INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA

RAPORTUL DINTRE CREDINŢĂ ŞI RAŢIUNE

Lucrare realizată la Teologie fundamentală

IAŞI-2007
 Fides et ratio 1

„Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre
contemplarea adevărului. Dumnezeu este cel care a pus în inima omului dorinţa de a
cunoaşte adevărul şi, în definitiv, de a-l cunoaşte pe el pentru ca, cunoscându-l şi
iubindu-l, să poată ajunge la adevărul întreg despre sine însuşi”1.

2. Introducere
Această lucrare va prezenta relaţia dintre raţiune şi credinţă în viziunea teologică
a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al ΙΙ-lea, relaţie pe care a expus-o în Scrisoarea
sa enciclică Fides et ratio.
Enciclica a fost publicată la 14 septembrie 1998, iar Papa Ioan al ΙΙ-lea adresează
enciclica episcopilor Bisericii Catolice, după cum reiese din salutul de început:
„Veneraţi fraţi întru episcopat, sănătate şi binecuvântare apostolică!”2, şi apoi
teologilor şi filozofilor şi indirect întregii comunităţi creştine. Tema în discuţie
vizează credinţa tuturor creştinilor şi de aceea credincioşii cu o anumită pregătire
culturală ar face bine să citească enciclica. Deşi problema raportului dintre credinţă
şi raţiune este veche de secole şi a fost amplu dezbătută la Conciliul Vatican Ι, este
totuşi de actualitate deoarece din 1870 până astăzi multe s-au schimbat în domeniul
teologic şi filozofic, în bine dar şi în rău, iar reluarea problemei ar avea un real folos
pentru a confirma ceea ce a stabilit Conciliul Vatican Ι, dar şi pentru a denunţa
înclinaţia raţiunii către scepticism şi nihilism3.

3. Cuprins
Sfântul Părinte afirmă că a apărut în omul contemporan, şi nu doar la unii filosofi
o atitudine de neîncredere largă în raport cu marile resurse de cunoaştere ale fiinţei
umane, atitudine extrem de periculoasă pentru credinţă şi în legătură cu care
Biserica nu poate să tacă. De aceea filosofia, care are marea responsabilitate de a
forma gândirea şi cultura prin apelul peren la căutarea adevărului, trebuie să-şi
recupereze cu vigoare vocaţia sa originară, şi de aceea Papa simte că are datoria de
a interveni în această problemă.
Există două nivele de cunoaştere distincte: acela al credinţei, care se sprijină pe
mărturisirea lui Dumnezeu şi se foloseşte de ajutorul supranatural al harului, şi acela
al cunoaşterii filosofice, care se sprijină pe percepţia simţurilor, pe experienţă şi se
manifestă numai în lumina intelectului; dar revelarea lui Dumnezeu care se
împlineşte în Cristos se înscrie ea însăşi în timp şi în istorie, astfel încât „istoria
devine locul în care putem constata acţiunea lui Dumnezeu în favoarea omenirii,
după cum, prin Revelaţia aceasta i se oferă omului adevărul ultim cu privire la viaţa
proprie şi la destinul istoriei”4. Însă tot ce ne-a revelat Dumnezeu e încărcat de
1
IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, 3.
2
IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, 3.
3
I. GHERMAN, Vatra, Editura Viaţa creştină, Cluj-Napoca 2002, 12.
4
IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 12.
 Fides et ratio 2

mister iar noi nu putem înţelege toate secretele lui Dumnezeu decât ajutaţi de
credinţă5.
Deşi omul are o cunoaştere discursivă, limitată trebuie să continue a căuta
neobosit înţelegerea misterelor deoarece credinţa îl asigură de validitatea acestuia şi
îl ambiţionează să intre mai profund în interiorul misterului. Credinţa deschide
mintea pentru a descoperi în lume prezenţa minunată a Providenţei Divine. Doar cu
lumina raţiunii omul poate să-l descopere pe Dumnezeu, să-l recunoască drept
cauza tuturor lucrurilor, însă dacă este călăuzit şi de credinţă poate găsi mai repede,
fără obstacole şi până la capăt , drumul spre cunoaşterea lui Dumnezeu6.

Sfântul Conciliu afirmă că „Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi

cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane”7
iar prin Revelaţia sa „cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru
raţiunea umană pot fi cunoscute de către toţi chiar şi în condiţia actuală a neamului
omenesc, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”8. Lui Dumnezeu care
revelează trebuie să i se răspundă prin „ascultarea credinţei”9, prin care omul se
încredinţează lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu care se revelează supunerea
deplină a minţii şi a voinţei şi dându-şi de bună voie adeziunea la revelaţia făcută de
El. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care
îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt,
care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi
să-i facă pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul. Iar pentru ca
înţelegerea revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârşeşte
necontenit credinţa, prin darurile sale10. Există un raport strâns între adevărul revelat
şi filozofie, deoarece adevărul revelat nouă de Dumnezeu poate fi înţeles prin
lumina raţiunii. Numai că raţiunea, deci şi filosofia, trebuie să-şi recunoască propria
limită, reprezentată de misterul Crucii: „Adevăratul punct nodal, care provoacă
orice filosofie, este crucificarea lui Isus Cristos. De fapt, aici orice încercare de a
reduce planul mântuitor al Tatălui la pura logică umană e sortită falimentului”11.
Credinţa şi raţiunea, întâlnindu-se, îl conduc pe om la deplinătatea adevărului.
Dar pentru a înţelege această întâlnire, Papa face o scurtă istorie a raporturilor dintre
Revelaţie şi filosofia greacă. El observă că în filosofia scolastică „armonia
fundamentală a cunoaşterii filosofice şi a cunoaşterii întru credinţă este încă o dată
confirmată: credinţa cere ca obiectul său să fie înţeles cu ajutorul raţiunii; raţiunea,

5
Cf. Conciliul Ecumenic Vatican ΙΙ, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum 4.
6
Cf. IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 16.
7
Cf. Rom 1,20.
8
Conciliul Ecumenic Vatican I, Dei Filius, 2: Denz.1785 şi 1786 (3004 şi 3005).
9
Rom 16,26.
10
Conciliul Ecumenic Vatican ΙΙ, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum 5.
11
Cf. I. GHERMAN, Vatra, Editura Viaţa creştină, Cluj-Napoca 2002, 14-15.
 Fides et ratio 3

în punctul culminant al cercetării sale, admite ca necesar ceea ce postulează

credinţa”12.

4. Aprofundarea paragrafului 42
Pentru dezvoltarea spirituală a Occidentului creştin în Evul Mediu un rol
important a avut-o gândirea arabă. Între anii 800-1200 cultura islamică a fost
conservatoarea filozofiei şi ştiinţei tradiţionale greceşti. Operele grecilor au fost
traduse în limba arabă în cadrul unor mari şcoli de tălmăcitori şi au ajuns prin
Spania maură în lumea occidentală. Astfel Evul Mediu creştin a avut acces la opera
completă a lui Aristotel, nu doar la Logica tradusă de Boethius, şi astfel a urmat o
înflorire a ştiinţelor empirice. Noua receptare a lui Aristotel marchează imaginea
scolasticii de apogeu13.
Deşi în această perioadă au fost numeroşi filozofi, atât arabi şi evrei cât şi
creştini, care au dorit să evidenţieze relaţia dintre raţiune şi credinţă, Sfântul Toma
a reuşit să evidenţieze cel mai bine această relaţie stabilind legătura între
aristotelism şi filozofia creştină. Sfântul Toma afirmă că raţiunea şi credinţa nu se
pot contrazice, întrucât ambele emană de la Dumnezeu14. Astfel rezultă că teologia
şi filosofia nu pot ajunge la adevăruri divergente. Totuşi ele diferă prin metodă.
Filosofia porneşte de la lucrurile create şi ajunge la Dumnezeu, pe când teologia îl
consideră pe Dumnezeu ca punct de pornire. Întrucât revelaţia le transmite
oamenilor acele adevăruri ce le sunt necesare pentru dobândirea mântuirii sacre,
există loc pentru o cercetare independentă a lucrurilor, care nu poate fi aplicată prin
revelaţie. Filosofia aduce servicii importante teologiei în sensul că aceasta poate să-
şi asigure bazele credinţei în mod raţional şi să le apere, căci postulatele credinţei
sunt hiperraţionale dar nu iraţionale15.
Toma recunoaşte că prin contemplarea naturii omul poate ajunge la înţelegerea
revelaţiei divine, afirmaţie pe care o întâlnim atât în scrisoarea Sfântului apostol
Paul către Romani cât şi în conciliile ecumenice Vatican I şi Vatican II care declară:
„Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile
create, prin lumina naturală a raţiunii umane”16 iar prin Revelaţia Sa „cele ce, în
lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană pot fi cunoscute de
către toţi chiar ţi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină şi fără
amestec de eroare”. Iar Sfântul Părinte spune în această enciclică că doar cu lumina
raţiunii omul poate să-l descopere pe Dumnezeu, să-l recunoască drept cauza tuturor
lucrurilor, însă dacă este călăuzit şi de credinţă poate găsi mai repede, fără obstacole şi
până la capăt , drumul spre cunoaşterea lui Dumnezeu17.
12
IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 42.
13
Cf. PETER KUNZMANN, Atlas de filozofie, Enciclopedia RAO, 77.
14
Cf. IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 43.
15
PETER KUNZMANN, Atlas de filozofie, Enciclopedia RAO, 81.
16
Cf. Rom 1,20.
17
Cf. IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 16.
 Fides et ratio 4

Sfântul Toma d’Aquino recunoaşte că natura, obiect propriu al filosofiei, poate

contribui la înţelegerea revelaţiei divine. Deci credinţa nu se teme de raţiune, ci o
cercetează şi se bazează pe ea. După cum harul presupune natura şi o duce la
desăvârşire, tot la fel credinţa presupune şi desăvârşeşte raţiunea18. Aceasta din
urmă, luminată de credinţă, este eliberată de fragilităţile şi de limitele care decurg
din eludarea păcatului şi află puterea necesară pentru a se înălţa la cunoaşterea
misterului lui Dumnezeu Unul şi Întreit”19. Însă din Evul Mediu credinţa şi raţiunea
au ajuns să fie considerate ca fiind independente una de cealaltă. Astfel s-a ajuns la
o filozofie separată şi absolut autonomă în raport cu conţinuturile credinţei şi la o
cunoaştere raţională separată de credinţă, şi ca alternativă la ea. Drept urmare a
acestei separări în domeniul cercetării ştiinţifice a apărut o mentalitate pozitivistă ce
a renunţat la orice trimitere la idee metafizică şi morală, şi în cele din urmă a căpătat
contur nihilismul20.
Faţă de aceste gândiri eronate a intervenit de atâtea ori Magisteriul Bisericii nu
pentru a propune o filozofie proprie ci pentru a reacţiona într-un mod clar şi
puternic când tezele filozofice discutabile ameninţă înţelegerea justă a datului
revelat şi când se răspândesc teorii false şi părtinitoare care seamănă erori grave,
tulburând simplitatea ţi puritatea credinţei poporului lui Dumnezeu. Aşadar,
Magisteriul ecleziastic poate şi trebuie să exercite cu autoritate, în lumina credinţei,
propriul discernământ critic în raport cu filosofiile şi afirmaţiile care intră în conflict
cu doctrina creştină. Înainte de toate Magisteriul are sarcina de a arăta care supoziţii
şi concluzii filosofice ar fi incompatibile cu adevărul revelat, formulând prin lucrul
acesta exigenţele care se impun filosofiei din punctul de vedere al credinţei21.
Conciliul ecumenic, Vatican Ι, intervenea într-un mod solemn asupra raporturilor
dintre raţiune şi credinţă. Învăţătura creştină în acel text a caracterizat puternic şi
într-un mod pozitiv cercetarea filozofică a multor credincioşi şi constituie şi astăzi
un punct de referinţă normativ pentru o corectă şi coerentă reflecţie creştină în acest
domeniu aparte. Conciliul Ecumenic Vatican ΙΙ, la rândul său, prezintă o învăţătură
foarte bogată şi fecundă în raport cu filosofia. Un capitol întreg din constituţia
Gaudium et spes tratează despre valoarea persoanei umane creată după chipul lui
Dumnezeu, se motivează demnitatea şi superioritatea sa în raport cu restul creaţiei şi
se arată capacitatea transcendentă a raţiunii sale. Conciliul a atins şi problema
studiilor filosofice şi a celor teologice ce trebuiesc predate seminariştilor. Pentru că
teologia în împlinirea menirii sale nu poate să ocolească raportarea la filosofiile
elaborate de fapt în cursul istoriei, Papa aminteşte unele datorii proprii teologiei, în
care apelul la gândirea filosofică se impune în virtutea naturii însăşi a Cuvântului

18
TOMA D’ AQUINO, Summa Theologiae, I, 1, 8 ad 2.
19
IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 43.
20
Cf. I. GHERMAN, Vatra, Editura Viaţa creştină, Cluj-Napoca 2002, 17-18.
21
Cf. I. GHERMAN, Vatra, Editura Viaţa creştină, Cluj-Napoca 2002, 18-19.
 Fides et ratio 5

revelat: auditus fidei şi intelectus fidei. În această enciclică Papa evidenţiază şi

datoria pe care o are teologia dogmatică cât şi teologia fundamentală22.
Dacă teologia are nevoie de filosofie, deoarece „credinţa care nu e gândită e
nulă”23, filosofia are şi ea nevoie de Revelaţie, fie pentru a nu rătăci în eroare fie
pentru a-şi lărgi orizonturile. Aşadar este de dorit ca teologii şi filosofii să se lase
călăuziţi de unica autoritate a adevărului, astfel încât să se elaboreze o filosofie în
consonanţă cu cuvântul lui Dumnezeu. Această filozofie va fi terenul de întâlnire
între culturi şi credinţa creştină, locul de înţelegere între credincioşi şi necredincioşi.

4. Încheiere
Spinoza spunea că credinţa nu are nimic comun cu filosofia, că obiectul credinţei
este supunerea şi ea este cu totul distinctă de cunoaşterea naturală a lucrurilor,
rezultând că religia şi filosofia au fiecare un domeniu separat. Pentru a contesta
toate aceste gândiri filosofice care devalorizează omul, şi raţiunea lui gânditoare,
spunând că omul nu poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, Papa Ioan al ΙΙ-lea
subliniază în scrisoarea sa enciclică valoarea pe care filosofia o posedă în raport cu
înţelegerea credinţei, îndemnându-i pe teologi să recupereze dimensiunea metafizică
a adevărului, iar pe cei responsabili de formarea în preoţie să se preocupe cu o
atenţie deosebită de pregătirea filosofică a celor care vor trebui să vestească
Evanghelia, şi mai mult încă, a celor care vor trebui să se consacre cercetării şi
predării teologiei24. Ultimul gând al Papei se adresează spre Fecioara Maria,
invocată drept Scaunul Înţelepciunii: fie ca aceasta „să constituie limanul sigur
pentru cei care fac viaţa lor o căutare a înţelepciunii”25.

5. Concluzie
În finalul acestei lucrări aş dori să evidenţiez două lucruri. Mai întâi, curajul
dovedit de Ioan Paul al II-lea în tratarea unei teme cum este aceea a gândirii
metafizice, azi puternic contestată de numeroase curente filosofice cum ar fi
pozitivismul, neopozitivismul, istoricismul, scientismul, pragmatismul şi nihilismul.
Cu enciclica sa Papa riscă aşadar nepopularitatea. Curajul său este însă curajul
adevărului şi de aceea nu trebuie să ne îngrijoreze eventualele aprecieri nefavorabile
cu privire la enciclica Fides et ratio. În al doilea rând, trebuie recunoscut meritul
Papei de a fi revalorizat omul, glorificând ceea ce este mai măreţ şi mai nobil în
acesta: raţiunea gânditoare, capabilă să cunoască adevărul şi să înţeleagă realitatea
universală şi într-o oarecare măsură misterul lui Dumnezeu.

22
Cf. IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 64-67.
23
SF. AUGUSTIN, De predestinatione sanctorum, 2, 963.
24
Cf. IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 100-106.
25
IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999, nr. 108.
 Fides et ratio 6

Fides et ratio este aşadar o enciclică ce glorifică omul ca imagine a lui Dumnezeu
şi de aceea va fi preţuită de toţi cei care cred în om şi în capacitatea lui de a ajunge
la adevărul total, care este şi de ordin metafizic, nu pur ştiinţific.
 Fides et ratio 1

BIBLIOGRAFIE

Actualitatea creştină nr. 11, 2003.

Conciliul Ecumenic Vatican I, Dei Filius.
Conciliul Ecumenic Vatican ΙΙ, Dei Verbum.
GHERMAN I., Vatra, Editura Viaţa creştină, Cluj-Napoca 2002.
IOAN PAUL AL ΙΙ-LEA, Fides et ratio, Presa Bună, Iaşi 1999.
TOMA D’ AQUINO, Summa Theologiae.