Sunteți pe pagina 1din 51

Tema 1

Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice


Planul temei
1. Esenţa economiei.
2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice.
3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice.
4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice.

1.1. Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii


umane. Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ
limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate.
Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două
aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.
Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme: a)
economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de
care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor
umane; b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale
reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a
circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale,
financiare şi a forţei de muncă; c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în
economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului
etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială),
economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii
Moldova), economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de
producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar
relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni.
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca
microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale,
bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care
se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la

1
ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile
administrativ-teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem
(economia naţională a Republicii Moldova).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma
legăturilor economice dintre economiile naţionale.
Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic
primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic
secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul
economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul
economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare
ştiinţifică şi tehnologică).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa


economică”. Ultima analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice,
care parcurg în societate.
Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:
a) interacţiunea dintre teorie şi practică
b) unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică
c) istorismul real
Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să
rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie
pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în
economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese
economice .Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile
economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în
normalitate.

1.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din


Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n.
Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de
„economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire.

2
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Era
considerata munca si repartitia,rezultatele acestei munci
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La
această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun,
A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a
societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii
economice se află comerţul.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La
această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din
circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură.
5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec.
XVIII Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith
„Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus,
D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith În viziunea liberalilor clasici obiectul
de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima
jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului
economic a fost F.List, afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu
individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună
statului sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul
sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, a formulat un set de
categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia
organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, neoclasicii afirma ca obiectul stiintei economice este
studierea si sfera de consum teorie marginalista
9. Etapa keynesiană, J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria
generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” J.M.Keynes a formulat
următoarele probleme: a) necesitatea amestecului statului în economie şi
elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza
extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea
şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică
a proceselor şi fenomenelor economice.
10. Etapa neoliberală, potrivit neoliberealilor contemporani obiectul de
studiu a stiintei economice este studierea cailor de utilizare rationala a
resurselor si caile de reglare a masei monetare in circulatie.

3
1.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:


1. Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea
faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la
generalizări teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la
concluzii particulare (de la general la particular, de la teorie – la fapte).
2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului
economic, determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în
conştiinţa omului realităţi obiective.
3. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea
fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea
fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
a) analiza calitativă relaţiilor de proprietate în societate);
b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor
economice;
c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;
d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi
fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp;
e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor
economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei;
f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice la nivelul societăţii.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului
unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale).
4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor
dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi
legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor
istorice.
5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Cu ce se incepe istoria cu
aceia se incepe si analiza practicilor economici
6. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces
economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de
desfăşurare a procesului şi fenomenului real.
7. Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe
fapte, procese economice, legităţi care sunt verificate de practică.

4
În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic,
proces economic, categorie economică şi lege economică.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice,
respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa
acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative
în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi
spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea
productivităţii muncii etc).
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din
componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii
economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit,
bani etc.
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile
şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice se deosebesc şi de legile naturii:
a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilo;
b) legile economice au caracter istoric.pe cind legile naturii au caracter
universal si etern.
Legile economice se deosebesc de legile juridice cu caracter economic. Legile
economice au caracter obiectiv, iar cele juridice – subiectiv.
Legile economice si studierea lor stau la baza politicii economice.

1.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.


Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice.
Teoria economică cercetează fenomenele economice reale si elaborarea masurilor e
lichidare a dezichibrilor economice.
A doua – funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretică a
celorlalte disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate
disciplinele economice. După expresia Laureatului Premiului Nobel P.Samuelson
„teoria economică este regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale
legi ale întregii vieţi economice”.
Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează
sistemul ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice
fundamentale (teoria economică, doctrinele economice, statistica, contabilitatea ş.
a.); ştiinţele economice teoretico-aplicative (economia industriei, economia
agriculturii, transportului, finanţe şi credit, relaţii economice internaţionale);

5
ştiinţele economice de graniţă (geografia economică, econometria, sociologia
economică ş. a.).
A treia – funcţia practică. Teoria economica da posibilitatea fiecarei tari sa
rezolve urmatoarele probleme.
a) problema cresterii economice si ridicarea nivelului de trai a populatiei.
b) problema ridicarii eficientei economice
c) problema ocuparii depline a fortei de munca si lupta in potriva
somajului.
e) asigurarea stabilitatii preturilor si reducerea proceselor inflationiste.
f) asigurarea si sustinerea materiala a paturilor furnerabile si in primul
rind al copiilor si a celor in virsta.
g) asigurarea unei balante comerciale active si a unei balante de plati
externe pozitive.
Rezumat

1.Teoria economică este un rezumat al evoluţiei gândirii economice despre


modalitatea rezolvării eficiente a principalelor probleme economice: Ce? Cum?
Pentru cine de produs?
2. Teoria economică studiază: relaţiile economice şi comportamentul individului în
procesul de utilizare a resurselor limitate; categoriile şi legile economice, care
funcţionează în societate; modelele şi sistemele economice care funcţionează în
economia contemporană.
3. În studierea proceselor şi fenomenelor economice teoria economică utilizează
următoarele metode: inducţia-deducţia, analiza-sinteza, abstracţia ştiinţifică,
metoda istorică şi logică, metoda dialectică, metoda matematică, metoda de
experiment.
4. Legile şi principiile economice diferă substanţial de cele ale ştiinţelor naturale.
În economie fenomenele şi procesele sunt intermediate de comportamentul
subiectiv al indivizilor şi grupurilor de indivizi, pe când în natură procesele se
desfăşoară în mod firesc, obiectiv.
5. Teoria economică se studiază pentru: a înarma populaţia cu cunoştinţe necesare
pentru a lua decizii juste în anumite situaţii economice; a argumenta şi a
recomanda o anumită politică economică; a formula legile economice pentru a
prevedea consecinţele acţiunilor oamenilor; a elabora unele recomandări
oamenilor de afaceri cu privire la activitatea de antreprenoriat.

6
6. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici economice: de
dezvoltare social-economică durabilă, de ocupare deplină a forţei de muncă, de
atenuare a şomajului, de reducere a inflaţiei etc.

Tema 2
Activitatea economică şi elementele ei de bază
Planul temei
1. Nevoile umane şi clasificarea lor.
2. Resursele economice şi bunurile economice.
3. Fazele activităţii economice.

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor

Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor


multiple nevoi. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări,
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice,
sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile
umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul
dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele
apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale
oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora.
Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile
economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei
condiţii:
- să existe bunuri disponibile şi accesibile;
- bunurile să fie relav rare;
- existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).

Caracteristicile nevoilor economice:


1. Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are
drept condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile,
adică satisfacerea uneia dă naştere altora.
2. Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la
un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.
7
3. Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe
măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc
(cele estetice – literatura, muzica, etc.).
4. Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în
sensuri identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea
altora.
5. Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se
fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
a) naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
b) sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri
şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
c) raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin
deosebit de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate,
profesionalism, gândire elavată, educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care
reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se
manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în:
personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

2.2. Resursele economice şi bunurile economice

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau


resursele economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice
activitate.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi
indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de
noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
Structura resurselor economice constă din:
1. Resurse materiale, care includ:
a) resurse umane primare:
- elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;
- forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.
b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii,
infrastructura materială şi socială.
2. Resurse umane, care includ:
a) resurse primare – populaţia;

8
resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.
b)
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor
economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru
conducere, modele, etc.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un
element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
1. bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca
nelimitată: aerul, apa, lumina solară;
2. bunuri economice, care au un caracter limitat;
3. bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
4. bunuri necorporale (prestările de servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:


- bunuri iniţiale (materia primă);
- bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
- bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se
manifestă sub formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat
pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot
fi divizate în mai multe grupe:
- mărfuri corporale de consum personal;
- mărfuri în formă de capital fix;
- mărfuri în formă de resurse naturale;
- mărfuri în formă de resurse de muncă;
- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
- mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
- mărfuri în formă de hârtii de voaloare.

Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de
întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului
sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei.
Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală,
marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia
consumatorului).

9
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării
factorilor de producţie.

2.3. Fazele activităţii economice

Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a


resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor
economice.
Activitatea economică cuprinde patru faze:
1. Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de
producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice;
2. Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a
bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-
cumpărării.
3. Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile
materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie
veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;
4. Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi
verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.
Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul
bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează
economia societăţii.
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei
trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli
minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deoarece
resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema alegerii
raţionale sau costul de oportunitate.
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul
de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a
mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o
perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această
curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc
problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine,
care sunt beneficiarii producţiei?

Rezumat

10
1. Nevoile umane reprezintă un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale,
spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor.
2. Caracteristicile nevoilor sunt: multiplicitatea şi diversitatea, intensitatea şi
ierarhia, stabilitatea sau limitarea în capacitate, interdependenţa nevoilor,
stingerea prin satisfacere.
3. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare,
interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante, etc.
4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi
indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de
noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
5. Structura resurselor economice constă din: resurse materiale, resurse umane,
resurse financiare, resurse informaţionale.
6. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element
care satisface o anumită nevoie individuală sau socială şi poate fi divizat în:
bunuri libere, bunuri economice, bunuri materiale, bunuri necorporale.
7. Marfa reprezintă un produs la muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare. Orice bun economic în formă de marfă are
două laturi: utilitate şi valoare.
8. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a
resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi
intereselor economice şi cuprinde patru faze: faza de producţie, faza de
circulaţie, faza de repartiţie, faza de consum.
9. Curba posibilităţilor – reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai
multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o
perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile.

11
Tema 3
Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice
Planul temei
1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.
2. Economia naturală şi caracteristicile ei.
3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.
4. Banii şi funcţiile lor.
5. Sistemele economice şi caracteristica lor.

3.1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii.


Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre
oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de
norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi
examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi
care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în
stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea
calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care constă în
determinarea destinului bunurilor.
În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire,
care apar între oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente:
relaţii de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a
mijloacelor materiale.
Relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă
ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă,
dividend.
În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca
fiinţă totală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o
posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.
În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei.
Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor
exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. În
calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul şi
organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul
cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi:
12
pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile
de valoare ş a.

Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă


şi de producţie; pe calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe
alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot
funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe
relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.
În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două
tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate
mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea
privată, care se manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară prezentată
de micii producători (gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti, întreprinderi
mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.); proprietatea privată
întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor; proprietatea privată
asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile, cooperativele etc.).
Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor
economice; generează concurenţă reală între agenţii economici; stimulează libera
iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o
motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a
activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor
individului şi ale democraţiei economice.
Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a
producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi
şi săraci; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în
lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate
prin intervenţia statului în activitatea economică.
Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin
faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor
administraţii publice locale.
Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri
mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de
activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor
nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă.
Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa
lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor
întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele

13
cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează
elemente de birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei
publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea
capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului
privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional
public şi privat.

3.2. Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii


economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie
individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la
pregătirea lor pentru consum.
Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală
producătorul din punct de vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit este
înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei; produsul
creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi
pentru consumul din interiorul gospodăriei; în economia naturală pământul
constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală
constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e întemeiată
pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică este foarte jos; în
economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; relaţiile de producţie în
economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre oameni,
şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în economia naturală
este lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de
producţie; ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu
meşteşugul casnic.

3.3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii


economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în
schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimb reprezintă
forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.
Economia de schimb are următoarele trăsături:

14
1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se
caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca
activităţi specializate.
2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că
agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi
realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului
economic şi pe proprietatea privată.
3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează
schimburile dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa
devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică.
4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb
între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi
monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce
de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă
mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.
5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de
schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa
reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de
viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe
piaţă.
Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care
agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni.
Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia
de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului
prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile
materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de marfă sau în
formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia
societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de
dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de
monedă.

3.4. Banii şi funcţiile lor

Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca
unealtă de comunicare între oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de
schimb şi cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de
schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); b) faza în care în
calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur,

15
argint, cupru, aramă); c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele
bătute Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu
valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în
urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim
astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi
de plată.
Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor.
2) funcţia mijloc de circulaţie.
3) funcţia mijloc de plată.
4) funcţia mijloc de acumulare (bancuri)
5) funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre
ţări,
În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în
următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri
şi servicii.

Atributele principale ale banilor (monedei) sunt:


-moneda trebuie să fie acceptabilă
-moneda trebuie să fie durabilă
-moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie
-moneda trebuie să fie divizibilă
-moneda trebuie să fie uniformă,
-moneda trebuie să aibă o valoare stabilă
-moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.
Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un
moment dat contribuie masa monetară. Una din funcţiile sistemului monetar este
reglarea procesului de circulaţie a banilor. Cantitatea de bani necesară pentru
asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza
următoarei formule:
SP - C + Pc − AR
CB =
VR
,
unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;
SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;
C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;
Pc – suma plăţilor curente;
AR – suma achitărilor reciproce;
VR – viteza de rotaţie a monedei.
16
3.5. Sistemele economice şi caracteristica lor

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care


caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.
Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de
proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice;
formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare macroeconomică;
relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.
Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe Acest sistem are
următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale;
concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai
produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea
economică;
Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă
are următoarele trăsături:
 sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată,
care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică, care include
proprietatea de stat şi municipală.

 în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală,


colectivă, corporativă);
 economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile
de piaţă, pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;
 în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic –
sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);
 în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele
reglării de stat a activităţii economice.
 în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se
formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii
administrative ale statului şi fără practici monopoliste;
 în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol,
oligopol). Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători,
înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
 pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe
o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ,
mod de combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;
 în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât
din partea statului cât şi din partea întreprinderilor

17
 în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern
echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea
agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor
respective.
Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate
economic, are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile
şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie
naturală; domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un
preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea
societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în mare măsură progresul social
economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.
Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări
exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea
de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de
comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de
activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc
dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului; în el
lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra
productivităţii muncii şi calităţii produselor.
În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de
organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de
nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.

Rezumat

1. Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii


economice şi juridice de însuşire a bunurilor materiale. În aspect juridic ea
reflectă dreptul de a poseda, de a folosi şi de a administra bunurile. În aspect
economic proprietatea reflectă relaţii economice de gospodărire, de însuşire şi de
realizare economică a proprietăţii.
2. Conţinutul proprietăţii se manifestă în unitatea subiectului şi obiectului ei.
Subiecţii proprietăţii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin anumite bunuri
în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile
asupra acestora. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se
crează relaţii de proprietate.
3. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de proprietate (privată şi
publică) şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri
există mai multe forme de proprietate, inclusiv proprietatea intelectuală.

18
4. Una din formele de organizare a activităţii economice este economia naturală în
care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a
se apela la schimb.
5. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană în care agenţii economici produc
bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii
cerinţelor.
6. Banii – una din marele descoperiri ale omenirii. Esenţa banilor se manifestă prin
funcţiile lor: măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de
acumulare, bani universali.
7. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi
serviciilor depinde: de suma preţurilor la mărfuri şi servicii, de suma preţurilor la
mărfurile realizate în credit, de suma plăţilor curente, de mărimea de plăţi
reciproc realizate şi de viteza de rotaţie a unităţii băneşti.
8. Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care
caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate. Principalele tipuri de
sisteme economice sunt: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă;
sistemul economiei de piaţă contemporane (economia mixtă); sistemul
economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.

19
Tema 4
Întreprinderea ca celulă de bază a economiei
Planul temei
1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale


care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare
tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona
raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii
sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:
• nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
• nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
• gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
• gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;
• competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
• modul de realizare a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce
de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel
volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.
Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:
- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de
activităţi umane
- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un
ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice
- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă
şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi
internaţional.
- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul
tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;

20
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala
pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea
produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului
informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de
producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii
produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi
materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a
veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a
resurselor financiare ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă
calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de
activitate a personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea
informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a
contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de
evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor
de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi
cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor
fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a
unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea
gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.
Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul
pieţei, procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de
producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi întreprinderea îşi
reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie
consumate şi remunerării muncii. Acest proces se repetă continuu şi e numit circuit
al capitalului întreprinderii.

Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de


întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de

21
răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane
fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există
întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se
disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate există
întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor (numărul
de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi
mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi
divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative,
asociaţii de întreprinderi.
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite
forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în
vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane,
cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de
proprietate comună.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea
a două şi mai multe persoane
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a
două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în
comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de
constituire încheiat între acestea.
4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă
întreprinderi aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau)
persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de
societate) şi a statutului
Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:
D
CA = × 100 % ,
d'
unde: CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii.
5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi
mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia.
6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii
colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale

22
subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a
unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului
de arendare a bunurilor statului (municipiului
7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi
se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit
pentru acest lucru.

Integrarea economică a întreprinderilor (firmelor) se manifestă în următoarele


forme:
 integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura
respectivă ce produc acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan
tehnologic. Astfel de integrare are ca scop reducerea costurilor de producţie şi
utilizarea raţională a capacităţilor de producţie;
 integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare (de
ex., întrunirea întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de conserve);
 integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror
activităţi nu sunt legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere,
ameliorării situaţiei financiare şi minimizării riscurilor în afaceri. În ultimii
ani în ţările dezvoltate a crescut numărul de conglomerate de tip companie de
holding, care controlează o gamă largă de subunităţi.
Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea
întreprinderilor mari (businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele mici
şi mijlocii, au anumite avantaje: ele pot aborda cu succes rezultatele progresului
tehnico-ştiinţific; primesc credite privilegiate; dispun de capital voluminos necesar
pentru investiţiile capitale; au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de
producţie deficitari în condiţii avantajoase; dispun de resurse financiare proprii şi
atrase ş. a. În acelaşi timp, întreprinderile mari au şi unele dezavantaje: ele în unele
cazuri contribuie la formarea monopolurilor; aceste întreprinderi mai greu se
acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile mari are loc restrângerea unor
libertăţi şi drepturi pe care întreprinderile mici şi mijlocii le exercită (în astfel de
întreprinderi aceste libertăţi şi drepturi sunt cedate întreprinzătorilor şi
managerilor).
În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii
(micul business) în asigurarea consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare.
Avantajele micului business: pentru formarea micilor întreprinderi se cere capital
relativ mic; rotaţia capitalului în astfel de întreprinderi este accelerată; aparatul
administrativ în aceste întreprinderi este redus; aceste întreprinderi uşor se

23
adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective. Dezavantajele
micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi
mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari;
întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru
investiţiile capitale.

Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri


materiale şi servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în formă
bănească (valorică).
Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:
1. Cifra de afaceri, Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de
comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi
instituţii financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul
acestui indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-
financiară.
2. Valoarea adăugată Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul
factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu include consumul intermediar. La
nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin scăderea consumului
intermediar din produsul global brut.
3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea
profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se
determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producţie.
4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al
întreprinderii, care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi
prevăzute de legislaţia în vigoare

Rezumat

24
1. Întreprinderea reprezintă celula de bază a economiei naţionale în care se
desfăşoară îmbinarea factorilor de producţie în scopul creării bunurilor materiale
şi a serviciilor necesare satisfacerii nevoilor umane.
2. Întreprinderea ca unitate instituţională poate fi privită în mai multe aspecte: ca
organism economic, social, tehnico-productiv, dinamic, scopul final al căreia
este obţinerea profitului.
3. Ca unitate economică întreprinderea îndeplineşte următoarele funcţii: de
cercetare-dezvoltare, de producţie, comercială, financiar-contabilă, de personal,
de prelucrare a datelor şi activitate juridică, de previziune a pieţei şi a activităţii
de marketing.
4. Întreprinderile pot fi grupate după următoarele criterii: gradul de răspundere
patrimonială, obiectivul urmărit în activitatea lor, forma de proprietate, ramura
de activitate, dimensiunea lor şi după forma de asociere.
5. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare funcţionează
următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi: întreprindere
individuală, societate în nume colectiv, societate în comandită, societate pe
acţiuni, societate cu răspundere limitată, cooperativă de producţie, întreprindere
de arendă, întreprindere de stat, întreprindere municipală.
6. Pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari în economia de
piaţă contemporană se păstrează tendinţa de concentrare a capitalului în baza
integrării economice a întreprinderilor, care se manifestă în formă de integrare
orizontală, verticală şi conglomerat.
7. Principalii indicatori care caracterizează activitatea economică a întreprinderii
sunt: cifra de afaceri, valoarea adăugată, profitul brut şi profitul net.

25
Tema 5
Factorii şi costurile de producţie
Planul temei
1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul.
2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor.
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor
neproporţionale.
5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui.

5.1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Factorii de productie – totalitatea resurselor materiale si umane atrase,


alocate si utilizate pentru producerea bunurilor economice.

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în


circuitul economic. Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă
varietate de forme, cum ar fi: resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse
nemateriale (servicii productive); resurse primare (potenţialul demografic,
resurse naturale) şi resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe).
Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice
disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea
economică în scopul producerii de bunuri economice.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică,
manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile,
cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente
corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:
a) ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii,
neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;
b) ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la
transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;
c) munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea
este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de
producţie;
d) munca are dimensiuni cantitative şi calitative.
26
Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi
calitativ.
În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu
factorul demografic în general.
În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se
analizează, de obicei, trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste.
Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având
vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă,
care prestează efectiv o muncă.
Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de
cultură generală şi de instruire profesională. Munca creativă devine factorul
determinant al vieţii economice.
Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de
perfecţionat în continuu forţa de muncă.
Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt
folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul
silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al
producţiei numit „pământ
Trăsăturile naturii ca factor de producţie:
a) natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt
reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului
posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din
resursele naturale;
b) natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de
energie;
c) natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
d) natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.
Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un
loc deosebit ocupă problema evaluării economice a pământului, a resurselor
naturale în general.
Noţiunea de capital Economistul francez A. J. Turgot la finele sec. XVIII
indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi
participant la producerea de valoare şi profit.
Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice
acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin
reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de
producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.

27
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia
clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.
Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici,
locuinţe), echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi
autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi
calculatoare), stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le
vând distribuitorii autorizaţi).
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele
capitalului real el se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format
din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai
multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi
ani de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se
consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie
înlocuit cu fiecare nou circuit economic.
Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar
timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie
a capitalului.
Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât
uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor
lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor
naturali.
Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în
deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină,
datorită progresului tehnic.
5.2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

Ca neofactori se consideră: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul


informaţional; capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.
Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin
intermediul progresului tehnic.
Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la:
modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi
tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice;
îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi
comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii

28
manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape
totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără
participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la
distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de
producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).
Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi
cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial
viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte
măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află
investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip
special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel
mai eficient natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce
bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului în
activităţi economice.
5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a


acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. Criteriul de
apreciere a raţionalităţii şi eficienţii combinării este natura însăşi a activităţii
economice.
Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a
întreprinzătorului este asigurarea unei combinări optime a factorilor de producţie.
Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile
depuse. Formele productivităţii: productivitatea fizică, valorică, brută, netă,
individuală, socială, globală, parţială.
Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali,
tehnici, economici, sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din gradul de
integrare a economiei naţionale în economia mondială.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi
randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de
a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp
pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:
Profitul este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi
costurile totale.
Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea
unei unităţi de efect şi poate fi exprimat prin:

29
Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a
acestora la producerea de bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele
economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică, adică
în preţurile rezultatelor obţinute.
Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai
multe acte de producţie, regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric, prin
amortizare; în cazul capitalului circulant, acestea se consumă integral în fiecare act
de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi material.
Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune
întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-se în
rezultatele obţinute valoric, prin preţul pământului (în agricultură) şi material
(minereuri, petrol etc.).
Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de
producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul
contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor,
combustibilului, energiei, salariilor, amortizării
Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei
corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea
obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente, cu plata
dobânzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii
etc
Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie
de volumul producţiei
Costul total reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a
produce o cantitate de
1) costul global, care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui volum
de producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil; costul
total;
2) costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel
poate fi: fix, variabil, total.
CF CF
Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul sau CUF = . Împărţind
Q Q
costul fix, care este o constantă, la volumul producţiei, care este o variabilă
crescătoare, obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta înseamnă că,
pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile sale indirecte se
repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse.
Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi
CV
volumul producţiei CUV = .
Q

30
3) costulmarginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.
Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care
operează economia politică
Căile de reducere a costului de producţie sunt:
• reducerea cheltuielilor materiale;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
• ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
• perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a
activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere;
• stimularea materială.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna:
restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul
resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive,
conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic
imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.

Rezumat

1. Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant;


prin intermediul ei sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, se realizează
combinarea şi utilizarea lor eficientă.
2. Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din
natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.
3. Capitalul – factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice
acumulate, a căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie,
sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la
uşurarea muncii.
4. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format
din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrumente ale muncii oamenilor în mai
multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai
mulţi ani de utilizare.
5. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă

31
în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu economic.
6. Neofactorii de producţie: progresul tehnico-ştiinţific, sistemul informaţiilor,
capitalul uman, abilitatea întreprinzătorului. Abilitatea întreprinzătorului este
capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul,
creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de
comercializare a acestora, asumarea riscului în a întreprinde acţiuni economice
etc.
7. Combinare factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora,
ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
8. Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Substituirea este reliefată de rata
marginală de substituiri (RMS).
9. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul
capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o
unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru
obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:
Q L
WL =
L
şi WL =
Q
.

10. Randamentul capitalului reflectă câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi


monetare investite. Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital
pentru obţinerea unei unităţi de efect.
11. Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul
producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia
adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi. Există trei cazuri de randamente:
randamente constante; randamente crescătoare; randamente descrescânde.
12. Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci
când se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte,
productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un anumit nivel, după
care începe să se reducă.
13. Productivitateamarginală (Wmar.) a unui factor de producţie se determină prin
raportarea modificării producţiei totale la modificarea cantităţii factorului
utilizat.
14. Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie.

32
Există: costul total, care reprezintă cheltuieli minime ce trebuie efectuate pentru
a produce o cantitate de bunuri; costul fix, care reprezintă cheltuieli ce trebuie
efectuate chiar dacă nu se produce nimic (mărimea lui nu este influenţată de
volumul producţiei); costul variabil, care reprezintă acele cheltuieli ale căror
mărime variază odată cu nivelul producţiei (cheltuielile cu materia primă,
salariile şi combustibilul); costul marginal, care reprezintă costul producţiei unei
unităţi suplimentare dintr-un anumit produs; costul de oportunitate, care
reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.

Tema 6
Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa
Planul temei
1. Piaţa şi caracteristicile ei.
2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea cererii.
3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei.
4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă.
5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri.
6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale.

6.1. Piaţa şi caracteristicile ei

Piaţa reprezintă un sistem de autoreglare a tuturor fazelor de reproducţie


(producţie, repartiţie, schimb şi consum). Întâlnim şi astfel de abordare potrivit
căreia piaţa reprezintă sfera de schimb din interiorul ţării şi dintre ţări.
Apariţia pieţei2 este condiţionată de următorii factori:
- diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a
bunurilor materiale şi a serviciilor;
- autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza
proprietăţii private;
- libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de
produs?
Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt: a)
concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse; b)
migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri şi

33
regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia
dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa.
În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii,
consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de
administrare publică locală.
În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:
1) întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi
consumatorii acestora; asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor
materiale, umane şi financiare, determinând deciziile agenţilor economici
cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum;
2) autoreglează economia naţională, stabileşte independent proporţiile şi
echilibrul necesar propriei reproducţii la nivel micro şi macroeconomic;
3) asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor
economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile;
4) contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei;
5) contribuie la asanarea economiei, deoarece piaţa îi susţine pe
întreprinzătorii rentabili şi îi pedepseşte pe cei necompetitivi.
Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb
echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la
apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă. Producătorii de exercită
cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie la
accelerarea progresului tehnic, deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice
tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de producţie
şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi mondoeconomic.
În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele
probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi
servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt
destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se adapteze
la schimbările din structura necesităţilor consumatorului, la modificările din
resursele şi tehnologiile de producţie. La aceste probleme fundamentale poate da
răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de următoarele avantaje:
- în primul rând, în condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând
marfa, „votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţiei acestei mărfi.
- în al doilea rând, piaţa asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a
economiei naţionale.
- în al treilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri,
aflându-se în interacţiune de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele
livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente;

34
- în al patrulea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul
şi structura ofertei adoptând-o la satisfacerea cererei. Această adaptare se face pe
contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de
preţuri .
- în al cincelea rând, sistemul de piaţă presupune o suveranitate a
consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune
producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de
cerinţele consumatorului.
- în al şaselea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice
cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o
productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific;
- în al şaptelea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de
muncă şi a celor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de
ele;
- în al optulea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele
personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse, în goană după profit.
Multiplele forme de pieţe pot fi clasificate după următoarele criterii:
o după obiectul tranzacţiei. Dacă obiectul tranzacţiei vânzare-cumpărare e
prezent, atunci piaţa e numită reală; dacă acesta lipseşte, ea e considerată
fictivă.
o după natura economică a bunurilor. Potrivit acestui criteriu piaţa poate fi
divizată: piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa factorilor de
producţie.
o după locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb pot fi distinse următoarele
pieţe: pieţe locale, regionale, naţionale, internaţionale, mondiale;
o în dependenţă de timpul în care se desfăşoară tranzacţia de cumpărare, pieţele
pot fi: piaţă de termen, piaţă disponibilă de livrare, piaţă la vedere etc.;
o după numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii de schimb,
pieţele pot fi divizate: pieţe de concurenţă perfectă sau pură şi pieţe de
concurenţă imperfectă (tip monopol, monopolistă, oligopol).
Toate aceste tipuri de pieţe formează un tot organic, ce îşi exercită funcţiile
într-o permanentă interacţiune directă sau indirectă în cadrul sistemului economiei
de piaţă.
Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să creieze o
anumită infrastructură, fără de care e imposibilă funcţionarea economiei de piaţă.
Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui
sistem de burse.
Banci comerciale
Sistemul de asigurare (ASITO)

35
Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa
„tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi
funcţionarea economiei de piaţă contemporane.

6.2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei.


Legea şi elasticitatea cererii

Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o


unitate de timp la preţul curent.
Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri:
1. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu se
întreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic de a le
cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă, rămâne, adică piaţa nu este
saturată.
2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes
pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.
3. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona
o marfă ce lipseşte pe piaţă.
4. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului
pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită.
5. Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau
anotimp.
6. Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile
ce satisfac piaţa este normală.
7. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi
nu e satisfăcută cererea pieţei
8. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează
sănătatea, deteriorând situaţia ecologică.
Cererea individuală reprezintă cantitatea de produse pe care un individ
doreşte şi este capabil să o cumpere în timpul unei perioade date
Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori, numiţi
determinanţi. Anume:
1. Gustul şi preferinţele individului.
2. Venitul.
3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare
4. Aşteptările consumatorului.
5. Numărul de consumatori.

36
6. Reclama şi publicitatea.
Una din formele de manifestare a cererii este cererea pieţei. Cererea pieţei pentru
un anumit produs este suma cererilor consumatorilor individuali de pe o piaţă
relevantă.
Tabelul cererii de piaţă
Preţul, Cantitatea Numărul Cererea de
lei/buc. cererii, buc. cumpărătorilor piaţă, buc.
4,00 100 200 20000
3,50 125 200 25000
3,00 150 200 30000
2,50 200 200 40000
2,00 300 200 60000
6.3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.
Legea şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii


(vânzătorii) le pot oferi cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o
anumită perioadă de timp.
În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri independente
(de ex., oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.); b) oferta
complementară, când din producţia unor bunuri principale (de ex., din care se pot
fabrica conserve, salamuri etc.); c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite
satisfac aceeaşi cerere (de ex., cafea, ceai, lapte etc.).
Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le
propune producătorul (vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită
perioadă de timp la preţuri curente.
Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare
fiecărui nivel al preţului pe piaţa respectivă.
Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi
de alţi factori, numiţi determinanţi:
1. Schimbarea costului de producţie.
2. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea
3. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun.
4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor.
5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor).
6. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale
Oferta agregată (totală) reprezintă cantitatea totală de bunuri economice
disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă
de timp determinată.
37
Oferta elastică reflectă cazul, când unui anumit procent de modificare a
preţului îi corespunde o modificare mai mare a cantităţii oferite
Oferta inelastică se manifestă în cazul când procentul modificării cantităţii
oferite este mai mic decât procentul modificării preţului.
Oferta cu elasticitate unitară are loc în condiţiile când unui procent în
modificarea preţului îi corespunde unul similar în schimbarea cantităţii oferite.

6.5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o


poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl
prezintă pe piaţă. Astfel de preţ mai este numit preţ absolut. Alături de preţul
absolut există şi preţul relativ sau raportul de schimb, adică preţul bunului dat
exprimat în alt bun considerat etalon sau element de referinţă. De ex., dacă
considerăm preţ etalon salariul pe oră, atunci preţul relativ poate fi: 1 pâine = 0,5
salarii/oră; 1 kg carne = 5 salarii/oră. Analiza preţului relativ reflectă evoluţia
situaţiei economice a producătorilor şi consumatorilor.
Asupra evoluţiei preţului influenţează două grupe de factori: interni şi externi.
La factorii interni se referă: cererea consumatorilor (utilitatea atribuită bunurilor
de către cumpărător, capacitatea de plată a populaţiei consumatoare, nevoile
consumatorilor şi structurile cererei); oferta producătorilor (nivelul costurilor
unitare, abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea de a obţine profit cât mai mare,
structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile
consumatorilor, preţul bunurilor pe alte pieţe); cantitatea de monedă aflată în
circulaţie (jocul liber al cererii şi ofertei, cererea şi oferta de bani, masa monetară în
circulaţie). La factorii externi se referă: intervenţia directă a statului în reglarea
preţului(stimulând cererea sau oferta de bunuri); măsurile directe ale statului
orientate spre menţinerea unor echilibre social-economice (pe piaţa muncii, pe piaţa
bunurilor agricole etc.); intervenţia întreprinderilor monopoliste în procesul de
formare a preţurilor administrate.
În economia de piaţă concurenţială preţul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii
economice
2. Funcţia informaţională.
3. Funcţia de stimulare.
4. Funcţia de recuperare a costurilor.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului

38
După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:
- preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu
concurenţă pură sau perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate
influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu alte cuvinte, preţurile libere sunt
acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei;
- preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi
ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri
etc.);
- preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă
(cerere, ofertă, concurenţă) şi a mecanismelor dirijiste de reglementare
(cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea nivelului de
preţuri etc.).
În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri, care
pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
♦ după natura şi obiectul pieţei
♦ după natura şi obiectul schimbului
♦ după specificul tranzacţiilor
♦ după stadiul schimbului
♦ preţ marginal
♦ preţ tare
♦ preţ mobil
♦ preţ riscant
♦ preţ închis, preţ care se formează pe piaţa fantomă.

Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de


creştere şi de scădere. Aceste tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de
nivelul şi dinamica costurilor; de cererea şi oferta de mărfuri destinate pentru
realizare; de capacitatea de cumpărare a monedei; de evoluţia preţurilor mondiale.
Implicarea statului în procesul de reglementare a preţului are loc atât direct,
cât şi indirect.
Intervenţia directă a statului se referă la fixarea autoritară a preţului în
situaţii extraordinare (războaie, crize profunde şi durabile) şi la blocajul preţurilor
unor produse, respectiv politica preţurilor minime şi maxime. Stabilirea unui nivel
minim al preţurilor si preţurile maxime.
Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a preţurilor se
manifestă prin următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea de către stat a unor
produse şi stocarea lor; acordarea de facilităţi la exportul unor bunuri; practicarea
unor politici selective de credite; acordarea diferitor subvenţii; acoperirea unei părţi
a cheltuielilor de comercializare a bunurilor etc.

39
6.6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale

Unul din mecanismele principale ale economiei de piaţă este concurenţa.


Concurenţa reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii economici
(vânzători) pentru atragerea de partea lor a clientelei (cumpărătorilor). Concurenţa
îndeplineşte mai multe funcţii care în ansamblu determină rolul economic al ei:
 concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor
economici, duce la eliminarea industriilor învechite şi la extinderea celor noi,
la afirmarea progresului în toate ramurile economiei naţionale;
 concurenţa reprezintă calea cea mai reuşită de satisfacere a intereselor
producătorilor şi consumatorilor, deoarece ea impune producătorul să reducă
costurile de producţie, să majoreze volumul capitalului în scopul obţinerii
profiturilor majorate. Însă aceste acţiuni ale producătorului duc la creşterea
volumului de producţie şi la îndestularea cerinţelor consumatorilor;
 concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de
producţie a întreprinderilor, întrucât fiecare agent economic este înteresat să
aibă cheltuieli cât mai mici;
 concurenţa favorizează reducerea preţurilor, deoarece în lupta de concurenţă
câştigă acel agent economic care oferă mărfuri la preţuri mai joase;
 concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor
prestate, deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă concurenţială între
agenţii economici;
 concurenţa, prin mecanismul preţurilor şi acţiunii legilor generale a cererii şi
ofertei, orientează activitatea economică, duce la repartizarea eficientă a
resurselor economice pe ramuri şi localităţi şi utilizarea lor profitabilă.
Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de natură
economică şi de natură extraeconomică. Lupta de concurenţă de natură
economică include: reducerea cheltuielilor,preturilor, ridicarea calităţii mărfurilor
şi serviciilor
Lupta de concurenţă de natură extraeconomică include: furtul de
informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false despre concurenţi;
cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu;
atragerea pe căi ilegale a unor surse de sponsorizare ş. a.
În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa poate fi
divizată în: concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială prevede
folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a metodelor luptei de
concurenţă (concurenţa de natură economică). Concurenţa neloială prevede:

40
descreditarea produselor concurentului; aplicarea informaţiei false faţă de
concurent; organizarea spionajului industrial, corupţie, acte de diversiune etc.
.
Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce
produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum.
Piaţa de monopol are următoarele trăsături:
⇒ existenţa unui vânzător la nivel de ramură. etc.;
⇒ în piaţa de monopol lipsesc substituenţi adecvaţi.
⇒ în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă, care, de regulă,
acoperă costurile de producţie şi aduce un profit respectiv.
⇒ în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate de a alege atât preţul,
cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute;
⇒ piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura respectivă a altor
firme
Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă, când
vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă,
nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile..
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
⇒ pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători,
produsele cărora sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i permite
furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea
produsă.
⇒ piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea
produselor în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de deservire
⇒ intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ
uşoară, deoarece în ramură activează mai multe firme, fapt ce face
imposibilă subordonarea lor reciprocă;
efectuarea unui control limitat asupra preţurilor
Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă
imperfectă, care, de regulă, cuprinde o ramură sau domeniu de activitate
Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături:
⇒ piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de producători
(3 – 7 firme), care deţin o parte importantă din piaţa de desfacere
respectivă;
⇒ pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel puţin
dificilă.
⇒ în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor,
interdependenţa şi incertitudinea.
41
Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri

antagoniste. Oligopolurile concentrate
Oligopolurile antagoniste
În ţările cu economie de piaţă are loc reglementarea funcţionării pieţei prin
promovarea unor acţiuni de menţinere, restaurare sau consolidare a mediului
economico-legislativ necesar desfăşurării normale a concurenţei. Aceste
reglementări cuprind două direcţii: prima – reglementarea juridică a tranzacţiilor
comerciale şi a concurenţei în scopul controlului şi limitării tendinţelor
monopoliste; a doua – supravegherea respectării măsurilor luate de legislativ
privind desfăşurarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.

Rezumat

1. Piaţa este o categorie a economiei de schimb, ce reflectă un sistem de relaţii


vânzare-cumpărare între diferiţi agenţi economici şi un mecanism complex al
cererii, ofertei, preţului şi concurenţei.
2. Principalele funcţii ale pieţei sunt: realizarea relaţiilor permanente dintre
producătorii şi consumatorii de bunuri materiale şi servicii; asigurarea alocării şi
utilizării eficiente a resurselor materiale, umane şi financiare; asigurarea
echilibrului dintre cerere şi ofertă şi formarea preţurilor de echilibru.
3. Cererea pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care consumatorii
doresc şi pot să o achiziţioneze într-o perioadă de timp. Cererea depinde de un
număr de factori, cum ar fi: preţul bunului, venitul, preferinţele şi aşteptările
cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută bunului respectiv.
4. Curba cererii ilustrează relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul
acestui bun. În conformitate cu legea generală a cererii curbele cererii au pante
negative, însemnând că o creştere a preţului conduce la o scădere a cantităţii
vândute, şi invers.
5. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii atunci când preţul
se modifică. Elasticitatea în funcţie de venit măsoară modificarea cererii la o
variaţie a venitului.
6. Oferta pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care firmele
individuale sunt dispuse să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp.
Oferta depinde de: preţul bunului, preţul bunurilor alternative, preţul factorilor
de producţie, costurile de producţie etc.
7. Curba oferetei ilustrează relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul
bunului. În conformitate cu legea generală a ofertei curbele ofertei au pante

42
pozitive, însemnând că o creştere a preţului conduce la o sporire a cantităţii de
bunuri oferite.
8. Echilibrul de piaţă este definit ca o stare în care nu sunt generate forţe economice
capabile să modifice starea existentă. Pe piaţa unui bun sau a unui serviciu se
spune că s-a stabilit un echilibru atunci când cererea pentru bunul sau serviciul
respectiv este egală cu oferta lui pe piaţă.
9. Analiza cererii şi a ofertei poate fi folosită pentru a ilustra interacţiunea dintre
pieţe. De ex., o scădere a ofertei care face să crească preţul unui bun va fi de
natură să mărească preţul bunurilor de substituţie şi să micşoreze preţul bunurilor
complimentare. Scăderea ofertei va reduce, de asemenea, disponibilitatea
bunurilor furnizate simultan şi va determina astfel creşterea preţurilor acestora.
10. Preţurile de piaţă sunt o consecinţă a raporturilor dintre cerere şi ofertă, adică
ele se stabilesc printr-un dialog permanent dintre vânzători şi cumpărători. Preţul
de piaţă este determinat de volumul de muncă, utilitatea produselor, cerere şi
ofertă, raritate. În condiţiile pieţei contemporane de rând cu preţurile de piaţă se
aplică şi preţurile administrate (stabilite de stat şi întreprinderi monopoliste).
11. Piaţa concurenţială include: piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă
imperfectă. Modelul pieţei cu concurenţă perfectă presupune existenţa mai
multor cumpărători şi vânzători, libertatea intrărilor pe piaţă şi a ieşirilor de pe
piaţă, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, cunoaşterea perfectă a pieţei
şi omogenitatea produselor.
12. Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa unui bun sau serviciu care e
oferit de un singur furnizor şi pentru care nu există un bun sau serviciu înlocuitor
apropiat.
13. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă un segment important al
concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii
produselor şi a unui număr mare de vânzători.
14. Concurenţa de oligopol presupune existenţa unui număr mic de producători care
domină producţia şi vânzarea unui produs din ramura respectivă. În condiţiile
concurenţei de oligopol are loc recunoaşterea faptului, că dacă întreprinderea
oligopolistă va modifica strategiile de preţ sau pe cele care nu privesc preţul, va
trebui să facă faţă unei reacţii din partea rivalilor.

43
Tema 7
Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale
Planul temei
1. Piaţa muncii şi salariul.
2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
3. Piaţa funciară şi renta.
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

7.1. Piaţa muncii şi salariul

Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă


cererea cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea de lucrători,
mărimea salariului care trebuie plătit şi condiţiile de muncă, pe care trebuie să le
creeze agenţii economici.
Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se
vinde şi se cumpără ca orice alt bun economic. Piaţa muncii include următoarele
mecanisme de bază: cererea de muncă, oferta de muncă şi preţul muncii (salariul).
Cererea de muncă (forţă de muncă) reprezintă cantitatea de muncă salariată
pe care agenţii economici sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de
timp. Această cantitate depinde de numărul locurilor de muncă disponibile.
Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua
populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat. Oferta de
muncă nu include persoanele ocupate în gospodăria casnică, militarii, studenţii şi
alte persoane care desfăşoară activităţi nesalariate.
Cu cât durata va fi mai mare, cu atât elasticitatea ofertei va fi şi ea mai mare.
În calitate de subiecţi ai pieţei de muncă pot fi:
− ofertanţii de muncă (persoanele purtătoare a forţei de muncă);
− sindicatele şi alte organizaţii ale salariaţilor, oficii de agenţi de plasare;
− patronatul, agenţii economici (purtători al cererii de muncă sau a ofertei de
locuri de muncă);
− statul, care poate influenţa raportul dintre cererea şi oferta de muncă prin
politica de investiţii, bugetară, fiscală, de credit, etc.
Din punct de vedere al cererii şi ofertei de muncă, piaţa muncii poate fi
divizată în: piaţa muncii cu cerere limitată şi piaţa muncii cu ofertă limitată. Piaţa
muncii cu cerere limitată are permanent un potenţial mare de rezervă de forţe de
muncă. Asemenea pieţe ale muncii se întâlnesc în prezent în mai multe ţări
subdezvoltate. Piaţa muncii cu ofertă limitată se manifestă prin gradul ridicat de
utilizare a forţei de muncă. În condiţiile acestei pieţe: lipseşte concurenţa dintre
angajaţi şi şomeri; angajarea forţei de muncă este garantată; există un deficit al
forţei de muncă.
Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă
corespunde volumului ofertei de muncă
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii
(salariul). În sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în
schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii. În sens îngust salariul
reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite domenii de activitate.
Referitor la noţiunea salariului există diferite abordări. De ex., liberalii clasici
consideră, că salariul natural reprezintă minimul necesar pentru existenţa
salariatului şi familiei sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa
salariatului devine imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea
natalităţii, ceea ce ar conduce la creşterea ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere
a salariului la nivelul său natural.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii
salariatului pentru firmă, ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi
complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii; rezultatele muncii;
acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă. Statul aplică măsuri de
reglementare a relaţiilor de muncă: stabileşte condiţiile pentru folosirea forţei de
muncă, durata muncii şi a concediilor, securitatea muncii, executarea contractului
de muncă; intervine asupra condiţiilor de remunerare a muncii, stabileşte procedura
de fixare a salariilor în domenii de activitate; exercită rolul de arbitraj în relaţiile
dintre salariaţi şi patronat.
Trebuie de deosebit salariul nominal şi salariul real. Salariul nominal este
cantitatea de bani care revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi,
săptămână, lună, an).
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în
baza salariului nominal. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a
salariului nominal.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul pe unitate de timp
2) salariul în acord
3) salariul colectiv
4) salariul social

Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:


− inegalitatea lucrătorilor
− neomogenitatea felurilor de muncă
− inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul
dintre cererea şi oferta de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează
asupra diferenţierii salariului.

7.2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul


atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi
ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital
include: economiile care se formează în perioada dată (la întreprinderi); capitalul
eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; capitalurile băneşti care
devin disponibile pentru un interval de timp.
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda.
Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o
activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat.
În sens restrâns dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului de capital
cu împrumut. În sens larg dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului
oricărui capital utilizat în condiţii normale.
Mărimea absolută a dobânzii constituie masa dobânzii (D). Masa dobânzii
este direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui şi rata dobânzii
(d′ ). Rata dobânzii este raportul procentual dintre masa dobânzii şi capitalul
D
împrumutat ( d' = C × 100 % ). În dependenţă de forma de calcul dobânda poate fi simplă
sau compusă. Dobânda simplă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru
serviciul unui capital în condiţiile în care acesta nu este capitalizat. Dobânda simplă
se calculeată astfel: Ds =d '×C , unde: Ds – dobânda simplă; d′ - rata
dobânzii; C – capitalul dat cu împrumut (sau creditul). Dobânda compusă
reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile
capitalizării sale. Dobânda compusă presupune transformarea dobânzii primite în
capital, ajungându-se astfel să se calculeze dobânda la dobândă. Dobânda compusă
se calculează astfel: D = C(1+d′ )n, unde: d′ - rata dobânzii; n – numărul
de ani; C – capitalul dat cu împrumut.
Rata dobânzii se manifestă în două forme: rată nominală şi rată reală. Rata
nominală a dobânzii reprezintă taxa dobânzii exprimată la cursul curent, fără a ţine
cont de inflaţie. Rata reală reprezintă taxa nominală a dobânzii calculată în
dependenţă de nivelul inflaţiei. De ex., rata nominală a dobânzii este de 13%, iar
inflaţia în decursul anului a crescut cu 6%. În acest caz rata reală a dobânzii va
constitui 7% (13-6).
Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:
 rata profitului. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata profitului,
deoarece în caz contrar întreprinzătorii nu vor valorifica investiţii;
 cererea şi oferta de capital de împrumut. Dacă creşte cererea de capital,
atunci creşte şi dobânda, iar dacă sporeşte oferta de capital, atunci dobânda
are tendinţa de scădere;
 riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut. Cu cât riscul este mai
mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată, şi invers;
 inflaţia. Inflaţia, de regulă, contribuie la majorarea ratei dobânzii;
 conjunctura economică. În perioada de relansare economică, în scopul
stimulării investiţiilor de capital, rata dobânzii scade, iar în perioada de
recesiune ea creşte.
Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea
capitalurilor disponibile în căutarea celei mai ridicate ratei ale dobânzii şi
reorientarea fluxurilor de capital pe ţări în dependenţă de mărimea ratei dobânzii.

Renta economică se manifestă în următoarele forme:


Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal
renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb
era obligat să lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe
săptămână sau an; renta în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o
parte din produsul creat sub formă de produse agricole; renta în bani – situaţia când
ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul arendat.
În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta funciară
absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş, drept
chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) renta
funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a
terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere.
1. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor
suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt
foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe,
legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă, la un preţ de monopol
relativ înalt.
2. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de
arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în
subsolul acestuia.
3. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de
terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă
influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor.
4. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de
producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ
mai ridicat.

7.3. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor


realizate de un agent economic peste costul acestora. Privit în sens larg, profitul
reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate
economică, iar în sens restrâns reprezintă o formă a produsului net, care se
autonomizează în procesul de utilizare a unei părţi din valoarea nou creată.
Profitul poate fi divizat în profit normal şi supraprofit (profitul peste cel
normal). Profit normal e considerat acel profit, care recuperează toate cheltuielile
agentului economic. La acest nivel de profit firmele nu sunt încurajate nici să intre
în afacere, dar nici să o părăsească. Supraprofitul reprezintă excidentul de profit
peste cel normal, considerat mai remunerativ, mai stimulativ pentru agentul
eonomic
Profitul exercită următoarele funcţii:
 funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului. De ex., dezvoltarea şi lansarea
unui nou produs pe piaţă poate fi o reuşită ori un eşec. Astfel, riscul poate fi
asociat cu rezultatul incert atât al activităţii deja existente, cât şi a celor
novatoare. Un program reuşit va genera pentru firmă un profit peste normal;
 funcţia de orientare generală a activităţii economice. Profitul este scopul
final al oricărei activităţi economice. Firma, care nu obţine profit, practic nu
poate funcţiona;
 funcţia de autofinanţare a firmei. Asigurarea procesului de dezvoltare a
firmei are loc din contul profiturilor obţinute;
 funcţia de sursă de venit. Din contul profiturilor întreprinderilor are loc
formarea surselor de venituri atât în bugetul de stat, cât şi în bugetele locale;
 funcţia de cultivare a spiritului de economisire. În scopul majorării
profitului firma exercită măsuri de economisire a resurselor materiale, financiare
şi de muncă.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie
total;
2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru
desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca
proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria pentru utilizarea încăperilor
firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în costul total al
producţiei;
3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal.
Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile
impozitelor şi altor plăţi obligatoare;
4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin
poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care
realizează produsele lor la preţuri de monopol;
5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de
acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni.
Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa
profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau
economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă raportul dintre masa
P
profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului: p′ = CP ×100 % , unde: p′ -
rata profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. În practica cotidiană
sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului, cum ar fi:
P
− rata comercială a profitului: pc′ = CA ×100 % , unde: pc′ - rata comercială a
profitului; P – masa profitului; CA – cifra de afaceri;
P
− rata economică a profitului: pe′ = ATF × 100% , unde: pe′ - rata economică a
profitului; P – masa profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii şi
împrumutate);
P
− rata financiară a profitului: pf′ = AP × 100% , unde: pf′ - rata financiară a
profitului; P – masa profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii.
Masa şi rata profitului sunt influenţate de următorii factori:
 nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai
înaltă, cu atât mai mult firma majorează masa profitului;
 de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se
află în raport invers proporţional: dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar
dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte profitul;
 de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la
mărfurile fabricate, iar costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa
profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers;
 de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul
activităţilor de marketing şi management;
 de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii
factorilor de producţie;
 de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru
aprovizionare, producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai
repede firma va obţine profitul aşteptat.
Rezumat

1. Piaţa muncii reflectă relaţiile în cadrul căreia se confruntă cererea cu oferta de


muncă. Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se
vinde şi se cumpără ca orice altă marfă.
2. Principalele mecanisme ale pieţei muncii sunt: cererea, oferta, preţul muncii
(salariul) şi concurenţa. Cererea de muncă reflectă cantitatea de muncă solicitată
de agenţii economici, care dispun de locuri de muncă disponibile. Oferta de
muncă reprezintă totalitatea muncii care poate fi oferită de posesorii forţei de
muncă într-o anumită perioadă de timp.
3. Componentă importantă a pieţei muncii este bursa de muncă, unde are loc
înregistrarea şomerilor şi a locurilor de muncă vacante, orientarea profesională şi
recalificarea şomerilor, acordarea indemnizaţiilor de şomer.
4. Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii este preţul muncii (salariul).
Există salariu nominal, care reflectă cantitatea de bani ce revine lucrătorului
pentru munca exercitată şi salariul real, care exprimă cantitatea de mărfuri şi
servicii care pot fi cumpărate în baza salariului nominal. Salariul se manifestă în
următoarele forme: salariul pe unitate de timp, în acord, colectiv şi social.
5. Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se constituie în procesul
atragerii şi plasării fondurilor băneşti. Piaţa capitalului cuprinde două
componente: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen lung.
6. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici
la un moment dat şi la nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Oferta
de capital reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament
la o anumită dobândă.
7. Un rol important în piaţa de capital joacă dobânda, care reprezintă un venit
însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi
apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat.
8. Dobânda influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de producţie şi
folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei
în economisirea unei părţi din venituri; contribuie la recuperarea cheltuielilor
bancare şi la redistribuirea veniturilor băneşti ale agenţilor economici.
9. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor, însă spre
deosebire de alte pieţe ea este inelastică deoarece volumul resurselor naturale
este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în
urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse este inelastică
faţă de modificarea preţului, deoarece resursele naturale au caracter limitat.
10. Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice,
care reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie
neregenerabil. Renta economică se manifestă în următoarele forme: renta
funciară, de monopol, minieră, din construcţii, renta de raritate.
11. Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului, care are tendinţa
de creştere. Sporirea preţului asupra terenurilor de pământ este cauzată de:
creşterea cererii referitor la produsele agricole; evoluţia rentei; posibilitatea
folosirii alternative a pământului; dinamica ratei dobânzii şi de ameliorarea
terenurilor agricole.
12. Unuldin rezultatele finale ale utilizării eficiente a factorilor de producţie este
obţinerea profitului, care reprezintă un excident de venit obţinut de agentul
economic peste costul de producţie. Profitul exercită următoarele funcţii: de
stimulare a iniţiativei şi a riscului; de orientare generală a activităţii economice;
de autofinanţare a firmei; de sursă de venit în bugetul de stat şi cel local; de
cultivare a spiritului de economisire.

S-ar putea să vă placă și