Sunteți pe pagina 1din 5

Alexandru Macedonski - "In arcane de padure"

Alexandru Macedonski a fost un promotor al innoirii poeziei: "O literatura trebuie


sa inoveze daca vrea sa traiasca si sa fie puternica". Opera literara a lui Alexandru
Macedonski este expresia artistica a unui om cuprins de porniri navalnice, dezamagit de viata
provinciala a unei societati meschine, prabusite in preocupari marunte.
Tabloul poeziei sale sociale e bogat colorat, mai ales cele din prima parte a
activitatii literare, grupeaza ideile, afectele si reactiile poetului intr-o dualitate complementara
alcatuita din mizantropie si avant, din scepticism si entuziasm, din neancredere, revolta sau
dispret fata de oameni si iubire patetica fata de formele nealterate ale naturii, pentru viata in
expresiile ei elementare.
Macedonski, poet de tranzitie, realizeaza trecerea de la romantismul eminescian
la curentele moderne, in primul rand, la simbolism. Creatia lui sta sub semnul
conglomeratului estetic (imbinarea mai multor curente si orientari literare): romantismul se
imbina cu elemente parnasiene si simbolismul cu nostalgia clasicismului.
In activitatea literara a lui Alexandru Macedonski se pot distinge doua etape:
Prima etapa, pana la 1890 - cand scrie poeme ample, de faptura romantica, cu versuri lungi, si
cu un pronuntat caracter satiric; acum scrie ciclul noptilor, caracterizat si printr-un retorism
romantic, rezultat din multimea interogatiilor si exclamatiilor.
Dupa 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de simplificare, dar si o
sublimare artistica. Este faza simbolist-ornamentala. In aceasta perioada scrie rondelurile;
discursul liric este rezultatul unui efort de esentializare si se bazeaza pe o metafora concreta.
Poetul renunta la verbalismul si retorismul primei etape, poezia devenind sugestie si
muzicalitate: "Rondelul rozelor ce mor", "Rondelul apei din gradina japonezului", "Rondelul
cainilor", "Rondelul lucrurilor".
Poezia "In arcane de padure" apare pentru prima data in numarul al doilea al
revistei "Literatorul" in anul 1890, cu subtitlul "Poezie simbolista instrumentalista", fiind
republicata in volumul de poezii "Excelsior"(1895).
Poezia apare insotita de un comentariu al autorului care o numeste "intaia
incercare simbolista in romaneste". Simbolismul sau este, in buna masura alegorie stabilind, o
opozitie intre suferintele pamantesti si persistenta mesajului artistic(spiritual).
In poezia lui Alexandru Macedonski nu este vorba de simboluri clare, explicite.
Poezia "In arcane de padure" reprezinta o descriere artistica n versuri, zugravind
un tablou al naturii dezlantuite.
Indicele temporal, care apare inca din primul vers, este "intuneric", adica noapte,
vreme propice dezlantuirii stihiilor. Natura este incremenita: "frunza tace langa frunza, noapte
trista, noapte muta, noapte moarta, cer opac", doar privighetoarea isi continua nestingherita
cantecul, rolul sau fiind doar martora la dezlantuirea fortelor naturii.
Muzicalitatea este realizata discret in fiecare strofa, mijloacele dominante fiind
diferitele forme de repetitie: totala, in ultimul vers al fiecarei strofe si prin reluarea versului in

ansamblu, ca vers-refren cu efect incantatoriu ("dar privighetoarea canta, dar privighetoarea


canta") , partiala (cu variatii), in primul vers al fiecarei strofe si prin repetarea in prima strofa
a cuvintelor "frunza", "copac", "noapte".
Strofa a doua, descrie potopul, printr-o acumulare de imagini auditive(" vijelie ce
spaimanta,/ trasnet rosu, surpare de potop") si de asemeni cerul la apus al caror raze
lumineaza cerul, dezvaluind surparile cerului.
Versul al saptelea al poeziei creaza un peisaj paradoxal: atotputernicia naturii si
neputinta fiintei in fata fortelor sale dezlantuite contrasteaza cu armonia ce o emana peisajul
la crepuscul. Ploaia este simbolul universal al vietii, dar si purificarea deoarece cade din
ceruri si poarta insusirile de purificare a apei, in timp ce potopul poate fi interpretat ca o
manie a lui Dumnezeu impotriva necredintei omenirii si ca o vointa de purificare a acesteia,
asemeni potopului din Biblie. Simbolul norilor este acela de nebulozitate, mister, adevar
obscur si secrete ascunse.
In ultima strofa, se continua dezastrul; rasaritul soarelui este impiedicat, deoarece
"intunericul in cale i s-a pus in curmezis". In aceasta strofa avem imaginea "luptei" intre
fortele intunericului si cele ale luminii, a raului si binelui.
Tabloul de natura este realizat prin intermediul mijloacelor artistice: personificari
("aurora-ntarziata", "frunza tace", "noapte trista", etc.), epitete ("traznet rosu") enumeratii
("noapte trista, noapte muta, noapte moarta").
Ritmul fundamental al textului este cel trohaic, caruia refrenul ii aduce o variatie
prin pauzele sale suplimentare. "Trecerea de la versul trohaic cu o singura cezura mediana la
unul care adauga o cezura dupa prima si dupa a noua silaba imbogateste tabloul ritmic cu un
efect neasteptat, deopotriva cu al cantecului privighetorii in adancimea pustie a noptii" (Tudor
Vianu).
Finalul poeziei suspenda orice concluzie, fiind un final deschis prin exprimarea
continuitatii crepusculului sub privirea privighetoarei care isi continua cantecul.

Alexandru MACEDONSKI NOAPTEA DE MAI


Cu versul "in aeru-mbatat de roze, veniti: privighetoarea canta", se incheie "Noaptea de
mai", iar invitatia poetului pare a fi doar un alt mod de a vorbi despre eterna legatura dintre
om si natura, tema predilecta a poetilor romantici, excelent prezentata in opera lui
Macedonski. Tudor Vianu a vorbit despre influenta lui Alfred de Musset asupra ciclului
Noptilor , iar in ce priveste Noaptea de mai s-a observat euforia si exuberanta poetului care
reuseste sa depaseasca momentele de disperare, prin contactul cu natura regenerata si
regeneratoare a fortelor sufletesti. Refrenul "Veniti, privighetoarea canta si liliacul e- nflorit" a
putut fi inteles ca o concluzie privind atitudinea de adoptat in fata vicisitudinilor existentei.
Posomoratele "nopti de altadata" apar in antiteza cu fericita noapte de mai, "jalnicele nevroze"
sunt antinomice fata de exaltarea stenica a poetului care se simte inca tanar. Ar mai ramane de
subliniat traiectoria evaziunii in natura, a romanticului neadaptat, aflat in relatii conflictuale
cu realul. Natura este terapeutica, balsamica, "vindecatoare de Urmand aceasta cale de
interpretare a poemului, se pot desemna doua sfere semantice: prima - cea a "noptilor de
altadata", in care se afla imagini si cuvinte-cheie, ca nara, jalnice nevroze, imbatranit,
zadarnicie, ura, tradarea, mucegaitul smarc, posomorare, uratul, zbarnairea, muste, gunoiul si
a doua - aceea a "noptii fericite", in care isi gasesc locul primavara, natura, rozele, parfume,
Vecinicia, frunze, steaua, privighetoarea, liliacul, tanar, lumina, stanca, unda, columbe,
izvorul, flori roz-albe, astre, far, licuriciul, armonizare, cant.
Poemul poate fi inteles ca vast tablou al naturii pururi renascatoare, dominat de
imaginea rozelor - simbol al puritatii si frumusetii. in aceasta atmosfera de accentuat patetism,
s-ar mai putea spune ca rozele sunt metafora si pentru o alta categorie estetica - sublimul. Mai
greu de gasit este locul Vestalelor in poem, si explicatia ca rolul lor este sa oficieze pe altarul
ce intretine cultul primaverii nu se sustine, caci cele doua versuri: "Vestalelor, cand in picioare
altarul vostru s-afla inca/ Si primavara cand se-ntoarce si astazi ca si alte dati", numesc doua
realitati diferite intre ele; oficiul sacru al preoteselor si regenerarea naturii prin venirea
primaverii. Greu de explicat, din perspectiva intelegerii poemului ca opera romantica, este
insertia unor pasaje neoclasice - a tabloului cu "naiada" si "faunul rustic" - dar, dupa cum se
stie, in literatura romana nu a existat o "batalie" intre romantism si clasicism, astfel incat nici
invocatia catre vestale- personaje mitologice - nu constituie o piedica in situarea Noptii de
mai in categoria poemelor romantice ce canta o "feerie a naturii". Aceasta interpretare este
adevarata si isi are argumentele sale. Dar o lucrare de anvergura ca aceasta, "cosmoid"
irepetabil este in acelasi timp ambigua. Caci exegeza moderna ne-a deprins sa vedem dincolo
de o carte, o alta care ne pandeste si ne asteapta, intr-un fel de spatiu al ironiei ce rastoarna
acele interpretari sugerate de metafore si simbolurile cele mai stravezii, oferite la prima citire
de catre autor. "Citirea" este cea care ne poarta spre planurile succesive, de adancime,
ascunse, ale textului. Poetul liric, al carui ton exortativ pare de netagaduit, nu are in vedere
colectivitatea ascultatorilor, lectorilor, desi vocea sa, vocea actoriala, are reverberatii solemne,
de discurs, iar versul e amplu, ca spre a fi recitat si nu citit in gand. Cui se adreseaza atunci
poetul? Oricat ar parea de bizar, inceputul poeziei este frapant tocmai prin impresia ca avem
de a face cu o continuare: primul cuvant, adverbul "astfel", urmat de doua puncte, este insolit
si ambiguu, referindu-se la o realitate pe care nu o cunoastem, dar pe care autorul discursului
catre Vestale o are in vedere atunci cand le adreseaza indemnul de a nu se "urca in sfera
abstractelor seninatati", ci de a se recobori "intre roze", in eventualitatea ca "lumea" le este
inchisa.
E greu de spus ca adverbul astfel pregateste terenul pentru o concluzie sau provoaca o
explicatie. Vag, "Satanismul" macedonskian este suflat prin reamintirea razvratirilor,

declansate de poezie. Este, in fond, vorba de binecunoscutul titanism al romanticilor,


manifestat nu o data prin apelul la mitul prometeic. Ceea ce, din perspectiva moderna a
psihanalizei, s-ar numi complexul prometeic, este bine reprezentat la Macedonski, atat doar ca
focul furat din cer este "focul sacru", altfel spus harul poetic.
inceputul poeziei trebuie inteles ca indoiala retorica: razvratire, stare de spirit satanica, ar
putea oare provoca stingerea "focului sacru", genialitatea creatoare, adica si disparitia
muzelor, transformarea lor in "amagitoare naluciri"? Acel "astfel" pare a fi concluzia unei
precedente dezbateri interioare a poetului strafulgerat de constiinta dublei sale naturi:
razvratita, prometeica, dionisiaca si, pe de alta parte, impacata, armonioasa, apolinica.
"Complexul piric" (metafora foculuI) al Iui Macedonski, daca exista, ia aici o expresie
figurata si imaginea Vestalelor se contopeste treptat cu cea a muzelor: "lumea" - si prin
aceasta vom intelege din poezia lui Macedonski pe oameni, intre care sunt numai "jalnice
nevroze", caci iubirea si prietenia "au ajuns zadarnicie".
Un "du-te - vino" uimitor intre astre si roze va incepe de aici inainte in poezia lui Macedonski,
in care sclipirile cerului si ale pamantului isi raspund si isi corespund, intr-o intelegere
inrudita cu aceea a lui Baudelaire1^ si Mallarm62^. Pentru Macedonski cel din Noaptea de
mai, pamantul pare un text in care pot fi gasite emblemele vesniciei, ale "spatiului", in care
pot fi descifrate semne, semnificatii pentru semnificati ce pot fi doar banuiti: aparitia unei
flori este semnul nasterii unui nou astru, licuriciul este o stea, dupa cum lumina unei slabe
stele se asemuieste cu scanteierea licuriciului cand codrul se face mai adanc, putem vorbi
despre adancimea cerului, cand sunetul de fluier e mai dulce, atunci si pacea noptii este mai
profunda. Care este calea pe care poetul ajunge la o atat de adanca intelegere a firii si in ce
chip a ajuns la o reconciliere cu existenta? De evaziune in natura e vorba aici? Nu cumva de
cu totul altceva? Forta care transfigureaza pamantul si cerul nu este alta decat Poezia.
Imaginea-cheie a Noptii de mai ni se pare a fi "Mucegaitul smarc al vaiei cu poezia se
vesmanta/Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar". Conceperea poeziei ca vesmant peren
si superb din "purpura ce acopera realitatea hidoasa si vremelnica ("tarana cea greA) se
intalneste in Epigonii lui Eminescu,, in care apare definitia romantica a misiunii poeziei si a
poetului: "Ce e poezia? inger palid cu priviri curate/Voluptos joc de icoane si cu glasuri
tremurate,/Strai de purpura si aur peste tarana cea grea"(s.n.). Arta poetica a lui Tudor
Arghezi, exprimata in Testament, de aici porneste o estetica noua, este asa-numita estetica a
uratului". "Din mucigaiuri, bube si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi" (T.ArghezI).
Noaptea de mai poate fi considerata si ea ca o arta poetica aflandu-se la egala distanta de
Epigonii si de Testament, dar avand puncte comune cu fiecare dintre ele.
Macedonski a fost preocupat de tehnica simbolurilor si, desi un inainte-mergator al poeziei
moderne, nu a fost departe de a confunda simbolismul cu practicarea alegoriei. Prin Noaptea
de mai Macedonski constientizeaza, intr-un limbaj ce ramane totusi al poeziei, adica este
metaforic, realitatea ca scrisul poate restabili echilibrul atunci cand sufletul pentru sarcasme si
deznadejde sta deschis", Poemul acesta poate fi inteles, desigur, ca un elogiu adus naturii si
primaverii ca monografia noastra (E.pl.,1968).

Contrastul intre ingradirile mutilante ale lumii" si libertatea celesta a artei devine, in
Noaptea de martie (pocni al refuzului nasterii), opozitia intre marginirea" starii de om si
nemarginirea celui nenascut: Poate vream sa fiu de toate sau nimica sa fiu poate,/ Poate chiar
ca niciodata sa fiu om nu m-am gandit/ Sa m-adun de pe tot locul, sa fiu unul strans din toate/
Si sa-mi las nemarginirea ca sa intru-n marginit" Mai putin retorica,
Noaptea de iulie da glas nostalgiei fericirii (A-nceput din nou sa-mi fie dor de dulcea
fericire"), asociata fugarei tinereti, acum mutilata de lipsuri si mizerie.
Noaptea de noiembrie, despre care poetul are o parere superlativa, ilustreaza in cel mai inalt
grad programul poetic romantic de tip hugolian formulat in articolul Despre poema. Poema"
e mai mult decat o specie sau chiar decat un gen literar; ea este cea mai vasta conceptiune a
geniului omenesc, deoarece intr-insa se contin (oate genurile poeziei () Totul trebuie sa sentalneasca intr-insa in confuziune si pe neasteptate, asa precum este in viata reala () De la
sublim la trivial, iata ce inteleg eu prin poema". Asa stand lucrurile, intr-o judecata de valoare
atribuita mamei sale, Macedonski declara Noaptea de noiembrie cea mai completa poema ce
s-a scris". Ambitia autorului a fost scriind-o, sa trec cu usurinta de la satira cea mai amara la
genul filosofic, la genul elegiac etc. si sa ma ridic la urma pana la seninatatea incorporalitatii,
facand apoi ca poema sa expire incet, ca vibratiune muzicala". Rezultatul (prezentat intr-o
sedinta a Junimii, unde Macedonski crede ca a avut un imens succes, dar despre care
Maiorescu se multumeste sa noteze in insemnarile zilnice: Citit Macedonski - teatral si
arogant - poezia lui Noaptea de oct. sau noiemvrie"), e, in fapt, un poem retoric, mizand pe
efecte stridente de contrast ce ambitioneaza sa sintetizeze viata si moarte, cer si abis, teroare si
extaz, grotesc, macabru si sublim.