Sunteți pe pagina 1din 84

Lector univ. drd.

MELINDA SZASZ

DREPT FINANCIAR

2009
Cuprins

CAPITOLUL 1 ...............................................................................................................................................4
Introducere în studiul dreptului........................................................................................................................4
1.1 Organizarea ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor...............................................................................4
1.2 Ştiinţele juridice istorice.........................................................................................................................5
1.3 Ştiinţele juridice de ramură.....................................................................................................................6
1.4 Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)...................................................................................................7
1.5 Teoria generală a dreptului (Enciclopedia dreptului).............................................................................7
1.6 Originea, definirea şi accepţiunile noţiunii de drept...............................................................................7
CAPITOLUL 2 ........................................................................................................................................10
Introducere in studiul dreptului financiar ......................................................................................................10
2.1 Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului financiar................................................................................10
2.2 Izvoarele dreptului financiar.................................................................................................................12
2.3 Delimitarea dreptului financiar în raport cu alte ramuri ale sistemului de drept..................................14
CAPITOLUL 3 ............................................................................................................................................19
Raportul juridic de drept financiar .................................................................................................................19
3.1 Raportul juridic de drept financiar........................................................................................................19
3.3 Studiu comparativ între raportul juridic de drept financiar şi alte tipuri de raporturi juridice.............22
CAPITOLUL 4 ..............................................................................................................................................28
Bugetul public naţional...................................................................................................................................28
4.1 Istoric, noţiune, importanţă...................................................................................................................28
4.2 Funcţiile bugetului public naţional.......................................................................................................30
4.3 Procedura bugetară...............................................................................................................................31
4.4 Elaborarea bugetului de stat..................................................................................................................32
4.5 Aprobarea şi adoptarea bugetului.........................................................................................................33
4.6 Execuţia bugetară..................................................................................................................................34
4.7 Răspunderea juridică în cadrul desfăşurării procedurii bugetare........................................................36
CAPITOLUL 5 ............................................................................................................................................42
Sistemul veniturilor şi cheltuielilor bugetare..................................................................................................42
5.1 Veniturile bugetare...............................................................................................................................42
5.2 Cheltuielile bugetare.............................................................................................................................43
5.3 Dubla impunere – fenomen internaţional.............................................................................................45
5.4 Paradisurile fiscale................................................................................................................................47
CAPITOLUL 6 ............................................................................................................................................48
Procedura fiscală - impozitele şi taxele..........................................................................................................48
6.1 Fiscalitatea............................................................................................................................................48
6.2 Impozitul...............................................................................................................................................49
6.3 Clasificarea impozitelor........................................................................................................................50
6.4 Taxele...................................................................................................................................................52
6.5 Funcţiile taxelor şi impozitelor ............................................................................................................53
CAPITOLUL 7 .............................................................................................................................................55
Bugetele locale................................................................................................................................................55
7.1 Noţiuni introductive..............................................................................................................................55
7.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale..............................................................................................55
7.3 Execuţia şi încheierea exerciţiului bugetelor locale.............................................................................57
CAPITOLUL 8 ............................................................................................................................................59
Bugetul asigurărilor sociale de stat.................................................................................................................59
8.1 Noţiuni generale despre bugetul asigurărilor sociale de stat................................................................59
8.2 Elaborarea, adoptarea şi execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat..............................................60
CAPITOLUL 9 .............................................................................................................................................65
Controlul financiar..........................................................................................................................................65
CAPITOLUL 10............................................................................................................................................69

2
Evaziunea fiscală............................................................................................................................................69
10.1 Consideraţii generale privind fenomenul de evaziune fiscală............................................................69
10.2 Efectele fenomenului de evaziune fiscală..........................................................................................72
10.2.1 Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală ..........................................................72
10.2.2 Efectele sociale ale fenomenului de evaziune fiscală ................................................................73
10.2.3 Efectele politice ale fenomenului de evaziune fiscală ...............................................................74
10.2.4 Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor statului..........................74
CAPITOLUL 11............................................................................................................................................77
Răspunderea juridică în sfera dreptului financiar ..........................................................................................77
11.1 Consideraţii generale privind răspunderea juridică............................................................................77
11.2 Răspunderea penală............................................................................................................................78
11.3 Răspunderea contravenţională............................................................................................................80
.......................................................................................................................................................................82
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................................83

3
CAPITOLUL 1...............................................................................................
Introducere în studiul dreptului

1.1 Organizarea ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor


Relaţiile în care intră oamenii sunt constituite în sistem şi anume, in ceea ce
literatura filosofică denumeşte ca fiind sistemul social – global.
Existenţa materială şi spirituală a omului, viaţa socială însăşi nu pot fi concepute decât în
contextul unui şir infinit şi neîntrerupt de relaţii de natură variată, în funcţie de planurile
şi laturile vieţii în care se înscriu.
Privite în unitatea şi în diversitatea lor, relaţiile în care intră oamenii asigură atât
conţinutul cât şi legăturile între structurile (componentele) unui întreg cu fizionomie
proprie – sistemul unitar al vieţii sociale al unei etape istorice - sistem care se alcătuieşte
din subsisteme precum: relaţiile dintre om şi natură, relaţiile de producţie, relaţiile bazate
pe raporturile de familie, de comunitate, de categorie socio-profesională etc, sau in
legătură cu aceste raporturi şi, in sfârşit sistemul instituţional1.
La rândul lor, aceste subsisteme, potrivit teoriei sistemice, sunt considerate
sisteme în raport cu propriile lor componente.
Cadrul relaţional se înfăptuieşte pe diferite planuri. Relaţiile în care intră oamenii
intervin şi se pot desfăşura potrivit unor reguli cu conţinut corespunzător. Cele mai
importante reguli din aceste domenii sunt în concordanţă cu interesele generale şi
fundamentale ale statului, motiv pentru care sunt preluate de drept, şi bineînţeles,
analizate de ştiinţa dreptului şi sunt transformate în norme juridice prin adăugarea
elementului punitiv. Acest element constituie trăsătura definitorie şi distinctivă prin care
regulile de drept se deosebesc şi individualizează faţă de regulile din celelalte domenii.
Ca şi dreptul, ştiinţa în general extrage din toate componentele sistemului social –
global, pentru o mai profundă analiză, spre a ajunge la anumite concluzii, idei, concepte,
categorii, principii.
Astfel considerată, ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume:
subsistemul ştiinţelor naturii, subsistemul ştiinţelor despre societate şi subsistemul
ştiinţelor despre gândire.

1
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 22

4
Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport de propriile lor
componente.
Astfel, subsistemul ştiinţelor sociale poate fi considerat sistem în raport cu
componentele sale: ştiinţele de tip nomotetic, ştiinţele istorice, ştiinţele juridice împreună
cu cele ce se referă la aspectele normative ale acţiunii umane şi cercetarea epistemologică
a ştiinţei.
Ştiinţele juridice, subsisteme al ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în
raport cu componentele sale: ştiinţele juridice istorice, ştiinţele de ramură, ştiinţele
ajutătoare şi teoria generală a dreptului.
Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem clădit pe componentele precizate mai
sus este susţinut de următoarele argumente:
- dreptul însuşi este un sistem complex alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice care
intervin în toate domeniile vieţii economico – sociale, politice şi de altă natură;
- ştiinţa dreptului analizează normele juridice din aceste diverse domenii în strânsă
legătură cu relaţiile sociale care le guvernează;
- complexitatea fenomenului social – juridic obligă la cercetări în domenii multiple şi
variate, dar şi cu privire la punerea în valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen;
- organizarea în sistem a ştiinţelor juridice se impune şi datorită nevoii studierii dreptului
din perspectivă istorică, precum şi pentru necesitatea clarificării perspectivei
reglementărilor juridice2.

1.2 Ştiinţele juridice istorice


Ştiinţele juridice istorice abordează fenomenul juridic din două perspective:
- studierea istoriei dreptului dintr-o anumită ţară (ex. istoria dreptului românesc);
- cercetarea dezvoltării în plan general a fenomenului juridic de care se ocupă
istoria generală a dreptului;
În acelaşi timp prin intermediul ştiinţelor juridice istorice poate fi observată apariţia,
devenirea şi dispariţia unor forme de drept.

2
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 23-24

5
1.3 Ştiinţele juridice de ramură
Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare
guvernate de reguli juridice aparţinând diverselor ramuri de drept.
Ramurile dreptului se alcătuiesc potrivit criteriului fundamental (obiectiv),constând în
domeniul social ce cad sub incidenţa de reglementare3.
Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum: metoda de reglementare,
calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile specifice
fiecărei ramuri de drept.
Elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice îl constituie subsistemul
ştiinţelor de ramură, componente ale primului.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de
drept corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de
reglementare juridică, propriu ramurii respective.
De pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept
constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după
cum ştiinţa dreptului civil analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în
strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică, propriu
ramurii respective.
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile
corespunzătoare diviziunii dreptului public şi privat. Principala diviziune a dreptului
obiectiv este în drept public şi privat. Deosebirea dintre dreptul public şi cel privat se
caracterizează prin principiile diferite care guvernează dreptul aplicabil statului, de acele
ale dreptului aplicabil particularilor.
În cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor
aplicabile în raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt
cuprinse: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal,
dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public; iar dreptul
privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc4.

3
Popa N. - Teoria generală a dreptului, Bucureşti - 1996, pag. 21
4
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 40

6
În ceea ce priveşte sistemul dreptului românesc actual, distingem următoarele
ramuri de drept: constituţional, administrativ, financiar, al familiei, penal, procesual civil
şi penal, comercial (intern şi internaţional), al muncii, internaţional (public şi privat).
În prezent, se constată tendinţa de reaşezare a acestora, cât şi de apariţie a unor
noi ramuri juridice, de exemplu, dreptul mediului, dreptul instituţional comunitar.

1.4 Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)


Disciplinele ajutătoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al
ştiinţelor juridice, dar, cel mai adesea ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la
corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. În categoria disciplinelor ajutătoare
intră: criminalistica, medicina legală, statistica judiciară, sociologia juridică, logica
juridică etc5.

1.5 Teoria generală a dreptului (Enciclopedia dreptului)


Teoria generală a dreptului sau enciclopedia dreptului dobândeşte fundamentare
în secolul XIX când autori precum Adolf Merkel, Victor Cousin, Edmond Picard au
propus să se înlocuiască filosofia dreptului şi dreptul natural care orientaseră gândirea
juridică de până atunci pe o cale pur speculativă.
Teoria generală a dreptului este considerată ca fiind ştiinţa globală, cu caracter
sintetic ce cuprinde principii fundamentale, valabile pentru toate celelalte ramuri de
drept, formulând definiţia dreptului, concepte şi categorii (norma juridică, izvor de drept,
răspundere juridică etc) cu care operează toate ramurile de drept.

1.6 Originea, definirea şi accepţiunile noţiunii de drept


Omul nu poate trăi decât în societate, fiind sortit, prin natura făpturii sale, să-şi
împletească propriile sale puteri cu cele ale semenilor săi. Urmare a acestui fapt
societatea îi pretinde omului respectarea anumitor principii; respectarea acestor principii
constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a fi.
Deprinderea cu anumite reguli de conduită a făcut să se nască în sufletul
oamenilor sentimentul de dreptate. Acest sentiment îi determină pe oameni să caute

5
Boboş Gheorghe - Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 18

7
întotdeauna o justificare a acţiunilor lor, să legitimeze actul lor, să-l încadreze în regulile
dreptului.
Istoria dreptului, a dezvoltării şi evoluţiei sale, este o netăgăduită mărturie a luptei
pe care au dat-o juriştii şi filosofii tuturor timpurilor, spre a se ajunge la o noţiune clară a
acestui termen şi la o definiţie care să dobândească valoare generală şi să se poată impune
tuturor.
Prin drept înţelegem ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
sociale instituite de organele abilitate şi garantate în aplicarea lor prin forţa de
constrângere a statului.
Termenul "drept" a fost şi este întrebuinţat cu două înţelesuri diferite6:
a) într-un prim sens el desemnează totalitatea regulilor şi a legilor edictate de-a lungul
timpului care orânduiesc societatea, delimitează sfera de activitate a fiecărui individ, aşa
încât fiecare individ urmărind realizarea intereselor sale să nu împiedice realizarea
intereselor celorlalţi.
Regulile de drept sunt considerate indispensabile vieţii sociale, nerespectarea lor
fiind o atingere adusă societăţii. De aceea orice societate civilizată conlucrează, prin toate
mijloacele de care dispune, la restabilirea ordinii de drept încălcate şi la respectare, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului, a regulii de drept. Juriştii moderni îl numesc
îl denumesc drept obiectiv, întrucât el este creat general şi impersonal, atunci când se face
referire doar la ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat vorbim despre
dreptul pozitiv.
b) Într-un al doilea înţeles, cuvântul "drept" desemnează posibilitatea de a face un
anumit lucru stabilit de mai înainte, de pildă de a dobândi un drept de proprietate sau de a
încheia un contract – în această accepţiune el mai este cunoscut sub denumirea de drept
subiectiv.

6
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 31-32

8
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Explicaţi locul şi rolul ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor?


2. Care sunt elementele componente ale ştiinţelor juridice?
3. Care este rolul ştiinţelor juridice istorice?
4. Care este obiectul ştiinţelor juridice de ramură?
5. Cum explicaţi principala diviziune a dreptului obiectiv?
6. Care sunt ştiinţele juridice auxiliare?
7. Ce este teoria generală a dreptului?
8. Explicaţi accepţiunile noţiunii de drept.

9
CAPITOLUL 2
Introducere in studiul dreptului financiar

2.1 Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului financiar


Dreptul financiar este acea ramură a dreptului public formată din totalitatea
normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care apar în procesul de constituire,
repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, pentru
îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii7.
Obiectul dreptului financiar îl constituie reglementările juridice privind bugetul
public, procedura bugetară, impozitele, creditul public şi controlul financiar de stat (adică
toate relaţiile financiare care iau naştere în procesul de formare, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului în vederea satisfacerii nevoilor publice).
Putem concluziona că dreptul financiar este ansamblul sistematic al ideilor,
teoriilor şi celorlalte cunoştinţe despre reglementările juridice referitoare la componentele
structurale ale finanţelor publice8.
Încercându-se o caracterizare a finanţelor publice s-a apreciat că acestea sunt
relaţiile economice, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut, şi prin care
subiectele de drept financiar – statul reprezentat prin organele sale de specialitate cu
atribuţii financiare – îşi procură resursele financiare necesare îndeplinirii funcţiilor sale.
Existenţa finanţelor publice este aşadar indisolubil legată de existenţa statului şi de
folosirea banilor în procesul de distribuire a venitului naţional.
Formele sub care se prezintă finanţele publice sunt:
- relaţiile financiare clasice - relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără
echivalent şi cu titlu nerambursabil (ex. instituţia bugetului de stat);
- relaţiile de credit - relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă
de timp determinată, pentru care se percepe dobândă.
După conţinut relaţiile de credit sunt:

7
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 6-7
8
Gliga Ioan – Drept financiar, Ed. Humanitas, 1998, pag. 41

10
- relaţii de credit bancar cuprind referiri la procedura sistemului de
garanţie, dobândă şi recuperarea sumelor împrumutate;
- relaţii de credit comercial (nu fac obiectul dreptului financiar);
- relaţii de credit public sunt grupate în jurul instituţiei juridice a
creditului public;
- relaţiile care vizează constituirea şi utilizarea mijloacelor băneşti specifice asigurărilor
sociale de stat şi asigurărilor de stat de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Asigurările sociale de stat grupează acea parte a relaţiilor băneşti de repartiţie pe
care se constituie şi repartizează fondurile necesare întreţinerii cetăţenilor majori inapţi
de muncă temporar sau definitiv. Asigurările de stat de bunuri, persoane şi răspundere
civilă cuprind acele relaţii sociale care se nasc în legătură cu formarea şi repartizarea
fondurilor destinate plăţilor despăgubirilor (în cazul bunurilor şi a răspunderii civile) şi a
sumelor asigurate (în cazul persoanelor) în situaţia producerii unuia din diversele riscuri
asigurate.
Trebuie făcute aici câteva referiri şi la finanţele private, întrucât condiţia esenţială
a finanţelor publice de a exista este indisolubil legată şi de existenţa finanţelor private,
pentru că existenţa fondurilor băneşti priveşte deopotrivă viaţa publică şi privată, cu
precizarea că “motivele, mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt cu totul diferite de
cele ale finanţelor private”9.
Astfel în timp ce finanţele publice sunt legate de existenţa statului, finanţele
private sunt determinate de existenţa şi funcţionarea diverşilor agenţi economici.
Finanţele publice sunt folosite pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar
finanţele private ajută la realizarea de profit a agenţilor economici privaţi10.
Datorită complexităţii relaţiilor reglementate de normele de drept financiar unii
autori11 au conchis că plecând de la normele de drept financiar care reglementează
conceptul de finanţe publice am putea vorbi despre o subramură a dreptului financiar şi
anume dreptul finanţelor publice, care ar fi acea subramură care cuprinde normele
specifice finanţelor publice, sistemului bancar, valutar şi circulaţiei monedei. Şi în

9
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 14
10
Ciuvăţ Vasile - Drept financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pag.71-72
11
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 6-7

11
aceeaşi măsură am putea vorbi şi despre dreptul fiscal care cuprinde ansamblul normelor
juridice referitoare la impozite , taxe, procedură fiscală şi control fiscal.
Alţi autori12 consideră că ştiinţa finanţelor publice este o ramură a ştiinţelor
economice şi că reglementarea juridică a finanţelor publice poate fi intitulată drept
financiar, drept financiar public sau dreptul finanţelor publice, cu precizarea că
denumirea de drept financiar este cea mai răspândită în ultima vreme.
Dreptul bugetar, în această viziune, reglementează procedura elaborării, adoptării
executării şi încheierii exerciţiului bugetar; precizându-se că însemnătatea dreptului
bugetar în sfera dreptului financiar se datorează rolului şi importanţei bugetului de stat, în
calitatea sa de act care prevede cele mai importante venituri şi cheltuieli ale statului.
Iar dreptul fiscal este subramura dreptului financiar care reglementează detaliat
impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului de stat, precum şi procedura fiscală a
stabilirii, încasării şi urmăririi impozitelor şi taxelor.

2.2 Izvoarele dreptului financiar


Noţiunea de izvor de drept este utilizată în două sensuri:
- izvoare materiale – sunt realităţile exterioare dreptului care determină acţiuni ale
legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (ex: factorul
demografic, cadrul social-politic, condiţiile materiale, de pildă evenimentele din
decembrie 1989 au impus apariţia a numeroase norme juridice cu un conţinut radical
nou).
- izvoare formale – sunt reprezentate de modalităţile exterioare prin care se exprimă
normele juridice (ex: obiceiul juridic, practica judecătorească, doctrina şi actul normativ).
Sunt izvoare ale dreptului financiar toate normele de drept financiar care
reglementează relaţiile sociale care iau naştere în procesul de constituire, distribuire şi
utilizare a resurselor băneşti ale statului.
Prin norme de drept financiar trebuie să înţelegem acele reguli de conduită
instituite de stat, cu caracter general şi impersonal care reglementează actele şi
operaţiunile ce alcătuiesc finanţele publice. Cu titlu de excepţie amintim şi unele norme

12
Gliga Ioan – Drept financiar, Ed. Humanitas, 1998, pag. 15-16

12
de drept financiar cu caracter individual, cum ar fi de exemplu legile de adoptare sau
aprobare a bugetelor anuale de stat.
Din punctul de vedere al structurii logico-juridice:
- ipoteza normelor de drept financiar prevede împrejurările în care urmează să se aplice
dispoziţiilor acestor norme (ex. resursele financiare se constituie cu ajutorul impozitelor
şi taxelor),
- dispoziţiile sunt în general onerative ( ex. contribuabilul are obligaţia ca în termen de 5
zile de la înregistrare la Registrul Comerţului să declare organului fiscal datele cu privire
la filiale, orice alte locuri în care desfăşoară activităţi producătoare de venituri şi
informaţii privind conturile bancare13), dar pot fi şi prohibitive ( este interzis instituţiilor
publice de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi prin băncile comerciale14) sau
permisive ( legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi
de rectificare15),
- şi sancţiunile au elemente specifice în dreptul financiar (ex. amenda fiscală, majorările
de întârziere, majorarea dobânzilor, suspendarea creditării).
În funcţie de gradul lor de generalitate, sau ţinând seama de specificul lor,
izvoarele dreptului finanţelor publice pot fi grupate pe două categorii, şi anume:

• izvoare generale sau comune cu ale altor ramuri – reprezentate de acele acte
normative al căror obiect de reglementare excede problematica strictă a finanţelor
publice, în sensul că aria lor de cuprindere acoperă mai multe domenii ale vieţii social-
economice, dar care cuprind şi dispoziţii referitoare la finanţele publice:

- Constituţia care cuprinde principiile referitoare la elaborarea, aprobarea şi executarea


bugetului public naţional
- legi organice şi ordinare;
- ordonanţe guvernamentale;
- hotărâri guvernamentale.

13
Legea 87/1994 – privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.O. nr. 299/24.10.1994, art. 3 (1)
14
Legea 500/2002 – privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13.08.2002, art. 70 (2)
15
Legea 500/2002 – privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13.08.2002, art. 6

13
• izvoare specifice – adică acele acte normative prin care se aduc reglementări exclusiv
domeniului finanţelor publice:

- Legea 500/2002 – legea finanţelor publice; (M.O. – 597/2002)


- Legea 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii
Financiare (completată prin Ordonanţa Guvernului 70/1997 privind controlul fiscal);
- Legea 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României;
- Legea 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale

2.3 Delimitarea dreptului financiar în raport cu alte ramuri ale sistemului de


drept
Delimitarea dreptului financiar faţă de alte ramuri de drept este impusă atât de
raţiuni teoretice, cât şi practice. Din punct de vedere practic se impune delimitarea sferei
dreptului financiar pentru a putea stabili apartenenţa unui raport juridic concret la ramura
de drept financiar sau la alta.
Este deci o problemă de calificare juridică a unui raport de drept cu implicaţii
directe în privinţa aplicării concrete a legii cât şi din nevoia stabilirii precise a
consecinţelor juridice distincte ce decurg din calificarea unui raport juridic ca aparţinând
unei ramuri de drept sau alteia16.
Din punct de vedere teoretic o asemenea delimitare va ajuta la evidenţierea
asemănărilor şi deosebirilor dintre raporturile juridice aparţinând unor ramuri de drept
diferite. Această delimitare se poate face de către legiuitor (prin delimitarea obiectului de
către normele fiecărei ramuri de drept) sau de către interpret (teoretician sau practician)
prin delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte, în baza următoarelor criterii:
- obiectul de reglementare: este criteriul determinant în delimitarea ramurilor de drept, el
reprezintă categoria unitară de relaţii sociale reglementate de un ansamblu de norme
juridice unitare la rândul lor.
Obiectul dreptului financiar îl constituie reglementările juridice privind bugetul
public, procedura bugetară, impozitele, creditul public şi controlul financiar de stat (adică

16
Moise Bojincă – Teoria generală a dreptului civil, Ed. Helios, 2002, pag. 21

14
toate relaţiile financiare care iau naştere în procesul de formare, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului în vederea satisfacerii nevoilor publice).
- metoda de reglementare: este modalitatea prin care statul influenţează desfăşurarea
raporturilor sociale prin edictarea unor diverse norme de drept.
Specifică şi generală pentru ramura dreptului financiar este metoda inegalităţii juridice a
părţilor; cu precizarea că ramura dreptului financiar nu este singura care foloseşte această
metodă de reglementare şi, deci pentru delimitarea dreptului financiar de alte ramuri de
drept se impune recurgerea şi la alte criterii.
- calitatea subiecţilor raportului juridic:
Referindu-ne la subiectele raportului juridic de drept financiar trebuie subliniat că
întotdeauna unul dintre ele este o autoritate a administraţiei publice cu atribuţii
financiare, având o calitate specială, de autoritate investită cu putere publică. De unde
rezultă şi că naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic de drept financiar este
expresia manifestării unilaterale de voinţă a autorităţii administrative cu atribuţii
financiare purtătoare a puterii publice.
- caracterul normelor:
În funcţie de fenomenul juridic studiat pentru unele ramuri de drept sunt specifice
normele dispozitive (care lasă la latitudinea subiectului de a-şi alege singur comportarea,
nici nu impun, nici nu interzic o anumită conduită), în vreme ce pentru alte ramuri de
drept prevalează normele imperative (adică normele care nu admit nici o derogare de la
dispoziţiile lor, şi care pot fi onerative – când se impune subiectului o anumită acţiune,
sau prohibitive – când se interzice subiectului săvârşirea unei acţiuni). Dreptului financiar
îi sunt caracteristice normele imperative.
Dacă ar fi să particularizăm elementele structurii logico-juridice ale normei de
drept financiar am putea sublinia specificitatea sancţiunii la normele de drept financiar, şi
anume: amenda fiscală, majorările de întârziere, suspendarea finanţării sau a creditării
etc.
- criteriul sancţiunii:
Principalele forme ale sancţiunii normei de drept financiar sunt: amenda fiscală,
majorări de întârziere, măsuri de executare silită măsuri cu privire la actele juridice
(suspendarea creditului, suspendări de finanţări) etc.

15
În legea finanţelor publice sunt prevăzute următoarele tipuri de sancţiuni pentru
încălcarea prevederilor legii 500/2002:
- depăşirea limitelor maxime ale cheltuielilor aprobate în buget constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni, sau amendă de la 50 la 100 de milioane;
- neaprobarea bugetele în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale,
neîndeplinirea de către ordonatorii principali de credite a obligaţiei de a transmite lunar
Ministerului de Finanţe situaţia virărilor de credite bugetare în termen de 5 zile de la
încheierea lunii, inexistenţa unei baze legale pentru cheltuielile bugetare, constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane;
- neobţinerea vizei prealabile a controlului financiar pentru angajarea şi ordonanţarea
cheltuielilor, majorarea şi utilizarea alocaţiilor bugetare pentru alte categorii de cheltuieli
decât cele pentru care au fost prevăzute fără aprobarea şi modificarea legii în acest sens şi
nerambursarea în termen de 6 luni a împrumuturilor acordate unor instituţii publice
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 de milioane.
- principiile:
Fiecare ramură de drept îşi cristalizează principiile care-i orientează acţiunea într-
un anumit domeniu al relaţiilor sociale. Am putea considera ca principii generale ale
dreptului financiar:
- principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii financiare – principiul egalităţii între
cetăţeni este un principiu fundamental prevăzut de Constituţie, şi deşi autorităţile
financiare care reprezintă statul în raporturile de drept financiar stabilesc, în conformitate
cu legile, raporturi, în general, de subordonare cu cetăţenii, ele trebuie să îşi
îndeplinească atribuţiile respectând prevederile legale şi fără a face vreo deosebire între
cetăţeni pe bază de rasă, naţionalitate, religie sau sex, legea aplicându-se la fel aceleaşi
situaţii, indiferent de persoana care vine sub incidenţa legii.
- principiul legalităţii în activitatea financiară este o regulă fundamentală, care se
regăseşte în organizarea şi funcţionarea tuturor autorităţilor şi instituţiilor statului,
conform căreia toate persoanele (fizice, juridice, autorităţi ale administraţiei cu atribuţii
financiare) participante la raporturile de drept financiar au obligaţia de a respecta
Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale ale căror prevederi
fac trimitere la raporturile de drept financiar.

16
- principiul răspunderii în activitatea financiară este principiul care prevede că orice
încălcare a normelor de drept financiar antrenează răspunderea în sfera dreptului
financiar, caracterizată prin sancţiuni specifice (amenda fiscală, majorările de întârziere,
suspendarea finanţării sau a creditării etc).
- principiul impunerii contribuabililor respectării obligaţiilor contributive faţă de
bugetul de stat derivă din relaţia de subordonare în care se află subiectele raportului de
drept financiar, care ia naştere, în general, ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a
statului şi prin care este impusă ca obligaţie a contribuabilului plata impozitelor şi taxelor
aferente veniturilor obţinute şi bunurilor deţinute care se transformă în venituri la bugetul
de stat.
De asemenea, în sfera raporturilor juridice care au ca obiect activitatea de control
avem şi câteva principii specifice, cum ar fi de exemplu:
- principiul dreptului la apărare în faţa instanţelor financiare este un principiu consacrat
de Constituţie şi se referă la faptul că pe parcursul derulării unui proces părţile pot face
cereri, au dreptul de a lua cunoştinţă de probele din dosar, de a participa la dezbateri sau
de exercita căile de atac.
- principiul dublului grad de jurisdicţie şi al folosirii căilor de atac: hotărârile instanţelor
financiare pot fi atacate cu recurs atât în sistemul jurisdicţiei financiare, cât şi în sistemul
autorităţilor judecătoreşti.
- principiul imparţialităţii judecătorilor se referă la obligativitatea judecătorilor de a-şi
îndeplini funcţia încredinţată cu imparţialitate.
În concluzie subliniem faptul că în activitatea de delimitare a ramurilor de drept
se poate face apel la toate criteriile enunţate sau numai la unele, în funcţie de dificultatea
şi complexitatea aspectului în discuţie. Nu vom face o analiză a delimitării ramurii
dreptului financiar faţă de alte ramuri de drept, întrucât ulterior vom face o analiză
detaliată a raportului juridic de drept financiar comparativ cu raporturi juridice aparţinând
altor ramuri de drept.

17
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Definiţi dreptul financiar.


2. Care sunt formele sub care se prezintă finanţele publice?
3. Enumeraţi izvoarele dreptului financiar.
4. Pe baza căror principii dreptul financiar poate fi delimitat faţă de alte ramuri de drept?

18
CAPITOLUL 3
Raportul juridic de drept financiar

3.1 Raportul juridic de drept financiar


Raportul juridic de drept financiar reglementează relaţiile sociale care apar în
procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale
instituţiilor publice, pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru satisfacerea
nevoilor generale ale societăţii.
Elementele constitutive ale raportului juridic de drept financiar, la fel ca şi în
cazul altor categorii de raporturi juridice, sunt subiectele, conţinutul şi obiectul.
a. Subiectele participante la raporturile de drept financiar sunt următoarele:
1. Un prim subiect al raporturilor juridice de drept financiar este întotdeauna statul
reprezentat de organele sale de specialitate în activitatea financiară, investit cu atribuţii în
procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului (Ministerul
de Finanţe, Direcţia judeţeană a finanţelor publice şi controlului financiar de stat,
Administraţia Financiară, Circumscripţia fiscale, Agentul fiscal)17.
2. Cel de-al doilea subiect al acestor raporturi poate fi:
- o persoană fizică (cetăţeni români, persoane fizice străine rezidente: diplomaţi, apatrizi,
studenţi, sau persoane fizice străine nerezidente: turişti străini, sportivi etc)
- o persoană juridică (societăţi comerciale române sau străine, regii autonome, instituţii
publice, organe ale administraţiei de stat altele decât cele administrativ financiare şi de
control financiar), denumite generic contribuabili.
Subiectele de drept din prima categorie, respectiv organele financiare ale statului,
au în cadrul raporturilor de drept financiar o situaţie juridică specifică, în sensul că fiind
purtătoare ale puterii publice pot să pretindă celui de al doilea subiect să efectueze o
anumită prestaţie, să se abţină de la face ceva ori să îl controleze. De aceea între
subiectele raportului juridic de drept financiar există un raport de subordonare al celui
de-al doilea subiect faţă de primul, care e întotdeauna statul, reprezentat de organele sale
de specialitate cu atribuţii în domeniul activităţii financiare. acest raport îşi păstrează

17
Ciuvăţ Vasile - Drept financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pag. 74-75

19
caracterul de subordonare chiar şi atunci când cel de-al doilea subiect este un organ al
administraţiei de stat.
De fapt poziţia de autoritate a primului subiect, în calitate de reprezentant al
intereselor financiare ale statului, nu este altceva decât o expresie a regimului de drept
public, regim care este net diferit de regimul de drept privat unde situaţia este cu totul
alta: sunt reglementate raporturile băneşti dintre cetăţeni, subiectele participante au o
poziţie juridică egală fiind lăsată la latitudinea lor participarea sau nu la raporturile
juridice civile în funcţie de interesele lor patrimoniale.
Aşadar raporturile juridice de drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe
baza manifestării unilaterale de voinţă a statului, prin modalităţile specifice prevăzute de
dreptul financiar.
Faptul că unele norme de drept financiar prevăd posibilitatea lăsată celorlalţi
subiecţi de a-şi manifesta iniţiativa în legătură cu modalităţile de naştere, modificare sau
stingere a raportului de drept financiar nu înlătură această trăsătură întrucât însăşi această
posibilitate lăsată celorlalţi subiecţi, precum şi modalităţile pe care ei pot să le aleagă
reprezintă tot o manifestare a voinţei unilaterale a statului.
b. Conţinutul raporturilor de drept financiar îl formează drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante, care diferă de cele ale altor raporturi juridice, întrucât se
stabilesc în legătură cu necesitatea şi importanţa constituirii, repartizării şi utilizării
fondurilor băneşti ale statului. Astfel, în timp ce statului, prin intermediul organelor sale,
îi revine obligaţia de a elabora, aproba şi executa bugetul de stat, de a stabili şi încasa
impozitele şi taxele cel de-al doilea subiect trebuie să execute obligaţiile financiare ce-i
revin (plata impozitelor stabilite prin lege), însă are şi dreptul de a ataca măsurile
nelegale luate de organele financiare de stat.
Spre exemplu18 contribuabilul are obligaţia de a plăti impozite şi taxe şi în acest
scop declară veniturile, calculează impozite sau taxe, le evidenţiază, având de asemenea
obligaţia de a cere modificarea lor, când apare elementul care le influenţează. Are
obligaţia de a da relaţii organelor de control, supunându-se controlului.
Contribuabilul are dreptul de a contesta modul în care a fost impozitat, de a
contesta modul în care se realizează executarea silită, de a cere anumite înlesniri,

18
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 10-11

20
evidenţiind aspectele concrete care-i permit acest lucru (dreptul de a cere eşalonări de
preţ, amânări de impozite, anularea impozitelor sau a diferitelor obligaţii).
Organul specializat are dreptul de a încasa impozitele şi taxele, de a calcula şi de
a comunica suma datorată. Are dreptul de a cere relaţii cu privire la impozitare şi de a
verifica sinceritatea declaraţiilor contribuabilului.
Obligaţiile organelor specializate constau în:
- a da curs cererilor privind formularea unor obiecţiuni, plângeri sau contestaţii,
- a analiza cererile de înlesnire de plată,
- a rezolva obiecţiunile formulate cu ocazia activităţii de control, sau a actului de
impunere
c. Obiectul celor mai multe raporturi de drept financiar îl constituie acţiunile (de a da sau
de a face), de exemplu acţiunea de organizare bugetară sau abstenţiunea (acţiunea de a nu
face). Atunci când relaţiile juridice de drept financiar vizează un bun sau un lucru, (ca de
exemplu sumele de bani care se alocă în cazul raporturilor juridice de finanţare bugetară
sau sumele de bani la care sunt ţinute subiectele participante la raporturile juridice de
finanţare) acestea se pot constitui în obiect al relaţiei juridice respective.

3.2 Actele şi operaţiunile de drept financiar


În procesul aplicării normelor dreptului financiar sunt săvârşite o serie de acte şi
operaţiuni de natură financiară, a căror studiere reliefează deosebita aplicabilitate practică
a acestora.
Actele şi operaţiunile financiare publice se diferenţiază de cele din domeniul
finanţelor private prin aceea că sunt realizate în scopul formării şi întrebuinţării
fondurilor băneşti ale statului destinate satisfacerii nevoilor publice.
Actele financiare sunt manifestări de voinţă realizate în vederea producerii de
efecte juridice în scopul formării şi întrebuinţării fondurilor băneşti ale statului, realizarea
acestor efecte juridice fiind garantată prin forţa de constrângere a statului19.
Cât priveşte calitatea pe care trebuie să o aibă subiectele de drept financiar
emitente ale acestor acte – ele trebuie să fie organe de stat competente cu atribuţii în
elaborarea şi execuţia bugetelor (organele Ministerului de Finanţe, ale unităţilor

19
Gliga Ioan – Drept financiar, Ed. Humanitas, 1998, pag. 26-27

21
administrativ-teritoriale, conducătorii celorlalte ministere şi a altor organe centrale de
stat) şi să emită actele mai sus-menţionate în limitele competenţei legale. Rezultă că
actele juridice financiare sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral, ele nefiind
emise în mod consensual sau în urma unor negocieri.
Operaţiunile din sfera dreptului financiar sunt reprezentate de exemplu de:
operaţiunile de calcul a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, de plată şi încasare a
impozitelor şi taxelor, ele la fel ca şi actele de drept financiar fiind săvârşite de
funcţionari de specialitate. Cu diferenţa relevantă că operaţiunile financiare publice nu
produc efecte juridice prin ele însele.

3.3 Studiu comparativ între raportul juridic de drept financiar şi alte tipuri
de raporturi juridice
- raportul juridic de drept financiar şi raportul juridic de drept comercial
Principala diviziune a dreptului obiectiv este în drept public şi privat. Dreptul
public conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile dintre stat şi
supuşii săi - în sfera dreptului public este inclusă ramura dreptului financiar, a dreptului
administrativ etc. În schimb dreptul privat, din sfera căruia face parte ramura de drept
comercial sau civil conţine normele juridice aplicabile raporturilor dintre particulari.
Subiectele
În ceea ce priveşte subiectele participante la raporturile de drept financiar: un
prim subiect este întotdeauna statul reprezentat de organele sale de specialitate în
activitatea financiară, iar cel de-al doilea subiect al acestor raporturi poate fi o persoană
fizică sau juridică.
Subiectele de drept din prima categorie, respectiv organele financiare ale statului,
au în cadrul raporturilor de drept financiar o situaţie juridică specifică, în sensul că fiind
purtătoare ale puterii publice pot să pretindă celui de al doilea subiect să efectueze o
anumită prestaţie, să se abţină de la face ceva ori să îl controleze. De aceea între
subiectele raportului juridic de drept financiar există un raport de subordonare al celui
de-al doilea subiect faţă de primul, care e întotdeauna statul, reprezentat de organele sale
de specialitate cu atribuţii în domeniul activităţii financiare. Aşadar raporturile juridice de

22
drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a
statului, prin modalităţile specifice prevăzute de dreptul financiar.
Cât priveşte subiectele raportului juridic de drept comercial, Codul comercial
pornind de la enumerarea enunţiativă a actelor şi operaţiunilor considerate drept fapte de
comerţ, ajunge să determine persoanele care pot dobândi calitatea de părţi ale raportului
juridic de drept comercial - comerciantul sau necomerciantul.
Comerciantul poate fi definit ca fiind orice persoană fizică sau juridică care
desfăşoară o activitate comercială, adică săvârşeşte efectiv fapte de comerţ cu caracter
profesional şi în nume propriu. Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât
comercianţii, cât şi necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se
realizează de către de către comercianţi.
Cum dreptul comercial face parte din sfera dreptului privat este normal ca relaţia
care există între subiectele participante la un raport de drept comercial să fie una de
egalitate, toate raporturile de drept comercial luând naştere, modificându-se şi încetând
ca urmare a manifestării acordului de voinţă al subiectelor participante - comercianţi sau
necomercianţi.
Conţinutul
Raportul juridic de drept financiar ia naştere ca urmare a manifestării unilaterale
de voinţă a statului, ceea ce presupune că celelalte subiecte participante la raportul juridic
se supun voinţei statului.
Statul, reprezentat prin organele sale de specialitate cu atribuţii financiare are
drepturi (de a preleva impozite şi taxe care se transformă în venituri la bugetul de stat)
dar şi obligaţii (de a da curs cererilor privind formularea unor diferite obiecţiuni, plângeri
sau contestaţii, de a analiza cererile de înlesnire de plată şi de a rezolva obiecţiunile
formulate cu ocazia activităţii de control, sau a actului de impunere). Cel de-al doilea
subiect are în primul rând obligaţia de a respecta prevederile legale, dar are şi o serie de
drepturi (de a contesta modul în care a fost impozitat, de a contesta modul în care se
realizează executarea silită, de a cere anumite înlesniri, evidenţiind aspectele concrete
care-i permit acest lucru etc.)

23
Având în vedere că raportul juridic de drept comercial ia naştere ca urmare a
manifestării de voinţă a celor două subiecte (dintre care unul e de regulă comerciant)
participante la raportul juridic - cele două părţi sunt pe poziţie de egalitate juridică.
Părţile fiind egale, raporturile pot genera drepturi şi obligaţii pentru ambele
subiecte participante, însă ca urmare a acordului de voinţă dintre ele, ca urmare a
rezultatului negocierii, înţelegerii lor.
Obiectul ambelor raporturi îl constituie conduita părţilor care poate consta în
acţiunea (de a da sau de a face), sau abstenţiunea (acţiunea de a nu face).
Şi în sfera raporturilor de drept comercial şi în sfera raporturilor de drept financiar
relaţiile juridice au caracter patrimonial, diferenţa este că în sfera raporturilor de drept
comercial relaţiile băneşti iau naştere ca urmare a exprimării intereselor patrimoniale ale
persoanelor fizice şi juridice; în schimb în sfera raporturilor de drept financiar relaţiile
băneşti iau naştere în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor
financiare ale statului.
- raportul juridic de drept financiar şi raportul juridic de drept civil
În ceea ce priveşte subiectele participante la raporturile de drept financiar: unul
dintre subiecte este întotdeauna statul reprezentat de autorităţile cu atribuţii financiare, în
vreme ce în raporturile de drept civil subiectele sunt particularii – persoane fizice sau
juridice.
Subiectele de drept din raportul financiar, respectiv autorităţile administraţiei
publice cu atribuţii financiare, au în cadrul raporturilor de drept financiar o situaţie
juridică specifică, în sensul că fiind purtătoare ale puterii publice pot să pretindă celui de
al doilea subiect (particulari - persoane fizice sau juridice, sau chiar alte autorităţi ale
administraţiei publice) să efectueze o anumită prestaţie, să se abţină de la face ceva ori să
îl controleze.
De aceea între subiectele raportului juridic de drept financiar există, de regulă, un
raport de subordonare al celui de-al doilea subiect faţă de primul, care e întotdeauna
statul, reprezentat de autorităţile administraţiei publice cu atribuţii financiare, în timp ce
între subiectele raporturilor de drept civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică.

24
Mai facem menţiunea că şi un organ ala administraţiei publice cu atribuţii
financiare poate apărea ca subiect într-un raport de drept civil, însă de data aceasta el
apare în calitate de persoană particulară, fără a fi purtător al puterii de stat.
Raporturile juridice de drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe baza
manifestării unilaterale de voinţă a statului, prin modalităţile specifice prevăzute de
dreptul financiar, în schimb în sfera dreptului civil raporturile juridice iau naştere, se
modifică şi se sting pe baza manifestării acordului de voinţă, a înţelegerii părţilor.
În ceea ce priveşte normele care reglementează raporturile juridice de drept
financiar acestea sunt în majoritate imperative, pe când la raporturile de drept civil
predominante sunt normele dispozitive.
- raportul juridic de drept financiar şi raportul juridic de drept constituţional
Trebuie mai întâi precizat că legătura dintre raportului juridic de drept financiar
de raportul juridic de drept constituţional are la bază faptul că ambele ramuri de drept,
atât dreptul financiar cât şi dreptul constituţional, fac parte din sfera dreptului public unde
raporturile juridice reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni, iar principiul care
guvernează desfăşurarea acestor relaţii este inegalitatea juridică a părţilor.
Cu precizarea că raportul juridic de drept constituţional este acea relaţie socială
reglementată de normele de drept constituţional, care priveşte relaţiile sociale care apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat, iar raportul juridic de drept
financiar este acea relaţie socială, reglementată de normele de drept financiar, care apare
în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului în
vederea îndeplinirii nevoilor cu caracter general.
În plus raporturile juridice de drept financiar ca şi raporturile juridice de drept
constituţional sunt guvernate de normele constituţionale. Astfel Constituţia este cea care
cuprinde reglementări de principiu referitoare la raporturile de drept financiar care
privesc constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului. Orice
modificări constituţionale vor atrage după sine şi modificarea normelor de drept financiar
care guvernează raporturile juridice de drept financiar.
- raportul juridic de drept financiar raportul juridic de drept administrativ
Legătura dintre raportului juridic de drept financiar de raportul juridic de drept
administrativ are la bază faptul că ambele ramuri de drept, atât dreptul financiar cât şi

25
dreptul administrativ, fac parte din sfera dreptului public unde raporturile juridice
reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni, iar principiul care guvernează desfăşurarea
acestor relaţii este inegalitatea juridică a părţilor.
Cu diferenţa că raportul juridic de drept financiar reglementează relaţiile sociale
care apar în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului
şi ale instituţiilor publice, pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru
satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar raportul juridic de drept administrativ este
acea relaţie socială, reglementată de normele de drept administrativ, la care participă
autorităţile administraţiei publice în cadrul şi pentru realizarea funcţiei executive a
statului, mai puţin raporturile care se nasc în procesul realizării activităţii financiare a
statului, care aşa cum am văzut mai sus formează obiectul dreptului financiar.
Aşadar dacă raporturile de drept financiar se referă, pe de o parte, la relaţiile
dintre organele financiare ale satului şi contribuabili (persoane fizice şi juridice) care
asigură veniturile la bugetul public, pe de altă parte raporturile juridice de drept
administrativ se referă la organizarea şi activitatea organelor administraţiei publice cu
atribuţii financiare.
Regula în cazul ambelor tipuri de raporturi juridice – de drept financiar şi de drept
administrativ este că subiectele de drept din prima categorie, respectiv autorităţile
administraţiei publice cu atribuţii financiare respectiv administrative, au în cadrul acestor
raporturi de drept public o situaţie juridică specifică, în sensul că fiind purtătoare ale
puterii publice pot să pretindă celui de al doilea subiect să efectueze o anumită prestaţie,
să se abţină de la face ceva ori să îl controleze. De aceea între subiectele raportului juridic
de drept financiar şi administrativ există aproape în toate cazurile un raport de
subordonare al celui de-al doilea subiect faţă de stat.

26
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Explicaţi ce relaţie există între subiectele raportului de drept financiar şi de ce?


2. Exemplificaţi concret care este conţinutul raportului juridic de drept financiar?
3. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi comercial.
4. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi civil.
5. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi constituţional.
6. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi administrativ.

27
CAPITOLUL 4
Bugetul public naţional

4.1 Istoric, noţiune, importanţă


În evoluţia finanţelor publice este remarcabilă apariţia bugetului generată de
necesitatea de a reflecta nevoile publice sub forma cheltuielilor publice şi sursele de venit
sub forma veniturilor publice ce au drept scop rezolvarea cheltuielilor publice.
Societatea omenească, în evoluţia sa, a generat o serie de nevoi care cu trecerea
timpului s-au diversificat şi proliferat. Dintre acestea, din punctul de vedere al finanţelor
publice, ne interesează nevoile publice care sunt acele cerinţe care se satisfac prin
intermediul şi efortul colectivităţilor umane. Statul prin instituţiile, organele şi
organismele sale se raportează la nevoia publică prin intermediul banului public20.
Banul public ar trebui asigurat de stat prin efortul propriu, cum însă statul nu este
deţinătorul unei averi şi nici nu are suficiente surse proprii, banul public este asigurat prin
efortul întregii colectivităţi. De aceea obţinerea banului public se face concret prin
intermediul impozitelor şi taxelor, plătite de contribuabili (denumire generică dată
persoanelor fizice şi juridice care au capacitate contributivă). Sumele încasate cu titlul de
impozite şi taxe, reprezintă surse de venit pentru buget.
Expresia de buget provine din limba franceză de la cuvântul bouge , care avea
semnificaţia unei pungi de piele în care se ţineau banii. Instituţia a fost reglementată
pentru prima dată printr-o lege în Franţa în 1802, apărând în 1806 într-o lege a finanţelor
mai modernă şi mai exactă.
În ţara noastră în perioada Regulamentelor Organice ale Moldovei şi Munteniei
existau referiri la buget sub formularea "închipuirea cheltuielilor anului viitor", această
formulare sugerează idea de buget, dar numai pentru aspectul cheltuielilor.
Conform legii nr. 500/2002 bugetul este documentul prin care sunt prevăzute şi
aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile, sau după caz, numai cheltuielile, în
funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice.

20
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 3-4

28
În România putem să vorbim despre un sistem bugetar în sensul că există un
buget public naţional alcătuit din mai multe componente, legea finanţelor publice
precizând că referirile sale se aplică21:
- Bugetului de stat
- Bugetului asigurărilor sociale de stat
- Bugetelor fondurilor speciale
- Bugetului trezoreriei statului
- Bugetelor instituţiilor publice autonome
- Bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz
- Bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii
- Bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de către stat
şi a căror rambursare, dobânzi sau costuri se asigură din fonduri publice
- Bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Ca verigă centrală a sistemului financiar, bugetul public reprezintă expresia
sintetizată a relaţiilor economice ce se manifestă în procesele formării şi utilizării
principalului fond centralizat de mijloace băneşti ale statului şi ale fondurilor unităţilor
administrativ - teritoriale în vederea finanţării activităţilor destinate creşterii calităţii vieţii
(învăţământ, sănătate, cultură, sport, cercetare).
Natura juridică a bugetului
Există mai multe concepţii cu privire la natura juridică a bugetului; ele sunt desprinse din
definiţiile date în literatura de specialitate de mai mulţi autori, astfel că există următoarele
concepţii privind natura juridică a bugetului22:
1. Într-o primă concepţie bugetul este lege, în sensul că el conţine dispoziţii
imperative cu privire la cuantumul minim al veniturilor şi cuantumul maxim al
cheltuielilor şi este adoptat printr-o lege care emană de la organul legislativ;
2. Bugetul este un act condiţiune, întrucât fără existenţa lui veniturile nu s-ar realiza
şi cheltuielile nu s-ar efectua;

21
Legea 500/ 2002 - privind finanţele publice, Monitorul Oficial nr. 597/2002
22
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag 19-20

29
3. Bugetul este un act juridic, în ceea ce priveşte veniturile, pentru că există obligaţia
legală imperativă ca acestea să fie îndeplinite; şi un act administrativ în ceea ce priveşte
cheltuielile, pentru că acestea nu sunt obligatoriu de împlinit;
4. Bugetul este un program, un plan, care pentru ca să producă efecte îmbracă forma
legii.
Profesorul Dan Drosu Şaguna este de părere că bugetul este principalul plan
financiar operativ al statului23 şi de aceea se bucură de un interes deosebit din partea
legiuitorului; însă legiuitorul nu poate şi nici nu este posibil să adopte un plan, ceea ce
înseamnă că legiuitorul va dezbate şi aproba un document care este de fapt legea de
adoptare a bugetului de stat. "Prin urmare Parlamentul nu adoptă un plan, ci legea de
adoptare a bugetului de stat. Astfel, acest subterfugiu de tehnică juridică conferă
bugetului public naţional - care în esenţă este şi rămâne un plan - forţa obligatorie a
normei de drept şi, în consecinţă, are o natură juridică de lege".
Bugetul este important din punct de vedere economic pentru că reflectă situaţia
economică a unui stat - cu cât economia unui stat este mai puternică, cu atât sursele de
venit bugetar sunt mai mari şi obiectivele publice de realizat pot fi mai multe şi mai
puternice. Bugetul este important şi din punct de vedere politic întrucât el exprimă până
la un punct concepţia fiscală a unui stat, coerenţa legislaţiei în domeniu.

4.2 Funcţiile bugetului public naţional


Funcţiile bugetului public naţional sunt strâns legate de funcţiile finanţelor
publice, din care face parte integrantă, şi sunt două:
- Funcţia de repartiţie cunoaşte două faze, legate între ele - formarea şi distribuirea
fondurilor băneşti ale statului.
În procesul de mobilizare şi constituire a fondurilor băneşti ale statului finanţele
publice îmbracă forma impozitelor, taxelor, vărsămintelor la constituirea acestor fonduri
participă persoanele fizice şi juridice. Ca atare în procesul formării fondurilor băneşti se
nasc relaţii financiare între persoanele fizice şi juridice ca şi contribuabili, pe de o parte şi
stat, pe de alta.

23
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 570

30
Distribuirea, cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie, generează relaţii
financiare între stat, pe de o parte şi persoanele fizice şi juridice beneficiare ale
resurselor, pe de altă parte. În cadrul procesului de distribuire finanţele îmbracă forma
cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială etc.
- Funcţia de control vizează atât constituirea cât şi repartizarea, dar mai ales modul de
utilizare a banului. Controlul financiar se exercită de organe specializate ale statului:
organele Ministerului de Finanţe, Direcţiei judeţeană a finanţelor publice şi controlului
financiar de stat, Garda Financiară, Curtea de conturi24.

4.3 Procedura bugetară


Conform dispoziţiilor legale activitatea bugetară parcurge mai multe etape:
elaborarea proiectului bugetului de stat, aprobarea, executarea şi încheierii exerciţiului
bugetar.
Prin procedură bugetară se înţelege totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter
tehnic şi normativ, înfăptuite de organele specializate ale statului, în scopul elaborării,
adoptării, executării şi încheierii bugetului public naţional.
La elaborarea şi execuţia bugetului de stat, conform legii 500/2002, stau
următoarele principii:
Principiul universalităţii - care prevede că veniturile şi cheltuielile se includ în totalitate
în buget şi nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
Principiul publicităţii - prevede transparenţa sistemului bugetar, acest lucru realizându-
se prin:
- dezbaterea publică a proiectelor de buget
- publicarea în Monitorul Oficial
- difuzarea informaţiilor asupra conţinutul bugetului prin mijloace de informare în masă.
Principiul unităţii - prevede că toate veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un
singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor
publice.

24
Ciuvăţ, N. - Drept financiar,Editura Universitaria, Craiova, 2001, pag. 174-175

31
Principiul anualităţii - prevede că veniturile şi cheltuielile sunt aprobate prin lege pe o
perioadă de un an, în ţara noastră anul bugetar coincide cu anul calendaristic.
Principiul specializării bugetare - prevede că veniturile şi cheltuielile se înscriu şi se
aprobă în buget pe surse de provenienţă, respectiv pe categorii de cheltuieli, grupate după
natura lor economică şi destinaţie, potrivit clasificaţiei bugetare.
Principiul unităţii monetare - Toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda
naţională25.

4.4 Elaborarea bugetului de stat


Elaborarea proiectului de buget se face de către Guvern, prin Ministerul
Finanţelor Publice, pe baza:
a) prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget;
b) politicilor fiscale şi bugetare;
c) prevederile memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau
ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale,
semnate sau ratificate;
d) politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de
buget, prezentate de ordonatorii principali;
e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
f) programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării
unor acţiuni sau a unui ansamblu de acţiuni.
Indicatorii macroeconomici şi sociali sus-numiţi vor fi elaboraţi de organele
abilitate până la data de 31 martie a anului curent.
Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului până la data de 1 mai
obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul pentru care se elaborează bugetul şi
următorii trei ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de
credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile
pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii
sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.

25
Legea 500/ 2002 - privind finanţele publice, Monitorul Oficial nr. 597/2002

32
Ministerul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali de credite,
până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul
macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de
elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern. În condiţiile în
care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli
acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerul Finanţelor Publice, care
până la data de 15 iunie va comunica ordonatorilor principali de credite limitele de
cheltuieli, redimensionate în vederea definitivării proiectelor de buget.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie să depună
la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget cu încadrarea în
limitele de cheltuieli. Ministerul Finanţelor Publice va examina proiectele de buget şi va
purta discuţii cu ordonatorii principali de credite în privinţa acestora (în caz de divergenţe
va hotărî Guvernul), iar proiectele de buget definitivate se vor depune la Ministerul
Finanţelor Publice până la data de 1 august.
Ministerul Finanţelor Publice în baza proiectelor de buget ale ordonatorilor
principali de credite şi a bugetului propriu întocmeşte proiectele legilor bugetare pe care
le depune la Guvern până la 30 septembrie. După această etapă care a presupus
întocmirea bugetului va urma aprobarea şi adoptarea bugetului.
De asemenea în articolul 62 din legea 500/2002 se precizează că din bugetul de
stat se vor acoperi integral sau parţial finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale
instituţiilor publice în condiţiile în care prin legea bugetară sunt stabilite categoriile de
cheltuieli care vor fi finanţate.

4.5 Aprobarea şi adoptarea bugetului


După însuşirea de către Guvern a proiectelor legii bugetare acesta se va supune
spre aprobare Parlamentului până cel târziu la data de 15 octombrie a fiecărui an.
Bugetele se aprobă de către Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole şi alineate. Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel
puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile
prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de

33
regulă ½ din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite
temeinic justificate.
În cazul în care legile bugetare anuale depuse în termenul legal nu au fost
adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior
anului la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea
procedurii de urgenţă.

4.6 Execuţia bugetară


În legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă, pentru durata exerciţiului bugetar,
creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar. Alocaţiile pentru
cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite nu pot fi majorate,
virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli, pentru finanţarea altui capitol sau a altui
ordonator principal de credite.
Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare
sunt de competenţa fiecărui ordonator principal de credite pentru bugetul propriu şi
bugetele instituţiilor subordonate şi se efectuează în limita de10% din prevederile
capitolului bugetar, începând cu trimestrul al-III-lea al anului bugetar, cu condiţia să nu
contravină legii 500/2002. Astfel de virări sunt interzise de la capitolele care au fost
majorate din fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului.
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care
au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.
În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze:
angajament, lichidare, ordonanţare, plată. Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi
ordonanţării sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor
compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice, efectuarea plăţilor urmând să se
facă numai pe bază de documente justificative.
Ministerul Finanţelor Publice solicită ordonatorilor principali de credite, în cursul
anului, rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea
monitorizării execuţiei bugetare.
Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin
trezoreria statului care asigură încasarea veniturilor bugetare, efectuarea diferitelor plăţi,

34
operaţiuni de încasări şi operaţiuni financiare dispuse de către persoanele autorizate ale
instituţiilor publice.
Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie a fiecărui an; orice venit neîncasat
sau cheltuială angajată în prevederile bugetare şi neplătită până la 31 decembrie se va
plăti în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la încheierea
anului sunt anulate de drept. Prevederile legilor bugetare şi ale celor de rectificare
acţionează numai pentru anul bugetar respectiv.
Încheierea exerciţiului bugetar presupune evidenţierea şi cuantificarea sumelor
realizate cu titlu de venituri bugetare şi a cheltuielilor efectuate în domeniul bugetar.
Astfel exerciţiul bugetar se încheie în urma cuantificării rezultatelor şi evidenţelor din
punct de vedere contabil şi întocmirea documentelor contabile care exprimă în mod
analitic şi sintetic situaţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Contul general de execuţie a bugetului de stat este întocmit de Ministerul de
Finanţe, este însoţit de conturile anuale ale ministerelor şi celorlalte instituţii centrale şi
poate exprima următoarele situaţii:
- bugetul este echilibrat - veniturile sunt egale cu cheltuielile;
- bugetul este excedentar - veniturile sunt mai mari decât cheltuielile;
- bugetul este deficitar - veniturile sunt mai mici decât cheltuielile;
Întreaga activitate de execuţie a bugetului şi mai ales cea care vizează efectuarea
cheltuielilor, se realizează prin intermediul unor persoane abilitate în acest scop denumite
ordonatori de credite, care se clasifică astfel:
- ordonatori principali (miniştri sau conducătorii instituţiilor centrale sau a instituţiilor
publice autonome - ei pot delega, în anumite condiţii, această calitate unor înlocuitori
împuterniciţi în acest scop ca de exemplu secretarilor generali);
- ordonatori secundari (reprezentaţi, de regulă, de conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali);
- ordonatori terţiari (sunt subordonaţi celor principali şi secundari)26.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru
bugetul propriu şi bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, aceştia vor repartiza
creditele după reţinerea a 10% din prevederile aprobate pentru asigurarea unei execuţii

26
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 26-27

35
bugetare prudente, repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul
al doilea, după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare pe primul semestru.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru
bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate, ai căror conducători sunt ordonatorii
terţiari de credite. La rândul lor ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare
ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc.
Alte atribuţii ale ordonatorilor de credite sunt:
- obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi
destinaţiilor aprobate;
- răspund de angajarea şi utilizarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi
aprobate;
- răspund de realizarea veniturilor bugetare;
- răspund de utilizarea creditelor bugetare pe baza unei bune gestiuni financiare;
- răspund de integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc, etc.
De asemenea pe parcursul execuţiei bugetare ordonatorii principali de credite vor
urmări derularea procesului investiţional şi vor întocmi rapoarte de monitorizare pe care
le vor transmite Ministerului Finanţelor Publice.
În situaţiile în care, în timpul exerciţiului bugetar, conform legii, au loc treceri de
unităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul sau în cadrul
aceluiaşi ordonator principal de credite, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să
introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura bugetului de
stat fără a afecta echilibrul bugetar.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la
situaţiile financiare rapoarte anuale de performanţă în care să prezinte obiectivele şi
rezultatele preconizate şi cele obţinute. Pe baza situaţiilor financiare prezentate de
ordonatorii principali de credite Ministerul Finanţelor Publice va elabora contul general
anual de execuţie a bugetului de stat.
4.7 Răspunderea juridică în cadrul desfăşurării procedurii bugetare
Ca o materializare a principiului legalităţii, întregul proces de elaborare, aprobare
şi executare a bugetului statului este supusă unei “discipline bugetare”, care pretinde

36
conformitatea cuprinsului bugetelor de venituri şi cheltuieli cu prevederile legii
500/2002.
Încălcarea disciplinei bugetare atrage răspunderea juridică a subiectelor de drept
vinovate, fie ele persoane fizice particulare, funcţionari sau organe de stat, instituţii
publice sau regii autonome.
Răspunderea juridică atrasă de încălcările disciplinei bugetare poate atrage
răspunderea administrativă contravenţională, răspunderea penală, răspunderea materială
sau civilă şi răspunderea disciplinară.
Legea finanţelor publice prevede în mod concret formele răspunderii juridice în
domeniul bugetar de stat. Astfel:
- depăşirea limitelor maxime ale cheltuielilor aprobate în buget constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni, sau amendă de la 50 la 100 de milioane;
- neaprobarea bugetele în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale,
neîndeplinirea de către ordonatorii principali de credite a obligaţiei de a transmite lunar
Ministerului de Finanţe situaţia virărilor de credite bugetare în termen de 5 zile de la
încheierea lunii, inexistenţa unei baze legale pentru cheltuielile bugetare, constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane;
- neobţinerea vizei prealabile a controlului financiar pentru angajarea şi ordonanţarea
cheltuielilor, majorarea şi utilizarea alocaţiilor bugetare pentru alte categorii de cheltuieli
decât cele pentru care au fost prevăzute fără aprobarea şi modificarea legii în acest sens şi
nerambursarea în termen de 6 luni a împrumuturilor acordate unor instituţii publice
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 de milioane.
Constatarea acestor contravenţii şi aplicarea amenzilor se face de către Curtea de
Conturi, Ministerul Finanţelor Publice şi alte persoane împuternicite în acest scop de
lege.

37
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Prezentaţi pe scurt istoricul apariţiei noţiunii de buget.


2. Arătaţi ce este bugetul şi care sunt componentele sale conform legii 500/2002.
3. Care au fost concepţiile apărute de-a lungul timpului în literatura de specialitate
referitoare la natura juridică a bugetului?
4. Care sunt funcţiile bugetului public naţional?
5. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt principiile care guvernează elaborarea şi execuţia
bugetului de stat.
6. Prezentaţi procesul de elaborare a bugetului de stat.
7. Explicaţi cum este adoptat bugetul de stat şi de către cine.
8. Prezentaţi pe scurt execuţia bugetară.
9. Ce sunt ordonatorii de credite şi care sunt atribuţiile lor?
10. Care sunt sancţiunile aplicate pentru nerespectarea prevederilor legii 500/2002 ?

38
PROCEDURA BUGETARĂ – (legea 500/2002) EXEMPLIFICARE BUGETUL PE ANUL 2006
Principiile Elaborarea Adoptarea legii bugetare Execuţia Încheierea
bugetare proiectului de buget bugetară exerciţiului bugetar
Art. 8-13 Art. 31-35 Art. 36,38,17 Art. 47, 48, 52 Art. 56-61
Principiul
universalităţii Organe - atribuţii Ter- Organe Ter- Organe Ter- Organe Ter-
- veniturile şi mene - atribuţii mene - atribuţii mene - atribuţii mene
cheltuielile sunt incluse
în buget în sume brute.
Principiul publicităţii 1). Organele abilitate elaborează indicatorii 1). Guvernul îşi 1). Execuţia bugetară a 1). Min de
- se asigură macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar 31 însuşeşte legile veniturilor: Finanţe
transparenţa bugetară şi următorii 3 ani MARTIE bugetare şi le 15 - veniturile sunt elaborează
prin: - pe parcursul desfăşurării procesului bugetar 2005 supune spre OCT. prelevate de organele contul general
- dezbaterea publică a indicatorii respectivi vor fi actualizaţi aprobare 2005 financiare specializate 1 anual de
proiectului de buget Parlamentului IAN execuţie în baza
- publicarea lui în 2). Execuţia bugetară a 2006 situaţiilor
Monitorul Oficial al cheltuielilor: – financiare
României şi - angajament 31 prezentate de
- aducerea lui la - lichidare DEC ordonatorii
cunoştinţa publică prin - ordonanţare 2006 principali de
mijloace de informare - plată credite
în masă
2). Guvernul îl 1
va analiza şi-l va IULIE
propune spre 2007
adoptare
Parlamentului
Principiul unităţii 2). Min. Finanţelor Publice 2). Parlamentul Veniturile şi cheltuielile 3). Contul
- toate veniturile şi - înaintează obiectivele politicii fiscale şi va trece la se repartizează pe general anual
cheltuielile bugetare se bugetare şi aprobarea 15 trimestre, cu aprobarea: de execuţie se
înscriu într-un singur - limitele de cheltuieli stabilite de ordonatorii 1 bugetului pe DEC. - Min. Finanţelor aprobă prin lege,
document principali de credite Guvernului MAI 2005 ansamblu, părţi, 2005 - ordonatorii principali după verificarea
capitole, de credite lui de către
subcapitole, - ordonatorii secundari Curtea de
titluri, articole şi de credite Conturi
alineate
- în timpul
dezbaterilor
parlamentare nu
pot fi adoptate
amendamente
care determină
majorarea
deficitului
bugetar,
- dacă legile
bugetare depuse
în termenul legal
nu sunt aprobate
de Parlament
până în 15 dec. –
Guvernul poate
solicita aplicarea
procedurii de
urgenţă
Principiul anualităţii 3).obiectivele politicii fiscale şi limitele de Principiile Principiile
- veniturile şi cheltuieli vor fi aprobate de Guvern 15 execuţiei bugetare încheierii execuţiei bugetare
cheltuielile bugetare MAI (art. 47) (art. 61)
sunt aprobate pe o 2005 - creditele bugetare, precum si - execuţia se încheie la 31 de
perioada de un an (anul structura funcţională şi economică a fiecărui an
bugetar = anul acestora se prevăd şi se aprobă - creditele bugetare neutilizat
calendaristic) pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu până la încheierea anului sun
Principiul specializării 4). Ministrul Finanţelor Publice va transmite bugetar, fiind, de asemenea anulate de drept
bugetare ordonatorilor principali de credite o scrisoare- autorizate pe durata exerciţiului - prevederile legilor bugetare
- veniturile şi cadru, în baza căreia se va întocmi proiectul bugetar celor de rectificare acţioneaz
cheltuielile bugetare se de buget - Alocaţiile pentru cheltuielile de numai pentru anul bugetar re
înscriu şi se aprobă: 1 personal nu pot fi majorate şi nu pot
- pe surse de IUNIE fi virate şi utilizate la alte articole
provenienţă, 2005 de cheltuieli
- pe categorii de - Creditele bugetare aprobate pentru
cheltuieli, conf. un ordonator principal de credite nu
clasificaţiei bugetare pot fi virate şi utilizate pentru
Principiul unităţii 5). Modificarea limitelor de cheltuieli se finanţarea altui ordonator principal
monetare comunică de Min. Finanţelor Publice de credite. De asemenea, creditele
- toate operaţiunile ordonatorilor principali de credite pt. bugetare aprobate la un capitol nu
bugetare se exprimă în definitivarea proiectelor de buget 15 pot fi utilizate pentru finanţarea
moneda naţională IUNIE altui capitol.
2005
6). Ordonatorii principali de credite trebuie să
depună la Min. Finanţelor Publice propunerile 15
de buget cu încadrarea în limitele de IULIE
cheltuieli. 2005
Min. Finanţelor Publice va examina proiectele
de buget şi va purta discuţii cu ordonatorii
principali de credite, în cazul unor divergenţe
urmând să hotărască Guvernul
7). Proiectele de buget definitivate se depun 1

40
apoi la Min. Finanţelor Publice AUG.
2005
8). În baza proiectelor elaborate de ordonatorii 30
principali de credite Min. Finanţelor Publice SEPT.
întocmeşte proiectele legilor bugetare 2005

41
CAPITOLUL 5
Sistemul veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Conform legii 500/2002 veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la


nivel naţional, alcătuiesc veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale
care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia
dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau
dezechilibru, după caz.

5.1 Veniturile bugetare


Veniturile bugetare presupun existenţa unor surse prevăzute de lege, prelevate de
la contribuabili, persoane fizice şi juridice cu capacitate contributivă, sub forma
impozitelor, taxelor şi a altor surse (amenzi, penalităţi). Prin venit bugetar trebuie să
înţelegem o sursă de bani care se varsă la buget de către o persoană fizică sau juridică în
conformitate cu legea.
Elementele comune veniturilor bugetare sunt următoarele:
- denumirea venitului bugetar
- debitorul sau subiectul impunerii
- obiectul sau materia opozabilă
- unitatea de evaluare
- unitatea de impunere
- asieta sau modul de aşezare a impozitului
- perceperea venitului bugetar
- termenele de plată
- înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor
- răspunderea debitorilor
- calificarea venitului bugetar27

27
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001,pag. 624-625
Sistemul veniturilor publice presupune o varietate de forme şi mijloace pentru
atragerea la bugetul statului a sumelor necesare finanţării funcţiilor sale. Formele
tradiţionale, comune tuturor statelor, sunt impozitele şi taxele.

5.2 Cheltuielile bugetare


Conform legii 500/2002 este statuat ca regulă faptul că "cheltuielile bugetare au
destinaţie precisă şi limitată, fiind determinate de autorizările prevăzute de lege. Nici o
cheltuială nu poate fi înscrisă, angajată, plătită şi efectuată din bugetele componente ale
bugetului public naţional, dacă nu există bază legală pentru cheltuielile respective"
Cheltuielile publice reprezintă cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice şi anume aceea de a repartiza resursele financiare, atrase prin
intermediul primei faze, pe diverse destinaţii.
Cheltuiala publică este generată de nevoia publică şi reprezintă fondurile necesare
unor anumite categorii de subiecţi care beneficiază de ele prin intermediul legii, însă
numai cu respectare unor anumite condiţii şi formalităţi şi în limitele aprobate de lege.
Conform concepţiei franceze cheltuiala publică presupune trei elemente: (1)
întrebuinţarea unei sume de bani, (2) de către o persoană fizică sau juridică, (3)în vederea
realizării unei nevoi publice, iar acestea trebuie întrunite cumulativ. Trebuie subliniată, cu
acest scop, diferenţa dintre cheltuiala publică şi cea bugetară. Noţiunea de cheltuială
publică are o sferă mai largă, sursele acesteia putând fi şi altele decât cele bugetare (şi
anume: donaţii, sponsorizări etc), în vreme ce cheltuiala bugetară presupune fonduri
alocate doar de la buget28.
În orice stat, o parte importantă din venitul naţional este preluat la dispoziţia
acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor sale. Statul, ca instituţie, serveşte societatea din punct de vedere
politic şi social, adică creează condiţiile necesare pentru perpetuarea concepţiilor şi
instituţiilor publice, de drept, religioase, filosofice.
În general, pentru îndeplinirea funcţiilor sale, statul efectuează următoarele
cheltuieli:

28
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag.31-32

43
- cheltuieli publice pentru scopuri sociale (finanţarea învăţământului public, apărarea
sănătăţii, înfiinţarea reţelei de spitale de stat, organizarea sistemului securităţii şi
asistenţei sociale);
- cheltuieli pentru cercetare - dezvoltare ( cheltuieli pentru cercetare fundamentală,
cercetare aplicativă care are ca scop crearea de noi produse sau de noi procedee
tehnologic);
- cheltuieli militare (cheltuieli cu întreţinerea în ţară sau în străinătate a armatei, cheltuieli
legate de lichidarea urmărilor războiului);
- cheltuieli pentru funcţionarea aparatului de stat ( cheltuieli pentru întreţinerea şi
funcţionarea organelor de administraţie, cheltuieli privind organele însărcinate cu
menţinerea ordinii publice, şi anume: poliţia şi jandarmeria, siguranţa statului, justiţia şi
procuratura)
- cheltuieli pentru acţiuni economice (asigurarea întreprinderilor nou create, acoperirea
unor diferenţe de preţ, constituirea unor rezerve materiale de stat);
- alte cheltuieli;
Din punctul de vedere al clasificării făcute de ONU pentru instituţiile sale în
domeniul bugetar vorbim despre următoarele tipuri de cheltuieli bugetare:
1. Cheltuieli pentru servicii publice (cheltuieli care acoperă necesităţile organelor de
ordine publică şi securitate, a organelor de justiţie şi a altor instituţii publice;
2. Cheltuieli pentru apărare ( pentru întreţinerea armatei, cercetare ştiinţifică în armată,
experienţe cu diferite arme, baze militare pe teritorii străine etc.);
3. Cheltuieli pentru educaţie (vizează şcolile, universităţile, institutele de cercetare
ştiinţifică);
4. Cheltuieli pentru sănătate (spitale, clinici, unităţi profilactice şi de cercetare
ştiinţifică);
5. Cheltuieli economice (vizează unităţile economice ale statului, subvenţii ale exportului,
participarea la organizaţii economice internaţionale şi cercetare ştiinţifică în economie);
6. Servicii comunale;
Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană trebuie ţinut cont de
conceptele şi dezideratele politicii bugetare comunitare:

44
1. Cheltuielile publice cresc, în principiu, motiv pentru care se impune reducerea
cheltuielilor de natură administrativă prin raţionalizarea serviciilor publice şi a altor
acţiuni de acest gen;
2. Diminuarea cheltuielilor publice care nu sunt oportune şi stabilirea unor criterii, după
principii optime, în vederea stabilirii investiţiilor publice prioritare care vor fi acoperite.
3. Politica cheltuielilor publice trebuie însoţită de o politică adecvată a resurselor
financiare publice, astfel încât prin impozite şi taxe să nu fie afectate economiile
populaţiei şi puterea de reinvestire a agenţilor economici.
4. În politica fiscală europeană se recomandă împrumutul public pe termen lung29.
Conform dispoziţiilor legale activitatea bugetară trece prin mai multe etape:
elaborarea, aprobarea, executarea şi încheierea exerciţiului bugetar. Prima etapă a
exerciţiului bugetar - elaborarea proiectului bugetului de stat - cuprinde activitatea de
determinare a veniturilor şi cheltuielilor din buget. Aprobarea presupune dezbaterea şi
votarea de către Parlament a legii de adoptare a bugetului.
Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumul
prevăzut şi efectuarea cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute; încheierea exerciţiului
presupune o dare de seamă completă privind modul de realizare a veniturilor şi de
efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.

5.3 Dubla impunere – fenomen internaţional


Dezvoltarea relaţiilor economice, financiare şi de credit dintre statele lumii şi
creşterea mobilităţii transfrontaliere contemporane a persoanelor şi capitalurilor a generat
apariţia fenomenului dublei impunerii.
Prin dubla impunere se înţelege supunerea la impozit a aceleiaşi materii
impozabile, pentru aceeaşi perioadă de timp, de către autorităţi fiscale din state diferite.
Dubla impunere internaţională poate fi:
- economică: atunci când în cadrul aceluiaşi stat va fi impozitat în mai
multe rânduri acelaşi venit sau avere,
- juridică: atunci când în state diferite va fi impozitat de două ori
aceeaşi materie impozabilă.

29
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 32-33

45
Dubla impunere apare numai în cazul impozitelor directe (ex: impozitul pe venit
sau pe avere). Apariţia dublei impuneri internaţionale apare ca urmare a folosirii unor
criterii de impunere diferite, ca de exemplu:
- criteriul rezidenţei, sau al domiciliului fiscal – presupune ca domiciliul fiscal al
persoanei fizice sau juridice să fie în statul în care ea are o locuinţă permanentă care este
utilizată în cea mai mare parte a anului, respectiv acolo unde este situat sediul conducerii
sale efective; dacă persoana fizică locuieşte frecvent în ambele state, se va considera
domiciliul fiscal în statul al cărui cetăţean este, ori dacă are cetăţenia ambelor state
problema domiciliului fiscal va fi rezolvată prin înţelegere între cele două părţi interesate;
- criteriul cetăţeniei- conform căruia impozitele şi taxele din România se aplică
cetăţenilor români pentru veniturile şi bunurile obţinute atât în tară, cât şi în străinătate,
cu precizarea că pentru veniturile şi bunurile obţinute în străinătate perceperea
impozitelor nu mai este justificată dacă pentru aceleaşi venituri şi bunuri s-au plătit taxe
în statul pe teritoriul căruia au fost obţinute, percepându-se numai diferenţa eventuală
dintre impozitele şi taxele plătite în străinătate şi cele datorate pe teritoriul statului român,
dacă acestea din urmă ar fi mai mari;
- criteriul teritorialităţii - presupune că impozitele şi taxele prevăzute de legislaţia
română se aplică tuturor bunurilor şi veniturilor dobândite pe teritoriul statului român
indiferent dacă dobânditorul este cetăţean român sau străin.
Dubla impunere internaţională este generată de diversitatea sistemelor fiscale
internaţionale şi ea are un efect negativ asupra societăţii. În cazul exportului ea este un
obstacol în calea dezvoltării comerţului exterior, afectându-i eficienţa, motiv pentru care
se impune luarea de măsuri pentru eliminarea dublei impunerii internaţionale.
În vederea evitării dublei impuneri internaţionale sunt utilizate două metode:
- metoda scutirii (a exonerării) – conform căreia statul de rezidenţă nu impozitează
veniturile care sunt impuse în celălalt stat;
- metoda creditării (a imputării) – conform căreia statul de rezidenţă calculează impozitul
datorat de rezident pe baza volumului total de venituri ale subiectului impozabil
respectiv.

46
România a semnat peste 50 de acorduri şi convenţii care au avut drept scop
evitarea dublei impuneri prin stabilirea unor reguli de impozitare unice pentru fiecare
situaţie.
5.4 Paradisurile fiscale
Prin termenul de paradis fiscal trebuie înţeleasă ţara care percepe impozite şi taxe
zero sau la cote foarte reduse pentru majoritatea categoriilor de venituri, mulţi autori
incluzându-le în categoria fraudei fiscale. Iată prezentate pe scurt câteva exemple:
- Gibraltarul devine paradis fiscal în 1970 fiind considerat şi astăzi poarta de intrare a
mărfurilor străine Uniunii Europene pentru care nu se doreşte să se plătească taxe vamale.
Modalitatea de înfiinţare a unei societăţi este simplă şi în plus în ceea ce priveşte regimul
fiscal nu există control al schimburilor, nu există reţineri la sursă, taxe de înregistrare,
taxe de timbru, T.V.A., convenţii de dublă impunere, motiv pentru care, probabil,
peninsula are un număr mai mare de societăţi decât de locuitori.
Aceeaşi situaţie este întâlnită în ceea ce priveşte regimul fiscal impus societăţilor
şi în cazul altor tipuri de paradisuri fiscale ca: Hong Kong, Insulele Virgine Britanice,
Irlanda sau Olanda.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Ce sunt veniturile bugetare?


2. Explicaţi conceptul de cheltuieli bugetare.
3. Care sunt dezideratele politicii bugetare a Uniunii Europene?
4. Ce reprezintă dubla impunere?
5. Daţi exemple de câteva paradisuri fiscale?

47
CAPITOLUL 6
Procedura fiscală - impozitele şi taxele

6.1 Fiscalitatea
Fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor reglementate prin acte
normative, putând fi definită ca un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor de către
autorităţile publice în scopul realizării funcţiilor social-economice ale statului.
Aşadar legislaţia fiscală este ansamblul normelor juridice care reglementează
modalităţile de constituire şi repartizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor
publice cu scopul satisfacerii cerinţelor şi funcţiilor social-economice ale societăţii.
Normele juridice care reglementează impozitele şi taxele pot privi obiectul şi subiectele
debitoare ale impozitelor şi taxelor (ex. legea 500/2002) sau procedura aşezării
impozitelor ori soluţionarea litigiilor dintre contribuabili şi organele fiscale (ex. legea
32/1968 - privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor)30.
Pentru a fi mobilizate resursele financiare publice este necesară găsirea unei
metode cu ajutorul căreia acestea să fie prevalate. Astfel de metode, în măsura în care
legiuitorul le recunoaşte ca instrument de colectare a resurselor financiare datorate de
contribuabili bugetului statului, sunt pârghiile financiare.
Pentru a le fi recunoscută puterea de pârghii financiare ele trebuie să corespundă
cerinţelor de prelevare şi colectare a resurselor financiare de la toate categoriile de
contribuabili şi pentru toate segmentele fondului bugetului de stat şi să fie recunoscute
printr-o normă juridică, care să le confere autoritate.
Sunt pârghii financiare care acţionează automat, fără a fi necesară intervenţia
anumitor organe de decizie, ele colectându-se automat la termenele şi în cuantumurile
datorate (impozitele, taxele amenzile etc.), sau pârghii financiare care sunt puse în
mişcare de către organele publice de decizie, ele acţionând conjunctural în funcţie de
situaţiile concrete ale exerciţiului bugetar (transferurile de la fondurile publice pentru
finanţarea unor obiective şi acţiuni de mare necesitate, subvenţii, prime pentru export,
dobânzi subvenţionate de la bugetul de stat).

30
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 663-664

48
6.2 Impozitul
Impozitul este o sursă de venit bugetar, care are la bază legea, iar ca subiecţi
plătitori persoanele fizice şi juridice, denumite generic contribuabili. El a apărut odată cu
apariţia statului, cu scopul de a asigura funcţiile acestuia şi alte servicii publice.
Terminologic cuvântul impozit sugerează ideea de a impune, de a obliga.
Conform articolului 53 din Constituţie cetăţenii au obligaţia să contribuie prin
impozite şi taxe, care se stabilesc numai prin lege, la cheltuielile publice, cu precizarea
că orice alte prestaţii, în afara celor stabilite de lege, sunt interzise.
Conform legii 500/2002 impozitul este definit ca fiind o " prelevare obligatorie,
fără contraprestaţie şi nerambursabilă efectuată de către administraţia publică pentru
satisfacerea necesităţilor de interes general", iar taxa ca o "sumă plătită de o persoană
fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent
economic, o instituţie publică sau un serviciu public".
Profesorul Dan D. Şaguna defineşte impozitul ca fiind o contribuţie bănească
obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către
persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le
posedă.
Impozitul este justificat prin aceea că funcţionarea oricărei societăţi implică nişte
costuri care trebuie să fie acoperite prin resurse eficiente. Dacă resursele proprii ale
statului, care provin, de exemplu, din proprietăţi publice nu sunt suficiente, atunci trebuie
prelevate impozite. Impozitul apare ca o remuneraţie pentru serviciile de orice natură pe
care statul le asigură.
Elementele esenţiale ale impozitelor:
1. Impozitul se exprimă în formă pecuniară şi doar în mod cu totul excepţional în natură;
2. Impozitul este o contribuţie obligatorie, în sensul că toţi contribuabilii trebuie,
conform legii, să participe la formarea veniturilor bugetare;
3. Impozitul este datorat conform dispoziţiilor legale, în sensul că nici un impozit sau
taxă nu poate fi stabilit decât în puterea legii, deci el are caracter juridic pentru că
decurge dintr-un raport juridic bazat pe normele de drept care reglementează relaţia de
impunere;
4. Impozitul se stabileşte în mod unitar şi autoritar de către stat;

49
5. Impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, în sensul că se plăteşte fără vreo
contraprestaţie din partea statului întrucât aceste fonduri care se transformă în venituri la
bugetul de stat sunt utilizate numai la finanţarea unor acţiuni şi obiective necesare tuturor
membrilor societăţii.
6. Impozitul este o modalitate de participare la constituirea fondurilor generale ale
societăţii, fiind o sursă de venit pentru satisfacerea nevoilor publice, care se datorează
pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute31.
Principiile generale ale fiscalităţii
Având în vedere că în cadrul unei societăţi libere, democratice omul este cel care
constituie obiectivul final şi preocuparea esenţială, iar nu statul, cum ar părea la o analiză
superficială, impozitul are un caracter individual, de aceea el trebuie să caute egalitatea
şanselor, nu a condiţiilor.
Impozitul nu trebuie să fie discriminatoriu, în sensul că el trebuie să fie stabilit şi
să urmeze aceleaşi reguli pentru toţi contribuabilii.
Impozitul trebuie să fie impersonal, ceea ce presupune că prelevarea nu trebuie să
implice cercetări de tip inchizitorial asupra vieţii persoanelor.
Impozitul trebuie să fie neutru, adică să nu se opună unei mai bune gestiuni a
economiei, ci din contră să fie favorabil unei economii eficace.
Impozitul trebuie să fie legitim, adică să afecteze numai acele venituri care
corespund unui serviciu efectiv prestat.
Impozitul trebuie prelevat după principii clare, simple şi care să nu lase loc
arbitrariului.

6.3 Clasificarea impozitelor


Impozitele se clasifică după mai multe criterii:
a.) după criteriul subiecţilor contribuabili:
- impozite plătite de persoane fizice (impozitul pe clădiri)
- impozite plătite de persoane juridice (impozitul pe profit)
b.) după calitatea subiectelor şi a obiectului:

31
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 620-621

50
- impozite personale (cele care vizează o anumită calitate a persoanei -
impozitul pe salariu)
- impozite reale (care vizează averea);
c.)după denumire:
- impozite
- taxe
Din punct de vedere bugetar cel mai important interes practic îl prezintă
următoarea clasificare:
d.) după relaţia cu contribuabilul şi modul de repercusiune în:
- impozite directe
- impozite indirecte
În cazul impozitelor directe, ele sunt suportate de contribuabil, fiind plătite de
acesta, deci contribuabilul este nominalizat, impozitul putând fi estimat şi cuantificat.
Impozitele indirecte sunt plătite de contribuabili şi suportate de beneficiarul
produselor sau a prestaţiilor de servicii.
Criteriul de departajare a impozitelor directe de cele indirecte este dat fie de:
- evidenţierea impozitului la organele administrativ - financiare (cele evidenţiate fiind
cele directe), fie de
- modul în care se repercutează asupra contribuabilului, afectându-i patrimoniul. În
cazul în care contribuabilul plăteşte şi suportă din patrimoniul său impozitul, suntem în
prezenţe unui impozit direct. În cazul în care contribuabilul plăteşte impozitul, dar altă
persoană îl suportă, suntem în prezenţe unui impozit indirect.
Avantajele şi dezavantajele impozitelor directe32:
a.) Avantaje:
- sunt mai juste decât cele indirecte, deoarece reflectă putere contributivă a
contribuabilului;
- sunt certe, stabile, prestabilite, deci ne putem baza pe ele;
- au efect psihologic asupra contribuabilului, în sensul că permanentizează ideea de
obligaţie fiscală, creând premisele unei atitudini conştiente faţă de această obligaţie;

32
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag 40-41

51
b.) Dezavantaje:
- sunt rigide, nu se pot modifica uşor;
- nu sunt populare, în sensul că prin plata lor se creează un sentiment de frustrare;
- presupun mult formalism (operaţii, activităţi de evidenţiere, calculare şi comunicare)

Avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte:


a.) Avantaje:
- sunt mai mobile decât cele directe;
- sunt mai populare, deoarece nu sunt nominalizate, fiind din punct de vedere psihologic
mai uşor de suportat;
- nu presupun formalităţi de evidenţă;
- se suportă şi se plătesc în rate;
- consumatorul se raportează la ele dacă are posibilitatea şi dacă doreşte, cu excepţia
produselor de strictă necesitate;

b.) Dezavantaje:
- sunt mai puţin juste (sunt anumite situaţii în care achiziţionarea unor produse nu reflectă
capacitatea contributivă a contribuabilului);
- nu sunt certe (nu se pot cuantifica prealabil, depinzând de puterea de cumpărare a
contribuabilului);
- prin intermediul lor se pot masca impozitele directe (în sensul că nu apelăm la acestea
majorându-le, ci la impozitele indirecte care fiind mai mobile sunt mai uşor de
modificat)33;

6.4 Taxele
Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile
prestate acestora de către instituţii, alături de impozite ele reprezintă cea de a doua
categorie principală de venituri la bugetul de stat. Cu alte cuvinte taxele sunt încasate de
la persoanele care solicită o anumită activitate din partea unor instituţii de stat şi deci
beneficiază de servicii publice altele decât cele cu caracter productiv.

33
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag 40-41

52
Trăsăturile taxelor:
- taxele reprezintă plata neechivalentă pentru diferite lucrări efectuate de organe sau
instituţii care prestează diferite servicii şi rezolvă interese legitime ale persoanelor fizice
sau juridice. Plata acestor servicii este neechivalentă întrucât ea poate fi mai mică sau mai
mare în comparaţie cu valoarea prestaţiilor efectuate de organele sau instituţiile statului.
- subiectul plătitor este precis determinat din momentul în care solicită efectuarea
activităţii respective;
- taxele reprezintă o contribuţie prin care sunt acoperite cheltuielile necesare serviciilor
solicitate, în vreme ce impozitele sunt întrebuinţate la acoperirea cheltuielilor generale ale
societăţii.
- taxele reprezintă plăţile făcute pentru servicii, lucrări efectuate în mod direct şi imediat
de către organele sau instituţiile specializate;
Principiile care guvernează stabilirea şi aplicarea taxelor:
- unicitatea taxelor, ceea ce înseamnă că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei
persoane taxa este datorată o singură dată;
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului din instituţia
prin intermediul căreia se prestează serviciul respectiv şi nu debitorului;
- nulitatea actelor nelegal taxate;
- taxele sunt anticipate, adică ele se datorează şi se achită în momentul solicitării
serviciilor respective34.

6.5 Funcţiile taxelor şi impozitelor


Impozitele şi taxele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în
principiu, trei funcţii:
a. - Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii e o
obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri impozabile sau
taxabile;
b. - Redistribuirea unor venituri primare sau derivate reprezintă operaţiunea de
preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor interese
generale ale societăţii;

34
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti - 2001,pag. 678

53
c. - Reglarea unor fenomene economice sau sociale

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1.. Ce reprezintă impozitul?


2. Care sunt elementele esenţiale ale impozitului?
3. Enumeraţi principiile fiscalităţii.
4. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor directe.
5. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte.
6. Ce sunt taxele şi care sunt trăsăturile lor?

54
CAPITOLUL 7
Bugetele locale

7.1 Noţiuni introductive


Finanţele publice locale sunt reprezentate de procesele de constituire, repartizare
şi utilizare a fondurilor băneşti de interes local. Necesitatea existenţei şi concentrării unor
fonduri băneşti necesare unităţilor administrativ-teritoriale în vederea satisfacerii
serviciilor publice locale şi a unor alte trebuinţe şi nevoi locale a generat apariţia
sistemului bugetelor locale, prin bugetele locale înţelegându-se bugetele de venituri şi
cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale
Conform art. 120 din Constituţie administraţia publică din unităţile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării,
autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice35, aşadar bugetele locale sunt o
materializare a autonomiei locale.
Conform Cartei Europene prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea
colectivităţilor locale de a rezolva, administra şi gira, pe propria răspundere şi în interesul
populaţiei din unităţile administrativ-teritoriale o parte importantă din treburile publice

7.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale


Toate actele şi operaţiunile care sunt realizate pe măsura derulării etapelor de
elaborare, aprobare şi executare a bugetelor locale sunt guvernate de principiile
autonomiei locale, echilibrului, realităţii, anualităţii şi publicităţii.
Proiectul de buget local se va elabora pe baza propunerilor din bugetele
administraţiei locale elaborate de ordonatorii principali de credite, cu respectarea
principiului de autonomie financiară. Veniturile sunt structurate pe capitole şi
subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi
alineate şi paragrafe, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie
precisă şi limitată.
Ministerul Economiei şi Finanţelor transmite direcţiilor generale ale finanţelor
publice, consiliilor judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data

35
Constituţia României adnotată şi comentată

55
de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe
baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget prognozate, metodologiile de elaborare a
acestora, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale
transferurilor consolidabile.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în
bugetele cărora sunt prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit autorităţilor
administraţiei publice locale sumele aferente, în termen de 10 zile de la primirea limitelor
de cheltuieli aprobate de Guvern, în vederea cuprinderii acestora în proiectele de buget.
Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite elaborează şi
depun la direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 1 iulie a fiecărui an,
proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea, pentru anul bugetar următor,
precum şi estimările pentru următorii 3 ani.
Direcţiile generale ale finanţelor publice vor transmite proiectele bugetelor locale
pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul Economiei şi Finanţelor,
până la data de 15 iulie.
În termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
legii bugetului de stat, Ministerul Economiei şi Finanţelor transmite direcţiilor generale
ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi
transferurile consolidabile, aprobate prin legea bugetului de stat.
Apoi proiectele de bugete locale sunt aduse la cunoştinţa publicului, putând fi
făcute contestaţii în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării, după care vor fi
supuse aprobării de către Consiliile locale în maxim 45 de zile de la intrarea în vigoare a
legii bugetului de stat. Proiectele bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se prezintă
spre aprobare organului local ales – respectiv Consiliului local, cu cel puţin două luni
înainte de începerea anului.
Consiliul local dezbate şi adoptă bugetul pe articole, capitole. subcapitole, anexe,
se pronunţă asupra eventualelor contestaţii, după care aprobă proiectul bugetului local
printr-o hotărâre a Consiliului local.
Dacă legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin trei zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetele anului precedent, până la
aprobarea noilor bugete, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi, de regulă, 1/12 din

56
prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic
justificate de către ordonatorii de credite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în
proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent.

7.3 Execuţia şi încheierea exerciţiului bugetelor locale

Execuţia bugetelor locale cuprinde actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor


şi efectuare a cheltuielilor prevăzute în buget.
Veniturile bugetelor locale sunt acele surse băneşti care revin bugetelor locale în
vederea acoperirii unor servicii publice de interes local36. Veniturile bugetelor locale se
constituie din:
- venituri proprii formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi
cote defalcate din impozitul pe venit;
- sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat37;
- subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
- donaţii şi sponsorizări.
Cheltuielile bugetare reprezintă cheltuielile aprobate în bugetul local, a căror
destinaţie este precisă şi limitată, şi care sunt acoperite fie din fonduri proprii 38, fie din
credite bugetare deschise de ordonatorii principali de credite, fie din venituri
extrabugetare, cu precizarea că în bugetele locale nu pot fi înscrise şi aprobate cheltuieli
dacă nu sunt asigurate resursele financiare corespunzătoare.
Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente
justificative, care să confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor materiale,
prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, plata
obligaţiilor bugetare, precum şi a altor obligaţii.

36
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag 574
37
Prin sume defalcate se înţelege acea parte din cadrul bugetului de stat care se alocă unităţilor
administrativ teritoriale pentru echilibrarea bugetelor locale; ele trebuie prevăzute în mod expres pentru
fiecare judeţ în legile bugetare anuale.
38
Veniturile proprii ale bugetelor instituţiilor publice provin din prestări de servicii, chirii, manifestări
culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de
produse din activităţi proprii sau anexe şi altele.

57
Execuţia bugetară la oraşe, municipii, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţe şi
municipiul Bucureşti se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au
calitatea de ordonatori de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabili.
Trimestrial şi anual ordonatorii principali de credite întocmesc situaţii financiare
asupra execuţiei bugetare, iar după terminarea anului calendaristic, pe baza datelor aflate
în bilanţurile contabile se întocmeşte contul anual de execuţie a fiecărui buget local,
denumit contul de încheiere a exerciţiului bugetar, care cuprinde cifrele veniturilor
realizate şi cifrele cheltuielilor efectuate în total.
Ordonatorii de credite sunt de trei categorii: ordonatori principali, ordonatori
secundari şi ordonatori terţiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt primarii unităţilor
administrativ-teritoriale, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor
municipiului Bucureşti şi preşedinţii consiliilor judeţene.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă
fonduri din bugetele locale sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite. Ordonatorii
principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin
bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori
secundari sau terţiari de credite, după caz, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele
proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ai căror conducători sunt ordonatori terţiari
de credite, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate
numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din
bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Care principiu constituţional cu privire la administraţia publică locală stă la baza
elaborării bugetelor locale?
2. Prezentaţi pe scurt procesul de elaborare, aprobare, execuţie şi încheiere a bugetelor
locale.

58
CAPITOLUL 8
Bugetul asigurărilor sociale de stat

8.1 Noţiuni generale despre bugetul asigurărilor sociale de stat


Bugetul asigurărilor sociale de stat este o componentă a sistemului bugetar care se
întocmeşte distinct de bugetul administraţiei centrale, având o existenţă de sine-
stătătoare. Existenţa şi conţinutul său sunt marcate de scopul prioritar în materie socială şi
anume găsirea resurselor şi asigurarea cheltuielilor generate de necesitatea asigurării
protecţiei unor categorii sociale defavorizate.
Instituţia asigurărilor sociale de stat îşi propune să îşi îndeplinească obiectivele
acţionând în temeiul următoarelor principii:
- generalizarea asigurărilor sociale de stat privind întregul personal activ salariat, toţii
pensionari şi membri familiei acestora;
- scutirea beneficiarilor de asigurări de obligaţia de a plăti contribuţia bănească pentru
realizarea fondului de asigurări;
- scutirea pensiilor de plata impozitelor şi taxelor, în limitele stabilite de lege;
- imprescriptibilitatea dreptului de a beneficia de pensii, ajutoare băneşti şi indemnizaţii;
- dreptul care decurge din asigurările sociale de stat este un drept intuitu persone (adică
un drept strict personal care nu poate fi transmis).
Bugetul asigurărilor sociale de stat, deşi este o componentă a bugetului public
naţional, se întocmeşte şi se aprobă distinct (prin intermediul unei legi diferite de cea prin
care se adoptă bugetul de stat).
Procedura bugetară a bugetului asigurărilor sociale de stat este marcată de trei principii:
1.) principiul anualităţii - presupune adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat
pentru un an financiar, care corespunde cu anul calendaristic;
2.) principiul publicităţii - el devine public în momentul apariţiei legii, prin care este
adoptat, în Monitorul Oficial;
3.) principiul echilibrului bugetar - presupune asigurarea cheltuielilor bugetare prin
surse sigure şi eficiente;

59
8.2 Elaborarea, adoptarea şi execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat
Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale propune
Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale indicatorii de fundamentare ai bugetului
asigurărilor sociale de stat urmând ca, pe baza acestora, Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale să elaboreze proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pe care-1 înaintează
Ministerului Finanţelor Publice. Responsabilitatea formei finale a bugetului asigurărilor
sociale de stat aparţine Ministerului Finanţelor Publice care, elaborează39 proiectul
bugetului asigurărilor sociale de stat. Întrucât Guvernul este organul care are conducerea
generală executivă în domeniul finanţelor publice, asigurând elaborarea legilor bugetare
anuale (deci şi a bugetului asigurărilor sociale de stat) prin intermediul Ministerului
Finanţelor Publice, îşi va însuşi acest proiect şi-l va supune spre aprobare Parlamentului.
Proiectul se dezbate în şedinţa camerelor reunite ale Parlamentului, adoptarea
având loc odată cu aprobarea bugetului de stat, cu precizarea că bugetul asigurărilor
sociale de stat se aprobă distinct în cadrul sistemului bugetar, ca anexă la bugetul de stat.
Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat presupune realizarea veniturilor
bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare.
Cheltuielile bugetare au următoarele destinaţii, precizate de lege:
- pensii pentru muncă şi limită de vârstă;
- pensii pentru pierderea capacităţii de muncă temporară sau definitivă (din cauza unor
accidente de muncă sau a unor boli profesionale), pensii de invaliditate;
- pensii de urmaş;
- ajutoare sociale;
- indemnizaţii acordate femeilor în caz de maternitate;
- ajutoare băneşti în caz de deces.
Aceste drepturi băneşti sunt condiţionate de existenţa prealabilă a unor raporturi
juridice de muncă.
Veniturile bugetare, în materie de asigurări sociale de stat, se realizează prin
contribuţia angajatorilor şi a salariaţi prinşi în sistemul de asigurări sociale de stat.
Angajatorii sunt persoanele juridice sau fizice care angajează personal salariat şi
care participa în condiţiile legii la sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări

39
potrivit art. 3 pct. 8 al H.G. nr. 208/2005

60
sociale. Angajatorii sunt: persoanele juridice care, potrivit legii, angajează personal
salariat, pe baza de contract individual de muncă; persoanele juridice cu care funcţionarii
publici au raporturi de serviciu; persoanele fizice care, potrivit legii, angajează personal
salariat pe baza de contract individual de muncă; instituţiile la care îşi desfăşoară
activitatea persoanele care ocupa funcţii elective; instituţiile la care îşi desfăşoară
activitatea persoanele numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti;
organizaţii ale cooperaţiei meşteşugăreşti; Agenţia Judeţeană de Ocupare şi Formare
Profesională, cu precizarea că sunt asimilate angajatorilor: organizaţiile profesionale,
sindicale, patronale, partidele politice, organizaţiile de pensionari si alte organizaţii şi
asociaţii, cu sau fără personalitate juridica, în condiţiile în care au personal care
desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, cu normă întreagă sau
contract individual de munca cu timp de lucru parţial.
Angajatorii participanţi la sistemul public de pensii au următoarele obligaţii:
sa retina din salariu si sa vireze lunar contribuţia individuala de asigurări sociale; sa
respecte termenele de plata a contribuţiilor; sa depună in banca contribuţiile datorate o
data cu documentaţia pentru plata salariilor; sa calculeze, sa evidenţieze si sa urmărească
plata dobânzilor si a penalităţilor; sa asigure evidenta contribuabililor si a contribuţiilor
pe baza codului numeric personal; sa calculeze si sa plătească indemnizaţiile de asigurări
sociale si sa le suporte din fondurile proprii; sa depună declaraţia lunara privind evidenta
nominala a asiguraţilor si a obligaţiilor de plata câtre BASS; sa respecte termenele de
depunere lunara a declaraţiilor privind evidenta nominala a asiguraţilor si a obligaţiilor de
plata catre BASS (data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata
drepturilor salariale, în cazul angajatorilor); sa depună cererea de pensionare împreuna cu
actele doveditoare pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare in termen
de 90 de zile de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, la casa teritoriala de pensii
in raza căreia se afla domiciliul asiguratului etc.
Conform legislaţiei în vigoare surse de venit bugetar sunt cotele de:
- 9,5 % (CAS) – plătită de asigurat
- 18 % (CAS) – plătită de angajator
-0,5 % (şomaj) - plătită de asigurat
-0,5 % (şomaj) - plătită de angajator

61
- 5,5 % (sănătate) - plătită de asigurat
- 5,2 % (sănătate) - plătită de angajator
Fondul de salarizare la care se aplică aceste procente cuprinde următoarele
categorii de venituri:
- salariile de încadrare ale întregului personal permanent, temporar sau zilier şi primele
când legea prevede acest lucru;
- drepturile băneşti cuvenite pentru concedii legale şi suplimentare;
- salariile cuvenite personalului pentru scoaterea din producţie în vederea calificării;
- sporuri de salariu pentru vechime în muncă, condiţii grele de muncă, indemnizaţii de
conducere;
- onorariile plătite specialiştilor pentru expertize;
Nu intră în fondul de salarii contributiv:
- sumele de bani plătite personalului în alte condiţii decât cele salariale;
- diurnele pentru deplasări şi detaşări;
- sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit
- drepturile băneşti de autor şi alte plăţi asemănătoare;
- premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale
Beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei următoarele categorii de persoane:
a) toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă
sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai
mult de 3 luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;
b) tinerii cu vârsta de până la 26 de ani, inclusiv cei care părăsesc sistemul de protecţie a
copilului şi nu realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de ajutor social
acordat în temeiul Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi
completările ulterioare; şotul, soţia si părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea
unei persoane asigurate;
c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind
acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată
cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în
prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa
Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către

62
regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 pana la 6 martie
1945 din motive etnice, aprobată cu modificări ăi completări prin Legea nr. 189/2000, cu
modificările ăi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război,
precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi
acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei
Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, cu modificările şi completările
ulterioare, precum si persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea recunoştinţei
faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din
decembrie 1989 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu
realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi,
precum şi cele provenite din pensii;
d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse, cu
excepţia celor obţinute în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 privind
protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 519/2002, cu modificările şi completările
ulterioare;
e) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul
Sănătăţii Publice, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din
muncă, pensie sau din alte resurse;
f) femeile însărcinate şi lăuzele, daca nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de
baza minim brut pe tara.
De asemenea, sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii,
pe durata acesteia, cu plata contribuţiei din alte surse, in condiţiile legii:
a) satisfac serviciul militar in termen;
b) se afla în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în urma unui
accident de munca sau a unei boli profesionale;
c) se afla în concediu pentru creşterea copilului pana la împlinirea vârstei de 2 ani şi în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;
d) executa o pedeapsă privativă de libertate sau se afla în arest preventiv;
e) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj;

63
f) sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale traficului de persoane şi se află în
timpul procedurilor necesare stabilirii identităţii;
g) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii
nr. 416/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
h) pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit;
i) persoanele care se află în executarea măsurilor prevăzute la art. 105, 113, 114 din
Codul penal; persoanele care se află în perioada de amânare sau întrerupere a executării
pedepsei privative de libertate, daca nu au venituri.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1.Ce reprezintă bugetul asigurărilor sociale de stat şi care sunt principiile care-l
guvernează?
2. Prezentaţi etapa de elaborare, adoptare şi execuţie a bugetului asigurărilor sociale de
stat.

64
CAPITOLUL 9
Controlul financiar

În sfera dreptului financiar prin control financiar se înţelege ansamblul normelor


juridice care reglementează raporturile de drept financiar care se stabilesc în cadrul
controlului efectuat asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a banului public
precum şi a modului în care este administrat patrimoniul public; prin acest control se
urmăreşte verificarea corectitudinii actelor şi operaţiunilor efectuate în derularea
procesului bugetar, precum şi protejarea patrimoniului public împotriva pierderilor
datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei. În esenţă controlul financiar reprezintă
verificarea modului de formare şi utilizarea a banului şi patrimoniului public40.
Acest control financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de
identificare a deficienţelor şi de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea
legalităţii.
Prin modul de organizare şi exercitare, prin rolul şi obiectivele pe care le
urmăreşte, controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii41:
Funcţia preventiv - educativă: prin verificarea unor operaţiuni anterior efectuării
acestora se previne efectuarea unor activităţi care nu răspund cerinţelor de legalitate şi
regularitate şi depăşirea limitelor financiare alocate operaţiunii respective. Astfel prin
stabilirea legalităţii se statuează şi probleme legate de interpretarea dreptului
determinând o aplicare unitară a dispoziţiilor legale, căreia să i se supună toate organele
de specialitate cu atribuţii financiare în încercarea de a aplica normele de drept financiar
în spiritul şi litera legii.
Funcţia de evaluare: prin constatările rezultate în urma verificării activităţilor
mai sus enunţate poate fi formată o imagine, poate fi făcută o evaluare asupra modului în
care au fost îndeplinite obiectivele şi respectată legea.
Funcţia sancţionator - reparatorie: controlul are ca principal obiectiv
descoperirea, consemnarea şi sancţionarea pentru neregulile descoperite, el are şi funcţie
reparatorie întrucât prin intermediul său se asigură în final acoperirea prejudiciului.

40
Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001. pag. 347
41
Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 124

65
În vederea realizării acestor funcţii controlul financiar poate fi organizat în mai
multe forme care se completează reciproc. Acestea sunt:
• Controlul financiar preventiv - care este un control specializat prin intermediul
căruia se verifică legalitatea operaţiunilor care urmează a fi efectuate înainte de
aprobarea acestora.
La rândul său, controlul financiar preventiv poate fi
- propriu: efectuat de către angajaţii compartimentului financiar-contabil sau a
compartimentului de specialitate al instituţiei publice.
- delegat: efectuat de către controlori delegaţi numiţi de Ministerul Economiei şi
Finanţelor. Acest control se exercită la nivelul ordonatorilor principali de credite sau
pentru operaţiunile derulate prin bugetul trezoreriei statului .
• Controlul financiar intern - este controlul organizat sub autoritatea
conducătorului unităţii respective în concordanţă cu obiectivele acesteia şi reglementările
legale, mai este denumit şi control propriu (prezentându-se sub forma controlului
preventiv şi ulterior). Controlul financiar intern este organizat şi funcţionează din
iniţiativa conducătorului instituţiei publice, acesta având obligaţia prevăzută de lege de a-
l organiza.
• Auditul public intern - reprezintă activitatea funcţională independentă şi
obiectivă care dă asigurări şi consiliere conducerii instituţiei publice pentru buna
administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice. Legea prevede următoarele tipuri de
audit:
- audit de sistem: reprezintă evaluarea de profunzime a sistemelor de conducere şi
control intern cu scopul de a stabili dacă funcţionează eficace
- auditul performanţei: examinează dacă criteriile stabilite pentru implementarea
obiectivelor şi sarcinilor instituţiei publice sunt corecte pentru evaluarea rezultatelor,
apreciind dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele,
- auditul de regularitate: reprezintă examinarea acţiunilor asupra efectelor
financiare pe seama fondurilor publice ori a patrimoniului public.
• Controlul ulterior al Curţii de Conturi – se exercită asupra modului de formare,
administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi asupra modului de
gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.

66
Controlul financiar se realizează prin intermediul următoarelor acte: proces-
verbal de control, proces-verbal de inspecţie de audit, proces-verbal de constatare a
deficienţelor, proces-verbal de constatare a contravenţiilor, raport de control, raport de
audit, nota de constatare, note explicative, notă de prezentare, note de relatare.
Curtea de conturi este instituţia supremă de control financiar, conform
prevederilor constituţionale ea "exercită controlul asupra modului de formare,
administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public".
Ea funcţionează pe lângă Parlament, fiind o instituţie independentă, nesubordonată
Guvernului. În relaţia cu Parlamentul, conform Constituţiei, Curtea de conturi este
obligată să prezinte anual un raport public asupra conturilor de gestiune ale bugetului
naţional .
Obiectivele controlului exercitat de Curtea de conturi sunt următoarele:
a) formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale
de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor
între aceste bugete;
b) constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;
c) formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru
credite interne şi externe;
d) utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a
altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale;
e) constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţile
administrative autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de
organismele autonome de asigurări sociale ale statului;
f) situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului
şi al unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome,
companiile şi societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri
care fac parte din proprietatea publică;
g) constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia
mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă;

67
h) utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de
Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţională.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Ce se înţelege prin control financiar în sfera dreptului financiar?


2. Care sunt funcţiile controlului financiar?
3. De câte feluri poate fi controlul financiar?

68
CAPITOLUL 10
Evaziunea fiscală

10.1 Consideraţii generale privind fenomenul de evaziune fiscală

Multitudinea obligaţiilor fiscale la care sunt supuşi contribuabilii nu a făcut decât


să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea de a eluda legea şi creşterea procentului
privind existenţa fenomenului de evaziune fiscală.
Actualmente toate statele lumii se confruntă cu un fenomen economico-social
complex de maximă importanţă - evaziunea fiscală, căutând să limiteze cât mai mult
posibil consecinţele nedorite ale acestui fenomen, în condiţiile în care eradicarea lui pare,
practic, imposibilă.
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau
de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat
sau componentelor acestuia de către orice persoană fizică sau juridică română sau
străină.
Profesorul Dan Drosu Şaguna consideră că definiţiile date evaziunii fiscale în
legislaţie şi în literatura de specialitate sunt incomplete şi crede că evaziunea fiscală ar
putea fi definită ca reprezentând rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei
legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a unei neprevederi şi
nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei care
îi provoacă prin aceasta la evaziune.
Indiferent de definiţia dată fenomenului de evaziune fiscală, acesta este
condamnat pretutindeni, statul având menirea de a se preocupa sistematic şi eficient de
preîntâmpinarea şi limitarea acestui fenomen.
Conform legii noastre fundamentale toţi cetăţenii sunt obligaţi să participe prin
plata impozitelor şi taxelor la formarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor
publice .
De altfel şi articolul 13 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului stabileşte
că fiecare membru al societăţii are dreptul de a fi protejat de stat, însă corelativ are

69
obligaţia de a contribui la prosperitatea acestuia şi de a contribui la cheltuielile necesare
pentru realizarea acestui obiectiv, în proporţie cu bunurile şi veniturile sale.
Aşadar, impozitele sunt prin natura lor legale, iar destinaţia lor clasică este o
sarcină contributivă normală pe care cetăţeanul o suportă faţă de stat, în vederea
îndestulării nevoilor reclamate de existenţa statului şi pentru realizarea condiţiilor
necesare dezvoltării societăţii.
Cetăţeanul contribuie la alimentarea veniturilor statului prin intermediul
impozitelor şi a taxelor . Acestea au o multitudine de funcţii, începând cu funcţia de
bază a alimentării bugetului de stat şi terminând cu funcţiile sociale şi chiar politice.
Impozitul, care este acea prelevare exclusiv pecuniară impusă de stat
contribuabililor, persoane fizice sau juridice, prin care se urmăreşte acoperirea
cheltuielilor publice; în general, în literatura de specialitate se consideră că reducerea
cotelor de impozitare este un mijloc de redresare a economiei prin eliberarea
contribuabilului de povara fiscalităţii şi determinarea acestuia de a nu mai căuta mijloace
de eludare a legilor fiscale, pentru că oricum impozitele sunt mici. În ultima vreme s-a
arătat de specialişti că, de exemplu, stabilirea impozitului pe venit la o cotă unică de 18%
s-a dorit a fi o astfel de măsură de relaxare fiscală. Sunt de părere că într-adevăr este un
pas înainte în relaxarea impunerilor fiscale la care contribuabilul trebuie să răspundă,
însă cred că această măsură are şi un substrat politic, populist, cu atât mai mult cu cât îi
avantajează tot pe cei cu venituri mari şi foarte mari.
Având în vedere noţiunea şi funcţiile impozitelor se poate observa faptul că
evaziunea fiscală provoacă mai multe tipuri de efecte: efecte sociale, economice, politice
şi asupra veniturilor statului.
Am făcut o prezentare pe scurt a principalelor efecte ale evaziunii fiscale din
dorinţa de a sublinia efectele negative pe care acest fenomen le produce economiei
naţionale, căutând, în acelaşi timp, să arătăm cât de important este ca fenomenul
evaziunii fiscale să fie stopat, sau cel puţin diminuat substanţial, pentru a înlătura acest
lanţ de efecte negative.
Deşi nu putem spune că este un fenomen propriu României, evaziunea fiscală
este unul din fenomenele economico-sociale cu care ţara noastră se confruntă şi ale cărei

70
consecinţe nedorite se caută a fi limitate cât mai mult, întrucât eradicarea este practic
imposibilă.
Statul trebuie să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea
fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune
fiscală, urmărind, în principal, două scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinţa de
a stimula formarea capitalului şi un scop "negativ" reflectat în sprijinirea unor grupuri de
interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.
Eficacitatea procesului de stopare a fenomenului de evaziune fiscală constă în
capacitatea de a înlătura cauzele care produc sau favorizează producerea acestui
fenomen.
Fără o analiză profundă şi sistematică a mecanismelor interne ale fenomenului
evazionist, este greu să se pună în mişcare instrumentele şi măsurile care să ducă la
combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.
Atitudinea cea mai eficientă faţă de acest fenomen este aceea de a realiza o bună
administrare a lui, la nivelul identificării, previzionării, controlului şi valorificării
acestuia, în perspectiva asigurării veniturilor bugetare proiectate.
Legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prevede pedepse mai
mari pentru evaziune care merg până la 20 de ani de închisoare. Potrivit actului normativ,
infracţiunea fiscală va fi pedepsită exclusiv penal şi va fi asimilată cu crima, măsura este
conformă cu angajamentele europene din Planul de acţiune al Strategiei Anticorupţie.
Prin această nouă lege se asimilează faptele de infracţiune fiscală cu crima, în sensul că
pedepsele cu închisoarea aplicate evazioniştilor - în special pentru faptele care au la bază
prejudicii de sute de mii de euro - sunt la fel de mari ca şi în cazul infracţiunilor asupra
vieţii si integrităţii persoanei (de exemplu, omorul); mai mult legea sancţionează nu
numai faptele propriu-zise de evaziune, ci şi fapte care, chiar dacă nu constituie evaziune
prin ele însele, aduc grave prejudicii bugetului de stat, astfel, este sancţionat cu
închisoarea traficul facturilor atât de des întâlnit în ţara noastră.

71
10.2 Efectele fenomenului de evaziune fiscală

10.2.1 Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală


Bugetul de stat este un mijloc de asigurare a echilibrului general economic,
precum şi un mijloc de corectare a conjuncturii economice. Pentru a-şi putea, însă,
îndeplini aceste funcţii bugetul de stat are nevoie de un volum crescut şi sigur al
veniturilor. Reglementarea interzicerii şi pedepsirii fenomenului de evaziune fiscală a
fost făcută din necesitatea stabilirii şi încasării, în cuantumul şi la termenul prevăzut de
lege, a impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri ale bugetului de stat .
Evaziunea fiscală este păgubitoare atât statului pentru că îl lipseşte de veniturile
necesare îndeplinirii atribuţiilor sale, cât şi contribuabilului prin aceea că totalul
impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică.
Existenţa fenomenului de evaziune fiscală poate determina diminuarea considerabilă a
veniturilor bugetului de stat, producând efecte atât asupra contribuabilului care îşi
respectă obligaţiile fiscale, cât şi asupra celui care nu îşi respectă obligaţiile fiscale.
În condiţiile unei presiuni fiscale ridicate, deci a unor cote de impozitare crescută,
există o mare diferenţă, în plan economic, între contribuabilii care îşi respectă obligaţiile
fiscale şi cei care nu fac acest lucru.
Contribuabilii care varsă la bugetul de stat o mare parte a veniturilor lor sub
forma impozitelor vor fi lipsiţi de mijloace financiare sau vor avea dificultăţi în a-şi
continua activitatea în bune condiţii.
Contribuabilii care nu îşi respectă obligaţiile fiscale prin neplata creanţelor
bugetare vor obţine anumite venituri care nu vor putea, însă, să urmeze cursul firesc în
cadrul ciclului economic, întrucât chiar dacă ei obţin o sumă de bani în plus, nu o vor
putea folosi în procesul economic licit. În acest fel veniturile nedeclarate vor ajunge într-
un cont camuflat din ţară sau din străinătate, sau vor duce la dezvoltarea economiei
subterane, care nu face altceva decât să mărească ponderea fenomenului de evaziune
fiscală.
Afectarea bugetului de stat prin micşorarea veniturilor, şi datorită evaziunii
fiscale, face ca statul să nu mai poată acorda subvenţii şi facilităţi fiscale la timp sau în

72
cota promisă, ceea ce va afecta o serie de contribuabili care îndeplineau condiţiile pentru
a primi respectivele scutiri, eşalonări sau amânări.

10.2.2 Efectele sociale ale fenomenului de evaziune fiscală


Sistemul fiscal trebuie să caute întotdeauna să realizeze un compromis între
necesitatea veniturilor şi grija pentru echitate socială, respectiv pentru proporţionalitatea
plăţilor în funcţie de capacitatea fiecărui contribuabil.
Vegherea la respectarea echităţii sociale este foarte importantă, întrucât
impozitele şi taxele îl lovesc pe contribuabil într-unul din cele mai importante interese
ale sale: interesul bănesc. Din această cauză toţi contribuabilii sunt foarte sensibili în
legătură cu orice neregulă sau inechitate la care sunt supuşi în acest domeniu.
Astfel, s-a subliniat în literatura de specialitate, că în cazul în care un contribuabil
cinstit vede care sunt consecinţele cotelor mari de impozitare asupra activităţilor sale
economice, observând, în acelaşi timp, şi cât de bună este situaţia economică a unui
contribuabil care nu îşi plăteşte obligaţiile faţă de bugetul de stat, poate ajunge la
concluzia că este mai „profitabil” să aplice şi el metoda evaziunii fiscale. Acest
raţionament este declanşat de profunda inechitate pe care o resimte contribuabilul cinstit
faţă de contribuabilul evazionist, care „trăieşte mult mai bine”.
Inechitatea resimţită de contribuabili apare şi în situaţia în care statul român
acordă o serie de facilităţi investitorilor străini, cu intenţia de a dezvolta economia prin
atragerea capitalului străin În astfel de situaţii investitorul român este într-un net
dezavantaj faţă de investitorul străin, care dispune de un volum mare de capital, de o
experienţă crescută în domeniul managementului economic, la care se adaugă şi
avantajele fiscale acordate de statul român; de aceea, într-o astfel de luptă economică,
agenţii economici români nu au nici o şansă de câştig.
Într-o societate în care ponderea fenomenului de evaziune fiscală este mare, acest
lucru se răsfrânge şi aspra nivelului de trai, determinând profunde sentimente de
inechitate socială, care, la rândul lor, pot determina multe alte efecte negative în
societatea respectivă. Un astfel de efect negativ, determinat de sentimentul de inechitate
socială, este reprezentat de scăderea drastică a încrederii contribuabilului în autoritatea
publică şi în politica dusă de aceasta.

73
Fenomenul de evaziune fiscală, coroborat cu imposibilitatea statului de a-i face
faţă, este de natură a aduce serioase atingeri respectului populaţiei faţă de munca cinstită,
echitate şi justiţie, aceasta având grave consecinţe în plan psihologic şi social.

10.2.3 Efectele politice ale fenomenului de evaziune fiscală


Fenomenul evaziunii fiscale este un important factor generator de inechitate
socială, de neîncredere a contribuabililor în puterile publice, generând, de asemenea,
neîncredere în puterile politice actuale.
Pe lângă mulţi alţi factori – sociali, economici, politici, la rândul său evaziunea
fiscală determină o neîncredere accentuată a cetăţenilor în puterile politice responsabile
cu guvernarea. Aceasta se datorează faptului că marea majoritate a contribuabililor sunt
cetăţeni cu drept de vot, ceea ce înseamnă că nemulţumirile acestora se pot uşor
răsfrânge asupra rezultatelor alegerilor.
Nemulţumirile cetăţenilor determinate de sentimentul inechităţii sociale şi
economice, amplificate de ponderea crescută a fenomenului de evaziune fiscală pot avea
o influenţă crescută asupra evoluţiei sistemului politic.

10.2.4 Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor


statului
Efectele evaziunii fiscale asupra formării veniturilor statului sunt multiple, dacă
privim dincolo de consecinţa imediată şi directă a acesteia – diminuarea veniturilor
statului, având în vedere legătura profundă între veniturile statului şi modul în care orice
stat democratic îşi îndeplineşte funcţiile sale. O primă consecinţă a evaziunii fiscale este
diminuarea veniturilor statului, care, evident, va determina un buget mai mic ce nu va
permite statului să îşi îndeplinească funcţiile de bază.
Fenomenul de evaziune fiscală influenţează în mod negativ volumul veniturilor
statului prin două mecanisme:
- în mod direct prin intermediul faptelor de evaziune fiscală care privează direct
veniturile de la bugetul de stat prin neplata obligaţiilor fiscale prevăzute în legislaţia
fiscală în vigoare;

74
- în mod indirect prin determinarea administraţiei publice centrale de a majora cotele de
impozitare, aceasta ducând la mărirea presiunii fiscale, la rezistenţa contribuabililor la
plata impozitelor şi, deci, la apariţia fenomenului de evaziune fiscală, care, la rândul său,
generează un volum mai scăzut al veniturilor statului.
În literatura de specialitate s-a arătat că statul încasează impozite şi taxe în
vederea îndeplinirii unor obiective, cum ar fi realizarea bunăstării, a securităţii şi a
justiţiei sociale.
În cazul în care apare fenomenul de evaziune fiscală şi statul se confruntă cu o
lipsă acută a fondurilor financiare şi nu va putea lua ca măsură cu efect imediat decât
creşterea cotelor de impunere la impozitele deja existente sau, chiar, înfiinţarea de noi
impozite, creşterea cotelor de impozitare vor determina, la rândul lor, o creştere a
presiunii fiscale. Iar presiunea fiscală în creştere are ca principal efect creşterea
rezistenţei la impozitare şi, deci, apariţia fenomenului de evaziune fiscală.
Se produce, astfel, un cerc vicios din care se poate ieşi numai dacă se reduce
fenomenul de evaziune fiscală (pentru că reducerea evaziunii determină o creştere
imediată a volumului veniturilor statului), dar, în acelaşi timp, şi presiune fiscală.
De asemenea, necolectarea şi nevărsarea la timp a sumelor, ce revin bugetului de
stat, afectează în mod negativ execuţia bugetară, pentru că la nivelul veniturilor statului
este foarte important ca acestea să fie stabilite cât mai corect.
Dacă veniturile datorate bugetului nu sunt plătite la timp, ele nu mai sunt
conforme cu estimările care s-au făcut şi baza pe care s-a calculat nivelul cheltuielilor nu
mai este relevantă; toate acestea generează grave consecinţe determinând dezechilibrarea
bugetului de stat.
Dezechilibrele de la nivelul bugetului de stat sunt amplificate şi, uneori, chiar
generate de existenţa şi amploarea crescândă a fenomenului de evaziune fiscală, ceea ce
conduce la o îndeplinire incorectă a funcţiilor statului. În condiţiile unei economii de
piaţă, aflată în tranziţie şi fără baze economice solide, neîndeplinirea corectă şi completă
a funcţiilor sale de către stat determină o serie de efecte negative la nivel economic,
social şi, chiar, politic.

75
În momentul în care nevoia de bani a statului este satisfăcută, iar fondurile
băneşti sunt sigure şi venite la timp, este posibil a se lua chiar măsura reducerii cotelor de
impozitare.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Prezentaţi fenomenul de evaziune fiscală.


2. Care sunt principalele efecte ale fenomenul de evaziune fiscală?

76
CAPITOLUL 11
Răspunderea juridică în sfera dreptului financiar

11.1 Consideraţii generale privind răspunderea juridică

Societatea în ansamblul ei, ca şi fiecare individ ce intră în compunerea ei, în parte,


simte nevoia de ordine şi siguranţă. Această nevoie este satisfăcută prin respectarea
normelor morale, religioase, politice, juridice, pe baza cărora se realizează convieţuirea
socială. Orice abatere de la aceste norme atrage după sine o răspundere corespunzătoare.
Conceptul de răspundere sau de responsabilitate desemnează reacţia de reprimare, venită
din partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principal,
individului.
Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se
manifestă, este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării acestor reguli de
conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă
întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte.
Natura regulii încălcate determină natura formei de răspundere. Împreună toate
formele de răspundere alcătuiesc răspunderea socială. Specificul răspunderii juridice
constă, în primul rând, în faptul că ea se referă la obligaţia de a da socoteală pentru
încălcarea normei de drept.
Răspunderea juridică se naşte ca urmare a producerii unor fapte ilicite, adică a
unei comportări neîngăduite de lege. Dacă răspunderea morală, de exemplu, intervine
atunci când nu s-a făcut un bine, răspunderea juridică intervine când s-a făcut ceva rău şi
fapta dăunează cuiva.
Faptele ilicite sunt grave, pentru că afectează interese importante, stabilirea
răspunderii făcându-se de către organe de stat cu atribuţii speciale. În cazul răspunderii
morale, de exemplu, stabilirea răspunderii se realizează în forul lăuntric al făptaşului sau
prin dezaprobarea faptei din partea celor din jurul vinovatului.
Răspunderea juridică presupune, ca regulă, sancţiuni mai severe decât alte forme
de răspundere socială; ea implică, uneori, privarea temporară de libertate. Sancţiunea
juridică este mai promptă şi mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă şi obligatorie.

77
Conchidem că răspunderea juridică este o măsură de constrângere necesară
respectării normelor de drept, aplicată de organe special investite ale statului să dispună
constrângerea, împotriva celor ce săvârşesc fapte ilicite.

11.2 Răspunderea penală

- Infracţiuni săvârşite în legătură cu datoria publică locală


Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau
amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei furnizarea de date eronate pentru fundamentarea
documentaţiei prezentate în vederea obţinerii autorizării pentru contractarea sau
garantarea de împrumuturi locale.
- Infracţiuni care pot fi săvârşite de persoane având ca atribuţii de serviciu
gestiunea patrimoniului public sau cheltuirea banului public
Abuzul de încredere
Însuşirea unui bun mobil aparţinând domeniului public sau privat al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale ori dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-
1 restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.
Gestiunea frauduloasă
Pricinuirea de pagube unei autorităţi publice sau oricărei entităţi publice în
general, inclusiv regie autonomă, companie naţională sau societate comercială la care
statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar unic sau majoritar, cu
rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care
are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani. Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un
folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
Delapidarea
Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interes personal ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se
pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani. În cazul în care delapidarea a avut consecinţe

78
deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor
drepturi.
Deturnarea de fonduri
Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără
respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-
financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi
publice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5
la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
- Infracţiuni în materie contabilă
Persoanele având ca atribuţii de serviciu cheltuirea banului public, realizarea
veniturilor, gestiunea patrimoniului au obligaţia efectuării de înregistrări exacte în
documentele contabile stabilite de legiuitor. Astfel, potrivit art. 43 din Legea nr. 82/1991
privind contabilitatea, efectuarea de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a
înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor,
cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se
reflectă în bilanţul entităţilor publice, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se
pedepseşte conform art. 289 C.pen. cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
- Infracţiuni în materia asigurărilor sociale
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale stabileşte două infracţiuni importante care pot fi comise de către angajator,
respectiv funcţionarul public însărcinat cu întocmirea formularelor pe baza cărora se
întocmesc evidenţele asiguraţilor.
Astfel, potrivit art. 146 din lege, fapta persoanei care dispune utilizarea în alte
scopuri şi nevirarea la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei de asigurări
sociale, reţinută de la asigurat, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 2 ani.
De asemenea, având în vedere obligaţiile funcţionarilor publici ori angajaţi ai
persoanelor juridice de întocmire şi completare a formularelor privind contribuţia de
asigurări sociale, art. 147 din lege a statuat că întocmirea acestor formulare prin folosirea
de date nereale, având ca efect denaturarea evidenţelor privind asiguraţii, stagiul de

79
cotizare sau contribuţia de asigurări sociale ori efectuarea de cheltuieli nejustificate din
bugetul asigurărilor sociale de stat constituie infracţiunea de fals intelectual şi se
pedepseşte conform art. 289 C.pen. cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale reglementează două categorii de infracţiuni. Astfel, fapta persoanei3 care
utilizează sumele destinate asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale în
alte scopuri şi nu efectuează plăţile lunare obligatorii constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

11.3 Răspunderea contravenţională

Legile finanţelor publice au reglementat o serie de obligaţii în materia efectuării


cheltuielilor bugetare, obligaţii ce au fie caracter de principiu, fie se referă la chestiuni
concrete, cum ar fi salarizarea personalului bugetar. Astfel, potrivit legii, fundamentarea
şi aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă corelare cu posibilităţile
reale de încasare a veniturilor bugetare, estimate a se realiza (încălcarea acestor prevederi
se sancţionează cu amendă de la 1000 la 2500 lei). Reţinerea şi utilizarea de venituri în
regim extrabugetar şi constituirea de fonduri publice în afara bugetelor este interzisă,
excepţie făcând doar situaţia fondurilor speciale extrabugetare constituite prin legi
speciale (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 500 la 1500 lei).
Creditele bugetare aprobate pot fi folosite prin deschiderea de credite efectuate de
ordonatori, în limita sumelor aprobate, potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea
dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective (încălcarea
acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 1000 la 2500 lei). în ipoteza
neaprobării legii bugetare anuale cu cel puţin 3 zile înainte de sfârşitul anului, cheltuielile
lunare alocate de ordonatorii de credite bugetare pentru funcţionare nu pot depăşi 1/12
din totalul creditelor bugetare stabilite de legea bugetară anterioară pentru funcţionarea
instituţiei respective în anul calendaristic anterior (încălcarea acestor prevederi se
sancţionează cu amendă de la 500 la 1000 lei).
O serie de reglementări obligatorii, a căror încălcare atrage răspunderea
contravenţională, sunt stabilite în materia plăţii salariilor personalului bugetar. Astfel,

80
potrivit legilor finanţelor publice (Legea nr. 500/2002 şi Legea nr. 273/2006), în sistemul
bugetar salariile se plătesc o dată pe lună în perioada 5-15 a fiecărei luni pentru luna
precedentă (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 1000 la 2000
lei); numărul de salariaţi, permanenţi şi temporari, şi fondul de salarii de bază se aprobă
distinct, prin anexa la bugetul fiecărei instituţii publice; numărul de salariaţi aprobat
fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit (încălcarea acestor prevederi se sancţionează
cu amendă de la 1000 la 2500 lei); cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate
prin virări de credite bugetare (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de
la 1000 la 2500 lei); alocaţiile pentru cheltuieli de personal nu pot fi virate şi utilizate la
alte articole de cheltuieli (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la
1000 la 2000 lei).
- Contravenţii săvârşite în legătură cu datoria publică
Constituie contravenţii la prevederile prezentei legi următoarele fapte:
a) neraportarea informaţiilor solicitate de lege privind împrumuturile;
b) nerespectarea obligaţiei beneficiarului garanţiei de stat de a sesiza absenţa fondurilor
băneşti pentru acoperirea obligaţiilor din contractul de credit;
Contravenţiile mai sus arătate se sancţionează cu amendă de la 5000 lei la 10.000 lei.
- Contravenţii în materia raporturilor juridice de trezorerie
Preluarea de sume din contul curent general al trezoreriei statului şi din conturile
în valută ale Ministerului Finanţelor Publice fără acordul persoanelor autorizate să
efectueze operaţiuni din aceste conturi se sancţionează cu amendă de la 2000 lei la 5000
lei. Efectuarea de către instituţiile publice de încasări şi plăţi în alte conturi decât cele
stabilite prin lege se sancţionează cu amendă de la 2000 lei la 5000 lei.
Utilizarea sumelor încasate în conturile deschise la unităţile trezoreriei statului, de
către agenţii economici care încasează bani din fonduri publice ca urmare a livrării de
bunuri ori prestării de servicii în favoarea instituţiilor publice în altă ordine decât cea
stabilită de lege se sancţionează cu amendă de la 5000 lei la 10.000 lei.
Contravenţii în materie contabilă
Deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte
drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate
în contabilitate se sancţionează cu amendă de la 1000 la 10.000 lei.

81
SUBIECTE de EXAMEN
DREPT FINANCIAR

1. Definiţia şi izvoarele dreptului financiar.


2. Raportul juridic de drept financiar (definire şi elemente constitutive).
3. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt principiile care guvernează elaborarea
bugetului de stat.
4. Prezentaţi procesul de elaborare şi a adoptare a bugetului de stat.
5. Veniturile şi cheltuieli bugetare
6. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor directe şi indirecte
7. Prezentaţi pe scurt noţiunea de buget local şi al asigurărilor sociale de
stat.
8. Controlul financiar – noţiune.
9. Evaziunea fiscală – noţiune.
10.Răspunderea în dreptul financiar

82
BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. Legea 500/2002 - privind finanţele publice (Monitorul Oficial nr. 597/2002)


2. Legea 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale (Monitorul
Oficial nr. 672/2005)
3. Legea 273/2006 – privind finanţele publice locale, (Monitorul Oficial nr.
627/2006), modificată prin O.U.G. 46/2007 şi O.U.G. 64/2007
4. Legea 31/1990 – privind societăţile comerciale (Monitorul Oficial nr. 1066/2004),
modificată prin Legea 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului republicată (Monitorul Oficial nr. 955/2006)
5. Legea 15/1990 – privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale cu modificările ulterioare (Monitorul Oficial nr.
98/1990)
6. *** Codul fiscal
7. *** Codul de procedură fiscală
8.
Literatura de specialitate

1. Bojincă, Moise - Instituţii şi fundamente juridice, Helios, Craiova - 2000


2. Bălan, Emil – Drept financiar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
3. Ciuvăţ Vasile - Drept financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2001,
4. Gliga, Ioan – Dreptul finanţelor publice, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992
5. Lăzăroiu,Petre – Drept financiar fiscal român, Editura Voland, Bucureşti, 1999
6. Pătulea Vasile, Turianu Corneliu – Curs de drept financiar român, Editura All
Beck, Bucureşti, 2000
7. Petică - Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu – 2000

83
8. Ratiu Monica Amalia, Gherghina Simona - Drept financiar public. Caiet de
seminarii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
9. Şaguna, Drosu D. - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti –
2001
10. Şaguna, Drosu D., Şova Dan - Drept financiar public, Editura C.H. Beck,
Bucureşti – 2007
11. Constituţia României adnotată şi comentată (Mihai Constantinescu, Ion Deleanu,
Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida), Ed. All Beck, 2004

84