ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE DE ORDINUL DOI

Cuprins

Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul doi.

Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul doi cu coeficienţi constanţi.
Ecuaţii omogene.
Ecuaţii neomogene.

ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE DE ORDINUL DOI

O ecuaţie diferenţială de forma:

(1) y 00 + a(x)y 0 + b(x)y = f (x),

unde a, b, f : I ⊂ IR → IR sunt funcţii continue, se numeşte ecuaţie diferenţială

liniară de ordinul doi.
Dacă a, b sunt constante, ecuaţia (1) se numeşte ecuaţie cu coeficienţi
constanţi.
Pentru f ≡ 0 ecuaţia

(2) y 00 + a(x)y 0 + b(x)y = 0

se numeşte ecuaţie diferenţială liniară de ordinul doi omogenă.

Două soluţii particulare y1 (x) şi y2 (x) ale ecuaţiei omogene (2) sunt liniar
independente dacă orice combinaţie liniară a lor: λ1 y1 + λ2 y2 , cu λ1 6= 0 sau
λ2 6= 0, nu este identic nulă.
Atunci, soluţia generală a ecuaţiei liniare şi omogene (2) este de forma:

(3) ȳ(x) = C1 y1 (x) + C2 y2 (x),

cu C1 şi C2 constante reale arbitrare.

1
 Sistemul S = {y1 (x), y2 (x)} se numeşte sistem fundamental de soluţii.
Observaţie. Soluţia generală a ecuaţiei (1), y(x), este suma dintre
soluţia generală ȳ(x) a ecuaţiei (2) şi o soluţie particulară y0 (x) a ecuaţiei
(1).

ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE DE ORDINUL DOI CU

COEFICIENŢI CONSTANŢI

Fie dată o ecuaţie diferenţială liniară de ordinul doi cu coeficienţi constanţi:

(1) y 00 + ay 0 + by = f (x),

unde a, b ∈ IR şi f : I ⊂ IR → IR este o funcţie continuă.

Considerăm ecuaţia diferenţială liniară de ordinul doi omogenă ataşată:

(2) y 00 + ay 0 + by = 0.

Ecuaţii omogene

Teorema 1. Dacă y1 (x) şi y2 (x) sunt două soluţii particulare liniar
independente ale ecuaţiei omogene: y 00 + ay 0 + by = 0, atunci soluţia generală
a ecuaţiei este:
ȳ(x) = C1 y1 (x) + C2 y2 (x),
unde C1 şi C2 sunt constante reale arbitrare.

Teorema 2. Fie y 00 + ay 0 + by = 0. Notăm:

r2 + ar + b = 0

ecuaţia caracteristică asociată şi ∆ = a2 − 4b.

Se disting următoarele cazuri:
1. Dacă ∆ > 0, ecuaţia caracteristică are două rădăcini reale distincte:
r1 , r2 . Atunci ecuaţia omogenă admite soluţiile: y1 (x) = er1 x şi y2 (x) = er2 x
care sunt liniar independente.
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este:

ȳ(x) = C1 er1 x + C2 er2 x ,

unde C1 şi C2 sunt constante reale arbitrare.

2
 2. Dacă ∆ = 0, ecuaţia caracteristică are o rădăcină reală dublă: r, şi
ecuaţia omogenă admite soluţiile particulare liniar independente: y1 (x) = erx
şi y2 (x) = xerx .
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este:

ȳ(x) = (C1 + xC2 )erx ,

unde C1 , C2 ∈ IR.
3. Dacă ∆ < 0, ecuaţia caracteristică nu are rădăcini reale, ea admite
rădăcini complexe de forma: r1 = α + iβ şi r2 = α − iβ. Atunci ecuaţia
omogenă are soluţiile particulare liniar independente: y1 (x) = eαx cos(βx) şi
y2 (x) = eαx sin(βx).
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este:

ȳ(x) = eαx [C1 cos(βx) + C2 sin(βx)],

cu C1 , C2 ∈ IR.

Exemple. Să se scrie soluţiile generale ale următoarelor ecuaţii omogene:

1) y 00 − 3y 0 + 2y = 0
Ecuaţia caracteristică asociată este:

r2 − 3r + 2 = 0

având rădăcinile r1 = 1, r2 = 2.
Sistemul fundamental de soluţii este:

S = {y1 (x) = ex , y2 (x) = e2x }.

Soluţia generală a ecuaţiei este:

ȳ(x) = C1 ex + C2 e2x ,

cu C1 , C2 ∈ IR.

2) y 00 + 4y 0 + 4y = 0
Ecuaţia caracteristică asociată:

r2 + 4r + 4 = 0

are rădăcina dublă r = −2.

3
 Sistemul fundamental de soluţii este:

S = {y1 (x) = e−2x , y2 (x) = xe−2x }.

Soluţia generală a ecuaţiei este:

ȳ(x) = (C1 + xC2 )e−2x ,

cu C1 , C2 ∈ IR.

3) y 00 + y 0 + y = 0
Pentru ecuaţia caracteristică asociată:

r2 + r + 1 = 0,

calculăm ∆ = −3, rezultă că ecuaţia

√ nu are rădăcini
√ reale. Ea admite
1 3 1 3
rădăcinile complexe r1 = − + i , r2 = − − i .
2 2 2 2
Rezultă sistemul fundamental de soluţii:
( √ ! √ !)
1 3 1 3
S = y1 (x) = e 2 x cos x , y2 (x) = e 2 x sin x .
2 2

Soluţia generală a ecuaţiei este:

" √ ! √ !#
1
x 3 3
ȳ(x) = e 2 C1 cos x + C2 sin x ,
2 2

cu C1 , C2 ∈ IR.

Ecuaţii neomogene

Fie y 00 + ay 0 + by = f (x). Pentru a găsi soluţia generală a ecuaţiei neo-

mogene, trebuie să parcurgem următoarele două etape:
E1. Determinarea soluţiei generale a ecuaţiei omogene ataşate.
E2. Determinarea unei soluţii particulare a ecuaţiei neomogene.
Soluţia generală a ecuaţiei neomogene este suma dintre soluţia generală
a ecuaţiei omogene ataşate şi o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene.

E1. Soluţia ecuaţiei omogene ataşate este de forma:

ȳ(x) = C1 y1 (x) + C2 y2 (x),

4
cu S = {y1 (x), y2 (x)} sistem fundamental de soluţii şi C1 , C2 ∈ IR.

E2. O metodă de determinare a unei soluţii particulare a ecuaţiei neo-

mogene este:

Metoda variaţiei constantelor (metoda lui Lagrange)

Această metodă se poate aplica indiferent de forma funcţiei din membrul
drept.
Se caută o soluţie a ecuaţiei neomogene de forma:

(4) y0 (x) = C1 (x)y1 (x) + C2 (x)y2 (x),

unde y1 şi y2 sunt două soluţii particulare liniar independente pentru ecuaţia
omogenă asociată iar C1 şi C2 sunt funcţii de clasă C 1 pe care le determinăm
rezolvând sistemul:
( 0
C1 (x)y1 (x) + C20 (x)y2 (x) = 0,
C10 (x)y10 (x) + C20 (x)y20 (x) = f (x).