Sunteți pe pagina 1din 13

VERBUL IN ROMÂNĂ

Indicativul prezent

Trebuie spus faptul că verbul în română este unul extrem de complicat şi dificil faţă de celelalte limbi, chiar şi cele romanice, adică e mai complicat decât în toate limbile de pe Pământ la un loc. Menţionez că pt. a înţelelge foarte bine verbul în română şi pt. a putea scrie această lucrare a trebuit mai întâi să studiez foarte bine verbul în spaniolă, franceză şi italiană, care e infinit mult mai puţin complicat, dar destul de complicat comparativ cu alte limbi neromanice, de ex., în daneză, suedeză e destul de simplu, mult mai simplu comparativ şi cu engleza şi e indicat pt. oricine vrea să cunoască şi să înţeleagă foarte bine verbul în română să studieze mai întâi foarte bine verbul în celelalte limbi neolatine, însă, din explicaţiile date în această lucrare, în care am făcut ori de câte a fost necesar legătura cu verbul în aceste limbi, e suficient pt. a fi foarte bine înţeles. Împărţirea verbelor în cele 4 conjug. după term. de infinitiv : I -a, II -ea, III -e, IV -i (-î) e mai importantă doar pt. conjug. la celelalte moduri şi timpuri ale indic., mai puţin pt. prezent, unde verbele se conjugă după numeroase alte reguli, mult mai numeroase decât există în alte limbi, ceea ce înseamnă că pt. un nevorbitor nativ de română e aproape imposibil să înveţe reguli generale de conjug. a vb la indic. prezent, întrucât există foarte multe categ. de verbe care fac modif. în răd. în mod diferit la fiecare pers. de la sg în parte, în cadrul fiecărei mari conjug. după term. de infin. De menţionat e faptul că la I, II pl. niciun verb nu suferă modificări, doar fi are formă specifică la ind. prezent (şi acesta are term. normale la aceste pers., dar răd. e de la I sg şi nu de la infin.), p. III pl. fiind identică cu I sg, iar la conj. prezent (fiind sg care are alte forme la I, II decât la ind.) pers. III sg şi pl. sunt identice, ca la toate celelalte verbe. Problema e că, tocmai de aceea, niciun lingvist român n-a putut face până acum o astfel de clasificare a regulilor de conjugare a vb la indic. prezent în română, întrucât, e chiar aproape imposibilă. Ceea ce am găsit este una facută de nişte autori greci, bineînţeles pt. străinii care vor să înveţe româna şi care, deşi prezintă doar câteva verbe, cuprinde cam aproape toate tipurile de conjug. Aşa cum aceştia menţionează, în literatura română de specialitate nu există astfel de reguli menţionate (din motivele arătate), doar modele de conjugare şi alternanţe, ceea ce înseamnă că străinii care învăţau limba română erau nevoiţi să înveţe astfel de modele la fiecare verb în parte, adică pe dinafară şi nu reguli de conjugare, aşa cum sunt în toate limbile, autorii greci încercând să facă o clasificare, cu menţiunea bineştiută, că, toate limbile romanice au gramatica complicată, dar verbul în italiană este cel mai neregulat, excluzându-l pe cel în română, iar în franceză, cu excepţia part. trecut, de care e legat în mare măsură perf. simplu (ca şi în română) şi ceva ind. prezent (dar e de ajuns), e cel mai simplu comparativ nu

2

numai cu span., ital., dar şi cu alte limbi neromanice, astfel că în spaniolă, deşi e destul de complex, are reguli logice, fiind mai normal. În română, într-adevăr, conjunctivul perfect (care are aceeaşi formă la toate pers.), condiţionalul, viitorul şi viitorul anterior sunt cele mai simple dintre toate limbile (nu numai romanice) şi la conjun. prezent la toate vb pers. I, II sg şi pl.

sunt cele de la indic. prezent, diferind doar pers. III, care e aceeaşi la sg şi pl., dar

e suficientă o sg pers. pt. a fi destul de complicat. În cele ce urmează fac o

prezentare a modurilor de conjug., care sunt toate cele existente, ce cuprind toate

verbele menţionate mai jos la toate conjug., făcând un cu totul alt mod de prezentare decât în lucrarea menţionată, unde nu sunt decât câte 2-3 ex. la fiecare model de conjug. în parte şi se referă numai la ind. prezent, aşa cum le-am prezentat la verbul în celelalte limbi romanice, semănând oarecum mai mult cu cel

în italiană, dar infinit mult mai complicat. Mai întâi fac o prezentare a echivalenţei

pers. III pl., fie cu I sg, fie cu III sg, în funcţie de cele 4-5 mari conjug. după term. de infin. Regula menţionată în lucrarea autorilor greci este : Verbele au persoana a III-a plural identică cu persoana a III-a singular, atunci când aceasta din urmă are terminaţia -ă; când persoana a III-a singular are terminaţia -e, atunci persoana a III-a plural este identică cu persoana I singular; excepţie : la verbe cu terminaţia -ia şi -ui la infinitiv, persoana a III-a plural este identică cu persoana a III-a singular (deşi aceasta din urmă are terminaţia -e); mai adaug eu şi verbele care au term. de infin. în ăi, âi. Prezentarea pe care o fac în continuare (mai sunt şi alte excepţii, după cum vom vedea) în funcţie de cele 4 mari conjug. după term. de infinitiv, aşa cum am arătat, este : la cele de conjug. I (în -a) pers. III pl. şi III sg sunt identice : abandona, abona, aborda, absenta, abuza, acţiona, accelera, accentua, accidenta, achiziţiona, afla, agăţa, ajuta, alerga, apăra, aproba, apropia, asculta, aşeza, aştepta, beneficia, bloca, calcula, căpia, căra, căuta, cânta, chema, clasa, clasifica, coafa, comanda, compara, concedia, consacra, contempla, continua, copia, crea, cumpăra, dansa, desena, desfăşura, dezbrăca, dirija, discuta, evidenţia, ierta, imagina, intra, închega, împacheta, împiedica, împuşca, înălţa, încărca, încerca, încheia, înconjura, încunoştinţa, încuviinţa, îndupleca, îneca, înfăşa, înfăşura, (se) înfuria, îngheţa, înhăţa, înmuia, înota, (se) însura, întârzia, întreba, învăţa, juca, justifica, lăsa, lătra, lega, lucra, măsura, mânca, mişca, monta, mustra, muşca, nota, număra, observa, parca, pleca, păstra, prefera, prezenta, purta, realiza, regreta, (se) relaxa, ruga, salva, săra, (se) scula, seca, semăna, spăla, spera, speria, stabiliza, strecura, studia, sufla, suna, şantaja, şchiopăta, şcolariza, şicana, şifona, şoca, ştampila, şuta, tăia, termina, trata, traversa, tremura, turna, urca, umbla, umfla, urla, urma, valora, vărsa, visa, viziona, vizita, zbiera, zbura; excepţie : da, lua, sta, unde III pl.=I sg, deşi da, sta au pers. III sg în ă, iar lua în a şi nu în e, conform regulii menţionate de greci; la cele în -ea şi în -e (conjug. II şi III) pers. III pl.=I sg : apărea, bea, cădea, încăpea, plăcea, putea, tăcea, vedea, zăcea; alege, ascunde, atinge, cere, coace, coase, crede, creşte, cunoaşte, decide, deschide, distruge, duce, face, emite, fierbe, începe, închide, înţelege, merge, naşte, omite, permite, pierde, plânge, prinde, pune, rămâne, răspunde, râde, rupe,

3

scoate, scrie, strânge, (se) teme, tinde, toarce, trage, transmite, trimite, ţine, ucide, umple, zice; bea n-are term. la III sg nici în e, nici în ă, ci în a; excepţie : avea, care e aux. şi vrea, sg verbe care au forma specifică la III pl. şi care deci e diferită şi de I şi de III sg; se mai poate constata că la vb în -e, ca şi la bea, vrea, pers. III sg e identică cu infin.; la cele în -i şi în -î (conjug. IV) sunt atât verbe la care III pl.=III sg, cât şi la care III pl.=I sg; din prima categorie în -i sunt puţine, respectiv cele care au p. III sg în ă şi cele în ăi, âi, ui (cu excepţia celor care au term. iesc, ieşti etc.) la infin. : acoperi (descoperi), atribui (şi cele care se compun cu tribui), oferi (suferi), mormăi, restitui, sâcâi, sui, iar în -î : coborî, omorî (care n-au term. ăsc, ăşti etc.); din a II-a categ. în -i sunt toate celelalte, inclusiv în ui, care au term. iesc, ieşti etc. : aminti, auzi, citi, călători, cheltui, chinui, chiuli, construi, cosi, dobândi, dori, dormi, fi, folosi, fugi, ieşi, iubi, împărţi, îngriji, locui, minţi, mirosi, munci, muri, opri, orbi, părăsi, păţi, plăti, porni, potrivi, povesti, prăji, primi, privi, reuşi, sări, sfătui, simţi, slăbi, socoti, stabili, sorbi, şti, trăi, trezi, uimi, urmări, veni, voi, vorbi, zâmbi, iar în -î : hotărî, urî, adică cele care au term. ăsc, ăşti etc. La toate verbele menţionate sunt următoarele tipuri de conjugare, care sunt toate cele existente, aşa cum am arătat : la cele în -a, o primă categ.: term. -, i, ă, ăm, aţi : aproba, clasifica, compara, împiedica, îndupleca, justifica, observa, prefera, spera, termina, tremura, urca nu mod. răd.; agăţa, înhăţa, săra (presăra) sch. în răd. la III sg ă în a; ajuta, asculta, cânta, discuta, regreta sch. la II sg t în ţ; la fel înota, care sch. şi la III sg o în oa; căra, dezbrăca, înălţa, încărca sch. la toate pers. la sg ă în a; la fel căuta, care sch. şi la II sg t în ţ, iar lăsa sch. şi la II sg s în ş; apăra, cumpăra, număra sch. la II sg ă în e; la fel înfăşa, învăţa, care sch. şi la III sg ă în a; desfăşura, înconjura, (se) însura, juca, măsura, ruga, (se) scula, strecura, turna, zbura sch. la I, II sg u în o şi la III sg u în oa; la fel purta, care sch. şi la II sg t în ţ; împuşca, mişca, muşca sch. la II sg c în t; alerga, aşeza, chema, freca, încerca, închega, îneca, îngheţa, întreba, lega, pleca, seca sch. la III sg e în ea; zbiera sch. la III sg e în a; semăna sch. la II sg ă în e şi la III sg e în ea; mânca adaugă în răd. la toate la sg ăn după m; spăla sch. la II sg ă în e şi la III sg ă în a; vărsa sch. la II sg ă în e şi s în ş, iar la III sg ă în a; comanda sch. la II sg d în z; prezenta sch. la sg e în i şi la II sg şi t în ţ; ierta sch. la II sg t în ţ şi la III sg e în a; aici intră şi continua, afla, consacra, contempla, intra, lătra, mustra, sufla, umbla, umfla, urla, care au term. u la I sg şi în rest aceleaşi term. şi nu mod. răd., cu excepţia lui lătra; da, sta adaugă la I, II sg au, ai; lua - vb nereg. la sg. : iau, iei, ia, la I, II pl. e normal; altă categ., cele în ia : term. i, i, e, em, aţi : apropia, (se) înfuria, întârzia, speria, care sunt în cons.+ia; cele care sunt în vocala+ia nu adaugă i la I, II sg : încheia nu modifică răd.; înmuia sch. u în o la I, II sg şi u în oa la III sg; tăia sch. la toate la sg ă în a; altă categ.: term. ez, ezi, ează, ăm, aţi :

abandona, abona, aborda, absenta, abuza, acţiona, accelera, accentua, accidenta, achiziţiona, calcula, clasa, coafa, crea, dansa, desena, dirija, imagina, împacheta, încunoştinţa, încuviinţa, lucra, monta, nota, păstra, realiza, (se) relaxa, săra – acesta are şi această formă şi cea menţionată mai sus – , salva, stabiliza, şantaja, şchiopăta, şcolariza, şicana, şifona, ştampila, şuta, trata, traversa, urma, valora,

4

visa, viziona, vizita; bloca, parca, şoca adaugă la pers. de la sg h la răd. înaintea

term.; cele în ia : beneficia, căpia, concedia, copia, evidenţia, studia adaugă la III

sg term. ază şi la I pl. term. em; cele în -ea : term. -, i, e, em, eţi : cădea sch. la

toate la sg ă în a şi la II sg sch. şi d în z; vedea sch. la I sg e în ă şi la II sg d în z; apărea, încăpea, plăcea, tăcea, zăcea sch. la sg doar ă în a; putea sch. la I, II sg u

în

o şi la III sg u în oa, iar la II sg şi t în ţ; bea, vrea adaugă term. eau, ei, ea, la I,

II

pl. sunt normale; avea are forme spec. : am, ai, are, avem, aveţi, au, deci la I, II

pl. urmeză reg. gen.; cele în -e au aceleaşi term. -, i, e, em, eţi : alege, atinge, cere, distruge, duce, face, fierbe, începe, înţelege, merge, plânge, rupe, stinge, strânge, (se) teme, trage, zice; cele în de sch. la II sg d în z : ascunde, crede, decide, deschide, pierde, prinde, răspunde, râde, tinde, ucide; cele care au oa în răd. înlătură a la I, II sg : coace, întoarce, toarce; coase sch. şi la II sg s în ş, scoate sch. la aceeaşi pers. t în ţ, iar cunoaşte sch. şi la I sg şt în sc; creşte, naşte, care nu au oa, sch. doar la I sg şt în sc; omite, permite, transmite, trimite sch. numai la II sg t în ţ; pune, rămâne, ţine înlătură la II sg n din răd.; scrie, umple

adaugă la I sg u; aşa cum am menţionat mai sus, la vb în -e la III sg e forma de la infin.; cele în -i : term. -, i, ă, im, iţi : oferi; acoperi, descoperi, suferi sch. la I sg e

în ă (la II sg e forma de la infin.); cele în ui şi în ăi, âi adaugă la I sg i şi la III sg ie

: atribui şi cele care se compun cu tribui, mormăi, restitui, sâcâi, sui (la I, II sg e

forma de la infin.); term. -, i, e, im, iţi : fugi; auzi sch. la I, III sg z în d; dormi, sorbi sch. la III sg o în oa; ieşi sch. la I, III sg ş în s; mirosi sch. la II sg s în ş şi la

III

sg o în oa; muri sch. la I, II sg u în o şi la III sg u în oa; împărţi sch. la toate la

sg

ă în a, iar la I, III sg şi ţ în t; minţi, simţi sch. doar la I, III sg ţ în t; sări sch. la

sg

ă în a; veni sch. la sg e în i şi la II sg înlătură n din răd., adăugând normal term.

i,

deci se scrie cu 2 i; şti adaugă la sg iu, ii şi ie; term. esc, eşti, eşte, im, iţi :

aminti, citi, călători, chiuli, cosi, dobândi, dori, folosi, îngriji, munci, opri, orbi,

părăsi, păţi, plăti, porni, potrivi, povesti, prăji, primi, privi, pustii, reuşi, sfătui, sfii, slăbi, socoti, stabili, trezi, uimi, urmări, vorbi, zâmbi; cele în ui, în ăi şi în oi adaugă la sg iesc, ieşti, ieşte : cheltui, chinui, construi, locui, trăi, voi; cele în -î :

term. -, i, ă, âm, âţi : coborî, omorî sch. la III sg o în oa; term. ăsc, ăşti, ăşte, âm,

âţi : hotă, urî.

Vb impersonal trebui nu se conjugă, având numai forma trebuie, doar la timpurile imperf., perf. simplu şi mai mult ca perf. are şi formă pt. pl., când e însoţit de pronume şi de substantiv : cartea/cărţile aceasta/acestea îmi trebuia/trebuiau, trebui/trebuiră, trebuise/trebuiseră; la timpurile compuse se conjugă numai însoţit de pron. la fiecare persoană, la toate având forma trebuit,

trebui, fi trebuit; la conjunctiv are numai forma să trebuiască, doar cu pronumele (- mi, -ţi, -i, ne, vă, le) se fol. cu pers., la toate forma să trebuiască, la conj. perfect oricum e o sg formă pt. toate pers. la orice verb (să fi trebuit) şi nu se poate fol. la imperativ ca verb singur, forma de la indicativ prez., când însoţeşte orice verb conjug. la conj. prez., e imperativă pt. toate pers.; aşadar, sunt greşite formele trebuiesc, trebuieşti, trebuieşte etc., inclusiv cu pronume îmi, îţi etc.; tot la conjug.

5

formă de imperativ, normal; fel durea de la conj. II are numai formele doare şi dor şi numai însoţite de pron. mă, te etc., fiind inadmisibilă conjug. la alte pers. şi fără să fie însoţit de pron., la perf. simplu are forma duru, durură, la mai mult ca perf. duruse, duruseră, tot numai însoţite de pron., iar la conj. prez. să doară, fol. şi fără pron. ca formă impers. şi cu pron. cu aceeaşi formă la toate pers.; n-are formă de imperativ; la fel şi vb doler în spaniolă, care are la ind. prez. formele duele, duelen; de asemenea şi dura de la conj. I, care are numai forma durează, resp. dură, durase, iar la conj. prez. să dureze; a fi necesar are numai forma e necesar, deci e impersonal, doar cu pronume se fol. cu pers. : îmi, îţi, îi, ne, vă, le e/sunt/era/erau/fu/fură/fusese/fuseseră necesar (-ă, -i, -e), respectiv va/vor fi/fost, a/au fost, ar fi/fost; la conj. prez. să fie necesar (-ă, -i, -e); la fel ca şi trebui, forma e necesar însoţită de un verb conjug. la conj. prez. e imperativă pt. toate pers.; acest lucru nu-l cunosc nici vorbitorii de română, chiar nici din cei de specialitate; în spaniolă vb necesitar şi deber se conjugă la toate pers.; de asemenea, se întâmpla (se petrece) e impersonal, având numai forma se întâmplă (se petrece), la conj. prez. să se întâmple (petreacă), la fel ca şi pasar în sp. (pasa); se părea, la fel, nu se conjugă, având la prez. doar forma se pare, fie simplă, fie însoţită de pron. la fiecare pers., respectiv se păru, se păruse, însoţite numai de pron., iar la conj. să se pară, tot cu pron.; nu există verbul pare sau se pare, nici părea, ci numai se părea şi n-are formă de imperativ; apărea, compărea, dispărea, reapărea şi alte compuse se conjugă, însă, la toate pers. Doar a fi nevoit la diateza pasivă se conjugă la fiecare pers. : sunt, eşti, e … nevoit etc.; de asemenea, a avea nevoie se conjugă am, ai, are … nevoie, în fr. fiind avoir besoin, avoir conjugat; curge (şi unele compuse : decurge) sunt impersonale, având formă numai la III sg şi n-au formă de imperativ, dar celelalte compusele nu sunt (parcurge, recurge, scurge etc.). Verbe impersonale mai sunt cele care exprimă fenomene ale naturii : tuna, fulgera, ploua, (se) lumina, (se) întuneca; Fi : sunt, eşti, e (este), suntem, sunteţi, sunt. Mai trebuie menţionat faptul că vrea şi voi sunt 2 verbe distincte, care sunt sinonime, fiind interzisă folosirea curcită, adică din combinarea acestora, aşa cum fac mulţi vorbitori : a vroi : vroiesc, vroieşte, vror, forma corectă pt. vrea la III pl. este vor, iar pt. voi e voiesc, identică cu I sg. De la acest verb derivă aux. pt. viitor : voi, vei, va, vom, veţi, vor, la care se adaugă infin. vb. Toate verbele compuse se conjugă la fel ca cele din care sunt compuse la orice mod şi timp : scădea (cădea), descreşte (creşte), aduce, conduce, produce, seduce, traduce ş.a. (duce), remite (emite), desface, reface (face), promite (omite), aprinde, cuprinde, desprinde (prinde), dispune, repune, spune, suprapune, supune ş.a. (pune), întrerupe ş.a. (rupe), întoarce, stoarce (toarce), atrage, distrage ş.a. (trage), deturna, răsturna, returna (turna), abţine, aparţine, conţine, deţine, obţine, reţine (ţine), presăra (săra), prevedea (vedea), deveni, reveni, proveni ş.a. (veni) etc.; contrazice, dezice, interzice, prezice ş.a. (zice); permite se conj. la fel ca emite, schimbă doar prefixul e în per; înfăşura la fel ca desfăşura, schimbă doar prefixul; tinde (pretinde) la fel ca prinde, schimbând prefixul, acoperi, descoperi ş.a. sch. prefixul (a, des.), cele în tribui (atribui, contribui ş.a.); la fel atinge, stinge (comp.

6

distinge); oferi, suferi; deschide, închide; dezbrăca, îmbrăca; descălţa, înălţa, încălţa; năzări, sări, tresări; merge, şterge (excepţie la II sg imperativ) etc. Dacă în română prezentul indicativ este probabil cel mai complicat dintre toate limbile, celelalte timpuri sunt mai uşoare, dar încă destul de complicate partic. trecut, gerunziul, imperativul, perf. simplu, în timp ce, aşa cum am menţionat mai sus, viitorul, viitorul anterior, conjunctivul perfect [care are o sg formă pt. toate pers., adică să+fi(infin.)+participiu], condiţionalul şi condiţionalul perfect sunt cele mai simple comparativ cu majoritatea limbilor, nu numai cu cele romanice. Imperfectul :

La toate verbele de toate conjug. pers. I pl. şi I sg sunt identice; de asemenea, la verbele în -a şi în -ea pers. III sg e identică cu infin., cu excepţia lui da, sta; la verbele în -a şi în -î se adaugă la rădăcina de infin. term. : am, ai, a, am, aţi, au; aceeaşi excepţie la conjug. I la vb da, sta, care au rădăcina dăd, resp. stăt+term. de la cele în -ea; la cele în -ea şi în -e sunt term. : eam, eai, ea, eam, eaţi, eau; la cele în -e, la unele răd. e nereg., face, naşte, trage, adică schimbă în răd. a în ă (făc, năşt, trăg); la coace, coase, cunoaşte, scoate, stoarce, deci cele care au oa în răd., dispare a; scrie, care are term. ie, adaugă term. fără e, adică pe cele de la conjug. I; cele în -i adaugă term. de la cele în -ea şi -e, cu excepţia celor în ăi, âi, oi, ui, ii, precum şi şti, care au term. : iam, iai, ia, iam, iaţi, iau. Singurul verb care are rădăcina nereg. este fi, la care se adaugă tot term. de la vb în -a şi în -î, răd. fiind er şi având forma cât se poate de asem. cu cea a lui ser din spaniolă : era, eras, era, éramos, erais, eran, cu menţiunea că aux., adică haber, dar şi ser, estar în spaniolă, precum şi avere, essere în ital., avoir şi être în fran. şi altele în toate aceste limbi sunt nereg. la majoritatea timp. şi modurilor (în fr. şi it. sunt foarte nereg. faire, resp. fare=face, în sp. doar la I sg ind. prezent şi răd. de la perf. simplu, subj. presente, viit. şi condiţional). Perfectul simplu :

Se formează din rădăcina de infinitiv (care e identică cu cea de la partic.) la vb în -a, la care se adaugă term. : ai, aşi, ă, arăm, arăţi, ară; la cele în ia : apropia, beneficia, căpia, concedia, copia, evidenţia, încheia, (se) înfuria, înmuia, întârzia, speria, studia, tăia, la III sg term. este e; aceeaşi excepţie la da, sta, care au răd. de la imperfect dăd şi stăt şi adaugă term. pt. conjug. II; term. la cele în -ea sunt : ui, uşi, u, urăm, urăţi, ură, iar la cele în -e : ei, eşi, e, erăm, erăţi, eră, la toate adăugate la răd. de la part. trecut; durea, care am menţionat că e impersonal la prezent, având doar formele doare şi dor însoţite de pron., la perf. simplu are formele duru/durură cu refl. sau cu pron.; avea are răd. avus, la III sg şi pl. are răd. av şi term. u, ură; la fel vrea=vrus, la III sg şi pl. are răd. vr şi term. u, ură; mai multe în -e adaugă term. de la cele în -ea la răd. de la part. trecut : coase=cus; crede=crez; creşte=cresc; cunoaşte=cunosc; face=făc, naşte=născ, umple=umpl, ţine=ţin; cele care au partic. în s adaugă term. de la cele în -e la forma completă de participiu :

alege, ascunde, atinge, deschide, închide, înţelege, merge, plânge, prinde, pune, scrie, spune, zice, scoate=scos-la III sg şi pl. are scoas, stoarce=stors-la III are

7

stoars ş.a., inclusiv din cele cu partic. în t : coace, fierbe, rupe, care devin cops-la

III sg şi pl. e coaps-, fiers, rups; la rămâne, în loc de rămas este rămăs, fiind însă

rămas la III, la trage e trăs, iar la III e tras. Aşadar, verbele în -e sunt cele mai

complicate, atât la perf. simplu, cât şi la part. trecut, cu menţiunea că perf. simplu

e foarte complicat, îndeosebi în fr., fiind legat în principal de participiu, precum şi

în italiană, unde schimbă răd. de la o pers. la alta (în mare parte şi la prezent), iar în span., deşi e complex, e mai normal, totuşi. Dealtfel, numai în fr. şi rom. (la vb în -e) e complicat part., în it. şi în sp. e mult mai simplu. Se poate constata o mare similitudine între perf. simplu vb rom. şi cel francez, fiind legat de participiu, precum şi part. trecut la verbele în -e şi la unele în -ea. La vb în -i şi în -î term. se

adaugă la răd. de infin.(care e şi cea de la part.), pers. III sg fiind identică cu infin.; term. la cele în -i : ii, işi, i, irăm, irăţi, iră; la fel ca la imperfect, şti este excepţie, adăugând term. de la cele în -ea direct la forma de infin., fără înlăt. term. -i, dar nu

e atât de nereg. ca sapere din it. Acest verb e nereg. în toate limbile : fr., it., rom.,

sp., în sp. fiind mult mai normal decât în it. şi fr.; la cele în -î : âi, âşi, î, âră, ârăţi, âră. Fi are formă specifică, la fel ca în toate celelalte limbi romanice, inclusiv port. (unde seamănă foarte mult cu span.) şi seamănă foarte mult cu essere din it., dar şi

cu

ser din sp., puţin şi cu être din fr., având răd. fus şi term. de la cele în -e (la III

sg

şi pl. are f, unde adaugă u, ură); la fel ca şi avea, vrea, nu are şi formele f (vr,

av)+ui, uşi, urăm, urăţi şi nici fus (avus, vrus)+e, eră, aşa cum se menţionează în multe lucrări, la III pl. având forma identică cu a fura la prez., nefiind nicio dif., nici de pron. a accentului (fură). Mai trebuie făcută o precizare la verbul a se duce,

ca refl., care, la fel ca în span. (irse), la perf. simplu, perf. compus şi mai mult ca perfect în română, respectiv la pretérito indefinido (p. simple) şi subj. pretérito

imperf. 1, 2, futuro în span., are aceeaşi formă cu a fi, respectiv ser; diferenţa e că

în span. se foloseşte ca formă reflexivă, spre deosebire de ser, care e nerefl., în

română se foloseşte aceeaşi formă nereflexivă ca la a fi [me fui=fusei=am fost (m- am dus)], forma de la a merge la aceste timpuri, în principiu, nu se foloseşte decât în cazuri excepţionale, în span. există numai o sg formă pt. ambele verbe; dealtfel,

în span. sunt 2 verbe, ir=a merge, nerefl. şi irse=a se duce, refl., iar ir se conjugă,

de asemenea, identic cu ser la timp. menţionate, de data asta ca nerefl.

De menţionat e faptul că perf. simplu se fol. în română mult mai puţin decât în celelalte limbi romanice : it., fr. şi, mai ales, spaniolă, unde se fol. în proporţie de peste 90-95% din cazuri ca perf. compus din română, adică pt. acţiuni petrecute cu timp destul de îndepărtat în urmă, în română se fol. în principal numai în unele zone ale ţării (Oltenia, parţial Muntenia, nefolosit aproape deloc în Ardeal) şi numai pt. acţiuni petrecute în cursul aceleiaşi zile, deci destul de recente, neputându-se folosi niciodată pt. acţiuni petrecute cu mai mult timp în urma (decât în aceeaşi zi). Mai mult ca perfectul :

Româna şi port. sunt sg limbi romanice în care acest timp nu e compus cu aux. (imperfect aux.+part.) ca în celelalte limbi, fiind tot o formă necompusă, rezultată din perf. simplu. Răd. este de la p. simplu la care se adaugă term., care sunt asem.

8

cu cele de la subj. préterito imperf. II din span., la cele în -a : asem, aseşi, ase, aserăm, aserăţi, aseră; excepţiile da, sta au aceeaşi răd. de la p. simplu şi imperf., dăd şi stăt+term. de la cele în -ea; la cele în -ea : usem, useşi, use, userăm, userăţi, useră; avea şi vrea, care la p. simplu modif. răd. la III sg şi pl., nu o modif. la aceste pers. şi adaugă term. de la cele în -e la toate pers.; la cele în -e : esem, eseşi, ese, eserăm, eserăţi, eseră; de asemenea, cele care adaugă term. de la conj. II la p. simplu adaugă la fel; la cele în -i şi : sem, seşi, se, serăm, serăţi, seră, adică cele de la conj. I fără a, adăugate direct la infin. fără înlăt. term. -i(-î) sau, term. sunt cu i, resp. î, adăugat în faţa acestor term. adăugate la răd. de infin.; şti adaugă term. de la cele în -ea direct la infin.; fi adaugă la fel ca la p. simplu term. de la cele în -e şi nu schimbă răd. la pers. III. De menţionat e faptul că acest timp ca mod de conjug. seamăna cu subjonctif imparfait din fr., sunjuntivo pretérito imperfeito din port., cele 3 timpuri de subjuntivo din sp. (pretérito imperfecto 1, 2 şi futuro) şi congiuntivo imperfetto din it., timpuri care nu sunt compuse şi n-au la conjunctiv corespondent în română şi care se form. din răd. de la perf. simplu ind.+term., adică în mod asemănător. Perfectul compus :

Este sg timp fol. cu aux. avea, conjugat la prezent, dar cu forma am, ai, a, am, aţi, au în loc de am, ai, are, avem, aveţi, au+part. trecut al vb, regulă generală pt. absolut toate vb. Viitorul :

Este foarte simplu comparativ cu orice alte limbi şi anume : voi, vei, va, vom, veţi, vor+infin. vb, neexistând nicio excepţie. Viitorul anterior : voi, vei, va, vom, veţi, vor+fi(infin.)+part. vb. Conjunctivul prezent :

Pt. toate vb la I, II sg şi pl. sunt formele de la ind. prezent, diferind doar pers. a III-a, care e la fel la sg şi pl., cu excepţia lui fi, care are forma : (să) fiu, fii, fie, fim, fiţi, III pl. fiind, de asemenea, identică cu III sg. La cele în -a, la pers. III de la forma de indic. se schimbă term. ă în e, ează în eze, resp. ază în eze (la cele în ia) sau ală în ele (spăla), ară în ăre (săra), arsă în erse (vărsa), aşă în eşe (înfăşa), aţă în eţe (învăţa), ănă în ene (semăna), ără în ere (apăra, cumpăra, număra), că în te (împuşca, mişca, muşca), adică modifică răd. de infin. etc.; la cele în ia, la care III sg indic. nu e în ază, este identică cu cea de la conj.; cele care la indic. schimbă e în ea în răd. nu sch. la conj.; la da este dea (deci term. ă se sch. în ea), la fel sta; la lua e forma de la III sg ind.; la cele în -ea se schimbă e final în ă; excepţie bea, vrea, care au aceeaşi formă cu cea de la indic.; vedea sch. ede în adă, adică e din răd. în a şi e final în ă; avea are formă specifică : aibă, fiind neregulat la indic. prezent; cele în -e sunt mai complicate, ca şi cele în -i(-î); la fel, sch. e final în ă sau şte în scă; la multe se sch. răd., cele care au e în răd. sch. e în ea : alege=aleag, înţelege=înţeleag, merge=mearg, la fel crede; creşte sch. în răd. eşt în easc şi în term. e în ă; scrie, coase, umple au aceeaşi formă cu cea de la indic.; la cele în -i şi în -î se schimbă ă final din term. în e (ca la cele în -a), dar şi e în ă, după caz (cele care se term. în e, resp. în ă), resp. eşte în ească, adică se sch. e în ea : aminti,

9

călători, chiuli, citi, cosi, dobândi, îngriji, munci, orbi, părăsi, potrivi, prăji, privi, socoti, stabili, trezi, urmări, vorbi, zâmbi; hotarî sch. ăşte în ască; sau ieşte în iască : chinui, construi, locui, trăi, voi; ieşi sch. e din răd. în a si e final în ă; la mirosi, şti e aceeaşi formă cu cea de la indic. (în e), precum şi la cele în ăi, âi, ui la infin. : mormăi, sâcâi, atribui, restitui, sui. Condiţionalul prezent e foarte simplu, ca şi viitorul : aş, ai, ar, am, aţi, ar+infin., iar condiţionalul perfect : aş, ai, ar, am, aţi, ar+fi(infin.)+part. Imperativul :

La toate vb în -a, la forma afirmativă, pers. II sg este cea de la III sg indic. prezent (ca şi în spaniola, în fr. la vb în -er şi în ital. la cele în -are), inclusiv da, lua, excepţie fiind sta, la care e II sg indic.; de asemenea, la cele în -e; excepţie :

merge, rămâne, râde, la care e II sg indic., iar unele au forme specfice : duce (aduce)=du (adu) – celelalte compuse ale lui duce au şi forma compusă de la du şi cea de la III sg ind. – , face=fă(-i) (unele compuse ale lui face au şi forma compusă de la fă şi III sg ind. : desface, reface, preface, altele au numai forma de la III ind. : satisface); zice=zi (la unele compuse ale lui zice e forma de la III sg ind. : interzice; contrazice are ambele forme); plânge are şi forma de la II şi de la

III sg ind.; la cele în -ea, la majoritatea, II sg imper.=II sg ind., inclusiv avea;

excepţie bea la care e III sg ind., iar plăcea, zăcea, au atât forma de la II, cât şi de

la III ind., dar unele, ca şi în alte limbi, n-au formă de imperativ : durea, care am spus că e impersonal, putea, vrea; la cele în -i şi în -î, la majoritatea, II sg

imper.=III sg indic.; excepţie : auzi, dormi, fugi, ieşi, muri, sări, la care e II ind; veni şi comp. au formă specifică : vino; coborî are atât forma de la II, cât şi de la

III sg ind. Aşadar, e o mixtură ca şi în italiană şi chiar mult mai rău şi nu e o regulă

generală ca în spaniolă şi fran. La II pl. e numai forma de la indic. Doar fi are formele de la conjunctiv (fii, fiţi), fiind sing. vb care la conjunctiv are alte forme la

pers. I, II decât la indicativ. La forma negativă la II sg la toate verbele e forma de infinitiv, la fel ca în italiană, la II pl. e tot cea de la indic. prezent, cu excepţia lui

fi, care e cea de la conj. Mai trebuie facută o precizare la trăi, care are 2 forme de

imperativ la sg, atât forma de la III sg ind. trăieşte, cât şi forma de la III sg conj. trăiască, aceasta ultima referindu-se, tot ca formă imperativă, la pers. III şi nu la II; la fel face, ca vb refl., are ca formă imperativă la III sg forma de la III sg conj. :

facă-se; există, de asemenea, şi în română I pl. imper., hai+forma de la I pl. conj.

cu să, la merge e formă specifică : hai, haide (să mergem). Participiul trecut :

La vb în -a şi în -i(-î) este foarte simplu, prin adăugarea term. t la infin;

excepţie : fi=fost; la şti se adaugă term. ut (adică de la cele în -ea); la cele în -ea se înlătură term. de infinitiv şi se adaugă ut, dar la unele se schimbă rădăcina (bea=băut, cădea=căzut, vedea=văzut); la cele în -e e cel mai complicat, asem. cu

cel la vb în -re sau unele în -ir din fr.; rădăcina este în general din infinitiv prin

înlăturarea term., dar foarte multe verbe schimbă răd., part. fiind în s, t, ut : în s :

alege=ales, decide=decis, deschide=deschis, duce=dus(şi cele compuse), emite=emis, închide=închis, întoarce=întors, înţelege=înţeles, merge=mers;

10

permite=permis, plânge=plâns, prinde=prins, omite=omis, pune=pus; rămâne=rămas, răspunde=răspuns, râde=râs, scoate=scos, scrie=scris, stinge=stins, toarce=tors, tinde=tins, trage=tras, trimite=trimis, ucide=ucis, zice=zis; o reg. se poate constata la cele în ge, care înlătură această term. şi adaugă s şi la unele în ce, de (la întoarce, scoate, stoarce oa din răd. devine o, deci se înlăt. a); în t :

coace=copt (excepţie de la cea arătată), fierbe=fiert, rupe=rupt, trebuie=trebuit; în ut : cere=cerut, coase=cusut, crede=crezut (excepţie), creşte=crescut, cunoaşte=cunoscut, face=făcut (excepţie), începe=început, naşte=născut, pierde=pierdut, teme=temut, ţine=ţinut, umple=umplut. Aşa cum am arătat, ca şi în fr., part. e foarte strâns legat de perf. simplu şi chiar de gerunziu, adică la majoritatea vb răd. la perf. simplu (şi implicit şi la mai mult ca perfect) şi la unele la gerunziu e de la participiu. Gerunziul : la vb în -a este în -ând adaugat la răd. de infin.; cele în ia, care sunt în cons.+ia şi adaugă la I, II sg la ind. prez. i şi cele care au la acest timp term. ez, ezi etc., adaugă -ind, înlăturând term. de infin. a, scriindu-se cu 2 i : apropia, beneficia, căpia, concedia, copia, evidenţia, (se) înfuria, întârzia, speria, studia, dar şi scrie (în ie), care înlătură tot term. de infin. -e; cele în ia, care sunt în voc.+ia şi nu adaugă la prez. ind. i, înlătură term. ia adăugând -ind, scriindu-se cu 1 i :

încheia, înmuia, tăia; la cele în -ea se adaugă -ând la răd. de part. : cădea (căz), vedea (văz); la bea se adaugă -ând direct la b, adică la răd. de infin., răd. de la part. fiind bă; la celelalte în -ea răd. de la part. e identică cu cea de la infin., la care se adaugă -ând; la cele în -e e mai complicat, la unele se modif. răd., care nu e de la part., nici de la infin., cele care au oa în răd. de infin. schimbă oa în o : coace=coc, coase=cos, stoarce=storc, scoate=scoţ (deci sch. şi t în ţ); la altele este răd. de la partic. : crede=crez, creşte=cresc, cunoaşte=cunosc, naşte=născ, face=făc, iar la altele răd. e cea de la infin., chiar dacă la unele răd. de la part. e dif. de cea de la infin. : aduce, alege, duce, înţelege, merge, plânge, pune, rămâne, spune, zice; la unele se modif. şi răd. de infin. : deschide=deschiz, închide=închiz, prinde=prinz, tinde=tinz, adică cele în de schimbă d în z, trage=trăg; cele în -i adaugă -ind, iar cele în î -ând la răd. de infin.; şti adaugă -ind la infin., scriindu-se cu 2 i, la fel fi. În română există şi modul Supin, care nu există in alte limbi, nici romanice, care este cu prepoziţia de+part., dar se fol. mai rar. Observaţii : vb care se scriu cu 2 i : aşa cum am văzut, şti, la II sg ind. prez., conj. prez., imperativ şi la gerunziu; fi, la II sg conj. prez., imperativ şi gerunziu; scrie, la II sg ind. prez., conj., gerunziu; cele în ia, care sunt în cons.+ia : apropia, (se) înfuria, întârzia, speria şi care adaugă la I, II sg la ind. prez. i, la I, II sg ind. prez., conj., gerunziu; cele în vocală+ia, înmuia, încheia, tăia, care nu adaugă i la ind. prez., nu au nicăieri 2 i; cele în ia, care la ind. prez. au term. ez, ezi etc. au 2 i numai la gerunziu, aşa cum au fost menţionate : beneficia, căpia, concedia, copia, evidenţia, studia; cele care înlătură n din răd. la II sg ind., răd. rămânând în i şi adaugă normal term. i : ţine şi compusele, veni şi compusele (acestea sch. în răd. e în i); cele în -i la infin. au term. ii la I sg perf. sim., cu excepţia lui fi, şti, la fel ca cele în -ire în italiană la I sg passato remoto; cele în ii la infin. au 2 i la I, II pl. ind.

11

şi conj. prez., II pl. imper., la imperf., perf. sim., mai mult ca perf. la toate pers. (la

I sg p. sim. au 3 i) şi la part. şi gerunziu şi, bineînţeles, la timp. comp. cu infin. sau

part.; crea are 2 e la ind. prez. la sg, adăugând normal term. ez, ezi, ează la răd. cre, la fel la conj. prez., unde la III sg adaugă term. eze, adică sch. term. ează de la ind. în eze. Vb încuviinţa are 2 i la infin. şi la toate modurile şi timp. la orice pers. Echivalenţa unor pers. : la toate vb în -a, pers. II sg imperf. ind. e identică cu I sg p. sim.; excepţie da, sta; la toate cele în -a şi în -ea, III sg imperf.=infin.; exceptie tot da, sta; la toate cele în -e, ca şi la bea, vrea, III sg prez. ind.=infin., aşa cum am menţionat; la toate cele în -i şi în -î, III sg p. sim.=infin.; excepţie : fi, şti; aşa cum am menţionat la imperf., la toate vb I sg şi pl. sunt identice la acest timp. Am văzut în mai multe locuri conjug. vb săra (presăra) ca fiind la I, II sg ind. prez. sar, sari, cu care nu sunt de acord, aceasta e forma pt. sări, deci nu poate fi aceeaşi formă, pt. săra, ca şi presăra, comp. acestuia, forma e săr, sări, existând şi forma sărez (presărez), sărezi (presărezi), aşa cum le-am menţionat; de asemenea, fac precizare şi la vb aşeza şi menţionez că acesta se conjugă la III sg aşează şi nu

aşază, aşa cum am văzut în multe locuri, adică la fel ca alerga, chema şi celelalte, sch. e în ea şi nu în a ca zbiera, ierta şi e logic, întrucat, la acestea e ie la I, II sg şi ia la III sg, neputând fi 3 vocale consecutive i,e,a, dar la aşeza nu dispare e, la fel ca la cele menţionate şi o altă comparaţie se poate face cu cele care au term. ez, ezi, ează şi nu ază (cum au cele în ia, la fel ca mai sus). Mai trebuie menţionat faptul că în română mai există încă 4 timp. de conjunctiv, 3 de viitor şi 1 de imperfect, care sunt formate cu o+forma de conj. prez., urmează+forma de conj. prez., a avea la ind. prez. (am, ai, are, avem, aveţi, au)+forma de conj. prez. – acestea, în fapt, sunt echivalentele viit. ind., dar cu forma de la conj. prez. – , a avea la imperf. ind.+forma de la conj. prez.; de asem., se mai foloseşte a avea conjugat la toate mod./timp+de+part. Limba română e şi mai complicată şi destul de controversată. Astfel că, la imperativ afirmativ, la II sg e şi forma menţionată (adică fie II, fie III sg ind., fie ambele forme, fie formă specifică), iar la II pl. numai II pl. indicativ, cu excepţia lui fi (II sg şi pl. conj. prez.), dar şi (numai) II sg şi pl. conj. prez., cu conjuncţia să, adică formă de conj. cu echivalenţă de imperativ. La imperativ negativ, la II sg

e şi infin. (ca în ital.), dar şi II sg conj. prez. (ca în span.), tot cu să, formă de conj.

cu echivalenţă de imperativ, iar la II pl. e şi II pl. ind. şi II pl. conj. cu să, la fi fiind

numai II pl. conj., fie fără să, fie cu să. De ex. : nu fi prost sau să nu fii prost este exact acelaşi lucru; ceea ce e absolut ciudat e faptul că, în primul caz, se scrie cu un i (fiind infin.), iar în al 2-lea caz se scrie cu 2 i, fiind II sg conj. prez., aşa ceva fiind posibil numai în limba română; nu face asta sau să nu faci asta, iar la forma afirmativă fă asta sau să faci asta. Mai trebuie spus că forma de infin. de la şti nu se fol. niciodată ca II sg imperativ negativ, nici cea de la II sg indicativ ca imperativ afirmativ, ci numai II sg conj. cu să, adică să ştii, să nu ştii, neputându- se spune ştii (tu) sau nu şti (tu); la trăi, la II sg imperativ afirmativ, în principiu, nu se foloseşte forma de la III sg ind. prez. trăieşte (trăieşte-ţi viaţa e încurajare şi nu poruncă), ci numai forma de la II sg conj., să trăieşti, dar, aşa cum am

12

menţionat, acest verb mai are formă de imperativ pt. pers. III sg, fiind forma de la

III sg conj. prez., trăiască, de data asta fără să, putându-se folosi şi cu să (în cazuri

rare); de asemenea, se face, ca refl., are formă de imperativ la III sg forma de la III

sg conj., atât cu să, cât şi fără să : facă-se sau să se facă. La fel e şi în fr. la verbul

vivre, care are formă de imperativ la III sg : vive la France=trăiască Franţa. În span., însă, vive el verano=trăiască vara, fiind regula normală, II sg imper.=III sg ind. prez. Aşa cum se cunoaşte, în span., ital., port., spre deos. de română şi fr., există şi III sg şi pl. imperativ, fiind forma de la III sg şi pl. conjunctiv, dar nu pt. pers. III, ci tot pt. pers. II, d-ta, dv sg., dvs. pl. (Usted, Ustedes, Lei, Loro, Você, Vocês), deşi, în aceste limbi, adresarea cu aceste forme se face la pers. III la toate mod./timp, la fel ca pt. el, ea/ei, ele; aşadar, în aceste 3 limbi, pt. viva Italia, Viva España, Viva Portugal se fol. forma de III sg. imper., dar vive el verano în span., pt. că nu e persoană (fiinţă). Aşa cum am spus, formele trebuie, e necesar, când însoţesc orice verb conjugat la conj. prez. sunt imperative pt. toate persoanele, aceste verbe neavând singure formă propriu-zisă de imperativ. Mai adaug faptul că e absolut fără sens menţionarea aşa ziselor diateze pasivă şi reflexivă. În fapt, aşa cum am menţionat, diateza pasivă este verbul a fi conjugat la orice mod/timp+part. verbului, iar diateza reflexivă este conjugarea verbului cu pron. în dativ (adică, pron. direct/indirect este pron. în dativ şi acuzativ). Referitor

la această ultimă diateză e de menţionat că, în fapt, la pers. I, II sg şi pl. e pron. în dativ (îmi/mi, îţi/ţi, ne/ni, vă/vi), la pers. III sg şi pl. e pron. refl. (îşi/şi), altul decât la verbele refl. la diteza activă (se), unde cele de la pers. I, II sunt mă, te, ne, vă, pt.

că se confundă, chiar de către autori de manuale, diateza reflexivă cu verbul

reflexiv la diateza activă (cel puţin cei de limbi străine). E important de făcut această precizare pt. că trebuie să fac referire la limba spaniolă şi repet, aşa cum am menţionat la început, că, numai după studierea verbului în span., fr. şi eventual ital. şi compararea cu cel în română am putut înţelege verbul în română şi asta din cauză că literatura de specialitate e defectuoasă şi cuprinde menţiuni necorespunzătoare şi insuficiente, mai ales în privinţa imperativului şi nu numai,

în nicio lucrare nu se dau explicaţiile corespunzătoare (pe care le-am dat în această lucrare) şi am menţionat că niciun lingvist până acum n-a făcut o cls. a modurilor

de conjugare a verbelor în română aşa cum le-am făcut aici. Am menţionat deja că,

la imperativ, în română sunt şi formele de la II, III sg ind., ambele forme sau

formă specifică, II pl. ind., respectiv infinitivul, dar şi de II sg şi pl. conj. prezent;

de asemenea, există şi I pl. imperativ, cum am menţionat. Există şi formă de

imperativ cu formă impersonală la pers. III cu pron. refl. se : să i (li) se cânte, să i (li) se dea, adică nu e specificată persoana care să facă; în cazul formelor : cântaţi- i-l(le), daţi-i-l(le), dă-i-l(le) e vorba de pron. direct/indirect, adică în dativ şi în acuzativ, despre care am vorbit pe larg la verbul în span. şi la desp. pron. de verb în română, span. şi fr.

Aşadar, în română nu se poate spune cânte-i-se, cânte-li-se sau dea-i(li)-se, dar

în span. se spune exact aşa : cántesele(les), désele(les), ca formă imperativă,

13

distinctă de subj., unde se spune que se le(les) cante, numai că aici e formă de imperativ. În schimb, la gerunziu se poate spune cântându-li-se, la fel ca în spaniolă, cantándoseles. Se poate constata că, în span., pron. refl., pron. în dativ, în acuzativ, în dativ+în acuzativ, precum şi refl.+în dativ se pune la sf. verbului, împreunat, prin fol. accentului, la imperativ afirmativ, gerunziu şi la infinitiv, iar în română pron. refl., pron. în dativ, în acuzativ, în dativ+în acuzativ, în dativ+ refl. se pune la sfârşit, împreunat, desp. prin liniuţă, numai la gerunziu; la imperativ afirmativ (când nu sunt formele de la conj. cu să) se pune la sfârşit numai pron. refl., pron. în dativ, în acuzativ sau în dativ+în acuzativ, în celelalte cazuri, inclusiv la imperativ, când sunt formele de la conj., se pun numai înainte, în cuvinte separate. Ordinea pron. în dativ+în acuzativ e aceeaşi în română şi în span. (spre deosebire de fr.), însă ordinea pron. în dativ+refl. e inversă decât în spaniolă, atât la gerunziu, unde se scriu la sfârşit, cât şi în celelalte cazuri, unde se scriu înainte. Aşa cum am menţionat la desp. pron. de verb în română, fr., span., în română, spre deosebire de fr. şi span., numai la forma negativă de gerunziu se scrie negaţia ne înainte, împreunat, indiferent că la sf. există pron. refl., în acuzativ, în dativ, în acuzativ+în dativ, în dativ+refl., desp. prin liniuţă, în celelalte cazuri negaţia nu se scrie înainte în cuvint separat, în span. şi fr. negaţia no, respectiv ne se scriu totdeauna înainte, separat, inclusiv la gerunziu. Tot din cauza studierii limbii spaniole trebuie să mai fac precizare la conjugarea verbului a plăcea, adică gustar în spaniolă, pt. că în unele cursuri de spaniolă se face o întreagă teorie cu conjugarea acestui verb. Problema e că nu trebuie făcută nicio teorie, totul e absolut identic cu limba română, teoria e numai pt. cei care nu ştiu limba română (şi trebuie să spun că cei care scriu acolo n-o prea ştiu, fiind făcute greşeli grave, atât de scriere, exprimare, despărţire prin liniuţă şi foarte multe, multe greşeli sunt şi în spaniolă plus lipsa diacriticelor în română, ceea ce face ca să nu se înţeleagă dacă e timpul prezent sau imperfect etc.). Astfel, acest verb, la fel ca şi în span., se conjugă numai cu pronumele direct/indirect, în dativ şi acuzativ : îmi, îţi, îi, ne, vă, le place, dacă se referă la un sg obiect/pers., respectiv îmi, îţi, îi, ne, vă, le plac, dacă se referă la mai multe obiecte/pers., neputându-se spune nouă ne plăcem, ci nouă ne place sau ne plac, în funcţie de nr. obiectelor/pers. la care se referă. Referitor la conjugarea cu pron. în acuzativ se folosesc formele placi, place, plăcem, plăceţi, plac : mă, te, îl/o, ne, vă, îi/le. De ex., te plac e identic cu îmi placi, mă placi cu îţi plac ş.a.m.d. Aşadar, se fol. şi formele îmi placi, îmi plăceţi, îţi plăcem, îi plac, îi placi, îi plăcem, îi plăceţi. Problema e că la I, II sg pron. în dativ, respectiv în acuzativ sunt diferite în română, pe când la I, II pl. sunt identice. Deci, îmi placi e identic cu te plac, iar îţi plac cu mă placi, dar ne plăceţi are şi sensul ne place de voi, dar şi vă place de noi, iar vă plăcem-ne place de voi, dar şi vă place de noi. În span. se foloseşte numai cu pron. în dativ, pron. în dativ şi în acuzativ având aceeaşi formă şi la I, II sg. La fel e şi la celelalte moduri/timp. Aşadar, acest verb nu se conjugă niciodată fără pronume. Intr-adevăr, cei care învaţă span. nu prea cunosc gramatica română. IONEL CRIVEANU