Capitolul 7

POLITICI DE MEDIU

Un domeniu atât de marcat de incertitudine, cum este mediul, nu putea sa scape

preocuparilor de elaborare a politicilor globale şi sectoriale; cu atât mai mult se justifica apariţia şi
dezvoltarea politicilor de mediu cu cât realizarea unor obiective de ordin economic şi social reflecta
natura stohastica a evoluţiei mediului ca sistem aflat în interdependenţa cu sistemele antropice. La
aceasta se adauga şi faptul ca mecanismul pieţei, gândit şi promovat în termenii economiei
neoclasice, este implicat de o maniera secvenţiala şi nesemnificativa în reglarea relaţiei “mediu –
sistem socio-economic”, ceea ce reclama intervenţia directa a puterii publice printr-un ansamblu de
masuri constituite ca parte componenta a politicii de mediu.
In condiţiile adâncirii şi globalizarii ecocrizei, la care se adauga multiplicarea
interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţari, politica de mediu tinde sa devina o dimensiune
permanenta a politicii generale a unui stat în raporturile sale cu celelalte state, bunastarea unei
naţiuni fiind tot mai greu de asigurat pe principiul preponderenţei efortului propriu.
Spaţiul politicilor de mediu este unul vast şi dificil de ordonat, astfel încât, în contextul dat,
ne vom limita la tratarea unor aspecte cum ar fi:

• Conţinutul şi dinamica politicilor de mediu,

• Elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.
• Evaluarea impactului politicilor de mediu.

7.1 Conţinutul şi dinamica politicilor de mediu

Politica de mediu poate fi definita ca un ansamblu coerent de masuri şi mijloace prin care se
urmareşte conservarea capacitaţii de suport a sistemelor naturale.
Consideram necesare câteva nuanţari ale definiţiei propuse:
• optam pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de masuri şi mijloace deoarece
realitatea indica dificultaţi greu de depaşit în tentativa de proiectare a unei politici de mediu, cu
puternice accente regionale şi globale, care sa dispuna de mijloace intrinseci de control,
constituite în bucle de retroacţiune, aşa cum impune conceptul de sistem;
• “conservarea capacitaţii de suport” asigura finalitate politicii de mediu, conceptul de
“conservare” neexcluzând ci presupunând “cuplarea” mediului la activitatea economico-
sociala, dar în limitele de manifestare a legilor biologice, ecologice. De asemenea, facând
trimitere la “conservarea capacitaţii de suport”, se ofera suficient spaţiu pentru “maturizarea”
polemicilor privind obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se înscriu în
dinamica conceptului de “politica de mediu”.
Componentele politicii de mediu (14) vizeaza sfera reglementarilor (generale şi specifice),
dar şi modificarea comportamentului producatorilor şi consumatorilor, a societaţii cvile în
ansamblul sau, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate acestea adaugându-se
problema transferului de informaţie, a comunicarii în domeniul mediului.
Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializeaza un nivel ninim acceptabil
al calitaţii mediului, ca valoare a bunastarii economico-sociale, dar şi intervenţia statului menita sa
depaşeasca (nu sa substituie) unele din limetele economiei de piaţa în reflectarea costurilor sociale
reale, respectiv asigurarea funcţionarii în regim optimal a sistemului socio-economic, restricţionata
de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de mediu.
Politica reglementarilor cuprinde:
• legea mediului,
• standarde şi norme de mediu,
• condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu,
• legea planificarii fizice,
• termenii de referinţa pentru elaborarea studiului de impact şi evaluarea propriu-zisa a impactului
de mediu.
Deoarece unele activitaţi prezinta un nivel ridicat al riscului ecologic, sunt necesare unele
reglementari cu caracter specific:
• nominalizarea activitaţilor şi produselor periculoase, precizarea condiţiilor de producţie,
manipulare, depozitare, consum;
• termenii de referinţa ai planului de intervenţie în caz de accident ecologic;
• termenii de referinţa ai rapoartelor şi informarilor, în conformitate cu dreptul societaţii civile de
a fi informata curent şi în situaţii de urgenţa.
Masurilor de ordin administrativ li se adauga cele ale politicii de stimulare financiara şi
economica – componenta a politicii de mediu – în legatura cu care se manifesta o animita opoziţie
din raţiuni politice şi economice private. Totuşi, masurile şi mijloacele de natura economico-
financiara pot reabilita, într-o anumita masura, statutul mecanismului economic în raporturile cu
sistemul natural, economia publica relevându-le superioritatea faţa de masurile şi mijloacele de
reglementare.
Fara îndoiala, componenta cea mai eficace şi mai economica a politicii de mediu o
reprezinta ansamblul de masuri şi mijloace pentru modificarea comportamentulului producatorilor
şi consumatorilor, a societaţii civile în ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea
opticii tuturor utilizatorilor faţa de mediu, conştientizarea caracterului multidimensional al
sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în conservarea capacitaţii de suport a
mediului, reprezinta elemente esenţiale pentru atingerea obiectivelor cuprinse în denumirea
generica de “dezvoltare durabila”. Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie sa
devina o preocupare permanenta şi coerenta, nascuta din recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor
biologice, a legilor ecologice a caror efecte sunt mai puţin perceptibile la scara timpului economic.
Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de mediu – politica de
reglementare, politica economico-financiara şi politica educaţionala – se afla într-o evidenta
dependenţa de o a patra componenta: politica surselor de informaţie şi comunicarii.
Se sugereaza de la început necesitatea asigurarii fluxurilor informaţionale directe, reflectând
realitatea şi a fluxurilor informaţionale indirecte, de raspuns din partea subsistemului superior de
gestionare a datelor de mediu.
In mod curent, pricipalele surse de informare sunt:
• rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi indicatori de mediu, dar care
prezinta un grad ridicat de generalitate:
- O.C.D.E., Donnees OCDE sur l`environnement (pur les pays Membres de L`OCDE,
- OCDE, Indicateurs d`environnement : corps central de l`OCDE (1994),
- PNUE, Environmental Data Report,
- World Resources Institute (împreuna cu PNUD şi PNUE), World Resources,
- Comisia Economica pentru Europa (N.U), The environment in Europe and North America,
- Rapport sur le developpement dans le monde (Banca Mondiala),
- Rapport modial sur le developpement humain (PNUD),
- Planuri naţionale de acţiune pentru mediu (Elaborat şi de România în 1995),
- Strategia naţionala de conservare a mediului,
 - IIED/WRI/IUCN, Directory of country environmental studies, 1993 (care cuprinde o lista,
pe ţari, aprincipalelor rapoarte în materie de mediu);

• bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul sistemelor de informaţie

geografica (S.I.G.),
• studii de impact de mediu,
• bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi, administraţie publica, activitaţi
în derulare),
• rapoartele de evaluare prealabila şi de fezabilitate (pentru proiecte sau politici ce urmeaza a fi
realizate) ,
• lucrari de cercetare ştiinţifica.
Politica surselor de informare şi a comunicarii trebuie sa raspunda la doua cerinţe : calitatea
datelor şi informaţiilor ( de unde obţinem datele ) şi costul informaţiei.
Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practica tot mai frecventa transferul
estimarilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care consta în a utiliza într-o situaţie, total diferita, un
ansamblu de date generale pentru cerinţele unui caz particular.
O asemenea practica este aplicabila atunci când sunt reunite condiţii cum ar fi:
• resursele financiare, de timp, umane sunt insuficiente pentru a realiza un nou studiu (o noua
estimare),
• zona de impact deja studiata este asemanatoare celei de aplicare a proiectului,
• problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor, natura proiectului), sunt
asemanatoare în cele doua cazuri,
• metodele de evaluare originale sa fie acceptabile iar tehnologia cercetarii sa fi fost riguros
respectata.

Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilitaţilor” la “mediu – factor limitativ” pentru

activitatea economico-sociala a însemnat şi schimbarea filozofiei în politicile de mediu, centrate pe
doua direcţii complemetare:
• modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode directe, indirecte),
• finanţarea publica a proiectelor pentru protecţia mediului, reconstrucţie ecologica,etc
(finanţare directa şi indirecta, prin facilitaţi fiscale).
Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea unor probleme legate
de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide urbane şi conservarea spaţiilor naturale.
Aceasta prima trasatura era rezultatul direct al mesajului de conservare a resurselor naturale,
(regenerabile şi neregenerabile), recepţionat de sistemul socio-economic.
O a doua trasatura consta în abordarea fragmentara, sectoriala a problemelor mediului şi fara
a se urmari armonizarea cu politicile economico-sociale sectoriale şi globale.
Existau, deci câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce “ mediu-economie”, mediul ca
sistem ramânând înca în afara preocuparilor.
In al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau concepute prioritar pe baza
principiului “poluator-platitor” fiind marcate, în consecinţa, de disproporţii între masurile corective
şi cele preventive, primele ocupând un loc prioritar.
Aceste politici acreditau astfel ideea unei contadicţii între creşterea economica şi calitatea
mediului, neglijându-se faptul ca sfârşitul perioadei de boom economic nu a însemnat o diminuare a
formelor de manifestare a eco-crizei; se încerca, de fapt, evitarea punerii în discuţie a modelului de
a produce şi a stilului de viaţa. (Explicabila daca ţinem cont ca ne aflam şi în perioada razboiului
rece, când nici un sistem nu dorea cât de puţin sa-şi recunoasca limitele).
In timp, cautarea soluţiilor de relansare economica a condus la amplificarea conţinutului
politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea raţionala a resurselor naturale, conservarea
patrimoniului natural – cultural şi îmbunataţirea calitaţii vieţii (mediul apare, astfel, ca una din
variabilele tot mai importante ale funcţiei bunastarii economico-sociale).
Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea economica şi
conservarea capacitaţii de suport a mediului a fost exprimata, de altfel, cu ocazia unor studii
concrete, între care cel efectuat de Institutul de Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA (13).
Incercând sa raspunda la întrebarea daca preocuparile pentru calitatea mediului împiedica
creşterea economica şi dezvoltarea, studiul a ierarhizat şi analizat toate cele 50 de state ale SUA în
legatura cu existenţa şi consistenţa programelor lor ecologice, pentru a le corela cu ritmurile de
creştere ale P.S.B. (produsul brut al fiecarui stat), numarul locurilor de munca (cu excepţia
agriculturii), numarul locurilor de munca în construcţii, productivitaţii muncii în industria
manufacturiera, productivitaţii generale a muncii.
Au fost testate doua ipoteze ale impactului politicilor de mediu:
• relaţia dintre gradul de ecologizare şi creşterea economica în perioada de vârf a
neocapitalismului –1982 –1989,
• analiza comparativa a sporurilor pozitive şi negative ale creşterii economice în funcţie de
gradul de ecologizare a statelor federale (1973-1980).
Datele pe ultimele doua decenii, evaluate în cadrul studiului, elimina în totalitate ideea unei
contradicţii între politica ecologica şi cea economica, în cazul fiecareia din cele doua ipoteze.
Prima ipoteza a condus la concluzia ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au
cunoscut rate de creştere şi dezvoltare mai mici decât statele cu reglementari de mediu mai puţin
severe, ci dimpotriva : primele s-au dovedit superioare la toţi indicatorii economici.
A doua ipoteza a relevat ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au cunoscut sporuri
mai mici de creştere economica, performanţa economica fiind superioara comparativ cu aceea a
statelor federale care au promovat o politica de mediu mai permisiva.
“Ipoteza impactului ecologist, deşi plauzibil în teorie, nu are fundamentare empirica şi
îndreapta atenţia spre ceea ce este probabil unul dintre factorii cel mai puţin importanţi ce
afecteaza ritmul de creştere economica şi dezvoltare al statelor” (13).
Sfârşitul anilor ’70 marcheaza pasul spre o noua filozofie a politicilor de mediu, conceputa
în jurul noţiunii de dezvoltare durabila. Politicile de mediu devin preponderent anticipative,
implicând într-o masura sporita societatea civila; de asemenea, devin evidente tendinţele de
globalizare a politicilor de mediu şi inntegrare a acestora în sistemul celor social-economice.
In acest scop, se va încerca armonizarea orizonturilor timpului economic cu cele ale
timpului biologic, ecologic, va fi abandonata treptat abordarea sectoriala, optându-se pentru una
sistemica, holista, iar limitele reglementarilor naţionale şi internaţionale în materie de mediu vor
fi suplinite de societatea civila, a carei acţiune, bazata pe voluntariat, va da un nou impuls
transpunerii în practica, cu mai multa eficienţa, a programelor şi proiectelor de mediu.
Cel de-al cincilea Program Comunitar de Politica şi acţiune în favoarea Mediului şi
dezvoltarii durabile, lansat de Comisia Comunitaţii Europene, reprezinta o noua strategie în
domeniu, aparuta ca reacţie la realitatea actuala, aceea a puţinilor paşi concreţi facuşi în direcţia
asigurarii funcţionalitaţii sistemelor naturale.
Noua stategie propune, deci, calea dezvoltarii durabile, respectiv:
• recunoaşterea calitaţii şi conservarii corespunzatoare a mediului, a resurselor naturale, ca
fundamente perene ale activitaţilor umane şi dezvoltarii economico-sociale;
• gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie, consum, utilizare), de o
maniera încât, ţinând cont de caracterul limitat al resurselor de materii prime şi materiale, sa
faciliteze şi sa incurajeze reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim, pentru a evita pierderile
şi epuizarea resurselor naturale;
• modificarea comportamentului societaţii civile în concordanţa cu caracterul limitat al
resurselor naturale, astfel încât consumul sau utilizarea acestora de catre un individ sa nu se
 faca în detrimentul altuia, aşa cum exploatarea resurselor naturale de catre o generaţie nu
trebuie sa limiteze posibilitaţile de consum ale generaţiilor viitoare.
Se propun urmatoarele criterii ale durabilitaţii:
• evaluarea economica a costurilor şi avantajelor de mediu,
• evitarea, ori de câte ori este posibil, degradarii capitalului natural (mai ales celui limitat),
• evitarea proceselor ireversibile,
• exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul randamentului durabil sau mijlocirea unor
proiecte compensatorii în cazul resurselor naturale nereînnoibile,
• atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri “verzi” pentru a fi practicate în procesele
economico-sociale reale.
“In acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele mediului, marile principii
directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel de-al cincilea Program reflecta abordarea
preventiva şi conceptul de împarţire a responsabilitaţilor, în acest ultim caz fiind vorba, mai ales, de
aplicarea efectiva a principiului poluator –platitor” (15).
Un rol important în realizarea obiectivelor noii stategii îl va avea aplicarea principiului
subsidiaritaţii, care nuanţeaza noţiunea mai vasta de împarţire a responsabilitaţilor. In baza acestui
principiu, Comunitatea îşi asuma raspunderea realizarii unor programe şi proiecte de mediu, fara a
submina rolul fiecarui stat component în exercitarea competenţelor. Nu este vorba, deci, de crearea
unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficienţa mai mare acţiunii de protecţie a mediului în
situaţiile în care un stat sau altul nu le-ar putea soluţiona la fel de bine ca şi Comunitatea.

7.2 Elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu

Având în vedere dimensiunea şi complexitatea activitaţilor de elaborare şi operaţionalizare a

politicilor de mediu, precum şi contextul prezentarii, ne vom limita la enunţarea acestui subiect pe
baza urmatoarelor structuri:
• etapele elaborarii politicilor de mediu,
• cerinţele politicilor de mediu,
• operaţionalizarea politicilor de mediu.

7.2.1. Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicita, ca efort minimal, parcurgerea a cinci etape:

• identificarea şi delimitarea problemelor de mediu
• evaluarea politicii de mediu promovata în perioada anterioara,
• formularea prioritaţilor în legatura cu problemele de mediu,
• definirea posibilitaţilor de finanţare a politicii de mediu.
Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor fi canalizate catre
identificarea şi descrierea, pe cât posibil, a problemelor de mediu, creându-se astfel posibilitatea
cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de evoluţie a calitaţii mediului, a mecanismelor favorabile şi
nefavorabile menţinerii funcţionalitaţii sistemelor naturale. In acelaşi timp, date fiind condiţiile
concrete de aplicare a oricarei politici de mediu, între care se remarca necesitatea participarii unui
numar cât mai mare de persoane, reprezentativ pentru multitudinea şi diversitatea intereselor faţa de
bunurile şi serviciile de mediu, prezentarea problemelor de mediu urmeaza a se face într-un limbaj
care sa permita transmiterea eficienta a mesajului în raport cu diversitatea receptorilor.
Odata stabilita sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru diminuarea costurilor de
operaţionalizare, pentru sporirea eficacitaţii acesteia în condiţii de economicitate, este de preferat o
evaluare obiectiva, şi nu de pe poziţii doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu aplicata în perioada
anterioara. Un asemenea demers asigura sesizarea zonelor neacoperite prin politica de mediu,
localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate acestea constituindu-se ca
premise ale îmbunataţirii ansamblului de masuri şi mijloace de conservare a echilibrelor ecologice.
In condiţiile unor restricţii obiective de natura tehnico-materiala, financiara şi umana, mai
ales în cazul economiilor cu performanţe scazute, pentru care acoperirea costurilor ecologice
sporeşte, pe termen scurt şi mediu, presiunea asupra echilibrului macro-economic şi social, o etapa
importanta în elaborarea politicilor de mediu o reprezinta formularea prioritaţilor. Desigur, criteriile
de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi:
• analiza cost-avantaje (sau cost beneficiu),
• analiza cost-eficacitate,
• analiza riscuri-avantaje,
• etc,.
dar acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care opereaza o societate sau alta, o
colectivitate sau alta. Mai mult, tendinţa de globalizare a problemelor de mediu genereaza presiuni
politice internaţionale, asumate sau nu prin semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale în
materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întîmpinarea contextului naţional sau regional de
proiectare a politicilor de mediu.
Asemenea elemente indica adoptarea unei transparenţe maxim posibile a acţiunii structurilor
instituţionale administrative în raport cu societatea civila; numai prin explicarea clara a condiţiilor
interne şi internaţionale de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica opţiunile pentru
soluţionarea uneia sau alteia din problemele de mediu, transparenţa în acţiune fiind premisa
principala a realizarii unui parteneriat eficient între puterea publica şi societatea civila pentru
atingerea obiectivelor conservarii mediului.
Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie sa se regaseasca în realismul şi coerenţa politicii
de mediu proiectata, a strategiei şi tacticii ce urmeaza a fi adoptate.
In cea de-a patra etapa a elaborarii politicii de mediu – formularea strategiei şi a tacticii –
eforturile se vor concentra spre satisfacerea urmatoarelor cerinţe:
• asigurarea preponderenţei premiselor certe de realizare a politicii de mediu,
• formularea clara a obiectivelor strategice şi tactice,
• definirea sistemului instrumentelor de aplicare şi control a politicii,
• sporirea interoperabilitaţii dintre structurile instituţionale şi civile implicate în atingerea
obiectivelor politicii de mediu,
• creşterea gradului de audienţa a politicii de mediu în rândurile societaţii civile,
• armonizarea intertemporala a etapelor de aplicare a politicii de mediu, a tacticilor adoptate.
O politica de mediu eficienta nu poate fi decât una pe termen lung, în concordanţa cu
ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care parcurgerea celei de-a cincea etape –
definirea posibilitaţilor de finanţare a politicii de mediu – va fi marcata de incertitudinea şi riscul
din activitatea economica.
Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei mondiale, departe de a se stabiliza,
accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor de intervenţie pentru pastrarea anumitor poziţii
pe piaţa resurselor naturale, sunt elemente care genereaza discontinuitaţi în ceea ce priveşte
performanţa activitaţii economice, discontinuitaţi care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de
finanţare a costurilor ecologice.
Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de finanţare a proiectelor de
mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor ce ar putea fi folosite de public, de
societatea civila, pentru a participa într-o masura cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de
mediu ; distribuirea efortului financiar de susţinere a activitaţii de conservare a mediului, a
capacitaţii de suport a acestuia nu poate fi asemuita cu o politica a paşilor marunţi, în disonanţa cu
marile obiective ale politicii de mediu, cu urgenţa refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât
dezvoltarea tacticilor intermediare se va realiza, în permanenţa, conform strategiei adoptate.

7.2.2 Cerinţele politicilor de mediu

Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de mediu numai în masura în
care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi :
• abordarea holista a problemelor mediului,
• reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi aplicate,
• integrarea cu politicile sectoriale şi globale,
• reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţionala şi internaţionala a problemelor de
mediu,
• armonizarea diverselor interese faţa de bunurile şi serviciile de mediu,
• compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de masuri şi mijloace
având ca scop conservarea capacitaţii de suport a mediului.

7.2.2.1. Abordarea holistă şi reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc

Necesitatea reflectării holiste a problemelor de mediu în politicile de mediu îşi găseşte

suportul în relaţiile de puternică interdependenţă dintre componentele biotice şi abiotice ale
mediului, mediul ca sistem funcţionând pe principiul specializării şi în consecinţă neputându-se
aplica reguli de substituire a unor componente, verigi cu altele.
În afara abordării holiste, respectiv optând pentru abordări sectoriale, există riscul
transferării unor probleme, de exemplu, de la are la apă, sau de la o scară de mărime la alta. De
asemenea, stabilirea priorităţilor, în condiţiile unor puternice relaţii de interdependenţă, va fi greu
de făcut, dacă nu chiar şi ineficientă, în contextul abordării sectoriale: prin considerarea mediului ca
sistem, unele măsuri pot fi aplicate o singură dată pentru a soluţiona problemele de la nivelul mai
multor componente ale mediului, ceea ce se va reflecta favorabil în nivelul costurilor pentru
controlul poluării sau menţinerea calităţii mediului.
Practic, este imposibil de evaluat în mod precis ansamblul efectelor activităţii economico-
sociale asupra sistemelor naturale, chiar şi datorită ignorării unor efecte ân efortul de proiectare şi
derulare a diferitelor procese.
Situaţia de incertitudine este generată de următorii factori:
• sistemul informaţional şi de cunoaştere a mediului ambiant;
• sistemul criteriilor de delimitare a premiselor şi formulare a obiectivelor şi priorităţilor în
probleme de mediu;
• capacitatea de prognozare a variabilelor tehnico-economice şi social-politice cu impact
asupra mediului, astfel încât chiar dacă vom stabili probabilitatea de apariţie a unui
impact, rămân de depăşit importante dificultăţi în cunoaşterea amplitudinii, locului şi
momentului producerii impactului.
Tranziţia de la situaţia de incertitudine la situaţia de risc, prin atribuirea de probabilităţi
dimensiunilor spaţio-temporale ale impactului, necesită concentrarea eforturilor în următoarele
direcţii:
• realizarea de investiţii pentru dezvoltarea bazei de date;
• evaluarea probabilităţii de apariţie a impactului şi a formelor sale de manifestare;
• evaluarea capacităţii decidentului de a percepe riscul precum şi evaluarea preferinţelor
publicului;
 • adoptarea unor reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de aplicat în activitatea
de gestionare a riscului.
Principalele forme de a investi pentru dezvoltarea bazei de date sunt:
• finanţarea studiilor de impact asupra mediului;
• testarea unor proiecte pilot, în condiţii controlate, în legătură cu efectele asupra
mediului;
• finanţarea analizelor comparative ale diferitelor variante ale proiectelor de mediu pe
baza raportului cost-eficacitate sau a costului de oportunitate;
• finanţarea analizelor de senzitivitate a celor mai importante variabile ale politicilor de
mediu. (Chiar dacă nu poate fi apreciat nivelul probabilităţii, este important de
cunoscut, de exemplu, modificarea unor variabile ale politicii de mediu sub influenţa
nivelului randamentului sau a valorii actuale nete).

Eforturile pentru dezvoltarea bazei de date vor fi astfel dimensionate încât să asigure
premisele unei cunoaşteri pe cât posibil precise a efectelor asupra mediului, ceea ce va permite
reducerea marjei de securitate luată în calcul la elaborarea proiectului şi deci creşterea eficienţei
aplicării principiului precauţiei. În forma sa extremă, principiul precauţiei presupune eliminarea
oricărei acţiuni ce ar putea genera, cu o probabilitate cât mai mică, efecte negative semnificative
asupra mediului.
Ca demers, evaluarea riscului (respectiv procesul de transformare a incertitudinii în risc) se
realizează în trei etape principale:
• Analiza factorilor generatori de risc, precum şi a mecanismului de apariţie şi propagare
a riscului;
• Precizarea amplitudinii şi importanţei riscului;
• Prognozarea probabilităţilor (p) de apariţie a efectelor (r) şi a valorilor scontate (pr),
(valoarea scontată a proiectului sau a politicii de mediu rezultând din însumarea
algebrică a valorilor scontate pentru fiecare efect posibil).
În raport cu valorile scontate, determinate pe baza unor probabilităţi obiective (rezultate din
observări şi evaluări ştiinţifice şi nu din aprecierile subiective ale specialiştilor decidenţilor),
perceperea riscului de către indivizi se poate manifesta prin:
• adoptarea unei atitudini neutre (optând pentru valorile obiectiv scontate);
• înclinaţie semnificativă către risc;
• aversiune semnificativă pentru risc.

Aplicarea preferinţelor la valorile scontate va permite determinarea utilităţilor dorite;

diferitele consecinţe, efecte nu vor fi ponderate numai cu probabilităţile (obiective) ci şi cu
utilităţile respective: dacă decidentul va avea aversiune faţă de pierderi, de exemplu, va recurge la
un coeficient de ponderare stabilit în funcţie de intensitatea dorinţei de a evita un asemenea rezultat,
astfel încât valoarea scontată a proiectului sau politicii se va diminua.
Pe măsura posibilităţilor, problema incertitudinii va trebui să devină una de gestiune a
riscului.
Ţinând cont de valorile scontate în mod obiectiv, precum şi de utilităţile, rezultatele dorite,
pot fi luate în calcul o serie de reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de aplicat în
gestionarea riscului:
• eliminarea acelor componente ale proiectului, sau politicii, generatoare de risc, ceea ce
poate să însemne conceperea unui noi proiect sau a unei noi politici;
• aplicarea unor reguli de decizie:
- minimax: minimizarea pierderilor maxime generate de aplicarea proiectului sau
politicii de mediu,
 - maximin: maximizarea efectelor (favorabile) minime, ce pot fi generate de aplicarea
proiectului sau politicii de mediu,
- matricea câştigurilor şi matricea regretelor;
• calculul costului promovării unei decizii eronate: realizarea proiectului deşi se va
dovedi a fi fezabil (se are în vedere, deci, pierderea scontată de oportunitate);
• calcularea costului incertitudinii, respectiv evaluarea regretului când cea mai bună
decizie luată este aceea de a renunţa la realizarea proiectului sau aplicarea politicii de
mediu (Sub influenţa situaţiei de incertitudine, nu se manifestă suficientă încredere în
fezabilitatea proiectului sau politicii de mediu, ulterior eventuala renunţare la realizarea
politicii dovedindu-se o eroare totală sau parţială).

7.2.2.2 Integrarea politicilor de mediu

Oportunitatea integrării politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale rezultă din

natura biunivocă a relaţiei dintre mediu şi sistemul tehnico-productiv şi social-economic.
Premisele şi principiile integrării ar putea fi rezumate astfel:
• asumarea publică de către diferite ministere, a obiectivului de integrare a politicilor de
mediu cu politicile sectoriale şi globale;
• formularea unor obiective clare, concise, măsurabile, delimitate în timp şi prin sistemul
legislativ;
• adoptarea planificării anticipative, atunci când se pun în evidenţă impacte reciproce
între politicile de mediu şi cele sectoriale şi globale;
• limitarea şi eliminarea în timp a măsurilor contradictorii (încurajarea extinderii
suprafeţelor cultivate inclusiv în zone fragile şi acordarea de sprijin, pe de altă parte,
celor care consimt să conserve sau chiar să prezerveze astfel de zone);
• extinderea posibilităţilor de intervenţie a societăţii civile în procesele decizionale.
„Deşi politicile de scoatere din circuitul agricol a terenurilor prezintă anumite inconveniente
şi nu constituie decât o ultimă soluţie tranzitorie, ele pot permite realizarea simultană a obiectivelor
agricole, bugetare şi ale mediului înconjurător”. Posibilităţile de concretizare a acestor avantaje sunt
cu atât mai mari cu cât sunt satisfăcute următoarele condiţii:
• programele de scoatere din circuitul agricol a anumitor terenuri vizează regiunile
sensibile din punct de vedere ecologic, aflate în principalele zone de producţie;
• amânarea acordată pentru scoaterea din circuitul agricol a acestor terenuri să fie
suficientă, ca durată, pentru stimularea agricultorilor în direcţia adoptării de activităţi
propice mediului înconjurător;
• alegerea terenurilor ce urmează a fi scoase din circuitul agricol se va face în cadrul unei
proceduri tip licitaţie, după criterii care se bazează pe evaluarea incidenţei externe
probabile a continuării activităţii productive şi pe estimarea economiilor bugetare
potenţiale care rezultă din retragerea terenurilor din circuitul agricol;
• programul de retragere a unor terenuri din circuitul agricol trebuie prezentat
agricultorilor, având în vedere rolul acestora în conservarea, întreţinerea şi ameliorarea
calităţii mediului.
 7.2.2.3 Armonizarea efectelor distributive ale politicii de mediu.

Ca sistem, mediul este un bun public şi în consecinţă politicile de mediu, generând bunuri
publice (mediul cu diferite nivele de calitate, poluare de diferite nivele(, îndeplinesc o evidentă
funcţie socială de transfer, justificând întrebări cum ar fi:
- Care sunt principalii beneficiari ai resurselor de mediu ?
- Cine câştigă mai mult în urma activităţii de protecţie a mediului, de reconstrucţie
ecologică ?
- Cine suportă costurile politicilor de mediu ?
O politică de mediu ale cărei efecte distributive de un anumit sens (pozitive sau negative)
vizează doar anumite categorii sociale îşi va limita suportul material şi uman, astfel încât
probabilitatea atingerii obiectivelor sale se va diminua în mod corespunzător. Politica de mediu
poate, până la urmă, să fie promovată de o structură instituţională, de un grup social, dar aplicarea
sa în condiţii de eficacitate şi economicitate nu se poate realiza decât cu contribuţia întregii societăţi
şi de aceea se va impune în mod inevitabil armonizarea efectelor sale distributive. Soluţionarea
acestei probleme este cu atât mai necesară cu cât, de multe ori, preocupările pentru conservarea
rolului activ al mediului asupra dinamicii sistemului tehnico-productiv şi economico-social sunt
percepute ca fiind apanajul unor elite, sau ca factor de blocaj al creşterii şi dezvoltării economice.
Depăşirea principalului handicap în tentativa de reconciliere a omului cu natura, acela al
comportamentului individului sau colectivităţii, nu va putea fi înregistrată decât dacă politica de
mediu va reflecta şi eforturile de atenuare a disparităţilor privind avantajele şi dezavantajele pe care
le generează.
În acest context vor trebui luate în calcul următoarele tipuri de efecte distributive ale
politicilor de mediu:
• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia fizică;
• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia valorică;
• distribuţia costurilor politicilor de mediu;
• distribuţia avantajului comparativ în schimburile internaţionale (relevând astfel şi
dimensiunile naţională şi internaţională ale efectelor distributive ale politicilor de mediu).
Datele empirice demonstrează că, datorită diversităţii structurilor demografice şi urbane, este
imposibilă generalizarea unui model al inegalităţii economice, calitatea mediului sau poluarea
fiind distribuite atât de o manieră regresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mari)
cât şi progresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mici). Mai mult, coeficienţii de
corelaţie dintre nivelul de poluare şi cel al veniturilor variază mult de la un tip de poluare la altul
(constatându-se de exemplu o corelaţie semnificativă între nivelul poluării sonore şi cel al
veniturilor).
Pot fi analizate trei situaţii:
a. reducerea uniformă a emisiilor poluante (oo), caz în care efectul politicii de mediu va fi
resimţit în mică măsură de zonele cu un nivel scăzut al poluării (cu o categorie sau alta de
substanţe), locuite de obicei de cei cu venituri mari şi în mai mare măsură de zonele
puternic poluate, dar poluate de categorii cu venituri mai mici;
b. punerea în practică a unor măsuri de protecţie a mediului (inclusiv de reducere a poluării)
în zonele cu cele mai evidente tendinţe spre dezechilibre ecologice, caz în care politica de
mediu este de factură exclusiv progresivă;
c. realizarea unor programe şi proiecte de îmbunătăţire a parametrilor calitativi ai mediului
în zonele rezidenţiale, fiind vorba deci de o politică de mediu regresivă.
Faptul că, în general, categoriile cele mai expuse diferitelor forme de poluare sunt cele cu
venituri mici, conduce totuşi la concluzia că acestea sunt principalii beneficiari ai politicilor de
mediu. Caracterul progresiv al măsurilor de conservare a mediului se poate amplifica în timp dacă
avem în vedere că reducerea poluării în zonele puternic poluate se va reflecta, în timp, în creşterea
preţurilor locuinţelor, terenurilor, etc., bunuri ale căror proprietari sunt preponderent reprezentanţi
ai categoriilor defavorizate.
Analiza distribuţiei avantajelor/pagubelor politicilor de mediu în expresie valorică se
bazează pe conceptul de consimţământ de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj sau pentru a
evita o pagubă) al consumatorilor.
Faptul că principalii beneficiari ai politicilor de mediu pot fi categoriile sociale defavorizate
nu înseamnă în acelaşi timp că valoarea atribuită de acestea creşterii calităţii mediului este
întotdeauna mai mare decât valoarea atribuită de categoriile sociale cu venituri mai mari unei
creşteri mai mici a calităţii mediului; din aceste considerente este posibil ca expresia valorică a
avantajului reprezentat de îmbunătăţirea calităţii mediului (sau evitarea unei pagube) în cazul
categoriilor defavorizate, măsurată pe baza consimţământului de a plăti, să fie mai mică decât în
cazul categoriilor sociale înstărite, atunci când acestea beneficiază în mai mică măsură de
îmbunătăţirea calităţii mediului (măsurată în termeni fizici), ceea ce ar plasa politica de mediu în
sfera regresivităţii.
De aceea, unii autori propun ca evaluarea raportului dintre caracterul regresiv şi progresiv al
politicii de mediu să se facă pe baza elasticităţii cererii faţă de ameliorarea mediului în funcţie de
venit (de puterea economică a individului sau colectivităţii):

Ev = ∆CM/∆V în care
∆CM = modificarea relativă (%) a cererii pentru calitatea mediului,
∆V = modificarea relativă (%) a veniturilor.
Atunci când Ev> 1 se poate aprecia că poltica de mediu este preponderent regresivă, în
favoarea bogaţilor, aceştia atribuind o valoare mai mare decât cea socialmente recunoscută pentru
o anumită creşrere a calităţii mediului, întrucât în funcţia de utilitare importantă variabilei
„calitatea mediului” este direct proporţională cu creşterea veniturilor. (Pentru acelaşi nivel al
satisfacţiei exprimat prin curba de indiferenţă – rata de substituire dintre bunurile de mediu şi alte
bunuri se modifică în favoarea bunurilor de mediu odată cu creşterea veniturilor).
În contextul creat de conceptul consimţământului de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj
sau a evita o pagubă), cvategoriile defavorizate sunt prea sărace pentru a atribui (a acorda) o
valoare mai mare îmbunătăţirii calităţii mediului, iar categoriile cu venituri mari sunt prea bogate
pentru a reacţiona semnificativ favorabil faţă de un asemenea avantaj, atunci când acesta nu se
apropie suficient de nivelul dorit: am putea concluziona, deci, că principalii beneficiari ai
avantajelor/pagubelor politici de mediu sunt persoanele aparţinând clasei mijlocii.
Un loc important în sistemul efectelor distributive ale politicilor de mediu îl ocupă cele
referitoare la costurile generate de aplicarea măsurilor de conservare a mediului, costuri care pot fi
analizate:
• la nivelul sectorului familial;
• la nivelul sectorului productiv;

În cazul sectorului familial, distribuţia costurilor va depinde de:

• elasticitatea cererii la diferite produse în raport cu modificarea preţurilor (elasticitate-
preţ), având în vedere că principalele instrumente ale politicii de mediu pot determina o
creştere a preţurilor;
• destinaţia acordată veniturilor bugetare rezultate din utilizarea instrumentelor pentru
protecţia mediului.
Studiile de specialitate au pus în evidenţă caracterul regresiv al politicilor de mediu în ceea
ce priveşte distribuţia costurilor la nivelul sectorului familial:
„...lupta împotriva poluării provocate de automobile în SUA afectează 8,2% din venitul
familiilor cu un buget mai mic de 3000$. Acest impact se reduce la 2,7% pentru grupa de venituri
20.000 – 25.000$ şi la mai puţin de 2% pentru grupele superioare. În cazul combaterii poluării
apei, Gionessi şi Peskin stabilesc de asemenea un impact regresiv, dar în mai mică măsură decât în
cazul poluării atmosferice şi aceasta mai ales datorită importantelor subvenţii federale şi locale
acordate pentru finanţarea acestor programe” (3, pag. 177). Desigur, caracterul regresiv al
politicilor de mediu în materie de distribuţie a costurilor se diferenţiază în funcţie de grupa de
produse alimentare, nealimentare de strictă necesitate, de lux. Din acest punct de vedere este de
subliniat caracterul dual al politicilor de mediu, deoarece elasticitatea – preţ mai scăzută a cererii
de bunuri alimentare sau nealimentare dar de strictă necesitate va determina în cazul promovării
unor măsuri de protecţie a mediului care vor afecta aceste grupe de produse, „sacrificarea” unei
părţi din celelalte grupe de produse pentru consum familial, ceea ce echivalează cu o regresie a
funcţiei de utilitate specifică familiilor defavorizate.
Din perspectiva destinaţiei veniturilor bugetare provenite din utilizarea instrumentelor
pentru protecţia mediului, pentru armonizarea efectelor distributive ale politicilor de mediu se va
ţine cont de următoarele situaţii:
• introducerea eco-taxelor în condiţiile unui nivel relativ constant al fiscalităţii, presupune
eliminarea altor taxe, sau diminuarea cuantumului acestora, motiv pentru care o parte din
veniturile bugetare provenind din eco-taxe ar putea fi folosite
doar ca o compensare a pierderilor de venituri bugetare, ceea ce va atrage însă un pronunţat
caracter distributiv al politicii de mediu;
• veniturile bugetare aferente eco-taxelor vor fi folosite preponderent pentru
reechilibrarea bugetului familiilor defavorizate, măsurile de protecţie a mediului căpătând astfel un
caracter distributiv moderat.
În cazul sectorului productiv, distribuţia costurilor va depinde de numeroşi factori, între
care:
• structura funcţională a pieţei (monopol, oligopol, etc);
• posibilităţile de substituire între factori, inputuri (cum este cazul diferitelor forme de
energie);
• nivelul concurenţei internaţionale;
• tipul instrumentelor ăpentru protecţia mediului puse în practică.
Acţiunea singulară sau cumulativă a acestor factori trebuie analizată separat, în
funcţie de sfera relaţiilor de interdependenţă, astfel încât vom avea în vedere:
• distribuţia costurilor între sectorul „producţie” şi sectorul „consum”;
• distribuţia costurilor între producători.
Dacă evoluţia raportului „cerere-ofertă” va permite transferarea întregului cost generat de
aplicarea politicilor de mediu în preţul produselor, cei care vor suporta pagubele vor fi
consumatorii: excluzând cazurile de monopol, o asemenea situaţie este însă puţin probabilă, iar
producătorii, pentru a-şi menţine poziţia pe segmentele de piaţă specifice, vor reflecta asupra
posibilităţii „sacrificării” unei părţi din profit, pentru ca preţul să nu se transforme într-un factor
inhibitor pentru consumator, ceea ce va conduce la distribuirea costurilor politicii de mediu între
cele două categorii de parteneri.
În legătură cu impactul măsurilor de protecţie a mediului asupra performanţei activităţii
poluatorilor, ar trebui definit mai întâi conceptul de echitate între aceştia.
Principiul egalităţii în afara legii sugerează, de exemplu, obligarea tuturor poluatorilor,
aparţinând unei grupe omogene, să se încadreze în aceleaşi limite ale emisiilor poluante (fig.9).
 Costuri

Poluator 1 Poluator 1 Poluator 1

L1 L1 L1

Poluare
B1 P1 B2 P2 BN PN

Fig. 9 Distribuţia costurilor aplicării politicii de mediu între diferiţi poluatori

Se constată însă că , în condiţiile unor costuri marginale diferite de reducere a poluării,

A1B1P1<A2B2P2<…..<ANBNPN astfel încât ceea ce pare a fi echitabil pentru pouatori devine
inechitabil pentru societate, soluţia propusă având un evident caracter anti-economic.
Dacă în schimbul costurilor totale (corespunzătoare limitelor L1L2…..LN ) se acreditează
ideea egalizării costurilor marginale ale depoluării prin introducerea, de exemplu, unei taxe de
poluare, t, impactul distributiv va fi discriminatoriu pentru poluatori, poluatorul 1, care prezintă cele
mai mici costuri ale depoluării, fiind obligat săsuporte costuri de reducere a emisiilor poluante
incomparabile mai mari decât ceilalţi poluatori: După criteriul economic, societatea în ansamblul ei
ar fi un beneficiar sigur al politicii de mediu.
Distribuţia avantajului comparativ în relaţiile internaţionale este şi o formă de manifestare,
de exprimare a obiectivelor, instrumentelor şi mecanismelor de finanţare specifice fiecărei politici
de mediu. Cum ansamblul măsurilor şi mijloacelor pentru conservarea mediului depinde de :
- Caracteristicile mediului.
- Structurile demografice,
- Preferinţelor socio-culturale,
- Nivelul de dezvoltare şi structura economiei, factori destul de diferiţi de la o ţară la alta,
şi care dau conţinut conceptului de avantaj comparativ, apar frecvent situaţii de
distorsiuni comerciale în ceea ce priveşte fluxurile şi structura schimburilor
internaţionale.
Plusul de competitivitate a unor ţări pe piaţa internaţională, inclusiv ca urmare a unor costuri
ecologice mai scăzute, explicabile pe baza unor factori naturali favorizanţi, este expresia unui
avantaj comparativ ce nu poate fi asimilat unei situaţii de distorsiune comercială.
În schimb, atunci când avantajul comparativ apare ca urmare a subevaluării (voluntare sau
involuntare) costurilor ecologice generate de aplicarea politicilor de mediu, putem vorbi de
impactul acestor politici asupra distribuirii avantajului comparativ, de distorsiuni comerciale (ca
urmare a internalizării parţiale a externalităţilor de mediu). De asemenea supraevaluarea costurilor
ecologice menţionate echivalează cu o subvalorificare a avantajului comparativ sau în ultimă
instanţă, cu un „transfer” de avantaj comparativ către partenerii din schimburile internaţionale.
Care sunt mecanismele prin care politicile de mediu subevaluează şi/sau supraevaluează
costurile ecologice, generând astfel un impact distributiv asupra avantajului comparativ ?
În primul rând, atunci când obiectivele politicii de mediu sunt mai puţin severe decât
o reclamă realitatea , în schimburile internaţionale se realizează o absorbţie de avantaj comparativ,
nivelul competitivităţii având, parţial, premise false. De menţionat că, în timp, această „ fraudă
ecologică ” se poate întoarce împotriva ţărilor care practică în măsura în care activitatea economico-
socială va supralicita capacitatea de suport a mediului.
Un alt mecanism al distribuirii avantajului comparativ are ca suport sistemul instrumentelor
pentru protecţia mediului.
Dacă nivelul scăzut al normelor de emisie poate reprezenta o premisă falsă a
competitivităţii, atunci când este stabilit mai ales pe criterii de politică economică, normele
referitoare la produse, în afara principiului non-discriminării (aplicarea aceloraşi restricţii de
fabricaţie, de calitate pentru produsele, de import caşi pentru cele autohtone), se pot transforma în
bariere netarifare în schimburile internaţionale pentru a compensa lipsa de competitivitate pe piaţa
internă.
La rândul lor, instrumentele utilizate în politicile de mediu se află la originea unor efecte
distributive asupra avantajului comparativ , cel puţin în măsura în care, de exemplu, taxele şi
impozitele de mediu obligă producătorul-poluator să suporte nu numai costurile depoluării şi pe
cele ale poluării reziduale ci şi o taxă reziduală (o suprataxă), diminuându-se nivelul de
competitivitate conferit de avantajul comparativ.
În al treilea rând, modalităţile de finanţare a politicilor de mediu constituie un factor
determinant al apariţiei distorsiunilor concurenţiale.
De exemplu, comparativ cu o ţară care subvenţionează programele şi proiectele de protecţia
mediului, la nivel sectorial, ţara care aplică principiul „poluator-plătitor” se va afla în inferioritate
absolută sau relativă (cel puţin pe termen scurt şi mediu) în derularea schimburilor sale
internaţionale.
Identificarea tipurilor de efecte distributive ale politicilor de mediu trebuie completată cu
prefigurarea posibilităţilor de armonizare a acestor efecte, în contextul următoarei alternative :
• Înglobarea în politica de mediu a unor măsuri corective,
• Constituirea efectelor distributive ca o problemă separată de politica de mediu, ce
urmează a fi soluţionată prin mecanisme specifice.
Măsurile corective pot fi grupate în două categorii :
• Măsuri care prin aplicarea lor afectează nivelul eficacităţii politicii de mediu,
• Măsuri care prin aplicarea lor nu au urmări opuse obiectivelor principale ale politicilor
de mediu.
Din prima categorie fac parte : stabilirea de restricţii ecologice mai puţin severe, scutirea de
la plata unor ecotaxe, subvenţionarea activităţii de producţie ; asemenea măsuri diminuează
impactul politicii de mediu asupra politicii economice, cel puţin pe termen scurt şi mediu, dar
trebuie evitate ori de câte ori este posibil, mai ales pe termen lung şi aceasta datorită rolului pe care
îl pot avea în perpetuarea activităţilor mai puţin performante din punct de vedere de vedere
economico-ecologic. (Susţinerea acestor activităţi se justifică numai pentru perioada în care sunt
efectuate demersuri de identificare a posibilităţilor de resorbire a impactelor economico-sociale
ocazionate de limitarea sau eliminarea lor). În consecinţă, atenţia trebuie concentrată asupra
măsurilor corective din a doua categorie, cum ar fi subvenţionarea directă sau creditarea cu dobândă
bonificată a programelor şi proiectelor de mediu, mijloacele financiare având ca sursă o parte din
veniturile bugetare constituite prin aplicarea eco-taxelor. Odată cu dezvoltarea „fiscalităţii
ecologice” se va putea recurge la sisteme bugetare „neutre” în care noile „ecotaxe” sunt compensate
prin scăderea altor impozite (cum se procedează în Suedia).
A doua variantă, bazată pe mecanisme specifice de armonizare a efectelor distributive,
sugerează necesitatea dimensionării corecte a politicii de mediu în funcţie de problemele ecologice
apărute sau prognozate, urmând ca prin politica economică să se asigure susţinerea globală a
activităţilor „sensibile” la costurile ecologice. În acest caz, de exemplu, agricultorii trebuie să
suporte taxele pe factori de producţie cum ar fi : îngrăşăminte chimice , erbicide, pesticide, etc.,
instituite cu scopul protejării solului, apei, sănătăţii populaţiei, iar politica agricolă să prevadă
mecanisme de ajutorare a fermierilor : ecotaxele pe factorii de producţie cu efecte negative asupra
mediului sunt percepute de producători drept costuri, ceea ce reprezintă un semnal important,
punctual, de adaptare a tehnologiilor la restricţiile ecologice, în timp ce ajutorul global nu va fi
asociat în mod automat cu introducerea eco-taxelor.
La nivelul schimburilor internaţionale, armonizarea efectelor distributive ale politicilor de
mediu îşi găseşte expresia în următoarele soluţii :
• Uniformizarea măsurilor de protecţie a mediului (norme, standarde, taxe, etc.),
• Încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori pentru norme şi
standarde de protecţie a mediul,
• Încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a poluării, a degradării
mediului, urmând ca utilizarea acestora de către fiecare ţară să se facă în funcţie de
condiţiile concrete;
• asumarea, în cadrul unor acorduri şi convenţii internaţionale, a principiilor economice
ale poluării : poluator-plătitor, poluat-plătitor, compensare reciprocă.
Un exemplu al preocupărilor pentru o politică de mediu echitabilă îl oferă piaţa unică
europeană ( caseta 3).
Caseta 3
“ Comunitatea europeană este un exemplu de apropiere a sistemelor legislative, de
uniformizare a acestora în contextul unei comunităţi de interese.
Obiectivul liberalizării circulaţiei bunurilor presupune un echilibru delicat între
imperativul maximizării câştigurilor comerciale şi cel al protecţiei mediului, ambele
formulate în mod expres în Actul Unic European. În acest caz se poate spune că
armonizarea politicilor este un postulat de bază, limitat de principiul subsidiarităţii
conform căruia responsabilitatea politicilor promovate (în domeniul mediului sau în
alte domenii) şi luarea deciziilor trebuie să rămână în primul rând de resortul
autorităţilor descentralizate care şi le pot asuma cel mai bine. Doar atunci când sunt
vizate interesele comunitare şi se impune o decizie în acest domeniu, responsabilitatea
este transferată Uniunii Europene.
Astfel, obiectivele, tezele şi normele de emisie ţin de competenţa naţională atâta
timp cât nu apar probleme de obstrucţionare a schimburilor sau de poluare
transfrontieră.
Dimpotrivă, normele de produs nu sunt în întregime de competenţa statelor
membre şi trebuie să fie armonizate la nivel comunitar, chiar dacă fiecare ţară este
liberă să adopte norme naţionale mai severe, cu condiţia logică de a nu limita
importurile de produse identice care respectă normele comunitare. Identificăm în acest
caz principiul recunoaşterii mutuale conform căruia orice produs fabricat sau distribuit
legal într-o ţară trebuie să aibă acces liber în toate statele membre. Totuşi ,
restricţionarea schimburilor poate fi acceptată în mod excepţional : dacă protecţia
mediului şi a sănătăţii o impune, dacă nu este vorba de bariere tarifare explicite sau
disimulate, dacă nu comportă măsuri discriminatorii. Se poate aminti în această
privinţă celebrul caz al “ambalajelor daneze pentru băuturi” : în 1988 Danemarca a
pus în aplicare un sistem de consignaţie generalizat pentru ambalajele de băuturi.
Legea stipula că berea şi băuturile nealcoolice, indiferent de origine, trebuie să fie
îmbuteliate în recipiente recuperabile şi reutilizabile. Această lege a fost atăcată la
Curtea de Justiţie europeană, considerându-se că introduce o barieră netarifară pentru
importul acestor băuturi. Curtea a apreciat însă că măsura se justifica în raport cu
cerinţele protecţiei mediului, chiar dacă Danemarca nu a putut proba că ar fi vorba de
un impact major. Curtea a adăugat totuşi că “trebuie să existe un echilibru de interese
între libera circulaţie a bunurilor şi protecţia mediului, chiar dacă, în scopul realizării
acestui echilibru va trebui să se reducă nivelul normelor de protecţie.
 În cadrul pieţei unice, problema armonizării fiscale este una foarte delicată.
Comisia a propus armonizarea taxelor pe uleiurile minerale (ca şi în cazul alcoolului
şi tutunului). În cazul produselor petroliere, marja taxelor (taxa minimă şi taxa
maximă) odată stabilite, fiecare ţară va trebui să-şi fixeze propriile taxe. În ceea ce
priveşte politicile de mediu apar două probleme : în primul rând, marja propusă va
antrena o scădere a fiscalităţii pe combustibilii fosili în anumite ţări (la benzină, în
Danemarca, Franţa, Italia, la motorină, în Germania, Danemarca, Irlanda, Regatul
Unit) şi în consecinţă o creştere a consumului, deci şi o creştere a efectelor negative
asupra mediului. În al doilea rând, se ignoră competenţa rezervată ţărilor membre de
a adapta fiscalitatea asupra carburanţilor în funcţie de obiectivele de protecţie a
mediului la nivel naţional.
Există deci un conflict potenţial între obiectivele armonizării fiscale şi libertatea
de utilizare a eco-taxelor de către statele membre.”

(Jean Barde, Economie et politique de l’environement. pg. 332)

7.2.3. Operaţionalizarea politicilor de mediu.

Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilităţile de aplicare şi de

control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea politicii de mediu sunt atribute de reţinut,dar se pot
transforma în simple speculaţii dacă din motive obiective şi/ sau subiective ansamblul măsurilor şi
mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu pot fi aplicate într-o
proporţie suficient de mare.
Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru asigurarea eficientizării,
inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor distributive, etapă a cărei parcurgere
presupune satisfacerea următoarelor condiţii:
• asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză cât mai dezvoltate;
• existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre particular şi general (pentru a
putea acoperi cazuistica oferită de activitatea practică) şi să se bazeze pe un transfer informaţional
consistent. Efectele politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu şi lung, motiv
pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi valorificarea exigentă a
rezultatelor cercetării şi practicii interne şi internaţionale, trecută şi prezentă;
• realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se utiliza în aplicarea
politicii de mediu şi baza tehnico-materială, ţinâd cont de posibilităţile de extindere şi modernizare
a acesteia;
• proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul aplicării politicii de
mediu.
În efortul de aplicare a politicilor de mediu, elementul central este reprezentat de sistemul
instrumentelor pentru protecţia mediului. Pornind de la obiectivele politicii de mediu, dimensionate
în funcţie de problematica mediului şi caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei ţări,
regiuni, etc. se va structura sistemul instrumentelor alternative pentru atingerea obiectivelor
formulate, sistem care, în timp, trebuie să îşi găsească susţinerea în plan legislativ, al resurselor
umane şi tehnico-materiale.
 Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor tipuri de măsuri:
• măsuri directe (punctuale);
• măsuri indirecte şi de susţinere;
• măsuri economice generale;
Primul tip de măsuri se va concretiza în :
• instrumente legislative;
• instrumente economice;
• instrumente pentru sprijin orizontale;
• promovarea proiectelor de mediu.
Instrumentele legislative trebuie să asigure, în principal, un nivel ridicat de protecţie a
sănătăţii publice şi a mediului, mai ales în cazul activităţilor care prezintă un nivel ridicat al
riscurilor ecologice, precum şi respectarea obligaţiilor cuprinse în acordurile şi convenţiile
internaţionale şi pe probleme de mediu.
Instrumentele economice (taxe, subvenţii, sisteme de consignaţie, acreditive de mediu,
permise de poluare negociabile), acţionând în direcţia internalizării costurilor ecologice externe (a
externalităţilor), corectează nivelul preţurilor şi contribuie la o utilizare responsabilă a resurselor
naturale, la diminuarea nivelului poluării şi la o gestiune activă şi eficientă a deşeurilor.

Instrumentele de sprijin orizontale vizează:

• ameliorarea bazei de date despre mediu;
• promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia creării unor
tehnologii mai puţin poluante sau corective (cum ar fi cele pentru tratarea solurilor contaminate);
• ameliorarea planificării sectoriale şi amenajării teritoriului;
• dezvoltarea sistemelor de informare a publicului şi de formare profesională.
Sfera măsurilor indirecte şi de susţinere cuprinde:
• revizuirea instituţiei proprietăţii privind:
- modul de utilizare a terenurilor;
- accesul pe proprietate;
- posibilităţile pe care comunitatea le poate valorifica cu scopul exercitării
controlului asupra activităţii desfăşurate în perimetrul proprietăţii.
• Raţionalizarea costurilor de operaţionalizare a politicii de mediu prin:
- îmbunătăţirea sistemului informaţional;
- simplificarea procedurilor juridice;
- reforme juridice.

Cel de-al treilea tip de măsuri – economice generale – exprimă necesitatea armonizării
politicilor economice cu cele de mediu, în contextul programelor de ajustare, structurală şi
sectorială prin politici monetare, bugetare, în domeniul pieţelor de capital, a energiei, etc. .
În cazul politicii monetare, prin rata dobânzii şi a celei de actualizare poate fi influenţată
dezvoltarea economică în consens cu restricţiile ecologice, sporind profitabilitatea unor domenii de
activitate ca un bilanţ pozitiv al impactelor asupra mediului şi deci schimbând direcţia de mişcare a
capitalului în favoarea conservării capacităţii de suport a sistemelor naturale.
Politica bugetară, în măsura în care va acorda o atenţie mai mare veniturilor bugetare din taxe
pe utilizarea resurselor, paralel cu reorientarea sistemului de subvenţii, în direcţia limitării
distorsiunilor pe care acesta le generează la nivelul sistemului de preţuri şi cu sporirea volumului de
resurse financiare pentru susţinerea programelor ecologice, poate juca, de asemenea, un rol
important în diminuarea efectelor negative şi amplificarea celora pozitive asupra mediului.
În domeniul pieţelor de capital pot fi întrevăzute măsuri de sprijinire financiară într-o proporţie
mai mare a sistemului de gestionare a resurselor şi de control a poluării.
 Politica energetică rămâne unul dintre principalele domenii cu impact semnificativ asupra
calităţii mediului, influenţând rata de substituire a diferitelor surse de energie, măsurile de politică
energetică pot contribui la reducerea presiunii asupra ecosistemelor forestiere, dar şi a nivelului şi
intensităţii poluării aerului, a altor componente ale mediului. Şocurile energetice se propagă în
întregul sistem tehnico-productiv şi social-economic, motiv pentru care “mesajul”lor trebuie să fie
şi unul în favoarea mediului. Nu în ultimul rând trebuie subliniat impactul politicilor în domeniul
investiţiilor asupra mediului; în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cu o piaţă excedentară a forţei de
muncă, există riscul atragerii de investiţii străine în domenii energofage, puternic poluante, astfel
încât avantajele temporale legate de reducerea presiunii sociale şi efectul antrenant asupra
economiei se pot transforma, pe termen mediu şi lung, în importante dezavantaje sub forma unor
costuri ecologice greu de suportat.
De aceea, politica investiţională trebuie să fie una care să determine îmbunătăţirea
performanţelor economice şi deci sporirea capacităţii de finanţare inclusiv a costurilor ecologice,
fără a accepta din start practici care atentează grav, uneori ireversibil, la integritatea mediului.
Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a politicilor de mediu, se
conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a instrumentelor indirecte (economice) de
protecţie a mediului.
Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se manifestă atunci când aplicarea
acestora determină o modificare a costurilor, respectiv beneficiilor aferente diferitelor alternative
tehnico-productive promovate de agenţii economici, de o manieră care să influenţeze
comportamentul într-un sens favorabil mediului.
Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice pentru protecţia mediului,
atâta vreme cât acestea modifică doar parametrii externi sistemului decizional, în limitele cerute de
menţinerea caracterului concurenţial al pieţei, şi nu decizia în sine, care va reflecta capacitatea
managerială a agentului economic.
Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru protecţia mediului nu se opun
reglementărilor directe (norme, standarde,etc.) într-un asemenea domeniu, ci se alătură acestora,
precum şi instrumentelor nerestrictive (negocierea directă cu grupurile “ţintă”, creşterea gradului de
informare privind riscurile ecologice şi bunăstarea socială, etc.)
Comparativ, este de subliniat însă superioritatea de principiu a instrumentelor economice
pentru protecţia mediului în raport cu reglementările directe. Această afirmaţie ar putea fi contrazisă
de realitatea imediată, caracterizată printr-o utilizare mult mai largă a măsurilor administrative de
reducere a impactului negativ provocat de activitatea economico-socială asupra mediului. O
asemenea situaţie se explică, în ceea mai mare parte, prin ascendentul pe care-l manifestă
“politicul” în relaţiile cu “economicul”, fapt ce denotă o percepere încă insuficientă a dimensiunii
eco-crizei şi a funcţionalităţii tandemului “economie-mediu”.
Chiar şi o simplă inventariere a limitelor celor două categorii de instrumente poate pune în
evidenţă necesitatea de a acorda un rol mai important reglementărilor indirecte în negocierea
conflictului dintre om şi mediu şi promovarea unui model de dezvoltare durabilă bazat pe
raţionalizarea procedurală.
În ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în mod direct restircţiile
ecologice de desfăşurare a unei activităţi, principalele limite se manifestă prin :
- caracterul dual – normele şi standardele exprimând în acelaşi timp atât interdicţia de a
depăşi un anumit nivel al emisiilor şi efluenţilor cât şi “autorizarea” de a polua până la acest nivel
fără a suporta cel puţin o parte din pagubele asfel provocate;
- caracterul uniform – ceea ce face ca, în condiţiile unor ecobilanţuri diferite de la zonă la
zonă, să apară posibilitatea înregistrării de “fraude ecologice”atât în relaţiile dintre regiunile
aceloraşi ţări cât şi în relaţiile dintre ţări (în acest din urmă caz, fiind cunoscută tendinţa de
transferare a activităţilor cu un puternic potenţial poluant în ţările care prevăd restricţii ecologice
mai puţin severe);
 - caracterul static – normele şi standardele riscând să se transforme într-un factor de blocaj
în raport cu funcţionalitatea relaţiei “mediu-activitate economico-socială”;
- favorizarea intervenţionalismului în economie, ceea ce poate diminua şansele evoluţiei
economiei spre starea de optimalitate.
La rândul lor, reglementările indirecte sunt marcate de dificultăţile în stabilirea nivelului
financiar şi/sau incitativ şi asigurarea operaţionalităţii (mai ales în cazul drepturilor de poluare
negociabile), inclusiv ca urmare a opoziţiei factorilor politici.
Desigur, aceste dificultăţi diferă în funcţie de structura sistemului măsurilor indirecte de
control al echilibrului ecologic.
Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice pentru protecţia
mediului se pot clasifica în :
- instrumente de finanţare;
- instrumente de incitare (incitative);
Instrumentele de finanţare au ca obiectiv principal, în cel mai bun caz, alimentarea unor fondui
necesare finanţării proiectelor de mediu, sau asimilate (ex: colectarea deşeurilor) dacă nu,
alimentarea bugetului de stat central sau a bugetelor de stat locale, din care pot fi finanţate, total sau
parţial şi proiecte de mediu.
Pentru aceasta, cuantumul în care se aplică este scăzut, astfel încât impactul asupra activităţii
economico-sociale şi mediului este redus, dar întămpină o mai mică rezistenţă din partea factorilor
politici şi decizionali, fiind astfel, mai uşor de aplicat.
Instrumentele incitative au ca obiect principal descurajarea creşterii fondului şi stocului de
capital tehnic activ în domeniile poluante sau a
promovării de tehnologii “agresive” faţă de mediu.
Evident, în practică, cele două obiective – constituirea de fonduri pentru finanţarea şi stimularea
unui comportament adecvat cerinţelor de menţinere a autoportanţei sistemului natural se
întrepătrund, distincţia fiind necesară pentru stabilirea nivelului taxelor, impozitelor de mediu, etc. .
În afara unei astfel de delimitări, instrumentele economice pentru protecţia mediului îşi pot
pierde caracterul operaţional, mai ales în cazul economiilor aflate în criză, când blocajele financiare
sunt frecvente sau de lungă durată.
Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice pentru protecţia mediului se
pot clasifica în :
- instrumente pentru protecţia ecosistemelor;
- instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.
Raţiunea acestei clasificări porneşte de la faptul că poluarea tinde să-şi transforme caracterul
local sau regional în unul global şi de aceea preocupările în direcţia menţinerii echilibrului ecologic
numai pot fi centrate exclusiv la nivelul diferitelor ecosisteme, modelele elaborate trebuind să
includă şi relaţiile dintre ecosisteme, deci mediul în ansamblul său. Tendinţa de globalizare a
poluării mută centrul atenţiei de la contradicţia dintre necesarul de resurse şi raritatea acestora, la
contradicţia dintre funcţiile ecologice şi funcţiile economice ale mediului. Instrumentele din prima
categorie vizează doar implicit funcţionarea mediului, ele putând să servească prioritar conservării
suportului material natural al activităţii economico-sociale, neglijând suportul primordial – cel
ecologic, care a făcut posibilă apariţia şi menţinerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte, nivelul
variabilelor la care se realizează cuplarea optimă între diferite ecosisteme poate să difere de nivelul
aceloraşi variabile la care se asigură echilibrul fiecărui ecosistem în relaţia sa cu mediul economic,
ceea ce impune şi testarea compatibilităţii cu funcţiile mediului ca sistem.
Ţinând cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot
clasifica în :
- instrumente pentru protecţia resurselor naturale;
- instrumente pentru reducerea volumului emisiilor şi efluenţilor.
- instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante.
 Necesitatea de a opera cu acest criteriu rezultă din faptul că orice proces de producţie
“atentează” la capitalul natural atât prin consumul de resurse naturale pe care-l presupune
(cantitativ, calitativ şi structural), cât şi în fazele producţiei propriu-zise şi consumului.

7.3. Evaluarea politicilor de mediu

Dificultăţile de conceptualizare a dezvoltării durabile, la care se adaugă natura uneori

contradictorie a sistemelor de interese economico-sociale de la nivel naţional, regional şi global, au
limitat preocupările în direcţia metodelor, tehnicilor de evaluare a politicilor de mediu.
Evoluţia, cu accente dramatice pentru anumite zone, a calităţii mediului, tendinţa evidentă de
globalizare a fenomenelor şi proceselor de degradare a naturii demonstrează însă urgenţa unor
politici active, asumate nu numai de drept ci şi de fapt, la nivel naţional şi global. Date fiind
caracteristicile domeniului de aplicare, dominat de relaţiile probabilistice, demersul evaluării
politicilor de mediu nu poate conduce la concluzii şi soluţii punctuale, ci la indicarea nivelelor
probabile ale variabilelor supuse cercetării. Acesta este un motiv suplimentar pentru care literatura
de specialitate nu oferă dovada unor eforturi consistente de stabilire a locului şi rolului politicilor de
mediu în sistemul politicilor din celelalte domenii.
Apreciem că evaluarea politicilor de mediu are o dublă semnificaţie :
- pentru stabilirea priorităţilor;
- pentru stabilirea performanţei în raport cu obiectivele formulate şi adoptate.

7.3.1. Evaluarea politicilor de mediu ca modalitate de stabilire a priorităţilor

Conform studiilor OECD (12), pentru evaluarea politicilor se utilizează următoarele criterii:
• creşterea eficienţei economice;
• superioritatea şi non-inferioritatea politicilor;
• valoarea relativă a efectelor politicii.
Primul criteriu poate fi aplicat utilizând nivelul bunăstării sociale ca indicator de exprimare a
eficienţei economice.

Fie variabilele : W= bunăstarea socială

Y = veniturile populaţiei
E = calitatea mediului.
Considerând bunăstarea socială ca variabilă dependentă de veniturile populaţiei şi calitatea
mediului, vom scrie :
W = f(Y,E)

Pe baza consimţământului de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj sau a evita o pagubă) –

C.A.P. şi a consimţământului de a accepta (suportarea unei pagube sau renunţarea la un avantaj) –
C.A.A., se va cuantifica modificarea bunăstării sociale în intervalul de timp (0,1) ca urmare a
modificării calităţii mediului :
• pe baza C.A.P. (tabelul 4)
W1 (Y0 – CAP,E1) > W0 (Y0,E0),
în care “C.A.P.” prezintă un nivel maxim, astfel încât există :
∆W = W1 – W0 > 0 | “C.A.P.”≤ nivelul maxim
(Pentru a beneficia de avantajul creşterii calităţii mediului, de la E0 la E1, societatea este dispusă să
plătească o sumă de bani – C.A.P., ceea ce înseamnă că acceptă o diminuare a veniturilor “Y” în
schimbul unei calităţi superioare a mediului, punând totodată condiţia ca nivelul bunăstării să nu
coboare sub cel iniţial);
• pe baza C.A.A. :
W1 (Y0 astfel
în care C.A.A.prezintă un nivel minim, + CAA,E 0) ≥ W0 (Y0,E1).
încât:

∆W = W1 – W0 ≥ \ CAA ≥ nivelul minim.

Matricea de decizie : politici de mediu – categorii sociale defavorizate
Tabelul nr.4

Categorii Politici proiectate

sociale
defavorizate
P1 P2
( E0 E1 )
( E0 E2)
Categoria 1

2
....

i p

....

P = consimţământul categoriei “i” de a susţine (de a plăti) politica P1 (p >0 când efectul este
de creştere a bunăstării şi p <0 când efectul este acela de scădere a bunăstării).
(Pentru a renunţa la avantajul creşterii calităţii mediului de la Eo la E1, pe care îl consideră ca
un drept câştigat, societatea solicită ca despăgubire o sumă de bani – CAA, ceea ce înseamnă că
acceptă scăderea calităţii mediului de la E1 la E0 în măsura în care plusul de venituri CAA îi asigură
un nivel al bunăstării cel puţin egal cu cel iniţial).
Diferenţele “ ∆W “ poartă denumirea, în primul caz de “variaţie compensatoare ”, iar în al
doilea caz de “ variaţie echivalentă” acestea reprezentând, fiecare, “valoarea economică totală” a
modificării calităţii mediului. Deoarece creşterea calităţii mediului este un obiectiv minimal, va fi
promovată acea politică de mediu în urma căreia rezultă o “valoare economică totală” mai mare.
Atunci când nu există posibilitatea utilizării criteriului eficienţei economice, poate fi formulată o
regulă de decizie bazată pe conceptele de superioritate şi non-inferioritate a politicilor de mediu. O
politică este considerată non-inferioară dacă nici o altă politică nu-i este superioară; există deci şi
alte variante ale politicii de mediu, acceptabile din anumite puncte de vedere, dar mai puţin
satisfăcătoare sub alte aspecte. În astfel de situaţii, politicile non-inferioare nu pot fi ierarhizate ci
doar delimitate de cele inferioare.
Dacă o anumită politică este preferabilă alteia din perspectiva unui obiectiv şi se plasează pe
acelaşi loc în raport cu celelalte criterii de evaluare, considerăm că este superioară ansamblului
politicilor propuse şi poate fi aplicată cu prioritate.
Reţinând, de exemplu, drept criteriu de evaluare “creşterea bunăstării omului” şi dorind să
promovăm o politică în favoarea categoriilor sociale defavorizate, va trebui să ne orientăm către un
ansamblu de măsuri şi mijloace de îmbunătăţire a situaţiei acestor categorii, dar fără a o înrăutăţi pe
a altora.
Fie CAPk = consimţământul unei categorii sociale k de a susţine o anumită politică de mediu şi l
€ k categoriile defavorizate;
O politică este considerată fie superioară fie non-inferioară dacă:

CAP1 > 0 şi CAP1 ≥ 0, l k

Când se utilizează conceptele de superioritate şi non-inferioritate pentru probleme ce includ
criterii multiple (tabelul nr. 5) de obicei nu se ţine cont de variabilele “timp” şi „categorii afectate”,
astfel încât rezultatul asociat fiecărei politici propuse, stabilit în funcţie de un criteriu sau altul, se
exprimă printr-o cifră. O politică este superioară celorlalte dacă rezultatul referitor la un criteriu este
cel puţin egal cu al celorlalte politici pentru acelaşi criteriu şi dacă cel puţin printr-un rezultat este
mai bun.
Matricea de decizie : politici – criterii – categorii defavorizate
Tabelul nr.5

Criteriul Categorii sociale Politici proiectate

defavorizate
P1...................................................Pi
(E0 E1 ) (E0 Ei)

Criteriul 1 Categoria 1

….

Criteriul 2 Categoria 1
2
...
i
...

n
.
.
.
.

Criteriul M Categoria 1
2
....
i d
....
n
d = efectul politicii “pj” asupra categoriei “i” din punct de vedere al criteriului “M”.
 Utilizarea criteriului valorii relative a efectelor pentru evaluarea politicilor de mediu cu scopul
stabilirii priorităţilor se poate baza pe unul sau mai multe obiective : atenuarea impactului
politicilor de mediu asupra categoriilor defavorizate, maximizarea avantajului net actualizat, etc. .
De această dată, stabilirea priorităţilor presupune reguli de agregare a efectelor în spaţiu (pe
categorii sociale), în timp, sau după obiectivele multiple.
Cum ar putea fi obţinută o mărime agregată în cazul obiectivului de diminuare a impactului
distributive, ţinând cont de următoarele ipoteze :se propune o singură politică, un singur criteriu (de
eficacitate economică) şi o singură perioadă de timp ?
Mai întâi, în funcţie de “nivelul de afectare a proprietăţii” vor fi identificate categoriile sociale
cu statut de “defavorizare”, precizându-se totodată şi forma directă sau indirectă de reflectare a
intereselor generaţiilor viitoare în matricea de decizie.
În al doilea rând se alege metoda de agregare a efectelor asupra categoriilor sociale luate în
calcul:
• însumarea CAP neponderat:
n
∑ C.A.P.
I=1 ij
• însumarea CAP ponderat cu coeficientul de echitate:

N
∑ C.A.P. Vi
I=11 ij
unde Vi = coeficient de echitate.
Coeficientul de echitate corespunde, de obicei, “valori sociale”, determinată pe baza relaţiei
dintre funcţia de utilitate “Ui” şi nivelul venitului “Yi”:
∂U i y/y
∂ U i = Yia , a < 0 =ei 0 ,
∂YI
∂Y i

unde Y0 = venitul mediu al populaţiei.

Prima metoda, care nu tine cont de faptul ca CAP poate fi influentat de „repartizarea veniturilor si a
drepturilor de proprietate”, impune ca regula de decizie alegerea politicii cu cel mai mare avantaj
pozitiv net (APN) :
N
max APN=∑ (C.A.P.ij -C.A.P.ij)| ,
i=1
unde C.P. =costurile politicii.
In cazul utilizarii coeficientilor de echitat , va fi plasata pe primul loc politica de
mediu ce asiguar maximizarea avantajului evaluat cu ajutorul CAP ponderat.

7.3.2 Evaluarea performanţei politicii de mediu

Analiza efectelor economice indise prin punerea in practica a politicilor de mediu, abordate
dintr-o perspectiva generala, trebuie intreprinsa prin intermediul modelarii sistemului economic
pentru a permite stabilirea repercursiunlor asupra marinilor fundamentale,cum ar fi: pret, ocupare,
productie,balantade plati etc., factori cheie care, intr-o prima aproximare, sa permita evaluarea
oportunitatii adoptarii unei anumite politici ambientale sau stabilirea relatiilor de preferinta atat
intre un ansamblu de actiuni posibile cat si in privinta mijloacelor ce pot fi utilizate. Modelele
elaborate cu acest scop au al baza un concept de echilibru intre diferite activitati si agenti din
sistemul economic.
In literatura economica s-au propus diferite clasificari ale modelelor, reflectind diferitele politici
folosite, pentru a descrie functionarea unei economii.
Dupa propunerea lui A.Aznar, se disting doua mari categorii de modele:
-modele de simulare sau explicative ,
-modele de optimizare.
Modelele de simulare sau explicative reflecta relatiile dintre variabile (prin acestea inteligind
expresia generica si cantitativa a unei marimi economice: renta, productie, pret, etc.), descriind
modul de functionare al unui sistem economic.
Modelul se compune dintr-un numar variabil de relatii, depinzand de gradul de detaliere
necesar, care se clasifica in:
-de comportament
-tehnice,
-institutionale,
-de echilibru.
Prin intermediul relatiilor stabilite, care pun in evidenta interdependenta generala dintre
variabilele considerate mai relevante in analiza si a caror stabilire se va baza pe ipoteze de teorie
economica, se incearca sa se obtina in termeni cantitativi:
-previziuni ale variabilelor obiectiv,
-simulari de politici altermative.
Modelele de simulare si pot diferentia in doua mari grupe:
-modele input-output,
-modele econometrice.
Aceste tipuri de modele constitue cele doua aproximatii empirice mai dezvoltate in teoria
echilibrului general. Cu ajutorul lor se determina o serie de variabile (numite endogene) plecand de
la altele (predeterminate) si tinand cont de diferitele relatii reciproce dintre acestea.
Cele doua tipuri de modele pot fi elavorate in forma statica sau dinamica. Prima considera o
referinta temporala unica si modelul se rezolva conducand la o solutie de echilibru pentru
variabilele exogene. Forma dinamica implica existenta relatiilor in care se iau ca variabile
explicative cateva dintre variabilele endogene agectate de o „oarecare intarziere”. Cu un model
static se pot stabili diferite ansambluri de valori variabilelor exogene care, de exemplu, pot fi
proiectii viitoare chiar ale acestor variabile; totusi, desi asa se obtine o anumita dimensiune
temporala, analiza ar fi numai static comparativa.
Relatiile din modele sunt liniare sau neliniare. Modelele input-output se liniteaza in a considera
relatii liniare, in timp ce modelele econometrice pot folosi, pe relatii neliniare.
Modelele de simulare sunt probabil cele mai potrivite pentru realizarea analizei diferitelor
incidente posibile ale posibile ale politicilor de mediu asupra sistemului economic, considerat la
scara globala, deoarece, explicand amplu functionarea economiei, cu relatiile sale, faciliteaza
introducerea ipotezelor de orice fel, permitind sa se obtina rezultate pentru un ansamblu de
variabile raportate, de exemplu, la diferite termene si ritmuri de implementare a masurilor de
protectie a mediului, diferite ipoteze privind dinamica costurilor ecologice, diferite conditii si
preturi pe pietele nationala si internationala, modalitati de finantare etc.
Prin intermediul lor se pot infaptui analizele de senzitivitate a rezultatelor (efectelor), a variatiilor
diferitelor variabile sau parametri, ca de exemplu nivelul calitatii mediului.
Posibilitatea de a analiza eficient si pe termen relativ scurt un numar mare de optiuni alternative
ale politicii de mediu, faciliteaza discutarea si decizia asupra modalitatilor si instrumentelor mai
adecvate pentru aplicarea programelor ambientale.
 Totusi, utilizarea acestor modele cu caracter global si sau national, face sa se piarda
perspectiva regionala si locala.
Analizele pot fi realizate utilizand, independent, un model input-output sau unul
econometric, dar sunt posibile, de asemenea, utilizari mixte. Astfel, se elaboreaza modele cu un
nucleu principal input-output, la care se adauga submodele econometrice, care au functia de a
explica mai satisfacator unele componente ale cererii finale (adica sunt endogenizate), considerata
exogena in tehnica input-output traditionala.
Cazul invers consta in a utiliza un model econometric general, care se completeaza cu un
sistem de relatii reciproce input-output pentru unele aspecte concrete, deoarece modelele
econometrice explica, de obicei, varibilele la un nivel foarte agregat, „coborand” la nivele sectoriale
doar in cateva cazuri.
Modelul input-output se situeaza, in ultimii ani, intre modelele macroeconomice. Principalul
avantaj al aplicarii sale se bazeaza pe capacitatea de a reflecta complicata retea de interdependente
simultane care caracterizeaza activitatea economica a diferitelor sectoare.
Cu scopul de a plasa metodologia input-output in cadrul investigatiilor despre mediu vom
descrie pe scurt fundamentele acestei tehnici. Baza acestui model este constituita din fluxurile sau
transferurile intersectoriale dintre ramurile productive (partea endogena a modelului) si cererea
finala (partea exogena care grupeaza consumul, investitiile si exporturile). Fluxurile se masoara in
termeni monetari, desi se interpreteaza in unitati fizice, si se presupune un grad de dezagregare
suficient care ne permite sa consideram omogena productia din fiecare industrie.
Se pot defini relatiile contabile din model sub forma:
Xi=∑ Xij+Yi (1)
J
in care:
Xi: productia sectorului i,
Xij:fluxul din sectorul i in sectorul j,
Yi: fluxul din sectorul i spre cererea finala,
Definind coeficientii tehnici ca factori de proportionalitate (considerati ca parametri ai
modelului) ai fluxurilor din sectoarele productive, care se descriu prin relatia:
Xij=AijXi (2)
(1) se poate exprima astfel:
Xi=∑ AijXj+Yj (3)
j
si trecand la notarea matriceala:

X=AX+Y (4)

care este expresia obisnuita a modelului input-output static in forma sa structurala, in care:

X: vector al productiilor sectoriale,

A: matricea coeficientilor tehnici,
Y: vector al cererii finale,
Forma redusa se va scrie:

∆X=[I-A]-1∆Y (5)

I fiind matricea unitate.

Valoarea adaugata, respectiv remunerarea factorilor primari, se calculeaza pe fiecare sector astfel:
Vj=Xj-∑Xij (6)
i
sau:

Vj =Xj(1-∑Aij) (7)
I

Conform relatiei (5) este posibil sa determinam productia (endogena) pentru un nivel dat al
cererii finale (exogena).
Cu modelul astfel definit, se pot evalua consecintele unui anumit proiect de mediu, daca in
prealabil s-au obtinut variatiile pe care acesta le va determina asupra cererii finale (∆Y). In acest
caz, efectul asupra nivelul productiei va fi dat de relatia:

∆X=[I – A]-1∆Y (8)

Efectele asupra ocuparii s-ar putea deduce sub ipoteza existentei unei relatii liniare de
tipuri:

Nj = njXj

care defineste populatia ocupata intr-un sector:

∆N =n (I – A)-1∆Y (9)

unde N este vectorul Njsi n este o matrice diagonala ale carei elemente sunt nj.
Totusi, mai buna adaptare a vetodologiei input-output la problematica mediului se obtine
prin intermediul extinderii matricei structurale „A” pentru a acoperi nu numai productia si
consumurile intermediare ale articolelor obisnuite, dar si procesul generarii si a eliminarii
contaminatiilor.

Matricea se defineste astfel:

A11 A12
A21 A22
V1V2 ...
in care:
A11 : matricea coeficientilor tehnici pentru alte sectoare decat mediul (anterior, matricea „A”).
A12 : matricea coeficientilor structurali (aig) ai activitatilor anticontaminate, reprezentand fiecare
„input” – ul necesar din bunul „i” pentru a elimina o unitate din contaminatul „g” (eliminat din
sectorul g ).
A21 : matricea coeficientilor contaminarii directe (agi), reprezentand fiecare emiterea
contaminatului „g” generate de unitatea de productie a bunului „i” (produs de vectorul „i”).
A22 : matricea coeficientilor contaminarii generate de activitatile anticontaminare (agk),
reprezentand fiecare o emisie a contaminatului g pe unitate eliminata din contaminatul k (eliminat
din sectorul k).
Vi : valoarea adaugata pe unitate de produs sau pe unitate de contaminat eliminat.

Deci, sistemul productiv traditional s-a completat prin adaugarea sectoarelor de eliminare a
conataminarii. In acest fel, se poate calcula contaminarea generata de sistemul productiv:

C = A21X (10)
si aplicand (5), obtinem:

C = A21(I – A11) – I . Y (11)

respectiv coeficientii de contaminare directa generate pe unitate de cerere finala.

Aplicand (11) se pot evalua diferite alternative referitoare la generarea contaminantilor,
utilizand diferiti vectori ai cererii finale si presupunand schimbari tehnologice reflectate in diferite
structuri ale coeficientilor tehnici A11 sau schimbari in structura cererii finale.
Pretul productiei omogene din fiecare sector poate fi calculat ca functie de valoare
adaugata ( pe unitatea din productia respectiva ) din toate sectoarele. Repercusiunea pe care o poate
avea, in preturi sectoriale, aplicarea unei anumite strategii anticontaminare se stabileste ca:

pk = Vk(I – A11)-1 (12)

unde:

pk : vectorul indicilor noilor preturi industriale ( baza = 1)

k
V : vectorul coeficientilor valorii adaugate, incrementati cu costurile aditionale
anticontaminare.
Modelul econometric se poate defini ca un ansamblu de relatii intre variabilele cu continut
economic care exprima dependenta, in expresie cantitaiva, unei variabile (dependenta sau
endogene) de celelalte variabile (explicative).
Presupunand ca variabila X este principalul factor explicativ al variabilei Y, se poate imagina
un tip de functie a variabilei X si se pot interpreta valorile sale ca fiind acelea in jurul carora vor
oscila valorile corespondente variabilei Y , cu o dispersie mai mare sau mai mica, depinzind de
valoarea explicativa a variabilei X in relatie cu Y. De asemenea, se poate presupune ca fiecare
valoare a variabilei dependente este o observatie a unei variabile aleatoare, a carei medie se
stabileste in functie de variabila X, functie care va determina o valoare medie a variabilei aleatoare
pentru fiecare valoare luata de X; este vorba, deci, de a obtine distributia din care se presupune o
anumita ipoteza referitoare la dispersia sa.
Utilizarea modelelor econometrice in analiza efectelor produse prin programe de lupta
contra contaminarii este, de obicei, mai generalizata decat utilizarea de tehnici strict input- output
din motive de instabilitate ale primelor care, in principiu, sunt mai flexibile in ceea ce priveste
exprimarea structurii prin relatii statice si pot lua in considerare factori corespunzatori activitatii
economice in comparatie cu metodologia intersectoriala. Pe de alta parte, modelele econometrice
admit mai usor dinamica unei game de rezultate. Totusi, modelele econometrice nu permit, de
obicei, o dezagregare a ramurilor productive atat de detaliata ca in sistemul input- output, din
motive de complexitate in aplicare.
Maller (12) a luat in calcul posibilitatea substituirii capitalului natural decat capitalul creat
de om.
Daca:
R= cantitatea de resurse naturale neregenerabile,
K= capitalul creat de om,
0= generatia prezenta,
1= generatia viitoare,
pentru respectarea conditiei de durabilitate atunci cand generatia prezenta decide sa reduca stocul
R0 pentru a-si spori consumul (C0), trebuie satisfacuta relatia:

dI0*F1k=dR0*F1R (1)

in care:
dI0=modificarea (cresterea) volumului investitiilor decisa de generatia prezenta pentru a
oferi o compensare „ capital creat” pentru generatiile viitoare,
dR0=modificarea (scadere) stocului de resurse nereinnoibile decisa de generatia prezenta
pentru a-si mari consumul,
F1k=randamentul marginal al capitalului in perioada generatiilor viitoare,
F1r=randamentul marginal al resurselor nereinnoibile in perioada generatiilor viitoare.
Relatia (1) se mai poate scrie:

dI0= dR0F1r/F1k (2)

Tinind cont de efortul generatiei prezente de a compensa generatiile viitoare, modificarea

neta a consumului din perioada curenta (dC0) este egala cu:

dC0 = dR0F0R-dI0 (3)

Substituind relatia (2) in relatia (3) obtinem:

dC0 = dR0(F0R-F1R/F1K) (4)

sau,

dC0 = dR0{F0R-F1K/[1+(F1K-1)]} (5)

cum:

F1K – 1 = r, r = rata sociala de actualizare,

rezulta:

dC0 = dR0[F0r – F1r/(1+r)] (6)

Relatia (6) reprezinta regula de decizie pentru generatia prezenta.

Durabilitatea este asigurata daca modificarea consumului in perioada curenta (0) este egala
cu avantajele prezente ale suplimentarii consumurilor „ R” diminuate cu costurile reprezentate de
valoarea actualizata a randamentului viitor a resurselor nereinnoibile la care s-a renuntat.
Daca:
• substituirea resurselor neregenerabile cu capital creat de om este foarte scazuta,
• randamentul marginal al capitalului in perioada viitoare (F1r) este foarte scazut,
• raportul F1r/F1K va avea valori mari, ceea ce poate sa insemne, tinind cont de relatia (4),
o scadere a consumului curent (dC0 = negativ). Altfel spus, dezvoltarea nu este durabila
daca „ R” nu poate fi substituit cu „ K” sau daca elasticitatea substituirii este foarte
scazuta.