PRINCIPIILE PREDARII INVATARII GEOGRAFIEI

Principiile sunt idei de baza pe care se intemeiaza procesul de

invatamant si care jaloneaza cursul general al activitatii profesorului si
elevilor. Principiile didactice au o valoare procedurala, intrucat indica modul
de actiune in vederea obtinerii celor mai bune rezultate. Altfel
spus, principiile stabilesc anumite norme ce caracterizeaza aplicarea lor in
practica. Normele au un inteles mai restrans, de conduita didactica, de
prescriptii si instructiuni sau indicatii precise, impuse actului didactic.
Ca urmare, principiile si normele asigura acea normativitate specifica,
in masura sa apropie procesul de predare-invatare de functionalitatea
optima.
Principiile didactice au un caracter general, pentru ca vizeaza toate
componentele actului didactic; au, de asemenea, un caracter normativ prin
functia lor, orientativa si reglatoare, in stabilirea obiectivelor, in structurarea
continutului, in alegerea formelor de realizare a procesului de predareinvatare, in alegerea strategiilor didactice prin imbinarea metodelor, a
mijloacelor de instruire si realizarea evaluarii; caracterul sistemic rezulta din
faptul ca principiile didactice sunt sisteme de norme ce trebuie aplicate in
fiecare forma de activitate didactica, intrucat nerespectarea unui principiu
didactic
poate
duce
la
anularea
sau
atenuarea
celorlalte;
caracterul dinamic se refera la faptul ca acestea nu sunt rigide, ele se pot
multiplica sau integra in principii cu o sfera mai larga.
Si pentru ca principiile exprima legitatile functionarii procesului de
invatamant, intre diferite aspecte ale acestui proces exista legaturi esentiale,
redate prin unitatea dintre:
- participarea activa si insusirea constienta a cunostintelor, priceperilor
si
deprinderilor;
- intuitia concret-senzoriala si abstractie;
- teorie si practica;
- procesele de progresare, pe calea invatarii, si cele de consolidare in
memorie;
- caracterul stiintific al invatarii si accesibilitate;
- invatare si intarirea invatarii.

In functie de aceste legaturi legice, s-au putut constitui o serie de

principii, care au o sfera de aplicare variata in teoria si practica instruirii.
1. Aplicarea
geografiei

principiilor

didactice

in

predarea-invatarea

Principiile didactice se pot concretiza intr-o gama variata de activitati,

intr-un cadru larg si in functie de profesionalismul cadrului didactic.
1.1. Principiul participarii constiente si active a elevilor
Potrivit acestui principiu, eficienta procesului didactic este determinata,
in mare masura, de atitudinea constienta si activa a celor care invata fata de
procesul de invatamant. in primul rand, o participare constienta la actul
invatarii presupune intelegerea cat mai clara si profunda a continutului de
invatat. A cunoaste inseamna a intelege, si, fara intelegere, cunostintele se
intiparesc mecanic in memorie, nu sunt durabile si nu pot fi aplicate in
practica, intelegerea are sensul unei reflectari active in constiinta elevilor a
celor percepute, deci, intelegerea esentei si importantei sarcinilor si temelor
de invatat, a scopurilor si obiectivelor de atins.
Activizarea elevilor sau participarea activa se refera la faptul ca
insusirea cunostintelor urmeaza sa se faca pe calea activitatii proprii a
elevilor, a angajarii optime a gandirii si a celorlalte procese intelectuale
opuse unei atitudini pasive, de retinere si reproducere mecanica. Asadar,
numai cunostintele dobandite prin efort personal, care trec prin experienta
proprie de elaborare, devin un bun personal, apartin definitiv elevului si se
pot aplica creativ.
Ca atare, operatiile gandirii si dinamismul lor reprezinta produsul
interiorizarii actiunilor externe. Pe de alta parte, participarea mintala poate
deveni maxima cand este sustinuta si de o motivatie puternica de invatare.
Desigur ca o serie de elemente, numite infrarationale, precum trairile
afective, starile emotionale, dispozitia momentului, emotiile si sentimentele
colective, impresiile puternice, stimulii interni motivationali de tipul
curiozitatii, intereselor, trebuintelor, dorintelor de succes, temerii de esec,
formeaza
o
componenta
indispensabila
activizarii,
care
poate
stimula/dinamiza efortul de invatare si concentrare in timpul lectiei. in actul
de predare-invatare a geografiei un rol aparte il au, in realizarea acestui
principiu, operatiile de analiza, sinteza, ordonare, comparare, selectie,
asociere si generalizare a cunostintelor, fapt care presupune un efort
intelectual activ si constient al elevilor. Ca activitati de invatare specifice
si utile, care fac uz de acest principiu, pot fi mentionate:compararea unor
date cantitative, compararea ordinelor de marime (distante,
suprafete, timp), selectarea si ordonarea unor informatii din texte si
harti, sintetizarea informatiilor dupa un algoritm.

1. Principiul invatarii intuitive (principiul intuitiei)

Inteligenta se formeaza si se dezvolta in timp, in functie de mediul
sociocultural, prin procesul de asimilare-acomodare. Mai mult decat atat,
inteligenta este premisa si rezultat al invatarii. Ca atare, profesorul de
geografie trebuie sa cunoasca insusirile esentiale ale structurii si
functionalitatii inteligentei in fiecare stadiu psihogenetic, dar si faptul ca
modificarea structurilor mintale ale copilariei presupune un timp optim si un
antrenament cognitiv fundamentat psihopedagogie.
J. Bruner (1970) preciza ca nu trebuie sa se astepte momentul
aparitiei capacitatilor de asimilare a unor cunostinte, ci acest
moment trebuie provocat sau creat. Si pentru ca intre 7 si 12 ani, temele
cu continut geografic pot fi prezentate fie prin mijloace figurale, fie prin
mijloace obiectuale, la o varsta mai mare, dincolo de stadiul operatiilor
concrete, trebuie pus accentul pe procedeele de simbolizare si pe mijloacele
verbal-logice, fiind vorba de stadiul operatiilor logico-matematice.
Aceste stadii impun respectarea principiului unitatii dintre senzorial
si rational sau a principiului invatarii intuitive.
Integrarea materialului intuitiv in lectia de geografie este un fapt, un
procedeu de invatare eficienta, organizata, dirijata, activa, sistematica,
corelata cu interesele si trebuintele elevilor. Acestia trebuie invatati sa vada
si sa desprinda din obiecte si fenomene esentialul, pentru a obtine, mai ales
prin problematizare, o informatie despre realitate. Prin urmare,
profesorul instruieste cu ajutorul acestora, prin orientarea actiunilor si
gandirii, prin emiterea de ipoteze si descoperire. De aceea, apare ca
necesara intuirea polimodala, dirijata prin cuvant, sistematizata dupa un
plan, intr-o ordine logica, pe scurt, inlocuirea verbalizarii cu analiza
imaginii. Dar orice exagerare in folosirea modelelor obiectuale poate
intarzia apartia si dezvoltarea operatiilor formale. Acest principiu postuleaza
necesitatea observarii directe a faptelor geografice, usor de sesizat pe teren,
precum: forma unui deal sau munte, procesul de alunecare,
torentialitatea, eroziunea apelor curgatoare, evolutia teritoriala a
unei asezari omenesti, extinderea unor cai de comunicatie ori zone
industriale.
Asadar, principiul intuitiei exprima cerinta de a se asigura o baza
perceptiva, concret-senzoriala invatarii, axata pe activitatea directa a
elevului, prin manipularea unor obiecte, materiale, modele, instrumente si
aparatura de laborator, pentru o intuitie directa. in cazul in care posibilitatile
de perceptie sau observatie nemijlocita sunt limitate sau lipsesc, se impune
sa se recurga la inlocuitori ai realitatii, constand in postere, tablouri,
fotografii, cartograme, diagrame, desene geografice, imagini proiectate,
care, de fapt, sustin intuitia indirecta.

Ca atare, invatarea trebuie sa se axeze, permanent, pe senzatii,

perceptii si reprezentari precise si clare, in acest fel fiind posibila formarea
notiunilor si deprinderilor ce trebuie insusite de catre elevi. Un fapt este clar:
cu cat vor participa mai multe organe de simt (vaz, auz, pipait etc.) la
procesul de invatare, cu atat mai repede si mai usor se va invata, iar
invatarea va deveni mai eficienta. Este important ca profesorul sa faca apel,
totodata, si la cunostintele empirice si experienta anterioara a elevilor, la
cunostintele dobandite prin mijloace mass-media de informare si la fondul
aperceptiv anterior.
Profesorul poate interveni si conduce elevii, ajutandu-i sa extraga unele
date despre aspectul exterior (forma, culoare, marime, miscare) al fenomenelor si faptelor geografice, principala functie a elementelor intuitive fiind
aceea de a servi drept izvor al cunostintelor. Precizarile profesorului vor servi
drept mijloc de comunicare a cunostintelor noi, mijloacele intuitive
confirmand si ilustrand continutul explicatiei verbale. Prin urmare, functia
principala a expunerii (explicarii) de catre profesor este aceea de a servi
drept sursa de cunostinte, iar intuirea, de a confirma cele explicate. Mai
departe, profesorul are menirea sa dirijeze gandirea elevilor spre intelegerea
si formularea legaturilor dintre obiecte si fenomene, adica spre generalizari.
in aceasta situatie elementele intuitive sunt folosite ca puncte de sprijin, iar
cuvantul profesorului conduce gandirea spre generalizare pe baza
observatiilor facute asupra obiectelor si fenomenelor.
1.3. Principiul accesibilitatii si individualizarii invatamantului
in limitele acestui principiu, organizarea si desfasurarea procesului de
invatamant trebuie sa se realizeze pe masura posibilitatilor reale ale elevilor,
in functie de particularitatile de varsta, sex, nivelul pregatirii anterioare,
precum si de potentialul intelectual si fizic individual. Desigur ca aceste
cerinte vizeaza atat obiectele, continutul si volumul cunostintelor invatate in
scoala, cat si modalitatile de predare-invatare.
Deplina concordanta intre posibilitati si dificultati semnifica masura
optima a accesibilitatii.
Astfel, in situatia in care continuturile si sarcinile invatarii depasesc
nivelul de dezvoltare generala al elevului, se obtine o invatare mecanica,
bazata exclusiv pe memorare. Pe de alta parte, pot sa apara si atitudini de
dezinteres si plictiseala, cand sarcinile de invatare sunt inferioare nivelului de
pregatire atins de elevi.
lata de ce procesul de invatamant trebuie sa fie organizat la un nivel de
dificultate care sa se situeze in zona proximei dezvoltari a posibilitatilor de
invatare ale elevului, stiind ca fiecarui elev ii sunt proprii anumite tipuri de
invatare.

Totodata, tratarea individuala apare ca necesara pentru a favoriza dezvoltarea optima a aptitudinilor si capacitatilor fiecarui elev, pentru a
interveni in imprejurari nefavorabile (boala, scaderea auzului, vazului),
folosindu-se procedee adecvate pentru ajutorare si prevenire a eventualelor
ramaneri in urma sau esecuri la invatatura.
De asemenea, individualizarea are in vedere diferentierea sarcinilor
didactice si a cailor de indeplinire a lor, a normelor de efort si a procedeelor
de reglare, conform cu particularitatile elevilor. Ca atare, aplicarea acestui
principiu impune utilizarea strategiilor de diferentiere si individualizare, pe
grupe de nivel distincte, selectionarea si gradarea informatiilor stiintifice si a
exercitiilor care conduc la formarea unor abilitati.
in acest sens, individualizarea insusirii cunostintelor presupune: a) promovarea acelor procedee de invatare care sa impuna o activitate
permanenta a elevilor in clasa pentru: desenarea unor schite de harta,
construirea unor grafice, diagrame, tabele comparative, reprezentarea
fenomenelor prin semne conventionale, elaborarea de fise de activitate
independenta, evaluarea prin fise/teste de control; b) aprecierea si notarea
acestor activitati, in functie de contributia directa si concreta a elevilor
pentru propria pregatire, dar si de cunoastere, intelegere si aplicare a
cunostintelor insusite anterior.
Pentru a respecta principiul accesibilitatii, profesorul trebuie sa creeze
situatii de invatare adecvate. Acest fapt face necesara utilizarea unor
metode variate, a unor mijloace de invatare intuitive, fondate pe strategii
active, care sa mentina stabilitatea atentiei elevilor si interesul pentru
invatarea si insusirea profunda a cunostintelor.
1.4. Principiul stimularii si dezvoltarii motivatiei pentru invatare
In mod firesc, orice activitate de invatare se poate desfasura pe un fond
motivational, care, de regula, este sau poate fi optim. in acest
sens, motivatia extrinseca de a cunoaste si de a invata vizeaza un necesar
de trebuinte aflate in afara procesului de cunoastere si invatare: invatare
pentru note, laude, aprecieri, premii, diplome, burse, teama de pedepse, de
profesori, de parinti, de corigenta, de bataie. Pe de alta parte, motivatia
intrinseca este starea interioara impusa de interesul pentru cunoastere si
intelegere, pe fondul unei curiozitati si dorinte de invatare. invatarea este
favorizata de atingerea optimului motivational, sustinut de o anumita
constiinciozitate, marcata prin concentrarea maxima a atentiei, in functie de
dificultatea problemelor. Ca atare, supramotivarea are drept efect faptul ca
elevul face fata sarcinilor grele si este mai putin capabil pentru a rezolva pe
cele simple, in timp ce submotivarea are un efect invers.

Profesorul trebuie sa stie ca fiecare copil (elev) doreste sa invete, daca

ceea ce invata ii satisface o trebuinta interna de cunoastere. De aceea,
profesorul urmeaza sa dezvolte impulsul cognitiv prin stimularea si
orientarea trebuintei de activism si de explorare, in paralel cu dezvoltarea
curiozitatii, dorintei de descoperire a adevarului (geografic), fapt care
permite trecerea la cunoastere. in lectiile de geografie se recomanda ca
profesorul sa construiasca situatiile de invatare pe un fond intuitiv, pentru
captarea atentiei si stimularea interesului si atractiei pentru materia predata.
Desigur ca specificul problematizat al lectiilor de geografie poate fi o
modalitate de captare a atentiei si de includere a elevilor in circuitul invatarii,
in campurile cunoasterii, pornind de la situatii conflictuale.
Intr-o asemenea maniera, profesorul de geografie trebuie sa fie
preocupat
de
crearea
unor
situatii
problematice:
un enunt si o intrebare, care invita elevii la rezolvarea sau gasirea unor
solutii. Dar motivatia poate fi stimulata si prin utilizarea competitiei intre
elevi, intre clase, la concursuri scolare, intre grupe omogene din clasa.
1.5. Principiul insusirii
temeinice a cunostintelor, priceperilor
deprinderilor
Invatarea nu poate fi acceptata in afara proceselor memoriei, pentru
informatiile trebuie insusite in mod temeinic si pastrate mult timp
memoria
elevilor. Memorarea,
pastrarea,
recunoasterea
reproducerea materialului studiat sunt conditii indispensabile
realizarea invatarii.

si
ca
in
si
in

Acest principiu are in vedere tocmai aceasta cerinta a fixarii profunde si

de durata a cunostintelor si deprinderilor de baza, astfel incat elevii sa fie
capabili sa le reproduca si sa le utilizeze in activitatea scolara si in viata, in
activitatea practica.
O invatare lacunara, datorita absentei temeiniciei cunostintelor, nu
permite elevilor sa stabileasca legaturi intre componentele cunoasterii, fapt
care impiedica dezvoltarea gandirii logice, stiintifice. Un exemplu:
necunoasterea caracteristicilor generale ale climei Romaniei face imposibila
completarea algoritmului geografic si stabilirea unor fapte fizico-geografice si
economico-geografice.
Cercetarile realizate arata ca nu se uita niciodata ceea ce s-a invatat
prin descoperire si problematizare, dar se uita usor ceea ce s-a insusit pe cai
traditionale (expunere, povestire, descriere). De aceea, profesorul trebuie sa
puna accentul pe fixarea pronuntata si completa, inca din faza initiala, a perceperii noului material, in conditiile in care materialele intuitive sunt
analizate si valorificate, in etape, clar si logic, asociindu-se diferitele forme

de memorare (vizuala, auditiva, motrica, simbolica). O conditie esentiala a

invatarii este repetarea curenta (repetitia este mama studiului), de
sistematizare, de sinteza sau exersarea (efectuarea de exercitii) si utilizarea
unor procedee practice, pentru aplicarea ceior invatate. Pe de alta parte,
verificarile frecvente contribuie la insusirea temeinica a cunostintelor si
deprinderilor, la care se mai poate adauga si munca independenta, efortul
propriu de memorare a pachetelor de cunostinte. O importanta deosebita in
invatarea geografiei o are formarea deprinderilor de citire si interpretare a
hartilor, de construire a unor schite de harta si desene geografice, dupa ce
elevii si-au format deprinderea de observare, masurare, evaluare si orientare
pe teren.
1.6. Principiul legarii teoriei de practica
Practica si experienta apar ca elemente necesare in insusirea cunostintelor si in construirea cunoasterii personale sau in prevenirea teoretizarii
invatamantului, ceea ce ar face posibila ajungerea la formalism in actul de
predare-invatare.
Prin urmare, notiunea de teorie vizeaza ansamblul cunostintelor, legilor,
principiilor ce urmeaza a fi predate si invatate, iar notiunea de practica presupune intreaga scara a formelor de activitate concreta, care transforma teoria in practica.
Deci, principiul legarii teoriei de practica are in vedere faptul ca lectiile
trebuie sa ofere ocazii de valorificare, in practica, a cunoasterii teoretice si a
capacitatilor de invatare.
Activitatile practice mijlocesc o percepere vie,.activa, a faptelor si
fenomenelor din natura si societate, pentru ca intelegerea sa permita
generalizarea si consolidarea cunostintelor in memorie, aplicabilitatea
cunostintelor, si pe acest fond sa dezvolte curiozitatea, imaginatia si
creativitatea, sa formeze si sa consolideaze deprinderi de munca
independenta si deprinderi practice. Aplicandu-se acest principiu, se da
posibilitatea dezvoltarii spiritului de disciplina, de respect pentru munca si
produsele muncii, elevii realizand, astfel, insemnatatea practica a
cunostintelor teoretice.
Acest principiu presupune, desfasurarea de activitati vizand: rezolvarea
de exercitii si probleme, teme aplicative, cum ar fi identificarea unor
fenomene si fapte pe harta; citirea si interpretarea unor desene geografice;
confectionarea de materiale obiectuale si figurale etc; extinderea aplicatiilor
practice in natura prin excursii, vizite, observatii directe; executarea unor
masuratori, schite, harti, elaborarea unor teme-portofolii; analiza unor
fenomene si fapte actuale vizand: utilizarea resurselor naturale, utilizarea

deserturilor,
inconjurator.

explozia

demografica,

urbanizarea,

protectia

mediului

1.7. Principiul invatamantului sistematic si continuu

Principiul sistematizarii si continuitatii presupune ca toate cunostintele,
priceperile si deprinderile sa fie insusite intr-o ordine logica, dupa un anumit
model care sa asigure progresul scolar. Rezulta ca, atat continuitatea
fireasca, cat si inlantuirea logica, obtinute din logica interna a continuturilor
de invatat, stimuleaza invatarea si deprind elevii sa gandeasca logic,
usurand incadrarea noilor cunostinte pe structuri anterioare. in cazul in care
activitatea elevilor se desfasoara intamplator si sporadic, dezvoltarea lor
intelectuala este incetinita, iar eforturile profesorului vor fi mai putin
eficiente.
Cerintele acestui principiu presupun ca profesorul sa explice, sa fixeze
in memorie si sa controleze sistematic insusirea cunostintelor predate, sa
stabileasca legaturi reciproce intre cunostintele noi si cele vechi, prin
corelarea inter si intradisciplinara, sa extinda cercul de reprezentari si
notiuni, sa aprofundeze cresterea gradului de generalizare, sa evidentieze, in
limitele obiectivelor operationale, elementele principale si elementele
secundare si, prin sinteza, componentele majore ale continuturilor predate.
In acelasi timp, cerintele acestui principiu vizeaza si activitatea elevilor, care
trebuie sa fie sistematica, ordonata, pentru ca:
insusirea cunostintelor sa fie cat mai lesnicioasa;
elevii sa invete cu perseverenta si ritmic si sa stabileasca legaturi
interne
si externe intre cunostinte;
elevii sa-si actualizeze, reimprospateze si consolideze sistematic
cunos
tintele invatate. Aceste practici trebuie sa fie o obisnuinta, pentru a putea
restructura vechile date in sisteme noi.
Este nevoie de o buna sistematizare prin organizarea unitatilor de
continut, in functie de limitele stabilite in planul-cadru de invatamant,
programele scolare si manualele scolare. in acest sens, apare ca necesara o
esalonare a continuturilor geografiei la clasele gimnaziale si liceale,
punandu-se accent pe formarea reprezentarilor si notiunilor, dar si pe
realizarea dimensiunilor educatiei prin geografie, intr-o prima etapa, apoi pe
aprofundarea cunostintelor si extinderea capacitatilor cognitive si de
intelegere, de formare a unor abilitati si atitudini la elevii claselor mai mari.
Pe de alta parte, principalul algoritm de ordonare in sistematizarea,
invatarea si prezentarea continuturilor este cel specific geografiei ca stiinta si

care apare ca un model de caracterizare a unei regiuni geografice: pozitia

geografica, limitele, cadrul natural, populatia si asezarile omenesti,
activitatile economice.
1.8. Principiul asigurarii conexiunii inverse (retroactiunii)
Intre cele doua componente ale actului didactic - predarea si invatarea
-exista relatii de influentare reciproca, interactiuni ce tind sa evolueze in
directia atingerii obiectivelor, a obtinerii rezultatelor asteptate. Astfel, se
stabilesc diferentele dintre rezultatele atinse si cele dorite initial, adica dintre
obiectivele operationale propuse si rezultatele invatarii sau eforturile de
instruire, respectiv calitatea proceselor de predare-invatare.
Pentru determinarea variatiilor vizand apropierile si departarile fata de
obiectivele propuse, profesorul trebuie sa procedeze la aplicarea unor procedee de constatare, interogatii, teste de control, pentru a se obtine acele informatii despre efectele procesului de predare si de invatare, utile din mers,
refacerii, reglarii si autoreglarii, pentru ameliorarea rezultatelor initiale.
Principiul conexiunii inverse sau al feed-back-ului vizeaza tocmai
aceasta cerinta a retroactiunii (reintoarcerii) si imbunatatirii din mers a
rezultatelor si proceselor, in functie de informatia primita despre rezultatele
anterioare. Prin conexiunea inversa se tine sub supraveghere permanenta
evolutia procesului de predare-invatare, pe directia maximalizarii efectelor
pozitive si minimalizarii efectelor negative. in acest fel, fluxul de informatii
inverse vine in sprijinul activizarii si intensificarii invatarii, al realizarii, in
conditii optime, a obiectivelor propuse si al asigurarii unui progres real al
invatarii, la un nivel mai inalt, pentru toti elevii. Toate aceste principii
didactice trebuie sa reprezinte repere esentiale in procesul de predareinvatare, pentru ca insusirea cunostintelor sa se realizeze optim si eficient.
Aplicarea principiilor geografice in activitatea didactica
Eficientizarea invatamantului geografic presupune cumularea activitatii
didactice cu cea stiintifica, fapt care impune respectarea si aplicarea principiilor geografice, pentru o mai clara si completa interpretare a fenomenelor si
proceselor specifice.
1.
Principiul
repartitiei
spatiale
(numit
si
principiul
extensiunii de Emm. de Martonne), raspunde la intrebarea unde?' in
acceptia acestui principiu, orice obiect, fenomen sau proces geografic are o
pozitie si o repartitie in teritoriu, in functie de care se procedeaza la
explicarea si reprezentarea faptelor geografice. Spatiul este reversibil, in
sensul ca orice obiect poate reveni la o pozitie ocupata anterior. Spatiul
exprima raporturile dintre obiecte si fenomene sau dintre partile lor, prin
intindere, distanta, pozitie. De exemplu, in unitatile de continut ale

programei scolare pentru clasa a X-a, localizarea geografica a teritoriilor de

stat, care se poate face matematic, dupa longitudine si latitudine, dar si
geografic, apare ca problema abordata in prima lectie, Harta politica a lumii.
Se impun, acum, cateva sugestii privitoare la abordarea metodica a
problemelor de pozitionare si localizare geografica a unui teritoriu. in primul
rand, unitatile de continut din programele scolare sunt variate. O asemenea
diversitate a continuturilor impune reflectii si sugestii metodice privind
predarea-invatarea cunostintelor geografice:
- rationamentul geografic privitor la pozitia geografica are in vedere
doua
intrebari: unde?' si de ce acolo si nu in alta parte?', care vizeaza doua
cerinte: a sti sa localizezi si a putea sa explici o localizare, o distribuire
spatiala;
-a localiza teritorii, fenomene, localitati, diferite fapte si obiecte
geografice inseamna: a sti sa le pozitionezi pe harta, sa le raportezi si sa le
situezi in raport cu mediile inconjuratoare, sa le identifici trasaturile
localizarii, sa le clasifici in functie de marile tipuri de localizare;
- explicarea unei localizari/distributii spatiale reprezinta o competenta,
dar
si un obiectiv-cadru. Ca urmare, profesorul de geografie va dirija elevii spre:
detectarea asemanarilor si deosebirilor privitoare la localizare/repartitie;
emiterea
unor ipoteze asupra cauzei localizarilor/repartitiilor; interogarea asupra dina
micii schimbarilor, prin confruntarea unor situatii in diferite momente;
- analiza teritoriilor la diferite scari este dominata de un demers
analitic,
care prezinta trei inconveniente:
a) nu evidentiaza aspectul specific sau problema majora a unui teritoriu;
b) ordinea componentelor geografice este invariabila si trebuie sa fie
data de importanta acestora;
c) analiza geografica se reduce la o juxtapunere de monografii, fara
legatura reala intre diferitele parti ale studiului.
Ca atare, trebuie avut in vedere un demers problematic, conform
caruia un teritoriu se trateaza pornind de la o problema particulara specifica
si care permite determinarea alegerii continuturilor. Astfel, Italia se studiaza
in functie de diferentele nord-sud, iar Japonia in functie de ritmul de
dezvoltare economica.

Un al doilea demers este abordarea sistemica, a carei constructie

vizeaza cateva principii: spatiul se ia in considerare in intregul sau; spatiul
este produs de oameni; acest produs este dependent de diferite constrangeri
(naturale, istorice, financiare) si resurse (umane, materiale).
Prin urmare, orice instruire in geografie poate sa faciliteze achizitionarea
de cunostinte si competente:
- notiuni si concepte cheie (a sti),
- mijloace si tehnici (a sti sa faci),
- rationamente geografice (a sti sa faci), ca instrumente de (baza)
investigare intr-o cercetare.
Principiul repartitiei in timp
Raspunde intrebarii cand?'. in limitele acestui principiu, procesele si fenomenele geografice sunt analizate pe fondul aparitiei si evolutiei lor in timp
pana la starea actuala, in functie de care se pot face prognoze spatiotemporale. Si, pentru ca timpul este ireversibil, unidimensional si momentele
se succed liniar, atunci este vorba de durata de existenta a obiectelor si
fenomenelor, de simultaneitate si succesiunea lor, motiv pentru care Ion
Donisa (1987) l-a denumit principiul evolutionismului, I.P. Gherasimov (1976),
principiul istorismului, iar Ch. Lyell, principiul actualismului, pe care l-a
introdus in geologie.
3.

Principiul cauzalitatii

Raspunde la intrebarea de ce?' si a fost introdus, in geografie, de Al.

von Humboldt, exprimand conditia dintre cauza si efect, succesiunea
genetica a faptelor geografice. intre cauza si efect este un raport de
necesitate. Toate solutiile dintre componentele mediului inconjurator se
leaga, in natura, de la cauza la efect, nici una nu este intamplatoare. Aceste
relatii de interactiune stau la baza intregii interdependente a fenomenelor
din natura, precum si dintre natura si activitatile omenesti. De asemenea,
relatiile de la cauza la efect se succed, de regula, in lant, fiecare putand
deveni cauza pentru alt sir de efecte si cauze. Cele mai relevante exemple
apar puse pe seama relatiilor dinamice: formarea unui estuar, nasterea unei
insule vulcanice, geneza tipurilor de relief, formarea vanturilor, a curentilor
oceanici, a mareelor etc.
4.

Principiul structuralismului

Raspunde la intrebarea ce?'. Acest principiu are in vedere faptul ca

orice structura are un mod de organizare si alcatuire interna, de asociere a

elementelor componente, cu forma si dimensiuni specifice si aranjate distinct

unele fata de altele.
Conform teoriei sistemelor, orice element subordonat unui sistem se
comporta fata de acesta ca un subsistem. Pe de alta parte, compararea unui
fapt geografic cu altele si aflarea categoriei sau tipului din care face parte
reprezinta clasificarea sistematica a faptelor geografice. Putem spune ca
structuralismul apreciaza obiectele ca sisteme sau ansambluri organizate de
elemente care pot fi recompuse si transformate prin anumite procedee. De
exemplu: uscatul terestru (continentele si insulele) este alcatuit din reliefuri
variate (munti, dealuri, campii), care se pot transforma in timp si realcatui in
subsistem cu o dinamica proprie.
5.

Principiul integrarii functionale

Raspunde la intrebarea cum?', in sensul ca orice obiect, fenomen sau

proces geografic trebuie raportat la intregul din care face parte. Ca atare,
trebuie sa se stabileasca rolul intregului in sistem, actiunile si influentele
exercitate sau suportate de alte componente ale sistemului.
Aplicarea acestui principiu in activitatea didactica reclama stabilirea
rolului obiectului in sistemul functional din care face parte. Fiecare element
trebuie incadrat in ansamblul unui sistem (regional, zonal, continental,
planetar), pre-cizandu-se functia sa si relatia cu celelalte elemente ale
sistemului. Un exemplu din continuturile clasei a X-a: lectia Functiile
oraselor are in vedere faptul ca fiecare oras are cel putin o functie principala
si altele secundare, subordonate unui intreg, care se individualizeaza in
ansamblul oraselor unui teritoriu.
6.

Principiul diversitatii

Se regaseste in geografie si este aplicabil in didactica geografiei, pentru

ca diversitatea presupune diferentierea caracteristicilor structurale,
functionale, comportamentale ale partilor intregului. Aceasta diversitate se
manifesta ca o infinitate de stari calitative pe care le strabate universul
natural si social in evolutia sa si se exprima prin diversitate structurala,
compozitionala, relationala, dar si diversitate in forme ale miscarii si
organizarii spatiului (sate si orase, forme variate de relief, tipuri de ape,
clima etc). De exemplu: diversitatea raselor si a populatiei Terrei implica
structuri rasiale, etnice, lingvistice, socio-profesionale, pe grupe de varsta si
sexe, cu functii variate si comportamente demografice, exprimate prin tipuri
de reproducere umana diferite.