Sfaturi din partea mamei

Cristian Popescu

Pe Cristi trebuie sa-l intelegeti. Spune el multe despre noi, dar sa nu-l luati in serios. El ne
iubeste si ne respecta, iar noi am crezut intotdeauna in talentul lui. Cand scrie despre mine ca
sunt cocheta si el nu strange doar negru sub unghii, ci in fel de roz, la degetele mici, ca sa nu mai
dam banii pe pudra si ruj, o spune, asa, cu delicatete, si se gandeste de fapt la micile mele
economii. Asa e el. Nu e facut pentru lumea asta. De fapt am si eu o mare parte de vina: atunci,
in alea noua luni, cand l-am tinut in pantec, am avut prea multe vise. Mai multe pe noapte. Nu
dormea inadins ca sa se uite la ele. Il simteam eu cum vrea sa ma stranga in brate pe dinauntru,
dar n-avea sarmanul de ce sa apuce. Si atunci dadea din picioare, cum fac golanii la film, la
cinema, cand se intrerupe sonorul. Asta e. Ce mai poti face acum? Am auzit ca daca te prapadesti
in somn, visul ramane acolo, intre tample ca un cristal. Am sa las vorba sa mi-l scoata cu grija, sa
nu-l sparga ca sa se uite Cristian la el cand vrea. Ca degeaba strange oricate femei in brate. Am
citit si-n carti. Degeaba. Asa ca ultimul vis il las lui.
Trebuie sa-l intelegeti. Sa nu-l luati in serios. Nu scoate o vorba zile intregi. Intotdeauna
i-am spus: Baiatul mamei, nu-ti mai fa atatea problem. Ca-ti spal si-ti calc, ca tot pe capul meu
traiesti, ca mi-am sacrificat viata. Stiu eu ce se-ntampla dupa ce mori. Cum ajungi acolo incepi
sa-ntineresti. Dar nu oricum. Ca aceiasi ani care iti imbatranesc copiii te intineresc pe tine. Tot in
familie. Cand ai sa-mbatranesti tu, eu voi fi nurlie, ca pe vremuri. Nu te mai gandi ca aduci prea
putini bani in casa. Asta e. N-ai ce sa faci.
Mama e grijulie. Cand eu tai painea, ea o bandajeaza si cand o rup, mama o pune in
ghips.
Dupa ce a iesit din mine, ma simteam, asa, infirma, oloaga si as fi platit oricat unui doctor
sa ma taie si sa-mi indese o proteza in pantec. Nu puteam fara el. Dar incetul cu incetul m-am
obisnuit. A inceput sa-mi placa. Eram tanara si de abia la primul copil. Asta e. Cand avea doua
luni ii desenam par pe la subtiori, pe piept, pe barba. I-l desenam cu creionul chimic. El statea
linistit si gangurea. Nu-si mai lua ochii de la mine.
Mama e gospodina. Ea pastreaza zaharul in cupele unui sutien vechi, ingalbenit, agatat in
doua cuie pe perete. Ca numai asa se-ndulceste o oala intreaga de lapte c-o singura lingurita de
zahar.
Baiatul mamei. Tu nu stii. Dar cand ai implinit 13 ani, ai venit acasa cu o colivie mare pe
masura ta. Si de-atunci, in fiecare an de ziua ta si a mea, te inghesui, te mai impimgem si noi ca
vrei sa-ncapi din nou in colivia aia. Si ne citesti de acolo ziarul si-ncerci sa strigi la noi cum
strigai cand ai iesit din mine. Noi te-ascultam, te sarutam, iti uram la multi ani si te mai linistesti.

Stiu eu ca pana la urma o sa ajungi poet mare. Ce daca nu te iubesc femeile si-ti tremura mana
cand duci lingura la gura? Ce daca trebuie sa-ti aduc aminte cum o cheama pe sora-ta cand vrei
s-o chemi prin casa? Ce daca tu esti inca cu un picior in maica-ta cand altii au ajuns deja cu un
picior in groapa? Sa nu-ti pese baiatul mamii. Ai sa le arati tu lor. Au sa te ingroape. Cu slujba,
cu lacrimi, cum se obisnuieste. Dar dupa trei-patru zile eu am sa cer sa te mai vad odata, sa te
mai scoata putin de acolo. Si o sa fie sicriul gol. Si, inauntru, pe peretii lui: numai inscriptii dealea porcesti ca-n wc-urile publice. Sa nu-ti pese, baiatul mamii. Asta e. Nu esti facut pentru
lumea asta.