Sunteți pe pagina 1din 5

Razboiul mondial al islamului

Marius Vacarelu,

Deoarece in ultimele luni cap de afis al evenimentelor politice se pare ca este uciderea de locuitori ai oraselor
vest-europene, devine imperios necesar sa formulam o intrebare: ce doresc musulmanii astazi de la comunitatea
lor si de la lume? Un raspuns la aceasta intrebare trebuie formulat, iar urmare a acestuia va trebui sa pornim la
adancirea analizelor asupra situatiei in care ne aflam astazi.
Prima parte a raspunsului este aceea ca nu exista o unitate a comunitatii de musulmani la nivel planetar. Islam
inseamna ,,supunere", care este prioritara pacii. Este adevarat ca de cele mai multe ori supunerea iti garanteaza
si un anumit grad de securitate fizica, dar aceasta este doar o mica parte din conceptul larg pe care omul si-l
doreste pentru sine. Concret, securitatea psihica conteaza enorm, iar lupta contra cenzurii de orice fel jaloneaza
istoria popoarelor; de asemenea, conteaza enorm securitatea economica, iar enumerarea continua.
Musulmanii sunt de multe ori ,,luati la pachet" in gandirea multora - de multe ori atat de reductionista.
Musulmanul din Indonezia este diferit mult de musulmanul din Turcia sau de cel din Franta; un musulman din
Africa neagra nu este identitic mental cu un musulman din fostele republici componente ale URSS. Cine ii
,,arunca pe toti musulmanii intr-o oala" e bine sa ,,bage mina printre ingredientele puse in ceaun" si sa inceapa
sa separe siitii de sunniti, vorbitorii de limbi semitice de vorbitorii de limbi turcice s.a.
Ce este insa destul de comun tarilor care sunt populate majoritar cu musulmani este modalitatea de exercitare a
conducerii politice si administrative. Supusii musulmani, masa tacuta in fata liderilor, au permis multora dintre

acestia sa conduca autoritar sau dictatorial sute de ani, sa acumuleze bogatii imense si au cerut putin pentru ei.
Aceasta modalitate de conducere este intalnita si astazi, ceea ce nu poate fi negat. Nicio religie monoteista nu
are atatia membri locuind in state cu deficit al statului de drept si al democratiei - numeric si procentual - iar
aceasta nu se poate nega. Iar faptul ca a satiriza un lider politic musulman creeaza multe probleme diplomatice
este un truism, pe care germanii l-au verificat de curand, dupa ce l-au avut ca subiect umoristic pe presedintele
turc.
Mai apare ceva important de precizat: sunt foarte multe comunitati musulmane care nu au ajuns la stadiul de
natiune sau popor, ci au ramas la organizarea tribala, ceea ce este usor de constatat in mare parte a Orientului
Mijlociu.
Acest fapt este consecinta relatiei dintre educatie si drept in spatiul islamic. Concret, marile orientari de
interpretare jurisprudentiala a Coranului - carte care este izvor de drept in multe din tarile unde islamul este
majoritar - s-au trasat inainte de secolul X, iar dupa secolul XII evolutia juridica a incetat. Nu se poate obtine
progres intr-o societate fara o evolutie a dreptului si mai ales a doctrinei dreptului, pentru ca dreptul
guverneaza viata noastra zi de zi, fiind - dupa expresia unor profesori - o ,,stiinta si scoala prin care trebuie sa
treaca, obligatoriu, fiecare cetatean".
Dar cum acest progres doctrinar a incetat de aproape o mie de ani, rezultatul practic il reprezinta neadaptarea
populatiilor din acele teritorii la realitatile moderne. Astfel, societatea se organizeaza mental si admistrativ pe
calapodul secolelor in care calul si arcul cu sageata reprezentau cele mai rapide forme de circulatie a vointei
conductatorilor politici. De aici, dificultatea pe care o buna parte din tarile unde islamul era sau este majoritar de
a performa economic si juridic, pentru ca mentalul social este prizonierul involutiei - sau mai degraba stagnarii juridice. De aceea, la inceputul secolului XX aceste tari au inceput sa isi modernizeze legislatia prin preluarea
directa a legislatiei elvetiene, prin traducere si adaptare. Cine au fost tarile care s-au inspirat din dreptul
europeanr Doar cele care ajunsesera complet la constiinta nationala, depasind tribalismul: persanii si turcii.
Pentru celelalte zone, situatia era complet diferita si avansul fata de secolele medievale mult mai redus.
Secolul XX a mai cunoscut pentru lumea musulmana doua mari premiere:
Mai intai, s-a ajuns la constituirea de state asa-zis nationale, care nu respectau prea mult istoria locurilor, dar
care se doreau a fi functionale, dupa criteriile politice si juridice vest-europene. Niciun om normal nu putea
crede la rezultate pozitive in directia acestui scop, pentru ca evolutia spre constiinta nationala presupune un
sistem inchegat de institutii capabile sa functioneze singure, fara sa depinda de toanele conductorilor supremi si,
mai ales, un grad puternic de receptare a ideii de justitie omeneasca atat fata de cetateni, cat si fata de
conducatori. Cum in islam domina conceptul de justitie a lui Alah relativa la conducatori - acestia fiind mai
degraba imuni fata de lege - societatea se stratifica in functie de loialitatile puternicilor politici, dar nu si fata de
o institutie anume.
A doua premiera a insemnat aparitia de scoli cu profil tehnic, nereligios. Daca pana in secolul XX stiinta de
carte era redusa doar la anumite persoane, strict in legatura cu influenta lor politica, militara, religioasa si
comerciala, ultima suta de ani a obligat acele state sa creeze univesitati tehnice si scoli care sa dezvolte analiza
stiintifica carteziana, fara legatura cu conceptele religioase. Din nou, a fost un salt prea mare de facut pentru o
buna parte de societatile dominate de islam. Religia nu permitea femeilor sa joace un rol real in societate, dar
noul sistem de educatie nu facea distinctie in acest sens, iar de aici a rezultat ostilitatea barbatilor, care se
vedeau amenintati in ceea ce priveste puterea lor.
Educatia este cheia progresului, iar o societate, ca sa reuseasca, trebuie sa investeasca pentru ea, fara
discriminare. In Europa expresia ,,fa ce zice popa, nu ce face el" reprezinta vulgarizarea ideii de separatie intre
individ si institutia bisericii - oricare ar fi ea - care s-a cristalizat in secole, ceea ce a permis evolutia tehnica si
economica si obisnuirea oamenilor cu necesitatea trimiterii copiiilor la studii. Majoritatea tarilor dominate de

islam nu au avut pana in secolul XX aceasta idee, Coranul fiind suficient pentru a te considera invatat.
Conflictul intre europeni si orientali s-a sfarsit cu victoria deplina a primilor, pentru ca ei aveau tehnologia care
le permitea sa ucida si sa foloseasca bunuri folosind putini oameni. Secolul XIX aduce ocupatia multor teritorii
din Orientul Mijlociu si dominatia integrala a omului alb, caucazian, putin religios si constient de suprematia
tehnologica si educationala pe care o avea. De atunci a aparut o frustrare in spatiul islamic, dar in acelasi timp
lideri vizionari au inteles ca de la europeni trebuie sa se invete, si - preluand o buna parte din modelul acestora sa ridice statele dominate de societati islamice. Acesti lideri au fost putini, iar ei au fost mai ales in cele doua
tari care ajunsesera la stadiul de natiuni.
Dupa cele doua razboaie mondiale Orientului Mijlociu si Africii li s-a dat posibilitatea de a avea state
independente, moderne juridic si social. La inceput, primii ani au mers in directia dezvoltarii sociale, iar
imaginile despre Afganistanul anilor 1960 sunt cel mai relevant exemplu.
Doar ca acele schimbari deveneau prea rapide pentru niste societati in care egalitatea nu existase niciodata, iar
contra-reactia nu a incetat sa apara, mai mult sau mai putin puternica, in functie de contextele geopolitice si
interne.
Tot dupa cele doua razboaie mondiale, Europa a permis oamenilor din statele nou infiintate sa intre pe
piata muncii, iar acestia au emigrat in tarile vest-europene. Li s-au oferit locuri de munca pe masura
pregatirii lor, iar prima generatie asezata nu a avut nimic de obiectat, deoarece isi cunostea competentele
tehnice, si nu putea spera la prea multe. Respectand legalitatea, occidentalii nu s-au implicat in vietile de familie
ale acestor migranti economici, ceea ce era perfect normal intr-o societate democratica. Astfel, vietile si-au
urmat cursul, intr-o anumita masura paralel, deoarece existau prea putine puncte comune. De fapt, musulmanul
trebuia sa respecte cat mai mult din preceptele religiei sale in vest, dar in acelasi timp sa munceasca dupa un
calendar si dupa un program orar complet crestin, ceea ce ii creea deja un minim de probleme.
Anii 1970 si mai ales 1980 aduc insa in Europa un nivel din ce in ce mai ridicat al tehnologiei, care obliga
sistemele scolare si mai ales universitatile tehnice sa ridice standardele, iar acest lucru a reprezentat pentru
tinerii musulmani o problema: locurile de munca presupuneau din ce in ce mai multa specializare tehnica, care
se dobandea doar in urma frecventarii asidue a bibliotecilor. Ei erau astfel obligati sa se transforme mental in
cetateni model de sfarsit de secol XX, iar ei nu puteau fi decat - in cel mai bun caz - cetateni de inceput de secol.
Tot aceste decenii mai aduc si o crestere a ajutoarelor sociale pentru orice cetatean din vestul Europei, ca efect
al bunastarii realizate, ceea ce a oferit mijloace minime de subzistenta fiecarui cetatean al statelor vest-europene.
Progresul tehnologic a continuat, iar educatia a trebuit si ea sa avanseze, cu un pret insa: cresterea
costurilor educatiei de varf, din ce in ce mai scumpa din anii 1990 incoace. Din acest moment, incepe
instrainarea unei bune parti a populatiei musulmane de pe teritoriul statelor vest-europene: desi cetateni cu
drepturi depline, sunt tinuti in loc atat de anumite idei ale religiei aplicate in familie, dar mai ales de faptul ca
salariile parintilor nu mai puteau permite decat putinora dintre ei sa ajunga la universitate. Cum efortul
intelectual pe care trebuiau sa il depuna depasea ceea ce erau tinerii dispusi sa realizeze, pentru multi dintre ei
strada si fuga de regulile societatii normale din vestul Europei a devenit optiunea de baza.
Tot anii 1990 transforma o buna parte din statele vest-europene in state preocupate de elita tehnologica, pe de-o
parte, dar si in state uituce, care considera ca binele invinge intotdeauna si de la sine. Adevarul este ca inceputul
anilor 1990 au fost foarte buni pentru statele din vestul Europei: progres economic major, beneficii din toate
punctele de vedere, cresterea confortului. Toate aceste beneficii au atenuat pana aproape de eliminarea simtul
pericolului si mai ales constientizarea unui adevar: nici o societate nu progreseaza continuu, daca nu se
preocupa de toti membrii ei. Cum religia de orice fel intrase pe panta descendenta a vizibilitatii, consecinta a
fost pierderea contactului cu tinerii musulmani.

In acel moment a inceput radicalizarea acestora si razboiul mondial al islamului. Locuri de munca mai putine
pentru tinerii musulmani - deoarece frecventa redusa a scolilor nu le permite sa aiba competente care sa le aduca
locuri de munca bine platite, somaj foarte ridicat in randul lor, si in acelasi timp posibilitatea de a comunica mai
usor cu lumea. Aceasta ultima trasatura a permis radicalizarea: cata vreme internetul si telefonul mobil nu
existau, contextul informational in care traiau era cvasi-total controlat de presa nationala. Internetul insa a
permis contactul cu orice idee si astfel, posibilitatea de a fi influentat mai mult dintr-o directie sau alta, pentru ca
modul de rationare mentala s-a schimbat decisiv. A fost o chestiune de ordinul lunilor pana cand semianalfabetii sa cada victime propagandei religioase.
Si atunci, de unde razboiul mondial si mai ales, impotriva cuio Pentru a formula raspunsul la aceasta
intrebare, trebuie sa avem in vedere conceptul de umma, care reprezinta comunitatea musulmanilor. Omenirea
se imparte, potrivit teologilor islamici, in Dar-al-Islam, care este Casa islamului si Dar al Harab/Garb, casa
necredinciosilor/ razboiului.
Razboiul nu a inceput intre musulmani si crestini, si nu a fost declansat de liderii politici ai statelor predominant
musulmane, oricat si-ar dori unii sa creada.
Chiar daca sunt atacuri asupra crestinilor, ele au loc in tari unde majoritatea populatiei este musulmana, cum ar
fi Egipt sau Pakistan - printre cele mai recente. Nu au incercat sa atace Vaticanul - desi ar putea sa o faca fie
incercand sa forteze cu 3-4 camioane incarcate cu exploziv militar sau agricol simultan intrarile in piata San
Pietro, in timpul unei procesiuni majore de Paste sau Craciun; nu au atacat mari catedrale europene, sau
localitati fundamentale pentru crestinii occidentali - Fatima, Lourdes; nici la Medjugorje - in Hertegovina, unde
accesul musulmanilor bosniaci ar putea fi facil nu s-a atacat niciodata. De ce nu au atacatr Pentru ca, in ciuda
retoricii anti-crestine, ea este doar ceva de suprafata, fiecare teolog radical musulman stiind bine ca un astfel de
atac ar produce atata furie si o reactie militara atat de dura asupra musulmanilor din toata Europa, precum si
asupra unor state musulmane ce ar fi considerate responsabile, incat putine lucruri i-ar mai ramine islamului in
urma unor astfel de atacuri.
Atunci, unde este razboiul mondial al islamuluii Ei bine, el este declasat in interiorul comunitatii musulmane,
unde sectarismul a inflorit de la momentul separatiei intre suniti si stiiti. Tot ceea ce se vede acum este mai ales
ofensiva sunitilor radicali - de fapt, a unora dintre ei - impotriva altor musulmani. De aici, aparitia gruparii
scelerate a statului islamic, care a ucis mai multi musulmani decat ne-am fi putut astepta. Toate gruparile
religioase musulmane lupta impotriva altor grupari musulmane si mai ales impotriva guvernelor din statele
conduse de lideri musulmani. Pan-islamism, pan-arabism, pan-turcism si alte forme de asociere sunt doar forme
de manifestare a luptei pentru suprematie in interiorul comunitatii musulmane. De aceea, si puternica ofensiva a
televiziunii Al Jazeera, care joaca un rol strict de propagare a ideilor si puterii Qatarului in lumea islamica.
De aceea, atacurile din Franta si Belgia sunt cumva curioase. Ele se pot interpreta in doua moduri: mai intai,
ca o demonstratie de forta a unor grupari, care le arata astfel musulmanilor din lumea intreaga ca ei pot lovi
cumva si adversarul suprem/final, anume crestinismul, sau ca o modalitate de executa niste ordine primite de
undeva.
Aceasta a doua interpretare aduce in discutie doua probleme: cine ar fi dat ordinele, si cu ce scop Sunt doar doua
posibile variante: fie cineva ar dori sa loveasca din exterior Uniunea Europeana, ceea ce pare putin plauzibil.
Aceasta, pentru ca a lovi la Paris este in parte inutil, fata de acest deziderat, cand ar trebui lovit mai degraba la
Frankfurt, unde se afla sediul Bancii Centrale Europene, precum si la locul unde se afla curtile de justitie
principale ale continentului - Haga si Luxemburg. De mentionat ca mai sunt doua orase europene cu relevanta
mondiala care ar putea fi lovite de niste persoane care ar declara razboi omenirii, si anume Viena si Geneva,
unde sunt anumite institutii ale ONU.

A doua varianta, la care ma gandesc mai mult, ar fi aceea ca liderii musulmani radicali care au ordonat aceste
atacuri au de fapt un scop mai cinic, dar specific gandirii multora dintre ei. Concret, ei doresc sa smulga tot
mai mult membrii propriei comunitati musulmane de influenta crestina si occidental-carteziana, iar acest
lucru se face prin saparea unei prapastii foarte largi intre cele doua religii. Astfel, rezultatul ultimelor
atacuri din Europa a condus din ce in ce mai mult la suspiciune fata de aproape oricare musulman, care se vede
astfel mai aproape de pierderea locului de munca si - in consecinta, mai sarac si mai vulnerabil social si
economic. Or, aceasta vulnerabilitate va aduce mai repede noi radicali pentru miscare, ceea ce va mari numarul
de atacuri, care la randul lor vor aduce mai multe concedieri in randul musulmanilor europeni. Un cerc vicios
din care doar teologii radicali, capabili de manipularea cea mai abjecta ar avea un profit. Adica este un razboi
mondial al islamului impotriva lui insisi, in care cei mai rai vor sa isi impuna dominatia asupra tuturor
membrilor comunitatii, si doar mult mai tarziu - si daca va fi un context favorabil - sa existe o ofensiva a unui
islam unit contra lumii crestine, budiste etc.
Islamul, asa cum s-a construit el de-a lungul secolelor, nu a izbutit sa ofere siguranta economica membrilor sai
si, cu atat mai putin, legalitate si siguranta raporturilor juridice. Dimpotriva, doar dictaturi si suprematia cvasitotala a barbatilor, cu consecinta saracirii si mai mare a comunitatilor, dependente de ceea ce aduce ca venit
capul familiei. Cum educatia nu a fost de aproape 1.000 de ani o reusita a islamului, a devenit logic ca in secolul
tehnologiei sa se inregistreze din ce in ce mai multe esecuri sociale, economice si mai ales psihologice in randul
unor comunitati care pe anumite aspecte nu au iesit complet din Evul Mediu.
De aceea, a se lasa antrenati in aventuri geopolitice stupide - sau manipulati la fel de stupid din interiorul
comunitatii, ori din afara ei - este echivalent cu scoaterea din marele joc si transformarea in obiecte ale
intereselor celor mai abili manipulatori. Cu exceptia Iranului si Turciei, vedem ca sunt prea multe state
susceptibile unor astfel de transformari negative, ceea ce nu aduce profit nimanui.
Europa incepe sa isi piarda rabdarea relativ la ceea ce pretinde de la musulmanii de pe teritoriul ei, nu este
nevoie de mai mult de trei noi atacuri de proportii in 2016 pentru a se ajunge la ce este mai rau. Superioritatea
tehnologica si educationala europeana nu lasa loc pentru speculatii asupra invingatorilor intr-o astfel de
confruntare civilizationala; fara indoiala ca la Bucuresti nimeni nu isi doreste sa se ajunga la un astfel de
deznodamant confruntational: bine ar fi ca si in alte capitale - din Orient sau de aiurea - sa nu se doreasca
altceva.