Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile
administrativ-teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem
(economia naţională a Republicii Moldova).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma
legăturilor economice dintre economiile naţionale.
Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic
primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic
secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul
economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul
economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare
ştiinţifică şi tehnologică).
2
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Era
considerata munca si repartitia,rezultatele acestei munci
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La
această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun,
A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a
societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii
economice se află comerţul.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La
această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din
circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură.
5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec.
XVIII Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith
„Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus,
D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith În viziunea liberalilor clasici obiectul
de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima
jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului
economic a fost F.List, afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu
individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună
statului sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul
sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, a formulat un set de
categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia
organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, neoclasicii afirma ca obiectul stiintei economice este
studierea si sfera de consum teorie marginalista
9. Etapa keynesiană, J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria
generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” J.M.Keynes a formulat
următoarele probleme: a) necesitatea amestecului statului în economie şi
elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza
extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea
şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică
a proceselor şi fenomenelor economice.
10. Etapa neoliberală, potrivit neoliberealilor contemporani obiectul de
studiu a stiintei economice este studierea cailor de utilizare rationala a
resurselor si caile de reglare a masei monetare in circulatie.
3
1.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice
4
În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic,
proces economic, categorie economică şi lege economică.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice,
respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa
acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative
în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi
spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea
productivităţii muncii etc).
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din
componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii
economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit,
bani etc.
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile
şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice se deosebesc şi de legile naturii:
a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilo;
b) legile economice au caracter istoric.pe cind legile naturii au caracter
universal si etern.
Legile economice se deosebesc de legile juridice cu caracter economic. Legile
economice au caracter obiectiv, iar cele juridice – subiectiv.
Legile economice si studierea lor stau la baza politicii economice.
5
ştiinţele economice de graniţă (geografia economică, econometria, sociologia
economică ş. a.).
A treia – funcţia practică. Teoria economica da posibilitatea fiecarei tari sa
rezolve urmatoarele probleme.
a) problema cresterii economice si ridicarea nivelului de trai a populatiei.
b) problema ridicarii eficientei economice
c) problema ocuparii depline a fortei de munca si lupta in potriva
somajului.
e) asigurarea stabilitatii preturilor si reducerea proceselor inflationiste.
f) asigurarea si sustinerea materiala a paturilor furnerabile si in primul
rind al copiilor si a celor in virsta.
g) asigurarea unei balante comerciale active si a unei balante de plati
externe pozitive.
Rezumat
6
6. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici economice: de
dezvoltare social-economică durabilă, de ocupare deplină a forţei de muncă, de
atenuare a şomajului, de reducere a inflaţiei etc.
Tema 2
Activitatea economică şi elementele ei de bază
Planul temei
1. Nevoile umane şi clasificarea lor.
2. Resursele economice şi bunurile economice.
3. Fazele activităţii economice.
8
resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.
b)
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor
economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru
conducere, modele, etc.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un
element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
1. bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca
nelimitată: aerul, apa, lumina solară;
2. bunuri economice, care au un caracter limitat;
3. bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
4. bunuri necorporale (prestările de servicii).
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de
întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului
sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei.
Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală,
marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia
consumatorului).
9
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării
factorilor de producţie.
Rezumat
10
1. Nevoile umane reprezintă un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale,
spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor.
2. Caracteristicile nevoilor sunt: multiplicitatea şi diversitatea, intensitatea şi
ierarhia, stabilitatea sau limitarea în capacitate, interdependenţa nevoilor,
stingerea prin satisfacere.
3. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare,
interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante, etc.
4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi
indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de
noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
5. Structura resurselor economice constă din: resurse materiale, resurse umane,
resurse financiare, resurse informaţionale.
6. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element
care satisface o anumită nevoie individuală sau socială şi poate fi divizat în:
bunuri libere, bunuri economice, bunuri materiale, bunuri necorporale.
7. Marfa reprezintă un produs la muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare. Orice bun economic în formă de marfă are
două laturi: utilitate şi valoare.
8. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a
resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi
intereselor economice şi cuprinde patru faze: faza de producţie, faza de
circulaţie, faza de repartiţie, faza de consum.
9. Curba posibilităţilor – reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai
multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o
perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile.
11
Tema 3
Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice
Planul temei
1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.
2. Economia naturală şi caracteristicile ei.
3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.
4. Banii şi funcţiile lor.
5. Sistemele economice şi caracteristica lor.
13
cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează
elemente de birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei
publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea
capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului
privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional
public şi privat.
14
1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se
caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca
activităţi specializate.
2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că
agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi
realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului
economic şi pe proprietatea privată.
3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează
schimburile dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa
devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică.
4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb
între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi
monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce
de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă
mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.
5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de
schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa
reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de
viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe
piaţă.
Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care
agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni.
Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia
de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului
prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile
materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de marfă sau în
formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia
societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de
dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de
monedă.
Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca
unealtă de comunicare între oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de
schimb şi cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de
schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); b) faza în care în
calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur,
15
argint, cupru, aramă); c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele
bătute Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu
valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în
urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim
astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi
de plată.
Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor.
2) funcţia mijloc de circulaţie.
3) funcţia mijloc de plată.
4) funcţia mijloc de acumulare (bancuri)
5) funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre
ţări,
În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în
următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri
şi servicii.
17
în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern
echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea
agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor
respective.
Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate
economic, are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile
şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie
naturală; domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un
preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea
societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în mare măsură progresul social
economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.
Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări
exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea
de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de
comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de
activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc
dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului; în el
lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra
productivităţii muncii şi calităţii produselor.
În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de
organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de
nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.
Rezumat
18
4. Una din formele de organizare a activităţii economice este economia naturală în
care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a
se apela la schimb.
5. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană în care agenţii economici produc
bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii
cerinţelor.
6. Banii – una din marele descoperiri ale omenirii. Esenţa banilor se manifestă prin
funcţiile lor: măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de
acumulare, bani universali.
7. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi
serviciilor depinde: de suma preţurilor la mărfuri şi servicii, de suma preţurilor la
mărfurile realizate în credit, de suma plăţilor curente, de mărimea de plăţi
reciproc realizate şi de viteza de rotaţie a unităţii băneşti.
8. Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care
caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate. Principalele tipuri de
sisteme economice sunt: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă;
sistemul economiei de piaţă contemporane (economia mixtă); sistemul
economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.
19
Tema 4
Întreprinderea ca celulă de bază a economiei
Planul temei
1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.
20
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala
pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea
produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului
informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de
producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii
produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi
materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a
veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a
resurselor financiare ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă
calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de
activitate a personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea
informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a
contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de
evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor
de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi
cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor
fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a
unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea
gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.
Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul
pieţei, procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de
producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi întreprinderea îşi
reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie
consumate şi remunerării muncii. Acest proces se repetă continuu şi e numit circuit
al capitalului întreprinderii.
Clasificarea întreprinderilor
21
răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane
fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există
întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se
disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate există
întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor (numărul
de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi
mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi
divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative,
asociaţii de întreprinderi.
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite
forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în
vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane,
cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de
proprietate comună.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea
a două şi mai multe persoane
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a
două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în
comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de
constituire încheiat între acestea.
4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă
întreprinderi aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau)
persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de
societate) şi a statutului
Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:
D
CA = × 100 % ,
d'
unde: CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii.
5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi
mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia.
6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii
colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale
22
subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a
unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului
de arendare a bunurilor statului (municipiului
7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi
se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit
pentru acest lucru.
23
adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective. Dezavantajele
micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi
mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari;
întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru
investiţiile capitale.
Rezumat
24
1. Întreprinderea reprezintă celula de bază a economiei naţionale în care se
desfăşoară îmbinarea factorilor de producţie în scopul creării bunurilor materiale
şi a serviciilor necesare satisfacerii nevoilor umane.
2. Întreprinderea ca unitate instituţională poate fi privită în mai multe aspecte: ca
organism economic, social, tehnico-productiv, dinamic, scopul final al căreia
este obţinerea profitului.
3. Ca unitate economică întreprinderea îndeplineşte următoarele funcţii: de
cercetare-dezvoltare, de producţie, comercială, financiar-contabilă, de personal,
de prelucrare a datelor şi activitate juridică, de previziune a pieţei şi a activităţii
de marketing.
4. Întreprinderile pot fi grupate după următoarele criterii: gradul de răspundere
patrimonială, obiectivul urmărit în activitatea lor, forma de proprietate, ramura
de activitate, dimensiunea lor şi după forma de asociere.
5. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare funcţionează
următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi: întreprindere
individuală, societate în nume colectiv, societate în comandită, societate pe
acţiuni, societate cu răspundere limitată, cooperativă de producţie, întreprindere
de arendă, întreprindere de stat, întreprindere municipală.
6. Pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari în economia de
piaţă contemporană se păstrează tendinţa de concentrare a capitalului în baza
integrării economice a întreprinderilor, care se manifestă în formă de integrare
orizontală, verticală şi conglomerat.
7. Principalii indicatori care caracterizează activitatea economică a întreprinderii
sunt: cifra de afaceri, valoarea adăugată, profitul brut şi profitul net.
25
Tema 5
Factorii şi costurile de producţie
Planul temei
1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul.
2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor.
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor
neproporţionale.
5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui.
27
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia
clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.
Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici,
locuinţe), echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi
autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi
calculatoare), stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le
vând distribuitorii autorizaţi).
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele
capitalului real el se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format
din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai
multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi
ani de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se
consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie
înlocuit cu fiecare nou circuit economic.
Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar
timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie
a capitalului.
Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât
uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor
lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor
naturali.
Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în
deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină,
datorită progresului tehnic.
5.2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor
28
manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape
totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără
participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la
distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de
producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).
Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi
cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial
viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte
măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află
investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip
special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel
mai eficient natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce
bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului în
activităţi economice.
5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
29
Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a
acestora la producerea de bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele
economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică, adică
în preţurile rezultatelor obţinute.
Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai
multe acte de producţie, regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric, prin
amortizare; în cazul capitalului circulant, acestea se consumă integral în fiecare act
de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi material.
Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune
întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-se în
rezultatele obţinute valoric, prin preţul pământului (în agricultură) şi material
(minereuri, petrol etc.).
Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de
producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul
contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor,
combustibilului, energiei, salariilor, amortizării
Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei
corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea
obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente, cu plata
dobânzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii
etc
Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie
de volumul producţiei
Costul total reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a
produce o cantitate de
1) costul global, care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui volum
de producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil; costul
total;
2) costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel
poate fi: fix, variabil, total.
CF CF
Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul sau CUF = . Împărţind
Q Q
costul fix, care este o constantă, la volumul producţiei, care este o variabilă
crescătoare, obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta înseamnă că,
pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile sale indirecte se
repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse.
Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi
CV
volumul producţiei CUV = .
Q
30
3) costulmarginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.
Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care
operează economia politică
Căile de reducere a costului de producţie sunt:
• reducerea cheltuielilor materiale;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
• ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
• perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a
activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere;
• stimularea materială.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna:
restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul
resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive,
conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic
imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.
Rezumat
31
în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu economic.
6. Neofactorii de producţie: progresul tehnico-ştiinţific, sistemul informaţiilor,
capitalul uman, abilitatea întreprinzătorului. Abilitatea întreprinzătorului este
capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul,
creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de
comercializare a acestora, asumarea riscului în a întreprinde acţiuni economice
etc.
7. Combinare factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora,
ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
8. Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Substituirea este reliefată de rata
marginală de substituiri (RMS).
9. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul
capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o
unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru
obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:
Q L
WL =
L
şi WL =
Q
.
32
Există: costul total, care reprezintă cheltuieli minime ce trebuie efectuate pentru
a produce o cantitate de bunuri; costul fix, care reprezintă cheltuieli ce trebuie
efectuate chiar dacă nu se produce nimic (mărimea lui nu este influenţată de
volumul producţiei); costul variabil, care reprezintă acele cheltuieli ale căror
mărime variază odată cu nivelul producţiei (cheltuielile cu materia primă,
salariile şi combustibilul); costul marginal, care reprezintă costul producţiei unei
unităţi suplimentare dintr-un anumit produs; costul de oportunitate, care
reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.
Tema 6
Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa
Planul temei
1. Piaţa şi caracteristicile ei.
2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea cererii.
3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei.
4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă.
5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri.
6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale.
33
regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia
dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa.
În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii,
consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de
administrare publică locală.
În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:
1) întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi
consumatorii acestora; asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor
materiale, umane şi financiare, determinând deciziile agenţilor economici
cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum;
2) autoreglează economia naţională, stabileşte independent proporţiile şi
echilibrul necesar propriei reproducţii la nivel micro şi macroeconomic;
3) asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor
economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile;
4) contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei;
5) contribuie la asanarea economiei, deoarece piaţa îi susţine pe
întreprinzătorii rentabili şi îi pedepseşte pe cei necompetitivi.
Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb
echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la
apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă. Producătorii de exercită
cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie la
accelerarea progresului tehnic, deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice
tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de producţie
şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi mondoeconomic.
În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele
probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi
servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt
destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se adapteze
la schimbările din structura necesităţilor consumatorului, la modificările din
resursele şi tehnologiile de producţie. La aceste probleme fundamentale poate da
răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de următoarele avantaje:
- în primul rând, în condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând
marfa, „votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţiei acestei mărfi.
- în al doilea rând, piaţa asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a
economiei naţionale.
- în al treilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri,
aflându-se în interacţiune de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele
livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente;
34
- în al patrulea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul
şi structura ofertei adoptând-o la satisfacerea cererei. Această adaptare se face pe
contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de
preţuri .
- în al cincelea rând, sistemul de piaţă presupune o suveranitate a
consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune
producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de
cerinţele consumatorului.
- în al şaselea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice
cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o
productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific;
- în al şaptelea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de
muncă şi a celor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de
ele;
- în al optulea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele
personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse, în goană după profit.
Multiplele forme de pieţe pot fi clasificate după următoarele criterii:
o după obiectul tranzacţiei. Dacă obiectul tranzacţiei vânzare-cumpărare e
prezent, atunci piaţa e numită reală; dacă acesta lipseşte, ea e considerată
fictivă.
o după natura economică a bunurilor. Potrivit acestui criteriu piaţa poate fi
divizată: piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa factorilor de
producţie.
o după locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb pot fi distinse următoarele
pieţe: pieţe locale, regionale, naţionale, internaţionale, mondiale;
o în dependenţă de timpul în care se desfăşoară tranzacţia de cumpărare, pieţele
pot fi: piaţă de termen, piaţă disponibilă de livrare, piaţă la vedere etc.;
o după numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii de schimb,
pieţele pot fi divizate: pieţe de concurenţă perfectă sau pură şi pieţe de
concurenţă imperfectă (tip monopol, monopolistă, oligopol).
Toate aceste tipuri de pieţe formează un tot organic, ce îşi exercită funcţiile
într-o permanentă interacţiune directă sau indirectă în cadrul sistemului economiei
de piaţă.
Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să creieze o
anumită infrastructură, fără de care e imposibilă funcţionarea economiei de piaţă.
Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui
sistem de burse.
Banci comerciale
Sistemul de asigurare (ASITO)
35
Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa
„tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi
funcţionarea economiei de piaţă contemporane.
36
6. Reclama şi publicitatea.
Una din formele de manifestare a cererii este cererea pieţei. Cererea pieţei pentru
un anumit produs este suma cererilor consumatorilor individuali de pe o piaţă
relevantă.
Tabelul cererii de piaţă
Preţul, Cantitatea Numărul Cererea de
lei/buc. cererii, buc. cumpărătorilor piaţă, buc.
4,00 100 200 20000
3,50 125 200 25000
3,00 150 200 30000
2,50 200 200 40000
2,00 300 200 60000
6.3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.
Legea şi elasticitatea ofertei
38
După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:
- preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu
concurenţă pură sau perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate
influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu alte cuvinte, preţurile libere sunt
acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei;
- preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi
ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri
etc.);
- preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă
(cerere, ofertă, concurenţă) şi a mecanismelor dirijiste de reglementare
(cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea nivelului de
preţuri etc.).
În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri, care
pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
♦ după natura şi obiectul pieţei
♦ după natura şi obiectul schimbului
♦ după specificul tranzacţiilor
♦ după stadiul schimbului
♦ preţ marginal
♦ preţ tare
♦ preţ mobil
♦ preţ riscant
♦ preţ închis, preţ care se formează pe piaţa fantomă.
39
6.6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale
40
descreditarea produselor concurentului; aplicarea informaţiei false faţă de
concurent; organizarea spionajului industrial, corupţie, acte de diversiune etc.
.
Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce
produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum.
Piaţa de monopol are următoarele trăsături:
⇒ existenţa unui vânzător la nivel de ramură. etc.;
⇒ în piaţa de monopol lipsesc substituenţi adecvaţi.
⇒ în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă, care, de regulă,
acoperă costurile de producţie şi aduce un profit respectiv.
⇒ în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate de a alege atât preţul,
cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute;
⇒ piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura respectivă a altor
firme
Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă, când
vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă,
nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile..
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
⇒ pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători,
produsele cărora sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i permite
furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea
produsă.
⇒ piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea
produselor în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de deservire
⇒ intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ
uşoară, deoarece în ramură activează mai multe firme, fapt ce face
imposibilă subordonarea lor reciprocă;
efectuarea unui control limitat asupra preţurilor
Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă
imperfectă, care, de regulă, cuprinde o ramură sau domeniu de activitate
Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături:
⇒ piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de producători
(3 – 7 firme), care deţin o parte importantă din piaţa de desfacere
respectivă;
⇒ pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel puţin
dificilă.
⇒ în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor,
interdependenţa şi incertitudinea.
41
Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri
⇒
antagoniste. Oligopolurile concentrate
Oligopolurile antagoniste
În ţările cu economie de piaţă are loc reglementarea funcţionării pieţei prin
promovarea unor acţiuni de menţinere, restaurare sau consolidare a mediului
economico-legislativ necesar desfăşurării normale a concurenţei. Aceste
reglementări cuprind două direcţii: prima – reglementarea juridică a tranzacţiilor
comerciale şi a concurenţei în scopul controlului şi limitării tendinţelor
monopoliste; a doua – supravegherea respectării măsurilor luate de legislativ
privind desfăşurarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.
Rezumat
42
pozitive, însemnând că o creştere a preţului conduce la o sporire a cantităţii de
bunuri oferite.
8. Echilibrul de piaţă este definit ca o stare în care nu sunt generate forţe economice
capabile să modifice starea existentă. Pe piaţa unui bun sau a unui serviciu se
spune că s-a stabilit un echilibru atunci când cererea pentru bunul sau serviciul
respectiv este egală cu oferta lui pe piaţă.
9. Analiza cererii şi a ofertei poate fi folosită pentru a ilustra interacţiunea dintre
pieţe. De ex., o scădere a ofertei care face să crească preţul unui bun va fi de
natură să mărească preţul bunurilor de substituţie şi să micşoreze preţul bunurilor
complimentare. Scăderea ofertei va reduce, de asemenea, disponibilitatea
bunurilor furnizate simultan şi va determina astfel creşterea preţurilor acestora.
10. Preţurile de piaţă sunt o consecinţă a raporturilor dintre cerere şi ofertă, adică
ele se stabilesc printr-un dialog permanent dintre vânzători şi cumpărători. Preţul
de piaţă este determinat de volumul de muncă, utilitatea produselor, cerere şi
ofertă, raritate. În condiţiile pieţei contemporane de rând cu preţurile de piaţă se
aplică şi preţurile administrate (stabilite de stat şi întreprinderi monopoliste).
11. Piaţa concurenţială include: piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă
imperfectă. Modelul pieţei cu concurenţă perfectă presupune existenţa mai
multor cumpărători şi vânzători, libertatea intrărilor pe piaţă şi a ieşirilor de pe
piaţă, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, cunoaşterea perfectă a pieţei
şi omogenitatea produselor.
12. Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa unui bun sau serviciu care e
oferit de un singur furnizor şi pentru care nu există un bun sau serviciu înlocuitor
apropiat.
13. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă un segment important al
concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii
produselor şi a unui număr mare de vânzători.
14. Concurenţa de oligopol presupune existenţa unui număr mic de producători care
domină producţia şi vânzarea unui produs din ramura respectivă. În condiţiile
concurenţei de oligopol are loc recunoaşterea faptului, că dacă întreprinderea
oligopolistă va modifica strategiile de preţ sau pe cele care nu privesc preţul, va
trebui să facă faţă unei reacţii din partea rivalilor.
43
Tema 7
Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale
Planul temei
1. Piaţa muncii şi salariul.
2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
3. Piaţa funciară şi renta.
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.