliza ea la acel
moment? Simboliza armonia verticalei şi a orizontalei, a transcendentului cu imanentul, a
tărâmurilor de dincolo cu cele de aici şi acum, Simbolul crucifixului din tradiţia creştinismului -
amintiţi-vă că crucifixul nu este crucea - crucifixul reaminteşte patimile şi moartea lui Iisus. Sub
nici o formă nu era în centrul a ceea ce era El cu adevărat. Aşa că, de ce am ajuns să venerăm
acest simbol al unei morţi în agonie?
Venerarea crucifixului este acelaşi lucru ca şi cum noi astăzi am venera un scaun electric ca
simbol al execuţiei, punându-i reprezentarea pe altarele noastre, sau agăţând-o în lanţuri la gâtul
nostru.
Împăratul Justinian al doilea a fost cel care a decretat în anul 692 că crucifixul ar trebui să
înlocuiască crucea simplă, care era de fapt o reprezentare mult mai exactă a credinţei antice care
provenea de la Iisus şi cu mult dinainte. De fapt, crucea este unul dintre simbolurile religioase
cele mai antice şi universale, cu mult înaintea creştinismului, comună şi larg răspândită. În
rămăşiţele arheologice de pe cuprinsul Orientului Apropiat antic până în India şi în întreaga
lume, arheologii au dezgropat reprezentări ale crucii în tot felul de culturi.
Ce simboliza ea în acele culturi antice? Cu siguranţă că nu simboliza o execuţie, o crucificare,
pentru că în majoritatea acelor culturi nu exista un astfel de lucru ca să fie simbolizat. Ea
simboliza armonizarea verticalei cu orizontala. Armonizarea dintre planurile de dincolo de acest
plan material şi acest plan fizic de aici. Ea semnifica transcendentul şi imanentul, cu alte cuvinte
îi semnifica pe Dumnezeu bărbatul şi Dumnezeu femeia realizaţi în această încarnare umană.
Ea indica momentul când în întreaga fiinţă vie se instala plenar o stare de totală armonie. Deci, în
formele sale antice, crucea era un simbol al spiritului încarnat în materie. Ea reprezintă o cheie a
modului cum funcţionează întregul Univers. Ne bălăcim în materie, însă suntem înrădăcinaţi în
tărâmuri cu mult dincolo de acesta. Nu este de mirare că în matematică crucea a devenit simbolul
adunării, sau atunci când este plasată la un anumit unghi, a devenit simbolul înmulţirii sau al

72
mişcării progresive către înainte. În păgânism şi în creştinismul timpuriu, crucea simboliza
întotdeauna viaţa, niciodată moartea, motiv pentru care creştinismul timpuriu a folosit-o ca
simbol. O cruce, uneori cu un miel plasat în faţa crucii, dar niciodată un crucifix, adică o cruce cu
corpul lui Iisus răstignit. Un lucru pe care lumea îl poate observa este acela că prima reprezentare
a unui zeu crucificat a fost aceea a lui Orfeu în secolul III Î. Hr.
Din păcate, pentru o mare parte a populaţiei globului din ziua de astăzi simbolul religios central
este o persoană străpunsă în agonie, pe acel instrument al torturii. Nu e de mirare că un astfel de
sistem va alimenta credinţa că suferinţa este inevitabilă sau chiar de dorit şi benefică. Şi, oroarea
ororilor, că ar putea să fie, într-o manieră deformată, considerată ca făcând pe plac Domnului,
astfel permiţându-ne să devenim atât de indiferenţi la suferinţa din rândul maselor umanităţii. O
cruce goală simbolizează coborârea spiritului în carne şi sărbătoreşte evoluţia acelei forme de
viaţă către locul de unde a provenit. Prin contrast, crucifixul nu face altceva decât să idealizeze
suferinţa şi moartea.
O atitudine care în ultimă instanţă - şi lucrul acesta trebuie spus - NU ţine de Dumnezeu. Nimic
nu reprezintă mai greşit învăţăturile lui Iisus decât crucifixul. Ar fi greu să găsim un alt simbol
care să reprezinte greşit învăţăturile lui Iisus mai mult decât o face crucifixul. Este un travesti
care a devenit acum simbolul central al misiunii sale. Găsim uneori în aceste vestigii arheologice
reprezentarea unui şarpe crucificat pe crucea simplă, o cruce care are braţe de lungime egală
pentru a simboliza armonia. Este de asemeni des întâlnită în imagini ce ţin de tradiţiile hermetică
şi esoterică.
Ce simboliza şarpele crucificat? Ei bine, şarpele simbolizează ceea ce astăzi în Occident numim
forţa Kundalini, forţa vieţii care circulă prin fiinţa umană. Ce semnifică crucificarea acestei forţe
a vieţii pe crucea armoniei? Este evident că acest lucru indică că ne-am adus forţa vieţii în
armonie, am reglat-o, am controlat-o, şi că am făcut aceasta fără reprimare ci prin conştientizare.
Ne-am cucerit pe noi înşine.
Oricum, intriga se complică şi mai mult când ne dăm seama de vârsta la care petrecut toate
acestea în viaţa lui Iisus. În timpurile străvechi, după cum a predat Ramtha, pubertatea se
extindea până la vârsta de 32 de ani. La acea vreme, în special în vremurile străvechi, erai deja
căsătorit şi aveai o familie, ţi-ai fi rezolvat toate aspectele vieţii, erai pregătit să mergi mai
departe, să mergi mai departe către o ocupaţie mai elevată.
În jurul vârstei de 35 de ani erai pregătit să îţi asumi o operă foarte serioasă, opera evoluţiei
umane, atât spiritual cât şi material. Aşa că, crucificarea forţei Kundalini pe cruce la vârsta de 33
de ani v-a eliberat pentru un cu totul alt tip de căutare. Acum începem să vedem o dimensiune
complet diferită a patimilor Sale şi a morţii Sale, mai mult decât au bănuit vreodată creatorii de
filme de la Hollywood, în special când avem în vedere momentul precis de timp când s-au
petrecut toate acestea.

73
Este izbitor cât de multe festivaluri majore din toate culturile sunt în jurul zilei exacte în care
acest eveniment s-a petrecut în viaţa lui Iisus. Evident, avem Pesah-ul (Paştele evreiesc) din
tradiţia iudaică. Avem de asemenea marele festival al anului solar iranian, Norouz. Avem
Maymuna din lumea arabă, şi bineînţeles după Iisus avem Paştele creştin. De ce sunt toate aceste
mari festivaluri grupate exact în jurul acelui moment particular al anului? Ce este această
perioadă? Este echinocţiul de primăvară. De ce ar trebui aceasta să fie atât de specială?
Evanghelia lui Iuda a fost descoperită la sfârşitul decadei anilor 70 şi revelată lumii în aprilie
2006, după deteriorări şi restaurări extensive a unui singur text despre care se ştie că a
supravieţuit.
Acest document din a doua parte a celui de-al doilea secol confirmă acelaşi mesaj: cu trei zile
înainte de Paştele evreiesc Iisus l-a rugat pe Iuda să-l dea pe mâna autorităţilor la un moment
foarte precis. A fost planificat în mod deliberat, făcea parte dintr-o mare iniţiere care a fost
planificată toată în mod deliberat, până la cel mai mic detaliu. Din momentul echinocţiului de
primăvară până în vară la solstiţiu, Soarele străluceşte din ce în ce mai puternic până ajunge la
forţa lui maximă.
În vremurile străvechi se credea că este un moment deosebit de benefic, când forţele naturii erau
în favoarea oricărei noi acţiuni pe care am fi început-o atunci, orice nou început Şi în special
orice ar fi avut de-a face cu un nou nivel al vieţii, care să ajungă la înviere. Ca grădinari, suntem
sfătuiţi să plantăm atunci când luna este este în creştere, nu în scădere. Anticii ne sfătuiau să
începem orice acţiune majoră când Soarele era în creştere, adică din momentul echinocţiului
primăverii până la solstiţiul de vară din iunie.
Cele mari festivaluri ale lumii antice, în special în rândul druizilor erau răspândite între solstiţii şi
echinocţii. Creştinismul a înlocuit toate aceste festivaluri păgâne cu echivalente religioase.
Sursele Antice care se aseamănă cu învăţăturile lui Iisus. Aţi putea argumenta că aceste simboluri
erau obişnuite în era şi timpul lui Iisus. Dar haideţi să privim puţin mai îndeaproape modul cum
El a integrat nu numai simbologia secretă în ritualuri, dar şi învăţăturile şi aforismele pe care şi
le-a însuşit pe timpul şederii lui în Egipt şi Asia şi cum le-a integrat şi pe acestea în activitatea
lui.
Probabil că cel mai magnific discurs al lui Iisus în care a rezumat întregul lui mesaj, este ceea ce
noi numim astăzi "Predica de pe Munte". Era momentul când el a decis să se dedice în mod
irevocabil experienţei de la Paşte care a condus la moartea lui. Predica de pe munte este
transmisă de Iisus pe acel versant de deal cu iarbă, pe marginea lacului Galileei. Nu are nici
măcar o singură idee în ea care să nu fie asemănătoare cu ceea ce se spune în Mishna sau în
Talmud (cărţi sacre evreieşti).
Opinia exprimată de Iisus în tradiţia Noului Testament este acceptată unanim de toţi cărturarii
biblici fără nici o problemă. Dar ceea ce nu este atât de larg acceptat, sau chiar deloc este cât de

74
mult se află Iisus în centrul şi altor tradiţii decât cea iudaică. Cum ar fi tradiţiile cărţilor
hermetice din Egipt: chiar titlul celei de-a 7-a cărţi a lui Hermes este "Predica sacră de pe
muntele regenerării".
Putem să luăm în considerare foarte multe lucruri. Lui Francisc de Assisi i se acordă meritul
pentru introducerea boului şi a măgarului în reprezentarea leagănului la momentul Crăciunului.
V-ar surprinde să ştiţi că în Sfânta Sfintelor din marele templu din Karnak există o reprezentare a
unei naşteri într-un grajd, cu îngeri care cântă, păstori, precum şi un bou şi un măgar, toate
acestea cu 1700 de ani înainte de naşterea lui Iisus.
Toţi au recunoscut că Iisus dă citate din personajele Vechiului Testament în învăţăturile lui.
Cărturarii au recunoscut toate iluziile de acest tip pe care le realizează. Dacă deschideţi o
versiune modernă a Noului Testament, veţi vedea la subsolul fiecărei pagini liste de surse din
Vechiul Testament din care Iisus citează şi pe care auditoriul zilelor lui le-ar fi recunoscut
instantaneu fără nici un efort.
Dar ceea ce nu este recunoscut aproape niciodată este cât de semnificativ asemăntoare sunt
învăţăturile lui Iisus cu alte învăţături care sunt complet din afara tradiţiei iudaice, în special
tradiţiile orientale. Învăţăturile lui Buddha Gautama şi ale lui Iisus Christos au fost ambele de
natură să răstoarne lumea. Ambii au predat un mod de viaţă care i-a transformat pe ei şi care
urma de asemenea să aducă o transformare profundă în cei care i-au urmat. Acest mod de viaţă a
fost cu mult mai important decât simpla cunoaştere, oricât de importantă ar fi aceasta ca şi bază,
fără îndoială. Asemănarea dintre Iisus şi Budha rezidă în principal în Cale, în acest sistem de
comportament pe care amândoi l-au promovat ca fiind esenţial pentru tot.
Această Cale va deschide oamenii către un mod radical diferit de a fi, iar învăţăturile sunt doar
orientate către acel mod de a fi, ele nu sunt centrul problemei. Există diferenţe enorme între
învăţăturile lui Iisus şi cele ale lui Budha. Iisus era un partizan înfocat al transformării sociale
într-o manieră în care Budha nu a fost niciodată, în sensul că Iisus a rămas fidel adevăratei tradiţii
a profeţilor lui Israel care au fost toţi partizanii unei transformări sociale profunde. Şi cu toate
acestea, sistemele de predare ale lui Iisus şi ale lui Budha arată similarităţi neobişnuite. Este fără
îndoială că faptele dau credibilitate viziunii conform căreia Iisus a trăit în India şi Tibet şi a intrat
în contact acolo cu învăţăturile budhiste şi hinduse.
În adevăratul sens al cuvântului, acestea sunt întrebări pe care o persoană perceptivă încă le-ar
pune în ziua de azi, chiar dacă aceste pergamente descoperite de Nicholas Notovitch, precum şi
documente similare despre viaţa lui Iisus în Orientul Îndepărtat nu ar fi existat niciodată sau nu ar
fi fost descoperite niciodată. Chiar şi aşa ar trebui să ne punem acele întrebări în ziua de azi
datorită caracterului învăţăturilor lui Iisus şi cât de aproape sunt de cele ale lui Budha.
Legătura lui Iisus cu India ar fi evidentă chiar dacă pergamentele nu ar fi fost găsite niciodată.
Evident că nu era în mod normal obiceiul lui Iisus să citeze profeţii evrei după nume, şi nu mai e

75
nevoie să spunem că nu l-a citat nici pe Budha după nume, de asemenea. Dar chiar dacă Budha
nu este niciodată citat după nume de către Iisus, v-ar surprinde să ştiţi că unele dintre cele mai
faimoase parabole ale lui Iisus sunt de asemenea găsite în scrierile lui Budha, cu aproximativ 550
de ani înainte?
Faimoasa parabolă a semănătorului, găsită în toate cele trei evanghelii sinoptice Matei, Marcu şi
Luca ne vorbeşte despre cum un semănător îşi aruncă sămânţa şi cum cade pe mai multe tipuri de
soluri, cu rezultate foarte diferite. Buddha o spusese cu 500 de ani înainte.
Parabola comorii din câmp este de asemenea găsită în scrierile lui Budha, la fel este şi
avertismentul că "chiar dacă cerul şi pământul ar pieri, cuvintele lui nu vor pieri niciodată".
Mărturia lui Iisus despre cât de repede vedem paiul din ochiul aproapelui nostru şi nu reuşim să
vedem parul din al nostru, care se regăseşte în Sfântul Luca, capitolul , se găseşte în învăţătura lui
Budha de asemenea. Acesta spune: "Greşelile altora sunt mai uşor de văzut decât cele proprii"
Greşelile altora se văd mai uşor, însă greşelile noastre sunt greu de văzut. Aceasta se găseşte în
Udanavarga, secţiunea 27.
Sfatul lui Iisus "Faceţi-le celorlalţi ceea ce vreţi ca ei să vă facă vouă" se găseşte de asemenea în
învăţătura lui Budha. Iisus a spus că oricine va privi o femeie cu poftă, a comis deja adulterul cu
ea în inima lui. Budha a spus: "Nu faceţi adulter, legea este încălcată doar privind soţia altui om
cu poftă în minte". La hinduşi, Domul Krishna spune: "Eu sunt litera A, eu sunt începutul şi
sfârşitul", în timp ce în cartea creştină a Apocalipsei Iisus Christos spune "Eu sunt Alpha şi
Omega". Atât Krishna cât şi Iisus le spune discipolilor lui că el va sălăşui în ei şi ei în el. În
evanghelia după Luca, Iisus spune "Dacă cineva vă loveşte pe un obraz, oferiţi-l şi pe celălalt."
(Luca, capitolul 6) Iisus a spus "Iubiţi-vă duşmanii, faceţi-le bine celor ce vă urăsc,
binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă abuzează".
Buddha a spus: "Ura nu încetează niciodată în această lume urând ci prin iubire". Acesta este un
adevăr etern. Învingeţi mânia prin iubire. Învingeţi răul prin bine, învingeţi sărăcia dăruind,
învingeţi mincinosul prin adevăr. Iisus a spus: "Aşa cum nu aţi facut-o celui mai neînsemnat
dintre voi, nu mi-aţi făcut-o mie" (Matei 25), în timp ce Buddha spune "dacă nu aveţi grijă unul
de celălalt, atunci cine va avea grijă de tine? Cine m-ar îngriji pe mine ar trebui să-i îngrijească
pe bolnavi."
Imaginea casei prost clădite se regăseşte la ambii. Zădărnicia spălării rituale în scopul purificării
se regăseşte la amândoi. Atât Budha cât şi Iisus au fost acuzaţi de trai luxos pentru că : nu au
practicat niciodată o asceză dură, pentru că ei ştiau că ceea ce trebuie disciplinat în fiinţa umană
nu este corpul ci mintea, aşa că nu are nici un sens să pedepseşti corpul. Alte parabole spuse de
Iisus provin nu din aforismele lui Buddha ci din tradiţiile hinduse dinaintea lui Iisus, care include
afirmaţia lui Iisus "Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, vei putea muta munţii din loc."
"Mutarea munţilor" este foarte cunoscută marilor şcoli ale misterelor din Egipt. Reminiscenţele

76
nunţii din Canaan, Budha şi discipolii săi au fost invitaţi la o nuntă, şi în loc ca mâncarea să fie
consumată, pe măsură ce era mâncată de oaspeţi, aceasta creştea în cantitate şi a hrănit mulţimea
care a apărut în final la acel ospăţ. Povestea bănuţului văduvei din Marcu Cap.12 se regăseşte în
învăţătura lui Buddha.
De fapt, este replicată atât de similar încât ar fi aproape imposibil să susţinem că cele două
poveşti au fost create independent. Iisus vorbea adeseori în mod dezaprobator despre cei care
însetau să vadă miracole. La fel a făcut şi Budha. Odată, pe când Budha a întâlnit un yoghin care
îşi petrecuse de ani de concentrare intensă, încercând să înveţe cum să meargă pe apă, fără să aibe
rezultate tangibile, Budha l-a întrebat de ce şi-a irosit timpul cu un lucru aşa neînsemnat, când tot
ce avea nevoie era un bănuţ mic şi barcagiul l-ar fi transportat pe cealaltă parte a râului în barca
sa. .,:.
Aşa cum bătrânul sfânt Simion a profeţit naşterea lui Mesia şi l-a ţinut pe Iisus în braţe ca şi
copil, aşa şi naşterea lui Buddha este profeţită de bătrânul sfânt Asita. Aşa cum Iisus a fost
pierdut în templu şi a fost găsit conversând cu învăţaţii la fel şi Buddha a hoinărit şi s-a pierdut în
contemplaţie înainte de a fi regăsit de familia lui. Amândoi au început să predice la vârsta de 12
şi amândoi au avut 12 discipoli.
Amândoi l-au chemat pe primul discipol când acesta era sub un smochin. Amândoi au avut un
discipol favorit şi amândoi au fost trădaţi de cineva. Trebuie să continui? A. J. Edmonds, spre
exemplu, susţine că există 112 paralele între învăţăturile lui Buddha şi textele evangheliilor
creştine.
A fost acesta un accident?
Dintr-o altă perspectivă, există similitudini neobişnuite între practicile catolice şi cele budhiste şi
hinduse. Rozariul, venerea relicvelor, practici ascetice, ceremonia botezului ceremonia
mărturisirii păcatelor, celibatul preoţilor, etc Toate acestea sunt de origine indiană.
Există o similitudine neobişnuită între practicile catolice fundamentale şi cele ale Budhismului
Tibetan. Prologul maiestuos al celei de-a patra evanghelii, ce-a a lui Ioan, începe cu afirmaţia "La
început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu, iar cuvântul era Dumnezeu."
Ce spun Vedele? "La început a fost Brahman, cu care era Vak (Cuvântul) iar Cuvântul era
Brahman." - un citat direct datând cu câteva secole mai devreme.
Încă mai susţineţi că a fost imposibil ca Iisus să fi trăit în India?
Chestiunea de fond este că majoritatea învăţăturilor maeştrilor religiilor timpurii au aparţinut mai
întâi diferitelor religii misterioase în formă orală, înainte de fi fost vreodată puse în scris. În
lumina tuturor acestor similitudini între învăţăturile lor, nu este oare tragic că religiile care au
crescut în jurul învăţăturilor lor au devenit inima marii schisme culturale care există acum între
Orient şi Occident, care este unul dintre primele şi cele mai dificile obstacole cu care se
confruntă umanitatea astăzi în strădania ei de a-l depăşi.

77
Aşa că, evident, persoana şi mesajul lui Iisus capătă o cu totul altă semnificaţie atunci când luăm
în considerare dovezile care provin din aceste mari perioade lipsă din istoria vieţii lui. În
evanghelii ni se spune numai despre copilăria sa, despre incidentul de la 12 ani din templu şi apoi
despre cei trei ani finali ai activităţii sale dinaintea morţii. Marea majoritate a vieţii lui Iisus este
complet necunoscută de evanghelii.
Şi când ajungeţi să reflectaţi la acest aspect, nu-i aşa că este un lucru extraordinar că lucrurile se
prezintă aşa? Când începeţi să vă întrebaţi câtă corectitudine politică, cât control al minţii
oamenilor a fost implicat în încercarea de a : comprima grandoarea a ceea ce Iisus era cu adevărat
în tiparele mizerabile în care îl cunoaştem noi şi în care nu se potriveşte absolut de loc?
Bineînţeles că experţii în Scripturi ar scoate în evidenţă că evangheliile erau preocupate să ofere
numai învăţăturile lui Iisus, şi nu biografia lui. Însă, avem bănuiala că, atât de puţin cât ştim
despre detaliile sale biografice din evanghelii, poate că ni s-a oferit la fel de puţin din adevăratele
lui învăţături, de asemenea. Mai mult de 80% din viaţa lui Iisus lipseşte din Noul Testament.
Acum se pare că ni s-a spus puţin şi despre adevăratele lui învăţături. Pentru că acum începe să
apară clar că tot ceea ce conţine Noul Testament sunt instrucţiunile lui publice. Începem să
bănuim că imitaţia a ceea ce a făcut Iisus şi technologia -şi îi spun aşa ştiind despre ce vorbesc-
tehnologia şi talentul de a o realiza erau intenţionate pentru noi toţi în cele din urmă, însă pentru
marea majoritate au fost păstrate drept secrete bine păzite care nu au fost transmise în tradiţia
creştină.
Unul dintre cele mai preferate titluri pe care i l-a dat lui Iisus tradiţia creştină a fost "Leul tribului
lui Iuda". După cum acea mare scriitoare de romane poliţiste şi piese cu teme religioase care a
trăit la mijlocul secolului XX, Dorothy L. Sayers, i-a spus odată lui C.S. Lewis: "Mi-e teamă că
leului tribului lui Iuda i s-au tăiat ghearele şi fost convertit într-un animal de casă potrivit pentru
preoţi palizi şi mătuşi virgine." Pentru că în loc să vadă o fiinţă măreaţă şi extraordinară, care era
într-o călătorie magnifică a evoluţiei spirituale şi umane de cel mai profund tip, am fost lăsaţi
doar cu această imagine a mântuitorului suferind care s-a chinuit să urce pe muntele calvarului,
acoperit de sânge, numai pentru a fi răstignit pe cruce. Şi tot ce putem noi să răspundem la
aceasta este să deplângem aceasta cu tristeţe, căinţă şi sentiment de vinovăţie.
Şi cu atât mai mult cu cât ne îngropăm în acea vinovăţie, cu atât mai mult ni se spune că devenim
preferaţi în ochii Domnului.
A venit momentul să trecem dincolo de toate acestea.
Pentru că mesajul lui Iisus nu a fost NICIODATĂ în legătură cu câştigarea de recompense în
ochii Domnului, pentru fapte bune sau cu suferinţa pedepsei datorită păcatelor.
Mai degrabă, era în legătură cu realizarea unei profunde transformări interioare. Iar cheile pentru
a face aceasta sunt din nefericire pierdute.
Aşa că, centrul problemei nu este religia ci o tehnologie. Aşa că acum avem o înţelegere foarte

78
diferită a vieţii lui Iisus, a ceea a fost ea cu adevărat. Gasim că pentru marea majoritate a anilor
vieţii lui nu apare nimic în Noul Testament.
A fost în Egipt pentru o perioadă de 2 până la 8 ani, a plecat spre India la 12 ani, a ajuns acolo la
14 ani, şi-a petrecut 6 ani în oraşele sacre şi apoi şi-a continuat studiile mergând în munţii
Himalaya şi în Caşmir pentru încă 6 ani, învăţând alături de marii maeştrii. Ni se spune că a
deprins toate abilităţile vindecatului ş.a.m.d. pentru care aceşti oameni din India erau renumiţi,
iar când avea 26 de ani s-a reîntors acasă prin Persia, Persepolis şi Turcia. La vârsta de de ani a
ajuns la hotarele Ţării Sfinte unde a fost botezat în Iordan de către Ioan Botezătorul după
pregătirea lui iar apoi s-a angrenat în acea culminare de 3 ani a splendidei lui călătorii pentru a
deveni un Dumnezeu-om realizat. Iar în această călătorie el a dorit să lase o cale pentru ca noi să-
l urmăm şi să-l imităm.
Această activitate a lui pare foarte diferită acum, nu-i aşa? Atunci când înţelegem o parte din
situaţia de ansamblu, cu simbolurile ritualurile şi practicile, credinţele care au provenit din
culturile şi maeştrii cu care a avut de-a face. Evident că ortodoxia încrâncenată a făcut tot
posibilul să suprime şi să eradice toate urmele unor astfel de fapte, de aceea ele sunt puţine şi
disparate.
Însă când le comparăm aşa puţine şi disparate cum sunt cu ceea ce Iisus a făcut, aceasta conferă o
profunzime mult mai mare la tot ceea ce ne-a învăţat şi ce a fost el, şi atunci începeţi să simţiti:
"Aha, în sfârşit, sunt pe calea cea bună în a găsi unele răspunsuri pe care le-am căutat de atât de
mult timp."
Pentru că Iisus a fost într-o misiune măreaţă, misiunea pe care cu toţii suntem obligaţi să fim,
legată de putem face cu această viaţă, ce putem face cu anii care ne sunt daţi, este doar o
chestiune de a respecta număr X de reguli, numite porunci sau legi sau oricum ar fi numite, şi că
voi primi o răsplată cerească în contul bancar de deasupra norilor, cu Dumnezeu, aceste lucruri
nu au nici un sens, iar oamenii îşi dau seama: Ştim că, şi eu mereu predam aceasta când eram
profesor de teologie, că orice am fi venit în această lume să facem este să devenim ceva, să
realizăm o transformare radicală în ceea ce suntem şi facem.
Nu suntem aici să fim obedienţi sau să urmăm o linie rigidă de porunci. Suntem aici ca să
aducem o transformare monumentală în ceea ce suntem. În tradiţiile pe care le-am studiat ca
teolog în toţi acei ani nu am putut niciodată găsi o explicaţie despre cum se poate realiza aceasta,
până când am descoperit învăţăturile lui Ramtha. Apoi a început totul să se aranjeze şi să capete
un sens.
Iar viaţa lui Iisus începe acum să capete sens în acelaşi fel. Biserica spune: Iisus a fost om ca noi,
în tot şi în toate mai puţin păcatul. La început am spus, citându-l pe Sf. Ioan că "dacă ar fi să
vorbesc tot ce ţine de Iisus, întreaga lume nu ar fi suficientă ca să conţină cărţile ce ar trebui
scrise." Aşa că aici m-am concentrat pe chestiuni de importanţă centrală pentru fiecare bărbat şi

79
femeie care păşeşte pe acest Pământ azi.
Important, de ce? Pentru că face lumină asupra modului în care fiecare persoană poate să-şi
realizeze propriul destin. Pentru că Iisus a spus: dacă faceţi că vă învăţ eu, veţi face tot ceea ce
am făcut şi eu şi chiar mai mult veţi face. Cum se face că nu am auzit sau văzut niciodată aceasta
în pregătirea noastră?
Probabil că eşecul ne-realizării este JENANT, şi cu cât mergi mai sus în organizaţie, cu atât e
mai mare JENA eşecului tău de a nu fi capabil să faci.
Relevanţa adevăratului Iisus pentru noi în ziua de astăzi este concentrată în trei afirmaţii majore
pe care le-a făcut. Oricare dintre noi trebuie să le luăm absolut în serios dacă dorim să-l
descoperim pe adevăratul Iisus, în opoziţie cu versiunea curăţată, omogenizată, editată care l-a
transformat într-o fabulă.
O fabulă pentru adorare, în loc de un ideal spre a fi imitat. Îmi reamintesc cuvintele Papei Leon al
X-lea, Giovanni de Medici, când a spus "Cât de bine cunoaştem ce superstiţie profitabilă a fost
această fabulă a lui Christos pentru noi", citat de John Dale. Suntem interesaţi de faptul că
chintesenţa mesajului său a fost rezumat în 3 mari afirmaţii.
Prima spune: "Nu stă oare scris în propria voastră lege .,:. că sunteţi cu toţii dumnezei?". Reacţia
auditoriului a fost aceea de a-l ucide cu pietre pentru blasfemie, foarte similar cu ziua de astăzi.
El a spus: de ce încercaţi să mă ucideţi cu pietre? Nu fac altceva decât să citez ce se află în
propria voastră Scriptură sacră. Se găseşte în Psalmul 82.
Conştientizarea necesară de bază este aceea că suntem cu toţii dumnezei, însă că trebuie să
realizăm aceasta. Technologia de a face aceasta este ceea ce trebuie să învăţăm, şi nu să ascultăm
ritualuri, legi şi porunci care nu fac deloc această muncă în locul nostru.
Oamenii găsesc multe în comun, multe probleme legate de acest aspect. Şi pot să înţeleg acest
lucru. De ce? Pentru că ei se gândesc la Dumnezeul universului hamburger, bătrânul cu barbă din
nori cu telescop si laptop, care priveşte tot ce facem noi şi se pregăteşte să ne pedepsească.
Haideţi să lăsăm la o parte această imagine. Să ne raportăm la Dumnezeu Creatorul, sursa tuturor
galaxiilor, stelelor şi tot ceea ce există pe toate planurile de existenţă de deasupra acestuia
material.
Suntem noi acel Dumnezeu? DA! Suntem noi acel Dumnezeu acum? Nu.
Aceasta implică un important proces de creştere personală, care este cel în care s-a angrenat
Iisus. Deci, ca rezultat al acelui proces, nu este aşa că ajungem să fim Divinul realizat în bărbat şi
femeie? DA! Acela e momentul când suntem ceea ce Iisus a spus că putem deveni. Sunteţi cu
toţii dumnezei.
Înseamnă aceasta că suntem Dumnezeu Creatorul care stă pe nori la ultimul etaj al universului
hamburger? NU! Înseamnă aceasta că suntem Dumnezeu în sensul în care Iisus este Dumnezeu?
Nu, pentru că Iisus a realizat acea Viaţă Divină în el însuşi, lucru pe care noi trebuie să-l facem în

80
continuare.
Cea de-a doua afirmaţie este consemnată în Marcu 11, versetul 24: "Când vă rugaţi pentru ceva,
credeţi că este deja al dumneavoastră şi aşa va fi". Ei bine, aşa ne rugăm noi doi? Nu! Pariez
chiar că nu am fost niciodată învăţaţi să ne rugăm în acest fel.
Ce spunem noi în schimb? O, Doamne, sunt un păcătos nenorocit, fără valoare, mizerabil, umil,
nefolositor, sunt un vierme, un ne-bărbat şi ne-femeie, te rog ai milă şi miluieşte-mă, ajută-mă te
rog! Ştim din fizica cuantică că ceea ce ne imaginăm chiar aceea suntem, chiar devenim, ceea ce
ce menţinem profund şi adânc în minte este atras ca un magnet către noi în mod infailibil. Aşa că,
dacă ne rugăm în acest fel, nici nu-i de mirare că lumea e în halul în care este astăzi.
Jesus a spus că dacă vrei să fii cineva, să ai bogăţii fabuloase, dacă vrei să te rogi pentru sănătate
radioasă, trebuie neapărat să devii bogaţia fabuloasă şi sănătatea radiantă mai întâi în imaginaţia
ta, altfel aceste lucruri nu pot veni la tine. Dacă vrei să fii vindecat, trebuie să ştii că eşti deja
radios de sănătos, chiar dacă corpul îţi este plin de durere.
Nu am fost niciodată învăţaţi să ne manifestăm în acel mod, însă acesta este nucleul a ceea ce a
predat el, este modul cum se produce transformarea şi este total compatibil cu informaţiile din
fizica de frontieră din ziua de astăzi.
Cea de-a treia lui afirmaţie este: "Dacă faceţi aceste lucruri pe care vi le spun - pe care tocmai le-
am rezumat - atunci veţi realiza toate lucrurile măreţe pe care eu le fac, şi chiar mai mari decât
acestea veţi face". Nu este aceasta extraordinar? Adică chiar şi în cazul lui Toma, fratele geamăn
al lui Iisus, se ştie despre el că a făcut cu mult mai multe miracole decât Iisus însuşi.
A înviat 19 oameni din morţi. Iisus nu a fost în competiţie cu noi. Dorea să ne încurajeze şi să ne
împuternicească să devenim ca el. Lumea este înspăimântată fără nici un fel de dovezi că aceasta
a avut loc vreodată în tradiţiile care pretind că-i urmeze numele.
Atât de mult din ceea ce el însuşi era s-a pierdut sau suprimat. Bisericile spune că era un om ca
noi, în toate mai puţin în ceea ce priveşte păcatul. O tulburare extraordinară s-a născut legată de
faptul că în codul lui Da Vinci, spre exemplu, se spune că Iisus a fost căsătorit cu Maria
Magdalena.
Tulburări chiar şi mai mari s-ar putea naşte când este discutată relaţia lor cu Ioan Botezătorul.
Totul a fost parte dintr-o mare luptă a dinastiilor. Existenţa fratelui lui geamăn, Toma, s-a dorit să
fie complet "exorcizată" din istoria umană. Există un mesaj în chiar acel fapt.
Când ne amintim că în Evul Mediu jumătate din creştinii din lume îşi bazează credinţa pe
învăţăturile lui Toma, în special după cum sunt ele prezentate în Evanghelia după Toma, realizăm
ce s-a petrecut pentru că toate urmele acelui creştinism, mai mult de jumătate dintre toţi creştinii
din lume de la acea vreme, au fost eliminate şi au fost înlocuite cu Iisus-ul de la Yam Kippur,
persoana suferindă care a ajuns să îndure chinuri şi moartea pe cruce pentru a domoli răzbunarea
Dumnezeului sălbatic al universului hamburger.

81
Toate aceste elemente uimitoare care au fost puse în discuţie de cartea Codul lui da Vinci,
căsătoria lui Iisus, dacă a avut copii sau nu, dacă liniile regale ale Europei se trag din fiica lui.
Toate acestea sunt întrebări şocante prin ele însele.
Ceea ce am selectat în această scurtă discuţie este aspectul chintesenţial de important dintre toate
celălalte, care încă nu a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Acestea sunt: cum a devenit el Christos
şi cum putem dumneavoastră şi cu mine să imităm şi noi acest lucru. Iisus a spus: "Dacă faceţi
ceea ce v-am învăţat, veţi face toate lucrări pe care le-am făcut şi chiar mai mari decât acestea
veţi face". Ioan foloseşte "lucrări" în acel sens tehnic, ca termen pentru miracole.
Nu-i aşa că este extraordinar?
Iisus doreşte să ne dezvoltăm propriile potenţiale, el nu este un idol pentru a fi adorat. Biserica l-
a luat şi l-a împărţit în două: dedesubtul părţii divine a împărţirii există aspecte ale lui care ne
sunt permise să le imităm: iubeşte-ţi aproapele, fă bine celor care te urăsc, întoarce celălalt obraz
etc. Însă deasupra liniei sunt aspecte ale lui Iisus care au fost făcute tabu pentru noi doi.
Sunt "interzise", noi nu trebuie să multiplicăm pâinile şi peştii. Noi nu trebuie să-i vindecăm pe
cei bolnavi printr-o singură atingere, noi nu trebuie să înviem morţii, noi nu trebuie să ne creăm
realitatea cu care ne confruntăm zi de zi. Doamne Dumnezeule!!
Că atunci când îl vedem pe Iisus într-o perspectivă mai albă şi îl luăm din închisoarea şi tiparele
specifice Yam Kippur, este exact ceea ce noi trebuie să facem, pentru că Iisus a spus că tot ceea
ce a făcut el noi putem să facem mai mult, şi că TREBUIE să o facem.
Nu este o blasfemie, nu este o aroganţă care merită să fie pedepsită, pentru că viaţa divină e în
noi, Împărăţia Cerurilor, după cum a spus-o în mod repetat, e în noi toţi. Noi suntem copii lui
Dumnezeu şi moştenitorii Lui. Aşa că trebuie să scăpăm de Yam Kippur pentru a-l vedea pe
adevăratul Iisus, să realizăm că niciodată nu a fost menit să fie un idol pentru adorare ci un ideal
magnific pentru ca să-l imităm, pentru ca şi noi să putem deveni ceea ce el ne-a arătat cum să
fim.
S-a spus bine, după cum am citat la început, că toţi regii care au domnit vreodată şi toate
parlamentele care s-au întrunit vreodată, toate armatele care au mărşăluit vreodată nu au
modificat lumea aşa cum a făcut-o viaţa acestui singur om. Şi vă asigur că nu a făcut aceasta
fiind Mântuitorul suferind de la Yam Kippur. Nu credeţi că a venit momentul să-l luăm în serios
şi să realizăm că nu poate fi niciodată separat de viaţa şi activitatea lui, întreaga lui viaţă în Egipt,
India şi Israel precum şi viaţa lui de după aceea, care este o altă poveste. O parte din povestea lui
este povestea familiei lui, povestea evreului Toma care a consemnat învăţăturile secrete care vor
alcătui subiectul unui DVD în această serie.
Mai este şi întrebarea relaţiei lui cu Maria Magdalena, care va fi de asemenea tratată într-un
DVD ulterior. Învăţăturile secrete, aşa cum sunt ele consemnate de către Toma ne arată că
suntem aici nu ca sa-l înduplecăm pe Dumnezeu cel răzbunător de la Yam Kippur, nici să

82
dobândim merite pentru a fi consemnate de către Dumnezeu în cartea vieţii. Este mai degrabă
despre cunoaşterea unei tehnologii care ne va permite să intrăm în această lume a ceea ce suntem
noi cu adevărat, Spiritul planurilor superioare ale existenţei.
Aceasta va deschide poarta către propriul corp şi către materie, astfel încât să putem umbla pe
apă, aşa cum Iisus a făcut-o, ca şi Dumnezeu-bărbat, Dumnezeu-femeie realizaţi şi întreaga
Creaţie va răspunde la voinţa noastră. Există speranţă, deoarece culturile se apropie din ce în ce
mai mult una de cealaltă, nu doar datorită creşterii contactelor economice între graniţe sau
datorită creşterii numărului de călătorii cu avionul, ci pentru că toate culturile încep să-şi dea
seama de trunchiul comun al tuturor tradiţiilor spirituale.
Ajungem de asemenea să cunoaştem că ne aşteaptă un destin în această viaţă, cu mult mai mult
decât orice la care tradiţiile ne-au dat motiv să sperăm sau să ne aştepăm. Chestiunea nu este dacă
Iisus a mers în India sau Tibet sau nu, sau dacă a fost influenţat de învăţăturile budhiste.
Chestiunea este că depinzând de răspunsurile la aceste întrebări suntem puşi faţă în faţă cu o
înţelegere foarte diferită a ceea ce ideea de Christos a implicat, precum şi dacă aceasta este
exclusivă unei singure fiinţe sau nu. Poate fi aceasta imitată astăzi? În imaginea convenţională a
lui Iisus, noi spunem tradiţiei creştine că NU.
Dacă a mers şi a învăţat în Orient, ca parte majoră a călătoriei sale pentru realizarea condiţiei
sale, atunci pare că oricât de înaltă este această stare, oricât de dificil ar putea fi să o atingi, este
totuşi ceva
accesibil spre a fi imitat de către noi toţi, şi este ceva care el a dorit ca noi, care am venit după el,
să ne străduim să atingem. Dacă aceasta ar fi acceptat, ce transformare s-ar produce pe faţa
pământului astazi! Învăţăturile lui Ramtha, combinate cu studiile mele de o viaţă a multor mii de
lucrări scrise în toate limbile europene principale, atât moderne cât şi antice, mi-au confirmat
faptul că religiile creştine nu poartă - aşa cum spun - revelaţia unui mesaj necunoscut până la ele.
Ele şi-au asumat forma prezentă prin coruperea unei înţelepciuni mult mai rare dar existente
anterior, înţelepciune care este atât de veche precum fundaţiile Pământului.
Creştinismul nu ar putea niciodată să cedeze acceptând faptul că Iisus i-a datorat ceva lui Budha
sau hinduşilor sau egiptenilor în pregătirea sa, datorită implicaţiilor catastrofice pe care acest
lucru l-ar avea pentru forma pe care creştinismul a avut-o în marea parte a existenţei sale. Dar
dacă le-a datorat ceva în pregătirea sa, atunci Iisus ar trebui să devină un ideal pentru ca noi să-l
imităm, şi nu ar putea niciodată să fie văzut ca unicul fiu al lui Dumnezeu sau Dumnezeu Însuşi
care a fost paraşutat de la ultimul etaj al universului hamburger pentru a ne salva pe toţi ca un
mântuitor suferind.
Iisus nu a avut absolut nimic de-a face cu domolirea mâniei unui Dumnezeu sălbatic. El a avut
totul de-a face cu o iniţiere profundă. Triumful său a demonstrat într-o manieră dramatică ce
poate să realizeze puterea spiritului în corpul uman, şi el a chemat toate fiinţele umane, nu să

83
imite patimile ci să aducă în prim plan acelaşi spirit cu putere miraculoasă, bucurie şi libertate în
vieţile lor.
Aceasta înseamnă că învăţăturile lui Iisus în cea mai pură formă a lor nu au ajuns niciodată la
majoritatea celor cărora le erau destinate, iar mare parte din inima acelui mesaj este iremediabil
pierdută în tradiţiile creştinismului din ziua de astăzi.
Miceal Ledwith mulţumeşte cu recunoştinţă pentru anii de învăţătură, inspiraţie şi bogată
înţelepciune de la învăţătorul lui, Ramtha cel Iluminat, care continuă să-i influenţeze în mod
profund înţelegerea miilor de surse istorice legate de alte noţiuni înţelepte fundamentale privind
ceea ce este necesar ca să devii un Christos.

84

S-ar putea să vă placă și