Sunteți pe pagina 1din 64

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

COMUNICARE POLITICĂ

Dr. Viorel Nistor

2015

Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj Napoca Facultate Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării Catedra de Jurnalism Forma de învăţământ: la distanţă

Comunicare politică

I. Informaţii generale

1.1. Date de contact ale titularului de curs:

Nume: dr. Nistor Viorel Birou: Cluj Napoca Telefon: 0744.204682 Fax:

E-mail: nistor@fspac.ro Consultaţii:

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului: Comunicare politică Codul cursului:

Anul, Semestrul: 2014/2015, semestrul II Tipul cursului:

1.2.

Condiţionări şi cunoşţinţe prerechizite

Înscrierea la acest curs este condiţionată de însuşirea şi promovarea disciplinei Genuri jurnalistice, Curs radio şi TV, de frecventarea şi promovarea Atelierelor de presă scrisă, televiziune şi radio şi de practica efectuată în instituţiile media. Acestea sunt necesare, pe de-o parte, pentru a identifica locul Comunicării politice în concertul general al presei actuale. Pe de altă parte, pentru o bună înţelegere a cursului, studentul are nevoie de un contact nemijlocit cu sursele jurnalistice, în general, cu cele politice – instituţii politice, oameni politici la diferite niveluri, purtători de cuvânt, comunicatori – în special, lucru posibil prin exercitarea efectivă, într-o formă sau alta, a profesiei de jurnalist.

1.3. Descrierea cursului

Cursul îşi propune să realizeze familiarizarea studenţilor cu un segment al comunicării în masă, cel dedicat comunicării politice, ce se desfășoară între consumatorii de media şi mediul politic. Cursul introduce noţiuni precum sferă publică şi opinie publică, urmărind modul în care se desfăşoară relaţia dintre mediul politic şi presă în acest context. De asemenea, încearcă să suprindă şi să detalieze cadrul şi tehnicile prin care fiecare dintre cele două părţi partenere încearcă să-şi atingă scopurile specifice. În partea inițială, cursul va aborda modul în care factorii politici interacţionează cu jurnaliştii şi încearcă să se folosească de mass media ca mijloc de difuzare al propriilor reprezentări şi interese, rolul jucat de jurnalişti în construcţia imaginii oamenilor politici, în comunicarea politică şi în promovarea democraţiei de tip liberal. Studenţii vor dobândi capacitatea și abilitatea de a înţelege şi aplica în privinţa felului în care mass media realizează controlul public asupra puterii politice, iar, pe de altă parte, în privinţa felului în care puterea politică delimitează şi determină sfera de acţiune a mass-media. În componenta practică, cursul propune realizarea de către studenţi de materiale de presă specifice, monitorizări a unor instituţii mass media în privinţa modului de reflectare a unor evenimente politice.

Cursul de Comunicare politică este organizat în patru module, fiecare dintre acestea fiind structurat în mai multe unităţi, echivalente unui curs. Modulul 1, format din patru unităţi, este consacrat introducerii în domeniu, identificării şi definirii acestuia, particularizării jurnalismului politic. Cuvintele cheie pentru acest capitol introductiv sunt sferă publică, opinie publică, comunicare politică. Tot aici sunt tratate funcţiile mass- media şi efectele mass-media din perspectivă politică. Modulul 2 este dedicat mass-media şi regimurilor politice şi este format, de asemenea, din patru unităţi. Este suprins aici modul în care se comportă mass-media şi organizaţiile politice, modul cum reacţionează şi intercaţionează între ele pentru a-şi impune propriile interese. Câteva noţiuni se impun şi aici: actori politici, imagine politică, management mediatic, marketing politic. Modulul 3 format din trei unităţi se ocupă de mass-media ca „a patra putere în stat”. De unde provine această titulatură, ce înseamnă, care au fost semnificaţiile în timp şi care sunt cele de azi sunt câteva din întrebările la care se încearcă un răspuns. Mai este luat în discuţie rolul de actor politic efectiv pe care îl are presa în ziua de azi, şi legat de asta, rolul mass- media în alcătuirea agendei publice. Modulul 4 surprinde Comunicarea politică în două ipostaze concrete, reprezentative, respectiv conferinţa de presă cu subiect politic şi campania electorală. Sunt surprinse toate momentele importante ale unor asemenea evenimente, de la pregătire, până la finalizare.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Cursul, de factură obligatorie, încearcă să îmbine însuşirea elementelor teoretice de bază cu o activitate practică cât mai diversă şi mai eficientă. Formatul cursului impune efectuarea a şapte teme semestriale de parcurs la care se adaugă o temă finală. Temele curente sunt precizate în suportul de curs, tema finală va fi aleasă de student cu aprobarea titularului de curs. Temele curente vor fi predate pe parcurs, prin e-mail, cu o ritmicitate de o temă la două săptămâni, iar tema finală se va preda în sesiunea de examene din luna iunie. Programul prevede două întâlniri directe pe semestru, timp ce va fi dedicat iniţierii în materia cursului, dar şi consultaţiilor.

1.6.

Materiale bibliografice obligatorii

1. Săftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic, Manipularea politicienilor prin mass-media,

manipularea mass-media de către politicieni, Editura Trei, Bucureşti, 2003

2. McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Traducere de Claudiu Vereş,

Polirom, Iaşi, 2007

3. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ediţia a III- a revăzută şi adăugită,

Polirom, Iaşi, 2007

4. Bertrand, Jean-Claude (coordonator), Introducere în presa scrisă şi vorbită, Prefaţă de

jean-Claude Bertrand, Traducere coordonată de Mirela Lazăr, Polirom, Iaşi, 2001

5. Graber, Doris, Mass Media and American Politics, Third edition

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Acest suport de curs va fi distribuit studenţilor în format print și pe CD, pentru accesare fiind necesar un computer cu dotare standard. Pentru optimizarea procesului de

formare, pentru o bună comunicare şi pentru acces la resurse, este necesară o conexiune la internet, imprimantă, acces la biblioteci.

1.8. Calendarul cursului

Programul de desfăşurare al activităţii didactice presupune două întâlniri directe cu studenţii în cursul semestrului. Din punct de vedere organizatoric, pentru prima întâlnire studenţii vor pregăti modulul 1, o parte teoretică care va fi aprofundată prin parcurgerea suportului de curs, a bibliografiei obligatorii şi a altor cărţi din domeniul extins al comunicării politice. Pentru întâlnirea a doua, studenţii vor pregăti celelalte trei module. Studenţii pot să solicite clarificări, pot formula întrebări, despre curs sau despre teme, prin e-mail, pe toată durata semestrului. Studenţii nu vor omite să-şi rezolve temele şi să le expedieze la curs după calendarul propus. Datele exacte de desfăşurare ale celor două întâlniri, ca şi datele de predare ale temelor, vor fi precizate în anexa calendarului disciplinei.

1.9. Politica de evaluare şi notare Evaluarea se va face printr-un examen scris ce va avea loc în sesiunea de la sfârşitul semestrului, a cărui pondere va fi de 75% din nota finală. Examenul va fi de tip chestionar cu întrebări deschise din materia prezentată în curs. La această examinare, se adaugă evaluarea celor şapte teme de parcurs, al căror subiect este inserat în suportul de curs. Activitatea practică, prin temele propuse în suportul de curs valorează 25% din nota finală. Temele vor fi predate prin email la datele stabilite, cu feed back, respectând exigenţele ce se impun pentru acest tip de lucrare. Rezultatele obţinute vor fi comunicate pe căile obișnuite.

1.10. Elemente de deontologie academică Cazurile de fraudă, de plagiat, în elaborarea diverselor teme, şi de rezolvare a contestaţiilor se vor rezolva potrivit uzanţelor facultăţii. Examinarea teoretică se va desfăşura fără utilizarea de surse exterioare, tentativă în acest sens fiind asimilitată unei încercări de fraudare a examenului. În rezolvarea temelor, studentul va ţine seamă de o serie de reguli deontologice: temele primite, incluzând şi tema finală, vor fi rezolvate potrivit cerinţei, studentul solicitând lămuriri, dacă este cazul; în utilizarea unor informaţii, date, concepte, idei, cu obligativitate se va indica explicit sursa utilizată; temele se rezolvă individual, munca în grup fiind acceptată justificat, cu acordul titularului de curs; temele identice sau vădit asemănătoare vor fi considerate ca inacceptabile şi nu vor fi luate în considerare, fapta fiind iarăşi asimilată unei încercări de fraudare; cum la fel vor fi considerate preluările necritice, masive, superficiale, neconcordante sau neadaptate cerinţei; tema finală va fi obligatoriu pe un subiect original, iar rezolvarea ei va parţine exclusiv studentului, în colaborare cu titularul de curs.

1.11.

Studenţi cu dizabilităţi

Titularul cursului îşi arată disponibilitatea ca, în limita constrângerilor tehnice, să adapteze conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor şi modalităţile de evaluare în funcţie de tipul de dizabilitate al cursantului. Se are astfel în vedere, prioritar, accesul egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice şi la cele de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate

Strategia de studiu recomandată nu se poate limita la parcurgerea şi însuşirea suportului de curs şi la exerciţiile practice propuse. Pentru a putea înțelege și instrumenta comunicarea politică trebuie înţeles sistemul politic autohton, partidele politice, structurile de putere etc. Mai mult de atât, trebuie înţelese lucrurile în dinamica lor, adică e necesară o continuitate în informare şi urmărire a fenomenului politic. De aceea, e obligatoriu să fie urmărită sistematic presa politică, atât cea scrisă, cât şi ce audiovideo. Doar în acest fel, cele cuprinse în suportul de curs capătă sens şi destinaţie în formarea studentului. Suportul de curs va fi parcurs integral şi consolidat cu bibliografia accesibilă. Se pot solicita explicaţii şi lămuriri, cum s-a mai precizat, pe tot parcursul semestrului.

II. Suport de curs

Sumar

2.1. Introducere. Democraţie liberală. Opinie publică. Sferă publică

2.2. Funcţiile mass-media și efecte ale mass-media

2.3. Comunicarea politică prin masss-media

2.4. Partide politice. Doctrine politice

2.5. Mass-media şi partidele politice

2.6. Construcţia

(managementul de imagine)

2.7. Influenţa sistemului mass-media asupra politicienilor (I)

2.8. Influenţa sistemului mass-media asupra politicienilor (II)

2.9. Mass-media a patra putere

2.10. Mass-media ca actori politici

2.11. Mass-media şi stabilirea agendei politice şi publice

2.12. Conferinţa de presă cu subiect politic

2.13. Campania electorală

2.14. Sondajul de opinie

imaginii

oamenilor

politici

prin

intermediul

mass-media

Modul 1

Comunicarea politică şi mediul ei de desfăşurare

Scopul modulului: a familiariza studentul cu noţiuni tematice esenţiale precum democraţie liberală, opinie publică, sferă publică şi comunicare politică precum şi însuşirea rolului pe care îl deţine mass-media în această situaţie comunicaţională şi funcţiile acesteia

Obiectivele modulului: la finalul cursului, studenţii trebuie:

- să înţeleagă ce este comunicarea politică

- să ştie cine sunt protagoniştii

- să înţeleagă modul de interacţionare dintre actori politici, public şi mass-media

- să conştientizeze rolul esenţial al mass-media în democraţia liberală

UNITATE 1

2.1. Introducere. Democraţie liberală. Opinie publică. Sferă publică

Democraţia liberală, specifică regimurilor democratice (inclusiv cel din țara noastră), are câteva trăsături specifice, având în miezul său câteva libertăţi fundamentale:

- pluripartidismul – libertatea de a alege

- presa liberă – libertatea de exprimare

- economia de piaţă – libertatea financiară

Democraţia liberală – devine o democraţie reală doar atunci când implică participarea

unui electorat informat şi raţional Democraţia de tip liberal are la bază trei principii:

- constituţionalitate

- participare

- alegere raţională

Constituţionalitatea presupune:

- Existenţa unor norme constituţionale

- Existenţa unor proceduri de organizare a alegerilor

- Reglementarea comportamentului câştigătorilor

- Reglementarea comportamentului învinşilor

- Regulile “jocului” democratic – alternanţa putere – opoziţie

- Existenţa unei constituţii – lege fundamentală, lege a legilor, temelia statului democratic (existentă în toate ţările europene) Participarea presupune:

- La alegeri să participe o proporţie “substanţială” dintre cetăţeni

- Existenţa unor limitări, eliminate în timp:

- au votat întâi bărbaţii, bogaţii, oamenii educaţi

- Apoi săracii şi femeile

- Apoi negrii

- Toţi

- Azi nu votează doar minorii

Alegerea raţională presupune:

- Disponibilitatea alegerii: a putea şi a avea pe cine să votezi (democrat/republican,

laburist/conservator, creştin-democrat/socialist, liberal, verde, etc.)

- Capacitatea de a-şi exercita raţional dreptul de a alege: cetăţeni educaţi, informaţi, lucizi, avizaţi

Opinia publică: este posibilă doar într-un regim democratic. Regimul democratic înseamnă public informat şi avizat, deschidere, comunicare. Regimul autoritar presupune confidenţialitate, închidere, impunere. Cunoştinţele şi informaţiile pe baza cărora se iau deciziile politice într-o democraţie trebuie să circule liber, să fie la îndemâna tuturor. Opinia publică se naşte ca urmare a acţiunii colective cu privire la guvernanţi a poporului şi reprezintă opiniile politice private ale individului. Presa este un factor de constituire a opiniei publice: ea aduce o fuzionare a opiniilor personale, locale, fragmentare, în opinii sociale şi naţionale.

Opinia publică este “reflecţia critică a unui public capabil să îşi formeze propriile judecăţi”. Cetăţenii acţionează ca organism public atunci când discută neîngrădit, în condiţiile garantării libertăţii de asociere şi de exprimare publică a opiniilor. Opinia publică - se formeză în “sfera publică” (Habermas J.)

Sfera publică este un tampon între sfera statului (regelui) şi sfera privată, pentru a proteja publicul de deciziile arbitrare (Gripsund J.) Sfera publică este spaţiul discursiv singular în interiorul căruia “indivizii se reunesc pentru a fi în stare să îşi asume rolul de forţă politică redutabilă” (Josef Ernst) Sfera publică cuprinde instituţiile de comunicare în masă ale unei societăţi prin care sunt puse în circulaţie fapte şi opinii cu ajutorul cărora se acumulează un fond comun de cunoştinţe care să servească drept bază pentru acţiunea politică colectivă. Sfera publică reprezintă principala sursă şi elementul central al experienţei comune a societăţii. Presa scrisă – instrument sau forum de dezbatere publică “cultivată, raţională, critică şi nepărtinitoare cu privire la ceea ce constituia interesul comun în chestiuni de cultura şi politică” (J. Ernst)

Statul/Guvernul/Autorităţile politice

Sindicatele Opinia publică Articole de tip feature Partidele politice Editoriale Grupurile de presiune Ştiri
Sindicatele
Opinia publică
Articole de tip
feature
Partidele politice
Editoriale
Grupurile de presiune
Ştiri
Mass-media
Organizaţiile
comerciale
Emisiuni de
Dezbateri
actualităţi
televizate
Organizaţiile
publice
Organizaţiile teroriste

Fig. Sfera publică

Cetăţenii

Concluzie:

Democraţia: “un stat deschis, în care oamenilor li se permite să participe la procesul de luare a deciziilor şi li se oferă accesul nemijlocit la mijloacele de comunicare şi la alte reţele informative prin intermediul cărora sunt susţinute diverse poziţii politice” (Cooper M.)

TEMĂ 1: Identificaţi reperele legislative ce marchează diferenţa dintre presă scrisă şi audiovizual în privinţa difuzării informaţiei politice

UNITATE 2

2.2. Funcţiile și efectele mass-media S-au identificat cinci funcţii ale mass-media, cu nuanţe diferite în funcţie de autor Potrivit cercetătorului englez Brian McNair, acestea sunt:

Funcţia de informare - a cetăţenilor despre ce se întâmplă în jurul lor Mai poate fi considerată şi ca funcţie de:

- de supraveghere

- de monitorizare

Funcţia de educare – în privinţa sensului şi a însemnătăţii “faptelor” ce sunt consemnate Exercitarea acestei funcţii presupune, din partea jurnalistului:

- Obiectivitate

- Detaşare

- Profesionalism

Asigurarea unei platforme pentru discursul politic public Prin exercitarea acestei funcţii se realizează:

- Facilitarea formării opiniei publice

- Retransmiterea către public a acestei opinii

- Spaţiu de exprimare a dezacordului, a părerii contrare/alternative

- Găzduieşte consensul democratic – esenţa democraţiei Face publică activitatea instituţiilor politice şi guvernamentale Comunicare în dublu sens:

- oficială (benevolă, propagandistică)

- neoficială ca şi “câine de pază” al democraţiei (cazul Watergate, jurnalismul investigativ, justițiar) Opinia publică poate avea o influenţă asupra realităţii politice doar în măsura în care “faptele celor care deţin puterea supremă sunt pasibile de verificare publică, ceea ce înseamnă măsura în care acestea sunt vizibile, constatabile, accesibile şi, deci, susceptibile de tragere la răspundere” (N. Bobbio). Funcţia de persuasiune - susţinerea unor puncte de vedere politice, partinice, partizane

- Mass-media reprezintă canalele prin care partidele politice îşi comunică, unui public de masă, linia politică şi programele, ideile, plarformele

- Presa scrisă, ceva mai puţin cea audio-vizuală, sprijină uneori activ, militant şi făţiş anumite partide politice (pentru audiovizual, există reglementări specifice în ceea ce priveşte partizanatul politic, spre deosebire de presa scrisă)

După autoarea Doris Graber (preluată şi de Claudiu Săftoiu), există iarăşi cinci funcţii ale mass-media:

Funcţia de supraveghere Ceea ce înseamnă, în principal:

- Concentrarea mass-media pe anumite instituţii, evenimente, personalităţi şi dezbaterea lor publică

- Crearea de priorităţi evenimenţiale

- Sancţionarea aspectelor care contravin normelor

- Întărirea certitudinilor/incertitudinilor dintr-o societate

- Afirmarea încrederii/neîncrederii în societate şi în buna ei funcţionare Funcţia de legitimare socială/publică

recunoaşterea publică se câştigă numai în

- În

arena

politică,

autoritatea

şi

exprimare publică, prin intermediul presei

- Nimeni nu se bate cu presa – nimeni n-a câştigat vreodată o bătălie cu presa

- Legitimarea publică – reprezintă principalul atuu al presei în faţa sistemului politic

direcţionare

Funcţia de interpretare – se

(conştientă/inconştientă) a atenţiei publicului Forme de control şi manipulare a informaţiei:

realizează

prin

contextualizare

şi

- Scoaterea din context (mesaj, eveniment, fapt politic)

- Reducerea spaţiului de prezentare (mesaj, eveniment, fapt politic)

- Limitările editoriale (listă de interdicţii)

- Perspectivă persoanală sau tratată ideologic

Interpretarea direcţionează impactul fenomenelor politice asupra indivizilor

Funcţia de socializare

Pozitivă – cetăţenii participă activ la acţiuni politice (evenimente de interes naţional sau local, aniversări, comemorări, sărbători naţionale, etc.) Negativă – conformism public şi acceptarea violenţei statului asupra individului; interesul presei pentru crimă, abominabil, morbid Socializarea prin mass-media, prin simplificare, imitare, moralizare, creează stereotipuri în modul de percepere al realităţii. Cei mai interesaţi de stereotipii sunt politicienii, care încearcă să elimine imprevizibilul din comunicarea politică şi să profite în acest fel în formarea imaginii proprii. Funcţia de filtrare a informaţiei (filtru informativ) Datorită cantităţii informaţiei, selecţia devine obligatorie şi firească. Selecţia în mass-media, deşi ţinteşte obiectivitatea, rămâne totuşi influenţabilă. Se pot identifică două feluri de filtre: intern şi extern. Filtru intern acţionează în spaţiul interior al instituţiei mass-media şi se regăseşte în timpul de emisie, cerinţele superiorilor, reacţia colegilor de breaslă etc. Filtru extern provine dinafara instituţiei mass.media, este contextual şi ţine de cenzura indirectă economică sau politică. Influenţa liderului de opinie funcţioneză ca filtru interpretativ, pentru că acesta are autoritate, bagaj de cunoştinţe, credinţe şi convingeri social-politice bine definite, are charismă şi putere de convingere. Iar acesta de multe ori de întâmplă să fie politician.

Efectele mass-media Efectele mass-media, potrivit cercetărilor, sunt limitate şi mediate de factori sociali şi culturali. Sensul mesajului şi reacţiile provocate depind de afilierea politică, vârsta, etnia, sexul destinatarului, dar şi de tipul de mesaj transmis. Efectele comunicării politice sunt determinate nu atât de conţinutul mesajului, cât de contextual istoric şi de climatul politic dominant la un moment dat.

Teorii divergente Există două curente interpretative contrare, ce evoluează în tandem. Opţiunea pentru unul dintre curente nu are o bază ştiinţifică, cât una emoţională.

CONTRA - produce o formă de cultură pentru milioane

de oameni Creşte delicvenţa - este gardian al libertăţii de exprimare a

individului Conduce la deteriorarea morală a - denunţă corupţia, erorile politice şi

imoralitatea clasei conducătoare - oferă divertisment şi relaxare unui număr mare de persoane, unei populaţii active şi stresate care altfel nu ar beneficia de nici un

fel de deconectare şi s-ar defula prin agresivitate socială Suprimă creativitatea individuală - informează în mod direct şi în timp util despre evenimentele produse în toate colţurile lumii

Este un instrument la îndemâna elitei economice

- stimulează, prin publicitate şi informare, economia şi, în general, accesibilitatea produselor de larg consum

PRO Mass-media scade gradul de cultură

societăţii Atrage masele spre superficialitatea politică şi culturală

Dovezi ale măsurării efectelor Chestionarea oamenilor cu ajutorul sondajelor este o tehnică ce datează din anii 30 şi îşi are originea în acţiuni de testare a produselor comerciale. Este o măsurare imperfectă şi exprimă intenţiile politice la un moment dat. O problemă controversată:

dacă sondajele influenţează sau nu votul propriu-zis? Argumentele, de o parte şi de alta, sunt ipotetice şi nesigure, neexistând un punct de vedere comun în această privinţă. Observarea tiparelor comportamentului la vot este o dovadă mai tangibilă decât sondajul, dar nu mai puţin dificil de interpretat. Raportul dintre campania unui partid şi votul pe care acesta îl poate primi ulterior nu este întotdeauna foarte evident. A treaia dovadă poate fi cercetarea experimentală, asemănătoare cu prima metodă, cu deosebirea că se face în laborator, pe un grup restrâns de subiecţi.

TEMĂ 2: Identificaţi câteva efecte ale funcţiei de socializare a mass-media, atât din perspectivă pozitivă, cât şi negativă

UNITATE 3

2.3. Comunicarea politică prin masss-media

Comunicarea politică - discuţia despre alocarea resurselor, despre autoritatea oficială (ce ia decizii), despre sancţiunile oficiale (recompense şi pedepse) (Denton şi Woodward). La retorica propriu-zisă, se adaugă semne paralingvistice: limbajul trupului (îmbrăcăminte, machiaj, gestică), acte politice, ca protestul sau boicotul (D. Graber). În comunicarea politică, factorul decisiv nu este sursa mesajului (sau forma), ci conţinutul şi scopul acestuia. Este de reţinut, caracterul intenţional al comunicării de tip politic. Comunicarea politică - comunicarea ce vizează în mod direct politica

Trei tipuri de comunicare politică:

Comunicarea politicienilor şi a altor actori politici, cu scopul atingerii unor obiective specifice (propagandă) Comunicarea adresată politicienilor și altor actori de către persoanele apolitice, precum alegătorii sau editorialiştii din presa scrisă Comunicarea referitoare la aceşti actori şi la activităţile lor, din ştiri, reportaje, editoriale şi alte forme mediatice de analiză politică

Acţiunea politică presupune existenţa a trei componente, fără de care aceasta nu este posibilă:

Organizaţiile politice

Publicul

Mijloacele de comunicare

1. Organizaţiile politice

Partidele politice: sunt grupuri de indivizi, cu puncte de vedere apropiate, care se reunesc într-o structură organizaţională şi ideologică acceptată de comun acord, pentru a urmări scopuri comune

Ex.: creştini-democraţi, populari, socialialişti, liberali, verzi, comuniști, etc. Ele acţionează constituţional, participă la alegeri, suportă limitările și regulile jocului democratic. Instrumentele ce le stau la dispoziţie pentru îndeplinirea scopurilor comune propuse sunt:

Marketingul politic

Publicitatea

Relaţiile publice

Organizaţiile publice: sunt grupuri asociate pentru ajutor reciproc ce vizează soluţionarea unor probleme comune, militarea pentru schimbare, creşterea notorietăţii publice a unor probleme etc. - Au statut şi legimitare publică (limitat), acces la politicieni, la resurse (donaţii sau subvenţii oficiale) şi la mijloacele de informare Ex.: Sindicate, grupuri de consumatori, asociaţii profesionale şi de alt tip etc.

Grupurile de presiune

- Sunt mai puţin instituţionalizate

- Au obiective făţişe, politice, agresive

- Se organizează în jurul unei singure probleme

Ex.: Protecţia mediului, tratamentul animalelor, testarea unor medicamente sau produse cosmetice, impozitul, legi, înarmarea, rasismul etc. Ca mod de acţiune, utilizează diverse tehnici de comunicare şi publicitate. Handicapul lor este că le lipsesc statutul instituţional şi resursele.

Organizaţiile teroriste: sunt grupuri care recurg la tactica terorii pentru a îndeplini obiective politice. Mijloacele lor de acţiune sunt atentatele cu bombă, deturnări de avioane, asasinate, răpiri etc. Exemple de grupări teroriste cunoscute, cu istoric: IRA, ETA, Al-Qaida, Hamas, Hezbollah Acestea urmăresc îndeplinirea scopurilor proprii (revendicări politice, teritoriale, economice, sociale) înafara procesului constituţional, folosind violenţa ca mijloc de convingere. Organizaţiile teroriste utilizează mass-media pentru a rămâne în atenţie şi a-şi determina publicul ţintă să ia act de existenţa şi de obiectivele lor. Pentru ele, mediatizarea este, de cele mai multe ori, mai importantă decât acţiunea teroristă în sine.

2. Publicul

Scopul comunicării este de a convinge – publicul Publicul poate să fie de două feluri:

- larg - masele, telespectatorii, alegătorii

- restrâns - guvernul, autorităţile, alţi politicieni

Comunicarea politică urmăreşte un efect asupra destinatarului mesajului Eficacitatea mesajului politic – chestiune complexă şi relativă, greu măsurabilă

3. Mijloacele de comunicare

Mijloacele de comunicare vehiculează trei tipuri de mesaje:

Întâi, sunt transmiţători ai mesajelor politice provenite din afara sistemului media, respectiv programe politice, declaraţii politice, apeluri electorale, campanii, grupuri de presiune, acte teroriste etc. Comunicatorii politici, în acest caz, caută să dobândească acces la mass-media, fie pe cale legislativă, fie prin întelegerea mecanismelor de funcţionare ale sistemului. Apoi, mijloacele de comunicare îndeplinesc rolul de expeditori de mesaje politice concepute de jurnalişti. Deşi cele mai multe instituţii media îşi revendică un statut profesional de obiectivitate, în realitate, în fiecare instituţie de profil se manifestă tendiţe

contrarii, o luptă continuă între neutralitate, imparţialitate, pe de-o parte, şi subiectivism şi părtinire, pe de altă parte. De fapt, se poate vorbi despre trei “realităţi”politice:

obiectivă, evenimente politice aşa cum au fost de fapt subiectivă, evenimente politice aşa cum sunt percepute de către politicieni şi cetăţeni construită, evenimente politice aşa cum sunt relatate de mass-media Prin participare şi părtinire, mass-media devin actori importanţi în procesul politic. În al treilea rând, mijloacele de comunicare transmit mesaje de la cetăţeni către politicieni. Modalităţile prin care fac acest lucru sunt:

prin sondaje – vocea opiniei publice prin scrisori – semnale din partea publicului prin forumuri emisiuni interactive (în audiovizual)

Un capitol distinct al comunicării îl constituie comunicarea politică internaţională, unde se poate vorbi despre o scena internaţională şi unde avem de-a face cu o politică globală.

Partide Organizaţii publice Reportaje Organizaţii Grupuri de presiune politice Editoriale Organizaţii teroriste
Partide
Organizaţii publice
Reportaje
Organizaţii
Grupuri de presiune
politice
Editoriale
Organizaţii teroriste
Comentarii
Guverne
Analize
Apeluri
Emisiuni
Mass-media
Publicitate
Relaţii publice
Sondaje de opinie
Reportaje
Scrisori
Editoriale
Cetăţeni
Comentarii
Analize
Fig. Elementele comunicării politice

TEMĂ 3: Identificaţi câteva instituţii de presă obiective şi subiective din punct de vedere politic din mass-media românească actuală

UNITATE 4

2.4. Partide politice. Doctrine politice Definiția partidelor politice Partidele pot fi definite:

Ca organizații: Edmund Burke considera că "partidele politice sunt un ansamblu de

oameni uniți pentru a lucra în comun in interes național dupa un principiu asupra căruia s-au pus de acord" Prin intermediul rolului - partidele indeplinesc următoarele 6 roluri:

recrutarea de personal de conducere;

generarea de programe politice;

coordonarea și controlul organelor guvernării;

partidele politice satisfac și împacă cererile de grup;

integrarea socială a indivizilor;

partidele amortizează/deviază puseurile revoluționare.

În esență, partidele politice prezintă următoarele caracteristici:

au scopul de a obține puterea, singure sau intr-o coaliție;

caută sa obțină sprijinul popular prin intermediul alegerilor;

sunt organizații permanente.

Clasificarea partidelor politice După structura de personal, partidele politice pot fi de masă sau de cadre (Maurice Duverger):

Partidul de cadre - reunește mai ales personalități. Aceștia sunt oameni influenți în susținerea candidatului, pentru câștigarea voturilor, oameni de afaceri potenți, necesari în finanțarea campaniei și tehnicieni inițiati în arta de a manipula votanți și de a conduce

campanii. Într-un partid de cadre este foarte importanta calitatea membrilor, ce se traduce prin prestigiu, abilitate și avere. Sunt mai ales partidele de dreapta și conservatoare. Partidul de masă - a apărut odată cu aparița votului universal. Numeric, mai numeros, mai omogen din punct de vedere structural, format din oameni obișnuiți (muncitori, pensionari, intelectuali etc.), fără potență financiară, fără expertiză personală și care câștigă alegerile prin participare masivă. Sunt mai ales partidele de stânga, social- democrate, socialiste sau comuniste.

Funcțiile partidelor politice Clasificarile funcțiilor partidelor politice diferă după criteriile folosite. După un prim criteriu, se identifică partidelor politice trei funcții:

1. Funcția de elaborare de doctrine, ideologii și programe politice care se manifestă

prin:

redactarea de platforme, programe sau a unui discurs politic coerent și

sistematizat; propagandă politică

acțiune politică nemijlocită, concretă

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre partide liberale, conservatoare, crestin- democrate, de centru, socialiste si social-democrate, comuniste, ecologiste si extremiste de dreapta.

2. Funcția de exercitare a puterii politice care urmărește:

buna desfășurare a activității tuturor instituțiilor și cetățenilor;

stabilirea regulilor de conduita dintre intreprinderi și oameni;

siguranță și stabilitatea națională;

cooperarea cu alte state.

3. Funcția de control și de critică asupra asupra autorității executive și legislative:

aceasta funcție revine de obicei opoziției, care are tentative de a bloca sau de a revizui anumite inițiative legislative prin: interpelări și discuții cu partidele aflate

la putere, prin conducerea spre soluții de compromis sau prin temporizare.

Altă clasificare atribuie partidelor 6 funcții, indeplinite în majoritatea sistemelor politice:

1.Reprezentarea ideilor politice

Multi indivizi și grupuri politice au interese și cerințe legate de alocarea valorilor (morale, sociale, economice, politice). O funcție crucială este aceea de a agrega și a simplifica aceste cerințe numeroase în câteva pachete alternative clare.

2. Facilitarea socializării politice a indivizilor în cadrul culturii politice respective.

3. Legarea individului de sistem

Mai mult decât în cazul oricaror alte grupuri, funcția partidului este de a formula, agrega și comunica un pachet coerent de cereri și de susținere. Majoritatea indivizilor se bazează pe pe un grup politic să le reprezinte interesele în cadrul sistemului politic.

4. Mobilizarea și recrutarea activiștilor politici

Partidele politice sunt cele care selecționează candidații pentru pozițiile elegibile din

cadrul sistemului politic.

5. Coordonarea opțiunilor guvernamentale

Partidul politic poate încuraja sau solicita membrilor săi să lucreze împreună pentru

atingerea telurilor politice comune.

6. Rolul de opoziție

În sistemele multipartidiste, partidele politice care nu participă la guvernare pot servi ca

sursă explicită de opoziție și au rolul de a mentine trează atenția electoratului asupra greșelilor actualei guvernări, asupra derapajelor săvârșite, asupra neîndeplinirii promisiunilor făcute și asupra alternativelor de guvernare.

Sistemul de partide Există în lume în prezent 4 tipuri majore de sisteme de partide.

a. Sistemul bipartit

Este caracterizat prin alternarea la guvernare a doua partide politice principale. În sistemul cu două partide există de obicei o diferență ideologică semnificativă între cele două partide. Cele mai bune exemple îl constituie sistemul de partide din Marea Britanie - cu partidele Laburist si Conservator, și cel din Statele Unite ale Americii - cu partidele Democrat si Republican.

b. Sistemul multipartit

Este caracterizat de existența a mai mult de două partide, a căror participare poate fi

esențială pentru formarea guvernului și activitatea acestuia. Astfel în crearea unei majorități legislative poate fi necesară coalizarea a două sau mai multe partide. Este sistemul de partide care funcționează în cea mai mare parte a Europei Occidentale și este caracteristic democrațiilor cu sisteme electorale proporționale. c. Sistem cu partid dominant Este caracterizat prin acapararea puterii de către același partid. Acest fapt se datorează capacității sale de a acapara suficient de multe voturi și locuri în parlament cu toate că în competiție pot intra mai multe partide. d. Sistem cu un singur partid În acest caz partidul aflat la putere este singurul partid legal.

Doctrine politice

Stânga De la început, stânga a fost asociată ideii de transformare, de modernizare, de progres. Deci, în conformitate cu semnificația inițială, stânga contesta ordinea socială existentă la acea dată, luptându-se pentru schimbare. Adepții ei se inspirau din concepțiile filosofice ale perioadei iluministe (Locke, Montesquieu, Rousseau), conform cărora omul este, prin natura sa, bun, perfectibil, însa sistemul în care trăiește nu îi este favorabil. Zona de stânga a spectrului politic a fost ocupată cu timpul, de partide din familia socialistă, apărute către sfarsitul secolului trecut. Valorile care i se atribuie in prezent stîngii sunt: reforma, dreptate sociala, egalitate, Dreapta Adepții dreptei au fost susținătorii status-quo-ului, făcând apel la tradiție, ordine, morală, principii. Spre deosebire de viziunea optimista a stângii, dreapta are o viziune mai pesimistă asupra naturii umane și, fără să considere că omul este neapărat rău, pleacă de la ideea că ceea ce este rău în interiorul său constituie o primejdie permanentă. Ideile care i se atribuie în prezent dreptei sunt cele de ordine, morală, credință, familie, iar liberalismul este considerat principalul exponent al dreptei.

Liberalismul

Doctrina liberală are cea mai îndelungată istorie, exercitând o influență covârșitoare asupra vietii politice a secolului trecut. Liberalismul este centrat pe individ:

are drept premise libertatea individuală, inițiativa privată și limitarea puterii

statului; se bazează pe încrederea în virtuțile "mâinii invizibile" care reglează relațiile

dintre oameni fără intervenția inoportună a statului – lasser faire laisser passer. privilegiază mecanismele de piață, considerate ca fiind singurele forme ce permit

existența unei societăți capabile să asigure libertatea individuală Din punctul de vedre al adepților liberalismului intervenția statului trebuie limitată în baza unor reguli clar stabilite. John Locke considera ca "menirea legilor este aceea de a veghea nu la pluralitatea doctrinelor sau veracitatea opiniilor, ci la siguranța și securitatea comunitășii și ale bunurilor și integrității personale a fiecărui cetațean".

Conservatorismul Este considerat ca fiind o tendință cu totul firească a gândirii politice, ca reacție la liberalism. Esența conservatorismului este conținută in faimosul dicton al contelui Falkland: "Atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic". Pentru Edmund Burke, fondatorul gandirii conservatoare, trăsăturile credo-ului conservator sunt:

a. omul este fundamental o ființă religioasă și religia este fundamentul societății civile;

b. societatea este produsul natural, organic al evoluției istorice treptate; instituțiile

existente întruchipează înțelepciunea generațiilor trecute;

c. omul presupune, alături de rațiune, instinct și emotie ; prudenț, judecata, experiența și obiceiul sunt călauze mai bune decat abstracția;

d. comunitatea este mai presus de individ; drepturile oamenilor deriva din indatoririle lor;

e. răul este înrădăcinat în natura umană, nu în instituțiile sociale;

f. exceptând sensul moral, oamenii sunt inegali; organizarea socială este complexa și

presupune existența diferitelor clase și grupuri;

Social-democrația Conceptul a fost însotit de-a lungul timpului de termenul de socialism și chiar se

confundă cu socialismul sau mai bine spus cu anumite forme ale acestuia. Ideile socialiste izvorau din dorința de a se găsi modalități de a fi conciliate libertatea și egalitatea, astfel încât să aibă loc o distribuire echitabilă a avuției naționale către toți cetățenii. Ascensiunea partidelor de stânga a fost determinată de creșterea numerică a

. Un moment important pentru familia socalistă europeană l-a constituit primul congres al Internaționalei Socialiste de după cel de-al doilea Razboi mondial, care a avut loc la Frankfurt pe Main. Declarația emisă la sfarsitul acestui congres a marcat îndepărtarea ideologica de marxism. Creștin-democrația Originile doctrinare al acestui curent trebuie cautate între pricipiile și ideile propovăduite de catolicismul politic. Partidele creștin-democrate au apărut ca reacție la atacurile asupra bisericii și catolicismului. Democrația creștină a făcut carieă în Europa, după cel de-al doilea Razboi mondial, încercând să umple golul dintre liberalism și socialism, dintre individualism și colectivism, având, în același timp, și valori independente de aceste curente de gândire, cum ar fi morala creștină sau subsidiaritatea. Creștin democrația este asociată în multe țări ideii de neoconservatorism, putându-se semnala un corespondent funcțional între cele două curente dat fiind ca promovează respectul față de valorile tradiționale: credință, familie.

proletariatului industrial.

Temă1: Identificați principalele partide politice din România și încadrați-le după criteriul doctrinei politice și al structurii de personal Tema 2: Cum caracterizați sistemul de partide din România?

Modul 2

Mass-media şi regimurile politice

Scopul modulului: a familiariza studenţii cu noţiunea de partid politic, cu modul de funcţionare al acestuia, cu scopurile şi mobilurile care îl animă; abordarea modului în care factorii politici interacţionează cu mass-media în vederea atingerii

scopurilor, a modului în care folosesc presa pentru a-şi difuza mesajele; rolul jucat de mass-media în construcţia imaginii oamenilor politici Obiectivele modulului - la sfârşitul cursului, studenţii trebuie să ştie:

- ce este, cum funcţionează un partid politic

- cum intercaţionează partidele politice cu mass-media

- modul în care se face comunicarea cu un partid politic

- modul în care jurnalistul poate folosi puterea oamenilor politici în scop propriu

- modul în care oamenii politici folosesc presa în scop propriu, pentru a-şi transmite mesajele şi a-şi construi imaginea politică

UNITATE 1

2.5. Mass-media şi partidele politice

Partidul este structura politică eficientă care oferă un cadru perfecţionat de susţinere a intereselor prin activitatea specialiştilor pe care îi are la dispoziţie şi prin valoarea doctrinară a argumentării ideologice pe care o instrumentează aceştia. Partidele politice pot fi:

- Partide gestionare – cele aflate la putere

- Partide protestatare – cele aflate în opoziţie

Tendinţe contrarii: a capta întreg electoratul vrs. a-şi găsi un loc distinct pe eşichierul

politic.

Pentru a provoca adeziunea, partidele şi oamenii politici utilizează mai multe procedee de persuasiune:

comunicarea politică orientată spre idealul democratic – “persuasiune blândă”, bazată pe argumentare orientată: se pune accent pe calităţi, se estompează defectele, utilizând publicitatea şi marketingul politic; în acest caz, mass-media este folosită drept releu al oamenilor politici

comunicarea politică bazată pe propagandă se bazează pe o argumentare manipulată, mesajul fiind deformat cu bună ştiinţă şi cu un scop precis; mass- media este utilizată ca releu de transmisie, dar şi ca instrument de constrângere:

informaţia politică este prezentată în aşa fel încât publicul poate să o accepte fără discuţie. Din punct de vedere extern, propaganda se adreseză individului şi masei, utilizează toate mijloacele disponibile (presă, Radio, TV, afişe, broşuri, cinema), trebuie să fie continuă şi îndelungată pentru a provoca adeziunea. Din punct de vedere intern, propaganda trebuie să respecte principiul simplităţii (duşmanul unic), al îngroşării tuşelor (exagerarea faptelor) şi al orchestrării (repetarea mesajelor). Utilizarea mass-media în scop de propagandă nu face obiectul doar al regimurilor totalitare, ci şi al celor democratice.

comunicarea politică orientată spre dezinformare se bazează pe argumentare deturnată, voluntar travestită şi falsă. Unde propaganda înşeală cu informaţii exacte, dar parţiale, dezinformarea minte cu informaţii trunchiate, voit inexacte, dar care trebuie să-şi păstreze o aparenţă de credibilitate pentru a avea influenţă asupra celorlalţi. Mass-media poate să fie victimă, mai mult sau mai puţin inocentă, prin lipsa unei verificări a informaţiilor transmise. Viaţa politică modernă este adesea o combinaţie, mai mult sau mai puţin reuşită, între diferitele moduri de argumentare şi diversele tehnici de persuasiune invocate.

În comunicarea politică actuală se disting trei modele:

modelul dialogal – ce pune accentual pe idei şi pe raţionalitatea argumentelor în promovarea interesului general modelul propagandistic – ce ierarhizează rolurile (elite vrs. mase) şi apelează la convingerile şi emoţiile publicului modelul marketing – bazat pe un ansamblu de tehnici instrumentale inspirate de metodele comerciale: un om politic sau un partid se vând asemenea unui produs comercial

Se poate face distincţie între comunicare politică plătită – publicitatea şi comunicarea politică gratuită, realizată prin mijloace de comunicare gratuite. Publicitatea politică este asimilată propagandei - cel puţin subiectivă şi părtinitoare, iar publicul o şi acceptă ca atare, înţelegând că este vorba despre un mesaj politic de promovare, faţă de care va avea întotdeauna anumite rezerve. În comunicarea politică gratuită, politicianul nu joacă rolul de autor, nu deţine controlul asupra apariţiei, responsabilitatea revenind jurnalistului. Are avantajul autenticităţii, al transmiterii “în direct”, al faptului că spectatorul ştie că nu asistă la un produs prefabricat. Cele care gestionează comunicarea de acest tip sunt relaţiile publice.

Relaţiile publice cu caracter politic presupun patru tipuri de activităţi specifice:

managementul mediatic

managementul de imagine

comunicarea internă

managementul informaţional

Managementul mediatic Este menit să exploateze nevoile şi cerinţele mijloacelor de comunicare, maximizând expunerea mediatică gratuită a politicienilor. Crează (fabrică) evenimente tentante pentru mass-media, atrag atenţia gardienilor mediatici, menţinând atenţia asupra partidului şi promovând soluţiile politice ale acestuia. Mai mult, presupune atragerea unei varietate de practici prin care politicienii încearcă să controleze, să manipuleze şi să influenţeze instituţiile mediatice, prin metode ce

corespund obiectivelor lor politice. Mijloacele de comunicare sunt considerate de către politicieni aliaţi de preţ, dar potenţial insubordonaţi şi imprevizibili în situaţii diferite, ce nu exclud criticile. Managementul mediatic are rolul de a păstra relaţii pozitive între politicieni şi mass-media, recunoscându-se că fiecare are nevoie de celălalt, exploatându-se caracteristicile instituţionale ale ambilor actori în vederea obţinerii avantajului maxim (eveniment de interes maxim pentru public, cu maxim de profit pentru partid). Pentru politicieni, aceasta înseamnă a pune la dispoziţia mass-media tot ce acestea îşi doresc, în material de ştiri sau divertisment, încercând să influenţeze modul în care această meterie este prezenetată publicului. Un capitol important al managementului mediatic îl reprezintă dezbaterile politice şi discursurile politice din care jurnaliştii să găsească “bucăţele” de informaţie (capete de ştiri) uşor de relatat sau interviul. Pseudoevenimentul – o întâmplare care are o vagă legătură cu realitatea politică, fiind în primul rând un eveniment mediatic Pseudoevenimentul - nu este spontan, ci are loc pentru că cineva l-a planificat, l-a cultivat sau l-a provocat; este cultivat cu scopul imediat de a fi relatat sau reprodus, pregătit să răspundă intereselor mass-media; relaţia sa cu realitatea subiacentă situaţiei pe care o prezintă este ambiguă; de regulă, are menirea de a fi o profeţie care se împlineşte singură. Unii consideră că evenimente precum dezbaterea şi interviul se încadrează în categoria pseudoevenimentelor, prin maniera de alegere a participanţilor, prin întrebările formulate, prin răspunsurile concepute (artificiale, prefabricate). Din aceeaşi categorie ar face şi unele conferinţe de presă, declaraţii de oportunitate, foto-oportunităţi. Reacţia jurnaliştilor la asemenea evenimente este una de rezervă, scepticism, atitudine critică, analiză critică.

Temă 4: Alegeţi un partid politic parlamentar şi identificaţi tipurile de comunicare practicate pe o perioadă determinată

UNITATE 2

2.6. Managementul de imagine - Construcţia imaginii oamenilor politici prin intermediul mass-media

Managementul de imagine are două componente:

managementul imaginii personale a politicianului şi al manierei în care aceasta poate fi modelată şi aranjată pentru a corespunde obiectivelor partidului managementul imaginii partidului propriu-zis – face obiectul marketingului politic

Politicienii sunt judecaţi azi pentru ce spun şi ce fac, dar şi pentru felul cum spun şi fac. Stilul în politică contează aproape la fel de mult ca fondul politic. Imaginea şi stilul au dobândit o însemnătate capitală în procesul politic, accentuate de apariţia televiziunii şi devenirea acestuia la principal mijloc de comunicare în masă. Imaginea individuală a politicianului devine mai importantă ca element de diferenţiere pe fondul aplatizării diferenţelor ideologice dintre partide: „Când centrele de greutate ideologică ale partidelor sunt mai degrabă convergente decât divergente, personalitatea candidaţilor devine pentru alegători un mijloc important de măsurare a credibilităţii” (Brendan Bruce). Imaginea personală contează, pentru că elementele sale constitutive – ţinută, îmbrăcăminte, coafura, machiaj etc. - transmit anumite lucruri despre politician şi, folosită cu pricepere, această imagine poate denota putere, autoritate sau alte calităţi dezirabile din punct de vedre politic. În componenţa imaginii mai pot intra: voce, gestică, privire, înfăţişare, vârstă, origine socială, trecutul, pasiuni, hobby-uri, prezenţă în faţa camerei etc.

Brandul de imagine publică reprezintă totalitatea semnelor şi caracterelor de personalitate pe care mass-media le induce în audienţa politică despre o persoană care desfăşoară activităţi politice.

Brandul reprezintă o caricatură, o imagine simplificată şi esenţializată, compusă din doar câteva trăsături majore, a unui personaj politic. Etapele de constituire ale unui brand (prin mass-media) sunt:

asigurarea notorietăţii publice

asigurarea rezonanţei mesajului politic propriu

asigurarea amplificării (amplitudinii) mesajului politic personalizat

Marketingul politic - totalitatea strategiilor şi tehnicilor prin care reprezentanţii politicului încearcă să dobândească un surplus de control asupra câmpului comunicării mediatice, iar aceasta presupune „aplicarea tehnicilor de marketing pentru obţinerea sprijinului, punctual sau global, al unor grupuri sociale bine precizate” (J. Gerstle), tehnici inspirate din metodele comerciale folosite de intreprinderi. Strategia de comunicare presupune o declaraţie de poziţionare, o analiză a brand- ului (produs, persoană politică sau partid): la ce foloseşte, cui se adresează, de ce ar trebui ales, stabilirea valorilor fundamentale ale publicului ţintă. Specialiştii stabilesc caracteristicile specifice ale prodului politic şi, de asemenea, nevoile, aspiraţiile şi slăbiciunile publicului căruia vor să-i plaseze produsul respectiv. Tehnici de marketing: crearea de logo şi de alţi semnificanţi ai identităţii partidului, tehnica „susţinerii produsului” prin personalităţi, vedete din lumea sportului, muzicii, alte domenii. Campania de comunicare: prin acţiuni şi prin mesaje verbale. Acţiunile politice pot fi majore (grele), semnificative, strategice, de cotitură, cu pronunţat caracter şi conţinut politic sau pot fi acţiuni non-politice, spectaculoase, având menirea de a atrage atenţia presei, a amuza, a înduioşa sau a distrage atenţia de la alte probleme. Mesajele verbale implică discursuri, declaraţii, interviuri, sloganuri, evocări, promisiuni, angajamente, atacuri la adresa adversarilor, toate subsumate ideilor pe care a fost construită campania de comunicare politică. Presa trebuie atrasă către locuri şi momente importante, uşor de făcut dacă e vorba de: desemnare sau lansare de candidaţi, anunţare program politic, dezbatere la vârf, program de măsuri etc. Pentru situaţii mai puţin semnificative, e nevoie de inventivitate,

de inducere a “efectului de anunţ” sau a “valorii” de ştire unor elemente cu caracteristici mediatice mai slabe.

Efect în lanţ: se fabrică evenimentul (pseudoevenimentul) ca să aibă caracteristici de ştire (interes, dramatism, conflict, pregnanţă), oferind garanţie instituţiilor de presă că materialul va satisface aşteptările publicului, astfel ca ştirea din una “politică” să devină una interesantă şi accesibilă pentru un public larg; o audienţă mare înseamană publicitate şi rentabilitate pentru instituţia mass-media; în consecinţă, proprietarii media vor exercita presiuni ca materialele având conţinut politic să fie bine ambalate (informaţie cu divertisment) pentru a-şi menţine audienţa şi maximiza profitul. În acest fel, jurnaliştii se simt manipulaţi şi privesc cu suspiciune orice manifestare de marketing politic. Astfel că la triunghiul politician – jurnalist – alegător se adaugă şi specialiştii în relaţii publice, publicitate, marketig, comunicare politică, sociologi etc., creându-se un cerc vicios: „Câmpul jurnalistic a devenit locul strategic al bătăliilor simbolice ( Consilierii în comunicare pregătesc «loviturile mediatice» şi «efectele de anunţ» ale oamenilor politici, ce au scopul să şocheze telespectatorii şi să le sugereze o anumită opinie, pe care, apoi, cercetătorii specializaţi în sondajele de opinie publică o vor înregistra” (Patrick Champagne).

Temă 5: Alegeţi un politician din generaţia tânără (lansat la ultimele alegeri parlamentare din 2008) pentru a urmări modul în care s-a conturat profilul acestuia prin intermediul presei

UNITATE 3

2.7. Influenţa sistemului mass-media asupra politicienilor (I)

Am arătat până aici modul în care politicienii încearcă să influenţeze şi chiar să manipuleze jurnaliştii pentru a-şi putea atinge scopurile şi obiectivele, a reuşi să-şi transmită în mod eficient mesajele. Există însă, fără putinţă de tăgadă, şi o influenţă majoră a sistemului mass-media asupra oamenilor politici, în sensul modificării semnificative a comportamentului acetora. După cum am arătat, raportat la actorii politici, presa exercită mai multe funcţii:

transmite mesaje politice – creând, prin selecţie şi ierahizare, o agendă a priorităţilor comentează mesaje politice – simplificând, traducând sau interpretând discursul politic lansează oameni politici Prin aceste aceste acţiuni şi ipostaze, presa îi obligă pe oamenii politici să-şi adapteze acţiunile, vorbele, modul de transmitere a mesajelor, conform exigenţelor comunicării moderne în masă, modificându-le, în acest fel, în mod semnificativ, comportamentul.

Adaptarea la specificul comunicării mediate tehnologic Oamenii politici trebuie să aibă capacitatea de a înţelege şi a utiliza în mod specific fiecare suport media după caracteristicile fiecăruia. De exemplu, pregătirea şi discursul pentru un interviu de presă şi unul radio vor fi diferite, cum diferită va fi apariţia la televiziune faţă de comportamentul într-un discurs în Parlament.

Ex: FD Roosevelt a ştiut foarte bine să folosească radioul; R. Reagan, actor profesionist, se simţea excelent în lumina reflectoarelor, interpretând texte pe care alţii doar le citeau; B. Clinton şi Tony Blair au ştiut să folosească la maxim atuurile televiziunii; B. Clinton a utilizat şi internetul, răspunzând on line întrebărilor venite din partea alegătorilor.

Tendinţa este de lărgire a sferelor tehnice de dialog politic, ducând spre ceea ce se numeşte „teledemocraţie” – un ansamblu de canale de comunicare directă care leagă candidaţii de electori, fără a mai fi nevoie de interfaţa oferită de presă.

Personalizarea puterii politice Pentru accesibilizarea mesajului şi mecanismelor politice, în condiţiile unui public numeros, eterogen şi uneori străin de subtilităţile lumii politice, jurnaliştii pun în centrul de interes al materialelor lor oamenii, dimensiunea umană a personalităţii politice. Dezbaterile, conflictele, negocierile, pe doctrină, de interese sau de proceduri (parlamentare, guvernamentale sau de partid) sunt greu de înţeles pentru cititori – oameni de rând atunci când sunt prezentate ca şi conflicte strict politice. Pentru simplificare şi mai uşoară înţelegere, jurnaliştii înlocuiesc conflictele de idei cu cele personale, opun lideri cu expunere mediatică bună, reduc relaţiile contradictorii de opoziţii binare de tip bine – rău. În acest fel, şi campania electorală, între doi sau mai mulţi candidaţi, devine mai clară şi mai uşor de urmărit. Astfel, o interpelare devine o bătălie în doi, o criză se transformă într-un scandal între doi oameni (Băsescu – Tăriceanu, Obama – MacCain, Sarkozy - Royal). Mediatizarea persoanei atrage focalizarea asupra vieţii private a acestuia: locuinţă, viaţă de familie, hobby, timp liber. Apar astfel informaţii non politice fără valoare, dar care sunt mediatizate pentru că stârnesc curiozitatea umană, ducând interesul într-zonă periferică.

Exemple:

Bush

jucând

golf,

Sarkoyz

călărind,

Tăriceanu

motociclist,

Băsescu

la

petreceri, detalii ce se transformă în adevărate mărci ale personajului

Aceste obiceiuri ale presei influenţează personajul politic, care va lua apucături şi strategii de „vedetă”, va organiza evenimente specifice, surprize, mondenităţi, ce sporesc popularitatea, apropiate de comportamentul de vedetă. Popularizarea de acest tip (ieftin) prezintă riscul deconectării şi decontextualizării, „de a ascunde dimensiunile structurale, de a conduce la ignorarea istoriei şi la negarea relaţiilor de putere” (AM Gingras).

Spectacularizarea fenomenelor politice Prin plasarea în centrul atenţiei mediatice a personalităţilor politice, viaţa politică se transformă într-o scenă, căpătând valenţe spectaculare certe. Orice conflict, orice înfruntare, orice dezbatere se transformă, din nevoi mediatice, într-un spectacol sui generis (care uneori se transformă în circ), printr-un proces evident de dramatizare, teatralizare şi ritualizare a acţiunilor politice. Devin momente privilegiate: congresele partidelor, întrunirile la nivel înalt, mitingurile, defilările, paradele, vizitele, dezbaterile, ceremonii şi festivităţi. În acest fel, în mod inevitabil, fenomenul politic capătă uşor formă de divertisment, iar presa de întâmpinare capătă accente tabloide. În presă: în loc de dezbateri, vor fi talk show-uri, în loc de anchete, vor fi reportaje de atmosferă, în loc de interviuri de idei, vor fi interviuri portret etc.

Exemple: căţelul lui G. Bush a fost pomenit de mai multe ori în programele de ştiri importante decât secretarii de stat (miniştrii) ai Educaţiei, Energiei, Agriculturii (L. Bogart).

Televiziunea a creat o viziune simplicată asupra vieţii politice: „este o lume fără multă coerenţă sau sens; o lume în care fiecare eveniment intră în scenă şi dispare repede, pentru a face loc altui eveniment; o lume care nu cere şi nici nu ne permite să acţionăm; o lume care seamănă cu jocul copiilor de-a «cucu-bau» şi care, asemenea acestui joc, îşi este suficientă, nu are legătură cu ceea ce este în afara ei şi este extraordinar de distractivă” (R. Cayrol). Confruntările televizate devin întreceri între consilieri şi specialişti care stabilesc toate detaliile (prim planuri., unghiuri, îmbrăcăminte, grimase, mişcarea mîinilor, decorul, etc.), dezbaterea devenind o amplă punere în scenă, cu accent pe denigrarea adversarului, cât pe o campanie pozitivă. Cetăţeanul, în aceste condiţii, devine spectator neimplicat în show-ul politic. În comunicarea fenomenelor politice „se încearcă emoţionarea instantanee şi fabricarea de evenimente; în felul acesta este eliminată complexitatea faptelor reale; retorica presei devine acum o estetică a seducerii: dispozitivele campaniilor electorale

sunt în întregime întemeiate pe elemente vizuale (drapele, sigle, jocuri de culori) şi sonore (muzică de ambianţă, sloganuri scandate) şi pe gestică teatrală a candidaţilor, care trebuie să atragă şi să reţină atenţia alegătorilor şi care favorizează o cultură a sentimentelor” (R. Riefel). Cu tot acest efort spectacular, oamenii nu sunt întotdeauna foarte uşor de păcălit, chiar dacă sunt prizonieri ai televiziunii. Din fericire, în formarea unei opinii strict politice, mass-media nu este singurul factor determinant.

UNITATE 4

2.8. Influenţa sistemului mass-media asupra politicienilor (II) Adaptarea limbajului politic

Pentru că presa este principalul transmiţător de mesaje politice, oamenii politici au trebuit să înveţe regulile specifice comunicării jurnalistice.

Simplicarea şi scurtarea frazei – sound bites Omul politic clasic îşi construia discursurile pe bazele retoricii, apelând la erudiţie istorică, politică şi filozofică, adresându-se unui public elevat, de acelaşi nivel cu el (parlamentari, miniştri, intelectuali). Omul politic modern trebuie să lucreze în două registre: în registru parlamentar (când se adresează colegilor, adversarilor etc.) şi în registru mediatic (când se adresează maselor largi de oameni prin intermediul presei). Din nevoi mediatice (ştiind că discursul nu va putea fi preluat în întregime), va combina cele două registre într-o succesiune de părţi execursive ample combinate cu sentinţe scurte, clare, convingătoare. Părţile ample discursive, cu un conţinut politic dens, abstract vor da substanţă mesajului. Acestea vor fi urmate (întrerupte, concluzionate) de formulări scurte şi memorabile, eventual metaforice, uşor de reţinut şi de prealuat de către presă – sound bites –ul.

Sound bites – formule concentrate, clare, emoţionante sau şocante, care nu mai trebuie prelucrate de jurnalişti şi care fac titluri atractive sau inserturi memorabile în ştirile de radio şi televiziune.

„Retorica politică a devenit acum arta micilor fraze, a captării şi seducerii publicului de mijloc cu ajutorul unui raţionament care nu mai este deductiv, ci asociativ” (R. Riefel)

Limbaj politic – limbaj popular Contactul direct dintre omul politic şi electorat, prin intemediul audiovizulului, îi obligă pe cei dintâi să adopte şi aplice regulile şi tehnicile de adresare verbale. Astfel, ei

vor adopta un vocabular simplu, accesibil, fără termeni pretenţioşi sau tehnici, în formulări plastice uşor de reţinut. Eliberat de termenii prea specifici, limbajul politic se dezideologizează, devenind mai apropiat, mai afectiv, mai colocvial, o formă de dialog amical. Un studiu francez (J. Cotteret) arată că politicienii francezi au utilizat în discursurile lor doar 20% din cuvinte care reprezintă termeni politici sau economici specifici.

Eliminarea elementelor abstracte Orice discurs public deschis se adresează unei mase eterogene de oameni, diferiţi din punct de vedere cultural. Discursul politic are menirea să convingă şi să seducă un public cât mai larg, iar liantul şi numitorul comun în acest caz nu poate fi decât sentimentul, fiorul, emoţia. Se evită argumentaţia abstractă, se preferă figurile de stil simple, uşor de înţeles şi reţinut. Oamenii politici încearcă să arate, să ilustreze, nu să raţioneze sau demonstreze. Nu contează ideea, cât impresia pe care omul politic o lasă publicului.

Exemple: „Read my lips: no new taxes” (George Bush); „Să trăiţi bine” (Traian Băsescu)

„Această logică a seducerii, care favorizează vocea, gestualitatea şi spontaneitatea calculată, arată că discursul politic adoptă din ce în ce mai mult normele specifice presei, mizând pe simboluri şi reprezentări” (R. Rieffel).

Presa – mod de reprezentare a puterii Datorită influenţei presei în interpretarea politicului, oamenii politici, înainte de a lua o decizie, calculează mai întâi care va fi reacţia presei, în ce mod va fi prezentată şi interpretată de către mass-media. Sub presiunea presei, liderii politici ar trebui să:

asigure transparenţă (acces la informaţie)

ofere instaneitate actelor decizionale (fără întârzieri, fără ascunzişuri)

dea senzaţia de ubicuitate (prezenţă pe toate canalele, pentru cât mai mult public)

aibă carismă simbolică (să declanşeze emoţii şi adeziune afectivă)

Vizibilitatea şi buna comunicare au devenit la fel de importante ca şi actele decizionale, o

bună guvernare însemnând şi o bună comunicare. Din această preocupare rezultă şi inflaţia de produse comunicaţionale: conferinţe

de presă, anunţuri, afişe, dosare de presă, broşuri, publicaţii, site-uri, blog-uri etc. Rolul presei se exercită, după unii specialişti, şi în modalităţile de accedere în viaţa politică, care s-ar face pe criterii mediatice (dacă o persoană este mediatizabilă sau nu). Şi liderii tot pe aceste criterii se impun de cele mai multe ori.

„Cei care reuşesc să se exprime apar ca reprezentativi, ca importanţi (

excluşii de pe micile ecrane rămân în anonimat, nu mai fac parte din peisajul politic” (G.

în timp ce

),

Derville).

Supra-mediatizarea – campania electorală continuă – orice act politic este supravegheat şi reprezentat de către presă, creând un comportament specific de comunicare permanentă. Astfel, s-a creat, pe lângă legitimarea electorală, un al doilea tip de legitimare de tip mediatic („catodic” – D. Wolton). Supra-mediatizarea, ca fapt pozitiv, măreşte controlul presei asupra politicienilor, crează un public mai informat şi obligă oamenii politici la un comportament mai atent, mai supravegheat, mai grijuliu cu faptele ce ar putea să le degradeze imaginea publică. Supra-mediatizarea ca fenomen negativ duce la exagerarea rolului persuasiunii în comunicare politică, poate duce la crearea unor lideri pur mediatici, lipsiţi de substanţă, la eludarea problemelor grave prin volte de retorică şi punere în scenă, ocolirea adevărului, diluarea actului de guvernare în sine şi supralicitarea importanţei imaginii.

Temă 6: Identificaţi exemple de modelare a limbajului şi de încercări de deturnare a atenţiei prin supra-mediatizarea unor evenimente (pseudoevenimente)

Modul 3

Mass-media - a patra putere în stat

Scopul modulului: este de a pune în vedere rolul care i s-a atribuit şi pe care şi-l asumă presa, acel de a patra putere în stat şi a vedea în ce constă această; în al doilea rând, e de văzut cum se manifestă mass-media ca actori politici; nu în ultimul rând, a pune în vedere care e rolul mass-media în stabilirea agendei publice. Obiectivele modulului - la absolvirea cursului, studentul şi tânărul jurnalist politic trebuie să ştie:

ce înseamnă a patra putere în stat şi care e rostul acesteia printre celelalte trei consacrate de constituţie

cum trebuie interpretată şi cum trebuie folosită această putere

aplicabilitatea diverselor specii jurnalistice la jurnalismul politic

contribuţia mass-media la întocmirea agendei publice

UNITATE 1

2.9. Mass-media a patra putere

Ca să poată lua decizii corecte, oamenii trebuie formaţi (prin acces la cultură, ştiinţă, artă – şcoală) şi informaţi despre acestea (prin diverse mijloace, care au evoluat în timp – presa). Instituţiile primei categorii aveau o istorie, un statut social şi prestigiu, spre deosebire de cele din sfera informală. În timp, lucrurile au evoluat, statutul şi prestigiul presei s-au schimbat, pe scenă făcându-şi apariţia un nou protagonist, specializat în formarea opiniei publice: „Acest nou personaj politic este jurnalistul, care, prin articole şi editoriale, contribuie la impunerea temelor din dezbaterea publică, precum şi la fabricarea opiniei publice” (P. Champagne). Schimbarea regulilor de constituire a spaţiului public şi a opiniei publice a generat un nou sistem de relaţii între clasa politică şi alegători,

consacrând spaţiul mediatic ca unul mult mai cuprinzător (decât saloanele, pieţele, cluburile), accesibil şi exprimând puncte de vedere adesea diferite de ale puterii,

devenind tot mai autonom. În felul acesta, sfera mediatică se detaşează tot mai clar de structurile statului, devenind a sferă alternativă, dar şi o instanţă adversativă, ca o formă de supraveghere a puterii şi a sistemului politic. Acest (nou) spaţiu public mediatic, de neconceput în epoca modernă, este influenţat (după Bernard Miege) de:

amploarea populaţiei implicate

relaţiile dintre partenerii actului de guvernare

stilul presei (presă de informare, presă de opinie)

raportul cu puterile politice şi economice

modul de organizare al mass-media

noile tehnologii

Prin intermediul (contribuţia) mass-media, s-a creat un spaţiu public popular, mai angajat şi mai apropiat de preocupările populare şi de seismele politice. Astfel că presa şi spaţiul public pe care îl generează au devenit mai implicate politic, mai puternice în a influenţa puterea şi mai vizibile în ochii publicului. Au devenit un jucător important, ceea ce se numeşte a patra putere.

„Presa nu mai este doar expresia unor poziţii şi opinii politice determinate; ea reprezintă acum toate poziţiile şi opiniile, fără a fi subordonată nici uneia dintre ele. Presa se constituie într-o «a patra putere» în această nouă situaţie, în care toate toate celelalte

sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată însă să o subordoneze (

ea

devine o adevărată putere în momentul în care se separă de celelelate puteri, oferindu-le însă accesul la cuvântul şi imaginea publică” (G. Leblanc). Semnificaţia sintagmei mass-media a patra putere rezidă în capacitatea presei de

a juca un rol important în societate, în raport cu puterea executivă (guvernul), sistemul

judiciar şi sistemul legislativ (Parlamentul). Misiunea şi raţiunea de a exista a presei este de a se opune celorlalte puteri ale statului, deşi, în general, puterile statului nu se opun una alteia, ci se echilibrează. Presa nu reprezintă doar un loc de dezbatere şi exprimare, ci

o instituţie critică şi de control, care urmăreşte comportamentul puterii, este un watchdog

– câine de pază al publicului împotriva exceselor puterii.

);

Dupa Colin Sparks, exista trei tipuri posibile de raportare a presei față de structurile puterii:

1. Presa ca a patra putere: "Aceasta terminologie atribuie presei, în mod implicit, acelasi rol de conducere, diferit de societatea civila, pe care-l exercita și celelalte trei puteri”. Altfel spus, presa ar fi un factor de actiune publica, analog puterilor executive, legislative și juridice; ea ar scăpa de sub controlul cetățenilor și ar crea, prin exercitiul ei, o elită jurnalistică având același statut ca și elitele puterii. Fiind o putere "autonomă", presa nu ar mai fi controlata de public, ci s-ar "auto-controla", prin echilibrul pe care-l realizează cu celelalte puteri.

2. Presa ca a patra stare: sistemul de reprezentativitate din secolul al XVIII-lea împărțea societatea în mai multe stări, corespunzatoare unor categorii sociale relativ omogene; fiecare din ele ocupa în Parlament un anumit număr de locuri, proporțional cu importanța sa. Dacă presa este o „altă stare”, aceasta înseamnă că ea reprezintă categoriile care, dintr-un motiv sau altul, nu își vad aparate interesele sau problemele specifice în structurile Puterii. În acest fel, presa vorbește în numele celor „fără putere", fără „voce publică”, al categoriilor defavorizate, al celor pe care viata politica îi ignoră, îi ascunde sau îi dispretuieste. Misiunea presei este, în acest caz, de a descoperi erorile institutiilor Puterii, de a face publice situatiile în care ele acționează, fără a fi controlate de celelalte puteri legitime, în defavoarea unor grupuri sociale sau a unor indivizi (minoritatile etnice, persoanele handicapate, copiii orfani, minoritatile sexuale). Întruparea tipica a acestei perspective este oferita de jurnalismul de investigare.

3. Presa ca un câine de paza („watch-dog): „Presa acționează în numele publicului, pentru a-i atrage atentia asupra abuzurilor Puterii”. Este, de fapt, sensul global în care se utilizează sintagma „presa - a patra putere”. În aceasta ipostază, mass-media veghează asupra corectitudinii tuturor instituțiilor statale (nu numai a celor politice); ele reprezintă publicul larg (nu numai categoriile fără reprezentativitate politică) și actionează conform unui sentiment acut al responsabilității publice (nu al apartenenței la o „elita” sau la o putere adversativă). Dupa Collin Sparks, în aceasta ipostaza, „ele sunt un actor social

distinct, care ocupa un fel de interstițiu social între diferiții actori ai puterii și ai publicului, în numele carora însă actionează” (ibidem).

Prin opţiunea pentru un anumit organ de presă, individul îşi transferă o parte din autoritate publică asupra acestuia. Pentru unii, mass-media este o putere „de facto”, cvasioficială şi informală, dar care este adevărata putere ce formulează şi dă conţinut mesajului politic. În lucrarea sa, Politica şi presa – Reprezintă mass media a patra putere în stat?, Gheorghe Schwartz, citându-l pe Simon Blackburn, oferă o definiţie sugestivă a puterii:

“Puterea unui individ sau a unei instituţii este capacitatea de a realiza ceva, pe cale legală, prin control sau influenţă. Aşadar, presa devine o putere, indiferent de locul pe care îl ocupă ea în această separaţie doar dacă este capabilă să realizeze ceva, însă doar pe cale legală”.

Teme de reflecţie asupra sintagmei „a patra putere” De unde vine legitimitatea presei ca a patra putere? Presa nu are legitimitate politică asemenea politicienilor (prin alegeri), ci doar una culturală şi istorică, validată prin legi şi Constituţii care i-au consolidat statutul şi identitatea. Este presa atât de independentă pentru a-şi exercita corect funcţia de contra-

putere?

Teoretic, independenţa poate fi asigurată prin mijloace economice şi legislative. Practic, niciuna din aceste căi nu este o soluţie perfectă. Pe de-o parte, competiţia economică creează interese economico-politice specifice, ce perturbă neutralitatea. Pe de altă parte, factorul legislativ este unul cu influenţă politică şi poate deveni părtinitor şi distorsiona independenţa presei. Sunt jurnaliştii atât de competenţi, de morali şi intransigenţi pentru a fi observatori imparţiali ai puterilor statului? Teoretic, răspunsul îl găsim în elaborarea de coduri, lucrări, dezbateri consacrate eticii şi deontologiei profesionale. Practic, se constată destule încălcări şi comportamente imorale din partea jurnaliştilor.

Este publicul destul de educat şi de interesat în a urmări informaţiile politice şi a se implica în dezbaterile politice?

Limitarea influenţei presei

Prin măsuri legislative rigide, prin presiune economică, manevre politice, blocarea

accesului la informaţie (metode clasice). Prin marketing politic şi relaţii publice (metode moderne).

Jurnaliştii le percep ca manevre de manipulare a lor, invocând faptul că ei pierd controlul asupra fabricării şi difuzării informaţiilor, devenind doar un suport, un intermediar dintre clasa politică şi public. Statutul de a patra putere trebuie (re)dobândit, justificat, păstrat pentru fiecare din manifestările politice publice.

UNITATE 2

2.10. Mass-media ca actori politici

Mass-media:

relatează şi difuzează informaţia politică

contribuie la discutarea şi stabilirea politicii şi agendei publice

asigură o platformă politicienilor pentru a-şi face cunoscute opiniile.

Dar şi:

reprezintă cadrul principal în care se desfăşoară politica

judecă şi critică diferitele puncte de vedere politice puse în circulaţie.

interpretează mesajul politic

influenţează luarea deciziilor

Practic, mijloacele de comunicare au un rol important în definirea „realităţii politice”, într-o formă închegată şi uşor perceptibilă. Evenimentele politice sunt introduse în scheme narative care fac posibilă prezentarea lor sub forma unor subiecte de ştiri. Dintre

diversele scheme narative de lucru (ex. criza puterii, criza opoziţiei, slăbiciunea

premierului sau preşedintelui, corupţia politică etc.), una devine dominantă şi, odată stabilită, asigură structura pentru evenimente viitoare, care primesc valoare de ştiri.

Presa scrisă a avut întotdeauna o abordare politică mai partizană, socotind că rolul ei este de a exprima opinia. În perioadele cele mai active, campanii electorale, fiecare ziar sprijină partidul favorit, criticând şi denigrând celelalte partide, făcând-o în moduri diferite: tabloidele în mod populist, propagadistic, prin mistificare şi senzaţionalism, ziarele serioase prin metode mai moderate. Selecţia subiectelor de ştiri (la toate) se face cu o vădită intenţie pozitivă sau negativă la adresa unui partid sau altul. Chiar şi informaţiile corecte, pot fi folosite, contextual, ca o formă de intervenţie politică, pentru a discredita pe unii şi a influenţa votul alegătorilor. În presa scrisă, vocea cea mai importantă a unui ziar este editorialul, cel care dă şi identitatea politică a publicaţie, iar redactorii o socotesc a fi vocea colectivă a cititorilor ziarului.

Jurnalistul specialist (jurnalismul politic de autor) poate activa în editoriale, feature, caricaturi, texte satirice – polemice. Specialiştii ar fi „o comunitate, mai mult sau mai puţin delimitată, de jurnalişti, analişti, experţi în politică şi alte domenii, care îşi expun cunoştinţele de specialitate în cadrul dezbaterilro publice” (Nimmo şi Combs). Jurnalistul specialist este persoana pe care publicul o recunoaşte ca autoritate în domeniu şi care devine sursă de formare şi de articulare a opiniei asupra unei teme şi de stabilire a agendei publice. El observă, comentează şi descifrează cu pricepere scena politică în beneficiul publicului. El trebuie să fie însă recunoscut şi de către clasa politică, în interiorul căreia se miscă pentru a culege informaţii pe baza cărora să poate emite judecăţi şi sentinţe veridice, demne de încredere. Însă, chiar şi aceste prerogative, nu-l scutesc de partizanat politic.

Editorialul – cea mai înaltă competenţă în probleme de natură politică.

plasat pe prima pagină (ultima, sau o poziţie privilegiată)

prezintă o temă (tema zilei) politică, în cele mai multe cazuri

o tratează (interpretează, evaluează) cât mai corect, mai explicit şi documentat

se poate încheia cu un apel (indemn) la acţiune

Pot fi semnate de jurnalişti, dar şi de economişti, sociologi, diverşi experţi. Editorialişti

pot fi foşti politicieni (retraşi) sau chiar politicieni în funcţie. Ei sunt chemaţi să identifice subiectele importante ale momentului, să prezinte argumentele, să explice realitatea pe înţelesul tuturor şi să facă recomandări politicienilor care trebuie să ia decizii. Unii editorialişti sunt invitaţi pentru că au capacitatea de a atrage publicul şi a contribui la mărirea tirajelor, fie prin farmec personal, fie prin prezentarea unor puncet de vedere tranşante, extremiste.

Articole de tip feature Sunt abordări mai amănunţite (decât o simplă ştire) a unei teme politice, ce însoţesc materialele de ştiri, explicând şi detaliind evenimentele ce presupun utilizarea de informaţii de interior, investigaţii, interviuri directe. Autorii de feature îmbină funcţiile specialistului cu ale reporterului, iscusinţa investigativă a jurnalistului de calitate cu abilităţile intelectuale şi analitice ale specialistului.

Exemple: dacă tema politică este criza economică, se va face un feature (pozitiv sau negativ) despre criză şi efectele ei; dacă tema sunt pensiile, se va face un feature despre pensii şi pensionari etc.

Audiovizualul este mai bine reglementat, prin lege, în ce priveşte partizanatul politic, datorită influenţei mai mari pe care acesta o are. Acest lucru este mai vizibil în emisiunile informative şi, într-o oarecare măsură, în emisiunile tip dezbatere.

Emisiunea de dezbatere - talk-show-ul (Radio sau TV) Participanţi: un moderator, un politician sau mai mulţi, reprezentativi pentru spectrul politic şi publicul, prezent interactiv, fie în studio, fie telefonic sau în spaţiul virtual. Este forma cea mai pură de mediere între public şi politicieni, asigurând

publicului accesul la un discurs politic mai puţin cosmetizat, iar politicianului asigurându-i accesul direct la public.

Interviul politic Porneşte de la disponibilitatea politicienilor de a fi prezenţi şi a se pronunţa în probleme importante de actualitate. Reclamă un stil incisiv, lipsit de condescendenţă din partea jurnalistului, dintr-un efort de a reprezenta cât mai eficient publicul larg, poporul, milioanele de oameni care urmăresc emisiunile informative. Acestea sunt însoţite de alte tipuri de materiale politice cum sunt reportajul, comentariul sau analiza. Unele interviuri, prin insistenţa şi incisivitatea jurnalistului, devin adevărate curse de urmărire, jurnalistul punând politicianul în cele mai delicate situaţii şi obligându-l să spună ceea ce doreşte publicul să afle. Asemenea emisiuni au transformat realizatorii lor în vedete, iar agresivitatea lor a creat tensiuni şi discuţii cu politicienii. Argumentele lor sunt: ei apără publicul şi îi reprezintă interesele împotriva clasei politice tot mai înarmată cu tehnici de relaţii publice şi tentată să sporească la maximum retorica goală de conţinut. Interviul, în opinia lor, trebuie să fie o unealtă pentru a pătrunde dincolo de poleiala retorică şi pentru a scoate la iveală miezul tare al politicii din spatele ei.

Exemple: Un jurnalist de televiziune englez a pus aceeaşi întrebare de 14 ori în cursul unui interviu, fără a reuşi să smulgă răspunsul dorit. Asemenea tehnici sunt utilizate, într-o formă sau alta, de către toții jurnaliștii, din presa scrisă sau din audiovizual, români sau străini.

Excesul de zel poate duce întrebările de pe tărâmul legitimităţii, pe cel al grosoloniei şi autosuficienţei, căutând mai degrabă o miză personală, decât una jurnalistică.

Temă 7: Identificaţi câţiva specialişti din mass-media românească, dintre cei invitaţi sistematic în emisiunile de televiziune. Identificaţi şi prezentaţi un talk-show politic dintre cele reprezentative din mass-media autohtonă.

UNITATE 3

2.11. Mass-media şi stabilirea agendei politice şi publice

Mijloacele de comunicare au fost desemnate, din punct de vedere istoric, ca instrumente fundamentale ale democraţiei, iar televiziunea, odată în plus, a jucat un rol important în formarea unei opinii publice informate şi raţionale. Aşa cum o arată sondajele de opinie şi studiile privind opţiunile publicului, mass-

media au ajuns, pentru majoritatea oamenilor, principala sursă de informaţie politică. Presa a devenit principalul mijloc de interpunere între lume şi oameni pentru a-i informa pe aceştia tot ceeea ce ei nu puteau şti, nu puteau afla sau experimenta singuri. „Într-o perioadă în care încrederea publicului în multe instituţii sociale şi politice a

alegătorii au ajuns să se bazeze mai mult pe resursele

pentru a-şi forma impresiile cu privire la miza jocului, întrucât foştii

furnizori de principii directoare îşi pierduseră credibilitatea” (J. Blumler). Pe lângă faptul că transmite informaţii, mass-media ordonează şi structurează realitatea politică, acordând evenimentelor semnificaţii diferite, mai mică sau mai mare, în funcţie de prezenţa sau absenţa acestora de pe agenda presei. Potrivit unei păreri majoritare, stabilirea agendei publice reprezintă principala contribuţie a mass-media la procesul politic. Niciun om, oricâr ar fi de interesat, nu poate asimila şi înţelege totalitatea evenimentelor din lumea reală, astfel că, pentru evenimentele care ne intereseză sau sunt importante, ne bazăm pe mass-media, care le urmăreşte şi le analizează. După cum s-a arătat, un obiect cheie al organizaţiilor politice este tocmai impunerea unei agende publice în acord cu atingerea scopurilor organizaţiei. Pentru aceasta lucrează politicienii, punând la bătaie resurse financiare (publicitate) sau resurse umane specializate (relaţii publice, marketing politic), pentru a convinge presa să le accepte şi promoveze propriile agende. Peste toate acestea însă, mass-media stabilesc ele însele agenda publică, folosind calitatea, esenţială, de principal furnizor de informaţii, prin aceasta aducând în prim planul atenţiei anumite probleme şi ignorând altele, într-un mod pe care politicienii nu-l pot influenţa în mod decisiv sau semnificativ.

cunoscut un declin abrupt (

mediatice (

),

)

Pentru Bernard Cohen, care a consolidat acest concept, presa nu le poate spune oamenilor ce să gândească, dar reuşeşte să le spună la ce să se gândească. Această premisă teoretică s-a confirmat printr-o constatare empirică, aceea că presa oferă practic ierarhii evenimenţiale, punând accent asupra unora sau altora dintre evenimente sau persoane prin cantitatea de informaţii prezentate la un moment dat. În acest fel, se atrage sau se distrage atenţia asupra unora dintre evenimente, stabilindu-se, chiar fără de voie, priorităţi. Practic, mass-media delimitează dezbaterile politice şi stabileşte care sunt temele care îi determină pe oameni să meargă la vot. Potrivit acestei teorii a stabilirii agendei, nu există influenţă limitată, ci se stabileşte o cauzalitate strictă între fenomene şi rezultate. Cel care primeşte mesaje politice, nu se poate împotrivi, n-are putere de decizie, este doar ţinta şi punctul final al procesului comunicaţional. Aşadar, mass-media sunt cele care decid modul de interpretare a fenomenelor şi tot ele vor selecta acele probleme care vor deveni ulterior surse de interes electoral (general). Agenda publică poate fi structurată astfel:

subiecte de larg interes, ca o coincidenţă dintre accentul pus de mass-media şi interesul oamenilor faţă de probleme propuse subiecte provocate de mass-media ce conduc la luarea unor măsuri, din perspectiva unui public extins subiecte sensibile din perspectiva instituţiilor politice, interesate de percepţia comunităţii asupra acestor evenimente. În delimitarea dialogului public, rolul cel mai important îl au emisiunile şi posturile informative, ştirile devenind factorul principal de concentrare şi modelare a atenţiei politice şi a interesului public. Patru modele, în stabilirea agendei publice:

modelul mitului publicului pasiv – simplu consumator de informaţie, supus condiţionărilor mass-media modelul comunicării active de masă (abordare gratificativă) – indivizii îşi selectează sursele de informare în funcţie de necesităţile lor afective şi intelectuale

rolul explicativ al mass-media – mass-media doar explică, detaliază agendele deja stabilite de către cei aflaţi la putere. Mass-media ar fi doar coparticipant la stabilirea agendei. Al surselor exterioare de influenţare în formarea agendei publice. Mass-media joacă un rol marcant în formarea comportamentului conformativ al publicului, supunându-se elitelor grupului din care fac parte.

Modul IV

Aplicaţii ale jurnalismului politic: conferinţa de presă şi campania electorală

Scopul modului este de a prezenta studenţilor două tipuri de comportament jurnalistic în situaţii definite şi reprezentative. Aceste situaţii se referă la conferinţa de presă cu subiect politic şi la campania electorală, care este o culme activităţii politice, un proces cu cea mai mare intensitate şi concentrare de evenimente tematice.

Obiectivele modului sunt la ca finalizarea lui studenţii:

să înţeleagă ce este o conferinţă de presă politică, care ar fi mobilurile şi cum ar putea fi identificate profiturile jurnalistice să ştie să pregătească o conferinţă de presă să ştie să aibe un comportament activ în timpul desfăşurării acesteia să ştie să finalizeze şi să marcheze esenţialul dintr-o conferinţă de presă să ştie să pregătească o campanie electorală să aibe o atitudine eificientă în diversele perioade: în precampanie, în campania electorală, în ziua votului şi a numărării acestora, la anunţarea rezultatelor să ştie să citească şi să interpreteze un sondaj de opinie sau sondaj electoral

UNITATE 1

2.12. Conferinţa de presă cu subiect politic Conferinţa de presă este cadrul comunicaţional considerat a fi cel mai bun mijloc de a oferi transparenţă informaţională în activitatea politică.

Este ocazia pentru politician de a invita mai mulţi reporteri într-o locaţie anume şi a conduce, practic, un interviu în grup.

O conferinţă de presă este organizată atunci când:

organizaţia politică/omul politic are ceva important de comunicat

când solicitările presei, într-o situaţie dată, sunt prea numeroase ca să fie tratate separat

Ce urmăreşte politicianul? Rostul de a fi al unui politician este de a convinge (publicul, electoratul) în ce

priveşte persoana sa şi organizaţia politică din care face parte. Calea principală prin care

el poate convinge este transmiterea de mesaje politice, iar modalitatea este comunicarea

politică pe care el o face, în cea mai mare parte, prin intermediul mass-media. Atunci când transmite un mesaj, politicianul ţine cont de următorii factori:

dorinţa de a obţine efecte imediate sau de perspectivă

implicarea factorului emoţional în raportul cu receptorul/electoratul

familiarizarea destinatarului cu subiectul politic vizat

Conferinţa de presă asigură o comunicare directă, de tipul faţă în faţă, cu următoarele

caracteristici:

se lansează puncte de vedere comune, de interes

se identifică pe loc divergenţele şi dezacordurile

se asigură jocul întrebărilor şi răspunsurilor într-o derulare spontană, flexibilă

Piedici în calea comunicării corecte:

alegerea unui canal impropriu

atitudine mentală nepotrivită

neatenţie la mesajul transmis

cuvinte improprii situaţiei şi momentului

diferenţe emoţionale între sursă şi receptor

Politicienii şi jurnaliştii ştiu că maniera de transmitere a mesajului asigură în mod covârşitor succesul unei acţiuni politice. Iar mesajul trebuie să fie concis, scurt şi sugestiv. Oamenii, în calitate de receptori, sunt impresionaţi de:

70% - cum araţi, cum te prezinţi 20% - cum spui – tonul, timbru, ritmul vorbirii 10% - ce spui – cuvintele, ideile transmise La transmiterea mesajelor politicienii îşi impun nişte reguli:

să fie tot timpul bine pregătiţi pe ceea ce comunică să nu spună niciodată ce nu vor să spună consideră fiecare întâlnire cu presa ca o oportunitate pentru transmiterea unui mesaj propriu nu uită niciodată cui se se adresează oamenii reacţionează la imagini mentale, induse de expresii puternice, poveşti emoţionante, anecdote Tertipuri utilizate de politicieni pentru a transmite un mesaj avantajos:

încearcă să evite întrebările incomode caută mereu punţi de trecere de la mesajul negativ spre mesajul pozitiv de care este interesat să-l trasmită încearcă să evite negaţiile din întrebări în răspunsurile sale scapă de întrebrările incomode oferind momeli (subiecte interesante pentru jurnalist) Pregătirea conferinţei de presă

trebuie convenită o dată şi o oră

fixat locul de desfăşurare (accesibil pentru reporteri, plăcut, sugetiv pentru tema conferinţei

sunt pregătite materialele pentru ilustrare, vizualizare (tablă, retroproiector)

se pregăteşte mapa de presă

se verifică dacă au fost anunţate toate instituţiile de presă

convocările se fac cu cel puţin 24 ore inainte şi nu sunt nominale

De preferat:

să fie invitaţi şi specialişti ai organizaţiei politice pentru a exemplifica subiectul abordat să fie evitate introducerile lungi, nu mai mult de 10 minute

să fie pregătite seturi informative complete, cu toate materialele, pentru toţi jurnaliştii participanţi intervalul orar să fie cuprins între ora 10 şi ora 16, nu prea dimineaţă pentru jurnalişti, nu prea târziu pentru redacţii să fie pregătit un protocol minim obligatoriu (cafea, apă minerală, etc.) Pentru a fi eficient şi a avea priză la presă, un politician trebuie să gândească şi asemenea unui reporter. Sarcina lui nu este să pună partidul/omul politic într-o lumină favorabilă, dar nici într-o lumină defavorabilă, ci să producă ştiri interesante pentru public. Şi jurnalistul, dar şi politicianul trebuie să ştie că un eveniment se poate transforma în ştire dacă: este nou, neobişnuit, dramatic, oportun, semnificativ, interesant ca aspect vizual, implică multe persoane, are element conflictual.

Ce trebuie să facă jurnalistul? Din punct de vedere deontologic:

Obiectivitate - jurnalistul politic relatează fapte, transmite informaţii, nu le comentează, nu le apreciază Documentare - serioasă şi constantă Responsabilitate – orice declaraţie difuzată poate pune în pericol credibilitatea şi imaginea politicianului în cauză

Pregătirea conferinţei de presă: o pregătire generală şi una specifică Pregătirea generală – o documentare de fond, presupune:

o agendă telefonică proprie completă

un calendar al evenimentelor politice interne şi internaţionale la zi

parcurgerea obligatorie a presei cotidiene (principalele ziare naţionale şi locale)

parcurgerea presei internaţionale – de urmărit principalele evenimente politice

vizionarea principalelor jurnale de ştiri ale televiziunilor interne

urmărirea principalelor buletine de ştiri radio

arhivarea materialelor politice proprii publicate

arhivarea principalelor evenimente politice

Pregătirea specifică, punctuală, a reporterului responsabil de domeniu, presupune:

existenţa unei baze de date cu organizaţia politică şi cu personalităţile acesteia modul de comunicare cu aceştia actualizarea bazei de date cu privire la persoanele care susţin conferinţa actualizarea documentării în ce priveşte subiectul şi temele conferinţei de presă durata conferinţei, dacă e cazul şi dacă se comunică aşa ceva protocolul – număr de întrebări admise pe reporter, număr total de întrebări (dacă este cazul) pregătirea unui set de întrebări referitoare la tema anunţată întrebări despre alte teme, pentru a fi adresate partidului sau participanţilor, profitând de ocazie Înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor

Jurnalistul va lua noţite, notând lucruri esenţiale, citate semnificative, formulări memorabile, atât în timpul speech-ului introductiv, cât şi la răspunsurile date la propriile întrebări sau ale colegilor.

Se va utiliza reportofonul, înregistrându-se parţial sau total conferinţa de presă, în funcţie de durata şi intensitatea acesteia.

La lista prestabilită de întrebări, se pot adăuga altele (sau pot fi schimbate) mai interasante, apărute pe parcurs.

Jurnalistul trebuie să fie foarte atent, la toate detaliile întâlnirii, la toate răspunsurile, ezitările şi situaţiile tensionate, încercând să le elucideze pe loc sau mai târziu.

Se vor reţine exact numele şi funcţia, calitatea participanţilor la conferinţa.

Nici un jurnalist nu va reţine şi reproduce integral conţinutul unei conferinţe de presă, din două motive justificate: nu va avea la dispoziţie spaţiul editorial necesar şi, pe de altă parte, conţinutul şi calitatea informaţiilor nu justifică reproducerea integrală. De aceea, jurnalistul va acţiona selectiv, reţinând elementele de noutate, cele de interes general, breaking news-urile, făcând la faţa locului o schiţă a viitorului material, fie sub forma unei serii de ştiri, fie sub forma unui grupaj sau al unei relatări.

Temă 8: Realizaţi planul pentru o conferinţă de presă cu o personalitate cunoscută a vieţii noastre politice

UNITATE 2

2.13. Campania electorală

Campania electorală Este un proces legal, încadrat temporal şi spațial, prin care partidele politice îşi prezintă şi promovează oferta politică, printr-un demers persuasiv, ofensiv, concentrat, intens, în vederea obţinerii puterii (sau a cât mai multe voturi) Campania electorală, finalizată prin ziua votului, reprezintă un moment important, esenţial, atât pentru partidele politice sau oamenii politici, cât şi pentru jurnalişti şi instituţiile de presă implicate.

Pentrut partid – este un moment decisiv în lupta pentru obținerea puterii politice. În pricipiu, alegerile în regimurile democratice se produc la intervale regulate (4 ani, de regulă), ciclul politic se structurează pe această durată, care trebuie fructificată la maximum. Pentru politician – este un moment al afirmării şi consacrării personale. Orice politician, oricât ar fi de important sau notoriu, nu poate scăpa de proba votului direct, singura în măsură să-l valideze, să-i confirme calităţile de om politic, să-l certifice şi să-l consacreze definitiv în arena politică. Pentru jurnalist – un moment intens și prolific din punct de vedere profesional. Este o perioadă bogată în subiecte politice, în evenimente specifice, întâlniri electorale, mitinguri anti sau pro, deopotrivă, este o periodă de dispute şi scandaluri politice între diversele partide, grupări şi facţiuni. Se dau atacuri sub centură, se proferează zvonuri şi bârfe la adresa adversarilor, toate sub ochiul atent al presei, prin participarea şi implicarea acesteia.

Pentru instituția media – un moment profitabil din punct de vedere publicistic și economic. Publicistic, pentru că în campanie presa are mai mare trecere şi succes. Economic, pentru că în această perioadă se vinde mai multă reclamă politică. Raportat la campania electorală, putem identifica mai mute perioade distincte:

înainte de alegeri, în campanie, în ziua votului, la anunţarea rezultatelor, după alegeri.

Înainte de alegeri Înaintea declanşării procesului electoral, instituţiile de presă sunt implicate în activităţi precum:

- analiza situației politice: relaţii şi conflicte putere/opoziţie, protagonişti, raport de forţe, context intern şi internaţional

- legi și reguli electorale noi, dacă este cazul, care va fi impactul acestora,

anticiparea unor schimbări în comportamentul politic al alegătorilor şi aleşilor

- planuri de campanie ale partidelor politice: figuri cheie, candidaţi noi

- evaluarea candidaţilor

- strategie de acoperire a știrilor (criterii pt. știri)

- strategie pentru dezbateri politice

- alcătuirea unei echipe de campanie

- desemnarea de responsabilități (ziua alegerilor, prezența de vot, incidente, numărarea voturilor, etc)

În campanie electorală În campania electorală, sarcina este de a difuza ştiri şi alte materiale informative având conţinut electoral, a umări eventuale incidente, scandaluri, evenimente excepţionale şi ale mediatiza într-un registru potrivit. Ştirile electorale în regim normal, cu regim de acoperire media clasică în regim special, cu regim de acoperire media special – buletine speciale Emisiuni sau ediţii speciale Determinarea potenţialului electoral (orice e posibil, ce s-ar putea întâmpla, nu se schimbă nimic) Difuzarea de sondaje de opinie Planificare electorală:

evenimente electorale cunoscute/programate evenimente electorale proprii programate planificarea resurselor umane şi tehnice (pentru evenimente, sondaje, numărarea voturilor)

În ziua alegerilor În ziua alegerile sunt de urmărit procesul de votare şi numărarea voturilor Procesul de votare:

participare la vot: urmărirea evoluţiei pe intervale orare, pe diferite zone, cartiere, secţii de vot, raportul urban/rural, vremea şi influenţa ei asupra prezenţei la vot, celebrităţi la vot incidente la vot: rapoarte/site-uri birouri electorale, observatori, reprezentanţi ai opoziţiei, oficiali/candidaţi nemulţumiţi

Numărarea voturilor

sondaje la ieşirea de la vot

previziuni şi explicaţii

comentarii şi reacţii: acces la politicienii importanţi, contacte cu persoane cheie

Anunţarea rezultatului

- transmisiuni/ediţii speciale

- analize

- reacţii ale liderilor politici

După alegeri După alegeri sunt de umărit activităţi precum:

evaborarea şi analizarea de materiale analitice

dezbateri cu lideri, analişti

analiza incidentelor din timpul votării/numărării voturilor

rezultate importante, surprinzătoare

invingători şi perdanţi

programul negocierilor

debriefing-ul echipelor electorale: probleme, succese/eşecuri, schimbări, îmbunătăţiri

UNITATE 3

2.14. Sondajul de opinie

Sondajul de opinie este un instrument de lucru util atât pentru jurnalist, cât şi pentru politician, atât în perioade extraelectorale, dar mai ales în perioade electorale. Primul sondaj a fost realizat de către George Gallup, în 1930. Primul politician care a beneficiat de sondaje a fost JF Kennedy, în 1960. Atunci când s-au realizat, la începuturi, sondajele nu erau destinate publicului. Cerinţe obligatorii:

- Numele instituţiei care efectuează sondajul

- Numele și calitatea celui care comandă sondajul

- Data la care a fost efectuat sondajul

- Marja de eroare admisă

- Calitatea: întrebarea/întrebările sunt de ghidare, deschise, precise

- Numărul celor chestionaţi raportat la structura demografică

- Reprezentarea virtuală – inegalităţi demografice compensate de factorul de multiplicare

- Reprezentarea reală – egalitatea demografică asigurată de compoziţia celor chestionaţi

- Evaluarea: marja de eroeroare: la 300 chestionaţi – 8%, la 600 – 5,5%, la 1200 –

4%.

- Explicarea – unele institute emit propriile explicaţii cu privire la date şi la interpretare Sondajul de opinie poate să fie:

- științific: modul de eșantionare (matematic), chestionar (sociologic)

- neştiințific: prin internet, la supermarket, pe stradă, telefonic la întâmplare; apelează la voluntari

Mai ales în România, utlizarea sondajelor de opinie în perioada de precampanie şi campanie electorală a devenit o chestiune controversată. Controversele s-au amplificat în

măsura în care rezultatele electorale au infirmat net anumite sondaje, practic confirmând acele suspiciuni potrivit cărora sondajele ar fi utilizate de către anumite partide ca

mijloace de manipulare şi de influenţare a opiniei publice. O dispută în acest sens, al influenţei sondajele în opţiunea la vot, există şi în lumea ştiinţică, fără a fi fost tranşată decisiv de către una din părţi. În ceea ce-l priveşte pe jurnalist, pentru o bună informare a publicului, el are datoria să perceapă şi să interpreteze corect orice sondaj la care face referire. 20 de întrebări ale jurnalistului cu privire la sondajul de opinie

1. Cine a realizat sondajul?

2. Cina l-a plătit (comandat)?

3. Numărul de repondenți?

4. Cum s-a făcut eșantionarea? (1000-1200)

5. Dince zonă și categorie socială sunt repondenții?

6. Rezultatul cuprinde toate răspunsurile celor intervievați?

7. Cine arfi trebuit să fie intervievat și nu a fost?

8. Când a fost realizat sondajul de opinie? 9. Cum a fost realizat? (direct, telefon, poștă)

10. Ce trebuie să știm despre sondajele pe internet?

11. Care este eroarea admisă?

12. Cine se află în top? (în/înafara marjei)

13. Ce factori pot influența credibilitatea unui sondaj? (frazare, ordine, metodologie

de culegere și operare a datelor)

14.Ce întrebări au fost puse? (număr, formulare, topică)

15. În ce ordine au fost puse întrebările?

16. Ce trebuie știut despre ”sondajele de presiune”? (denigratoare)

17. La ce interval de timp au fost realizate sondajele, pe un subiect anume (rezultate

contradictorii)

18. Sondajul este corect? (1 din 20 este greșit datorită eșantionării)

19. Dacă interpretarea este dificilă, mai trebuie publicat sondajul?

III. Anexe

Anexa 1.

Glosar

Opinia publică - “reflecţia critică a unui public capabil să îşi formeze propriile judecăţi” Sfera publică - spaţiul discursiv singular în interiorul căruia “indivizii se reunesc pentru a fi în stare să îşi asume rolul de forţă politică redutabilă” Democraţia - “un stat deschis, în care oamenilor li se permite să participe la procesul de luare a deciziilor şi li se oferă accesul nemijlocit la mijloacele de comunicare şi la alte reţele informative prin intermediul cărora sunt susţinute diverse poziţii politice” Comunicarea politică - comunicarea ce vizează în mod direct politica Partidele politice - grupuri de indivizi, cu puncte de vedere apropiate, care se reunesc într-o structură organizaţională şi ideologică acceptată de comun acord, pentru a urmări scopuri comune Organizaţiile publice - grupuri asociate pentru ajutor reciproc ce vizează soluţionarea unor probleme comune, militarea pentru schimbare, creşterea notorietăţii publice a unor probleme, etc Organizaţiile teroriste - grupuri care recurg la tactica terorii pentru a îndeplini obiective politice Propaganda - comunicarea politică care se bazează pe o argumentare manipulată, mesajul fiind deformat cu bună ştiinţă şi cu un scop précis Manipularea - comunicarea politică orientată spre dezinformare care se bazează pe argumentare deturnată, voluntar travestită şi falsă Managementul mediatic - crează evenimente tentante pentru mass-media, atrage atenţia gardienilor mediatici, menţinând atenţia asupra partidului şi promovând soluţiile politice ale acestuia. Pseudoevenimentul - acel eveniment care are loc pentru că cineva l-a planificat, l-a cultivat sau l-a provocat şi a făcut aceasta cu scopul imediat de a fi relatat sau reprodus, pregătit să răspundă intereselor mass-media

Brandul – de imagine publică reprezintă totalitatea semneleor şi caracterelor de personalitate pe care mass-media le induce în audienţa politică despre o persoană care desfăşoară activităţi politice Marketingul politic - totalitatea strategiilor şi tehnicilor prin care reprezentanţii politicului încearcă să dobândească un surplus de control asupra câmpului comunicării mediatice „Teledemocraţie” – un ansamblu de canale de comunicare directă care leagă candidaţii de electori, fără a mai fi nevoie de interfaţa oferită de presă. Sound bites – formule concentrate, clare, emoţionante sau şocante, care nu mai trebuie prelucrate de jurnalişti şi care fac titluri atractive sau inserturi memorabile în ştirile de

radio şi televiziune „A patra putere” - „Presa nu mai este doar expresia unor poziţii şi opinii politice determinate; ea reprezintă acum toate poziţiile şi opiniile, fără a fi subordonată nici uneia dintre ele. Presa se constituie într-o „a patra putere” în această nouă situaţie, în care toate toate celelalte sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată însă să o

ea devine o adevărată putere în momentul în care se separă de

celelelate puteri, oferindu-le însă accesul la cuvântul şi imaginea publică” Agenda publică – un cumul de subiecte de larg interes, ca o coincidenţă dintre accentul pus de mass-media şi interesul oamenilor faţă de probleme propuse; de subiecte provocate de mass-media ce conduc la luarea unor măsuri din perspectiva unui public extins şi de subiecte sensibile din perspectiva instituţiilor politice, interesate de percepţia comunităţii asupra acestor evenimente. Conferinţa de presă - cadrul comunicaţional considerat a fi cel mai bun mijloc de a oferi transparenţă informaţională în activitatea politică Campania electorală - un proces legal, încadrat temporal şi spaţial, prin care partidele politice îşi prezintă şi promovează oferta politică, printr-un demers persuasiv, ofensiv, concentrat, intens, în vederea oobţinerii puterii sau a cât mai multe voturi

subordoneze (

);