Sunteți pe pagina 1din 173

Batrinca Ghiorghe Dragomir Cristina

MANAGEMENT FINANCIAR ÎN TRANSPORTURI Note de curs si Indrumar de laborator

Cuprins

CAPITOLUL I. MANAGEMENTUL FINANCIAR ÎN FIRMA MODERNĂ

1

1.1

Importanţa în creştere a managementului financiar

1

1.2

Managementul financiar în România

2

1.3

Responsabilităţile managerului financiar

3

1.4

Rolul managerului financiar în firmele mici şi mijlocii

5

1.5

Rolul managementului financiar în firmele mari

11

1.6

Responsabilitatea socială

14

CAPITOLUL AL II-LEA. MODALITĂŢILE DE ORGANIZARE A FACERILOR ŞI SISTEMUL DE IMPOZITARE

15

2.1

Forme de organizare a afacerilor

15

2.2

Modalităţi de organizare a afacerilor în România

18

2.3

Întreprinderile mici şi mijlocii în România

22

2.4

Sistemul de impozitare a venitului

23

2.5

Sistemul de impozitare a firmelor

24

2.6

Taxa pe valoare adăugată

25

CAPITOLUL AL III-LEA. PIEŢELE, INSTRUMENTELE ŞI INSTITUŢIILE FINANCIARE

28

3.1

Pieţele financiare: piaţa bancară, piaţa de capital, piaţa valutară

28

3.2

Tipuri de pieţe financiare

31

3.3

Piaţa monetară (sau bancară)

32

3.4

Piaţa de capital

34

3.5

Piaţa valutară

37

3.6

Tipurile de instituţii financiare

38

3.7

Calcularea şi folosirea ratei dobânzii

39

3.8

Importanţa inflaţiei

41

CAPITOLUL AL IV-LEA. ELEMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ

42

4.1

Situaţia şi rapoartele financiare

42

4.2

Ratele financiare

47

4.3

Ratele de lichiditate

48

4.4

Ratele de management al datoriei

50

4.5

Ratele de management al activelor

51

4.6

Ratele de profitabilitate

53

4.7

Ratele de rentabilitate

53

4.8

Ratele de creştere

54

4.9

Sursele de informaţii în analiza financiară

54

CAPITOLUL AL V-LEA. PLANIFICAREA ŞI CONTROLUL FINANCIAR

56

5.1

O privire generală asupra planificării şi controlului financiar

56

5.2

Pragul de rentabilitate

60

5.3

Efectul de levier operaţional

64

5.4

Bugetul de trezorerie

65

CAPITOLUL AL VI-LEA. MODIFICAREA VALORII BANILOR ÎN TIMP

68

6.1

Axa timpului

68

6.2

Valoarea în viitor a unei sume din prezent

69

6.3

Valoarea în prezent a unei sume din viitor

72

6.5

Împrumuturi rambursabile în tranşe şi la scadenţă

77

CAPITOLUL AL VII-LEA. TEHNICI DE EVALUARE A EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR – METODA VALORII ACTUALIZATE NETE

80

7.1 Ideile de proiecte de investiţii

80

7.2 Bugetul de investiţii: rol, factorii care determină importanţa

acestuia şi etapele stabilirii lui

81

7.3

Tipurile de proiecte de investiţii

84

7.4

Evaluarea şi alegerea proiectelor de investiţii

86

7.5

Utilizarea metodei valorii actualizate nete (VAN)

în alegerea unui proiect de investiţii

88

CAPITOLUL AL VIII-LEA. TEHNICI DE EVALUARE A INVESTIŢIILOR – ALTE METODE

94

8.1

Regula ratei câştigului

94

8.2

Utilizarea metodei indicelui de profitabilitate (IP)

în alegerea unui proiect de investiţii

99

8.3

Utilizarea metodei perioadei de recuperare (PR)

în alegerea unui proiect de investiţii

102

CAPITOLUL AL IX-LEA DETERMINAREA FLUXURILOR DE NUMERAR

104

9.1

Estimarea fluxurilor de numerar

104

9.2

Actualizarea fluxurilor de numerar la costul nominal al capitalului

108

9.3

Separarea deciziilor de investire de cele de finanţare

109

9.4

Calcularea fluxurilor de numerar pentru proiectele de extindere a activităţii

110

9.5

Fluxurile de numerar operaţionale pentru proiectele care

vizează reducerea costurilor prin îmbunătăţirea activelor existente

111

9.6

Un exemplu complex şi alte aspecte ale determinării fluxurilor de numerar

112

9.7

Utilizarea amortizării accelerate în determinarea fluxurilor de numerar

114

9.8

Considerarea valorii de recuperare

115

CAPITOLUL AL X-LEA. ELEMENTE DE RISC AL AFACERILOR

116

10.1

Sursele de risc în economie

116

10.2

Determinarea riscului unei afaceri şi al unui proiect de investiţii

120

10.3

Combinarea activităţilor riscante

123

10.4

Includerea riscului în evaluarea unui proiect de investiţii

125

10.5

Elemente de management al riscurilor pure

128

CAPITOLUL AL XI-LEA. SURSELE ŞI MODALITĂŢILE DE FINANŢARE ALE FIRMELOR

131

11.1 Diferenţa între decizia de investire şi decizia de finanţare

131

11.2 Principalele modalităţi de finanţare ale firmelor

134

11.3 Alte surse şi modalităţi de finanţare ale firmelor

139

11.3.1 Finanţarea pe termen scurt

139

11.3.2 Finanţarea prin reţinerea unei părţi din profit

140

11.3.3 Finanţarea prin leasing

141

11.3.4 Finanţarea prin capital de risc

143

CAPITOLUL AL XII-LEA. COSTUL FINANŢĂRII ÎN FIRMA MODERNĂ

144

12.1 Costul capitalului pentru Prodoc S.A

144

12.2 Calcularea costului mediu ponderat al capitalului

146

12.4

Interpretarea şi utilizarea costului capitalului pentru o firmă

152

CAPITOLUL AL XIII-LEA. ANALIZA COST-BENEFICIU

154

13.1 Tipuri de analiza cost beneficiu

154

13.2 Metodologia analizei cost-beneficiu

155

13.2.1

Identificarea alternativelor

155

13.2.2

Identificarea impactului proiectului

156

13.2.3

Prognozarea impactului total pe întreaga durată a proiectului

156

13.2.4

Cuantificarea monetară a impactului

157

13.2.5

Actualizarea impacturilor pentru a obţine valorile prezente

158

13.2.7

Compararea valorii actualizate nete a fiecărei alternative

158

13.3

Luarea deciziilor în practică

159

13.4

Limitele analizei cost beneficiu

159

Bibliografie………………………………………………………………………………….173

Management financiar

CAPITOLUL I. MANAGEMENTUL FINANCIAR ÎN FIRMA MODERNĂ

1.1 Importanţa în creştere a managementului financiar

Finanţele reprezintă o funcţie care are în vedere nevoile financiare ale firmei, obţinerea fondurilor necesare, controlarea utilizării acestor fonduri şi gestionarea altor probleme financiare, de genul managementului creditelor şi al impozitelor.

Finanţele sunt compuse din trei domenii interdependente:

a) Pieţele financiare (acestea includ pieţele monetare şi cele de capital), care reprezintă locul

de unde companiile obţin resursele financiare necesare demarării şi derulării afacerilor; b) Investiţiile, care se concentrează asupra deciziilor de extindere sau de restrângere a

activităţii, ca şi asupra oricăror modificări care apar în activitatea firmei şi care au în vedere achiziţionarea de echipamente noi, înlocuirea celor existente sau scoaterea lor din funcţiune;

c) Managementul financiar (sau finanţele manageriale), care implică managementul firmei. Fiecare dintre aceste trei domenii are legături puternice cu celelalte două, ceea ce

presupune din partea managerului financiar, în afara cunoaşterii foarte bune a conceptelor specifice domeniului său de activitate, şi o serie de cunoştinţe referitoare la modul în care funcţionează pieţele financiare şi la felul în care investitorii evaluează activitatea companiilor. Orice companie se confruntă, în activitatea sa zilnică, cu două întrebări foarte importante:

1. Care sunt investiţiile pe care trebuie să le realizeze?

2. Cum vor fi finanţate aceste investiţii?

Secretul succesului unui manager financiar constă în creşterea valorii firmei pe care o gestionează. Aplicarea acestei afirmaţii în practică are loc numai dacă managerul financiar este bine pregătit şi are experienţa necesară pentru a face recomandări firmei cu privire la strategiile de îmbunătăţire a sănătăţii financiare a firmei. Recomandările sale au la bază interpretarea informaţiilor puse la dispoziţia sa de contabilul sau departamentul contabil al firmei. De aceea, un manager nu poate funcţiona bine în domeniul financiar fără să înţeleagă contabilitatea. De asemenea, un contabil bun trebuie să înţeleagă finanţele. În trecut, sarcina managerului financiar consta numai în a face rost de mijloacele băneşti necesare cumpărării de spaţii de producţie, echipamente, utilaje şi stocuri. Astăzi, deciziile luate de firmă sunt mult mai coordonate între diversele sale departamente, iar managerul departamentului financiar este, în general, direct responsabil de procesul de control. Dezvoltarea companiilor şi transformarea lor în firme complexe, de dimensiuni importante, a făcut ca rolul planificării financiare să crească. Inginerii şi experţii în producţie au devenit mai

Management financiar puţin importanţi în echipa managerială, comparativ cu managerul financiar şi juristul. Acelaşi tip de schimbări se întâlnesc atât la nivelul firmelor de toate dimensiunile, cât şi la nivelul organizaţiilor non – profit şi al celor guvernamentale. De aceea, este important ca angajaţii din departamentul contabil, de marketing, producţie, personal şi altele să înţeleagă domeniul financiar pentru a putea fi buni profesionişti în cadrul propriilor departamente şi pentru a putea contribui la bunăstarea generală a firmei pentru care lucrează. Practic, toate deciziile luate într-o companie, indiferent de dimensiunile ei, au consecinţe şi efecte la nivel financiar, iar personalul executiv, care nu are educaţie financiară, trebuie să aibă suficiente cunoştinţe în domeniul financiar pentru a include aceste implicaţii în analizele pe care le face. Deci managementul financiar al unei firmei se află în strânsă legătură cu toate celelalte departamente ale firmei, deoarece toate deciziile care se iau într-o companie au consecinţe la nivel financiar.

1.2 Managementul financiar în România

Economia românească parcurge în prezent o lungă şi dificilă etapă de tranziţie de la o economie care avea în centru statul, către o economie care pune accentul pe iniţiativa privată şi libertatea de acţiune a agenţilor economici. Această tranziţie are ca element fundamental transformarea companiilor româneşti cu capital de stat în firme private, pe de-o parte, ca şi formarea de noi firme, apte să funcţioneze în cadrul noului tip de economie. Prin urmare, agenţii economici se văd confruntându-se cu probleme care anterior erau soluţionate la nivelul singurului „manager” din economie – statul – iar între aceste probleme, cele din domeniul financiar prezintă o importanţă deosebită. În acelaşi timp, în companiile din România şi chiar şi în cele de dimensiuni mari, directorii financiari nu îşi bazează deciziile pe un sistem de management financiar, ci aproape exclusiv pe activitatea contabilă. În general, instrumentele financiare cu care directorii financiari lucrează cel mai des sunt bugetul de venituri şi cheltuieli şi fluxul de numerar zilnic, cel mult săptămânal, planificarea pe termen mediu sau lung a activităţilor financiare fiind aproape inexistentă. Prin urmare, pentru directorii financiari ai firmelor româneşti, cunoaşterea conceptelor şi principiilor managementului financiar modern este fundamentală pentru a putea avea performanţe din ce în ce mai bune într-un mediu concurenţial din ce în ce mai puternic.

Management financiar 1.3 Responsabilităţile managerului financiar

Pentru a derula afaceri, companiile au nevoie de diverse active reale care pot fi tangibile (maşini, fabrici, clădiri) sau intangibile (tehnologia folosită, mărci de comerţ, brevete), fiind necesar să plătească pentru obţinerea acestora. Pentru a obţine fondurile necesare, companiile vând hârtii denumite active financiare care reprezintă de fapt pretenţii asupra activelor reale ale firmei, ca şi asupra numerarului produs de ea. Activele financiare includ nu numai împrumuturile bancare, ci şi acţiuni, obligaţiuni şi o gamă foarte variată de active specializate. Managerul financiar se află între operaţiunile firmei şi pieţele financiare, unde investitorii deţin activele financiare emise de firmă. Fluxul de numerar începe atunci când firma vinde active financiare pentru a obţine numerar; apoi numerarul este utilizat pentru achiziţionarea de active reale, utilizate în activităţile curente ale firmei. Ulterior, dacă firma are rezultate bune, activele reale folosite generează intrări de fluxuri de numerar de valoare mai mare decât investiţia iniţială făcută de firmă. În sfârşit, numerarul este fie reinvestit, fie restituit investitorilor care au cumpărat activele financiare emise iniţial de firmă. Pentru a-şi putea îndeplini rolul de punte de legătură între operaţiunile firmei şi pieţele financiare, managerul financiar trebuie să deruleze o serie de activităţi foarte importante cu privire la sursele şi utilizările fondurilor băneşti, astfel încât să maximizeze valoarea firmei. Principalele activităţi ale managerului financiar cuprind:

1. Previziunea şi planificarea

2. Luarea de decizii financiare şi de investiţii

3. Controlul şi coordonarea

1. Previziunea şi planificarea financiară au rolul de a oferi managerului financiar o imagine pe termen scurt şi pe termen lung a fluxului de numerar al firmei de la firmă către exterior şi de la exterior către firmă. Obiectivul general al previziunii şi planificării financiare este acela de a optimiza profiturile firmei şi de a asigura cea mai bună utilizare a fondurilor. Previziunea şi planificarea pot fi realizate pe termen scurt sau pe termen lung. Previziunea şi planificarea pe termen scurt reprezintă anticiparea veniturilor, costurilor şi cheltuielilor firmei pe o perioadă de maximum un an de zile. Aceasta reprezintă fundamentul pentru celelalte planuri financiare. O parte importantă a previziunii pe termen scurt o constituie previzionarea fluxului de numerar al firmei care are la bază previzionarea veniturilor din vânzări şi a diferitelor costuri şi cheltuieli ale firmei, în funcţie de momentul în care apar.

Management financiar Previzionarea pe termen lung reprezintă o anticipare a veniturilor, costurilor şi cheltuielilor pe o perioadă mai mare de un an, de obicei cuprinsă între 5 şi 10 ani. Această previziune joacă un rol crucial pentru planul strategic pe termen lung al firmei. 2. Pe baza planurilor pe termen lung elaborate, managerul financiar trebuie să strângă capitalul necesar pentru finanţarea creşterii şi dezvoltării firmei. Managerul financiar este cel care ajută la stabilirea ritmului optim de creştere şi tot el este cel care decide asupra investiţiilor care trebuie realizate, ca şi asupra tipurilor de fonduri folosite pentru finanţarea acestor investiţii. De asemenea, tot el ia decizii cu privire la utilizarea fondurilor interne ale firmei, a fondurilor obţinute de firmă din exterior sau a fondurilor provenite din procesul de extindere al companiei. În vederea realizării investiţiilor, managerii financiari întocmesc bugete, denumite cel mai adesea bugete de venituri şi cheltuieli. În general, firmele lucrează cu 3 mari categorii de bugete:

un buget operaţional;

un buget de numerar;

un buget de capital. Bugetul operaţional cuprinde alocarea fondurilor pe categorii de cheltuieli şi costuri, în funcţie de veniturile anticipate. Bugetul de numerar cuprinde numerarul disponibil la sfârşitul unei perioade date (de exemplu lunar; trimestrial). Bugetul de capital reprezintă un plan de achiziţionare de active ale căror câştiguri urmează să apară pe o perioadă mai mare de un an. Un domeniu căruia firmele mici îi acordă un interes special, în cadrul bugetului de numerar şi al celui operaţional, este managementul eficient al fondului de rulment (sau capital de lucru). Lipsa de control asupra acestui domeniu reprezintă de multe ori cauza majoră a eşecului înregistrat atât de firmele mici, cât şi de cele mari. Drept urmare, managerul financiar trebuie să fie atent în permanenţă la modificările în fondul de rulment şi la implicaţiile acestora asupra sănătăţii financiare a companiei. Fondul de rulment este definit ca diferenţa dintre activele curente şi pasivele curente ale firmei şi este adesea înţeles ca un „capital circulant” al firmei. Acesta include următoarele componente:

Numerarul şi valorile echivalente numerarului: reprezintă cele mai lichide active curente, echivalenţii numerarului îmbrăcând forma activelor financiare care pot fi tranzacţionate pe piaţă, iar managementul lor presupune o supraveghere constantă a valorii lor.

Management financiar

Creanţele: toate firmele obişnuiesc să acorde credit clienţilor sub forma permisiunii acordate acestora de a achita mărfurile cumpărate undeva în viitor.

Stocurile: în general, în funcţie de obiectul afacerii, stocurile reprezintă circa 50% din activele curente ale firmei şi, prin urmare, merită o atenţie deosebită din partea managementului financiar al firmei şi nu numai.

Facturi de plătit: pentru orice afacere, creditul comercial reprezintă o sursă de finanţare importantă. În acest caz, facturile de plătit provin din mărfuri achiziţionate în trecut de la furnizorii firmei şi care urmează să fie achitate în viitor.

Datorii de plătit: datoriile de achitat băncilor sau altor creditori reprezintă o a doua sursă importantă de finanţare pentru orice firmă.

Cheltuielile acumulate şi impozitele de plătit: reprezintă obligaţii ale firmei la momentul pregătirii bilanţului contabil şi se referă la salarii neplătite, dobânzi de plătit, prime de asigurare de plătit etc. Principala preocupare a managementului financiar are în vedere aici impozitele pe care firma trebuie să le plătească statului, ca valoare, momentul de efectuare a plăţii şi disponibilitatea fondurilor necesare plăţii. Este important ca un manager financiar să înţeleagă că, deşi componentele fondului de rulment pot fi văzute separat, acestea trebuie privite şi din perspectiva relaţiei dintre ele. 3. O dată ce compania a realizat analiza necesităţilor financiare pe termen scurt şi lung şi a stabilit bugetele care reflectă modul în care vor fi alocate fondurile disponibile, ultimul pas realizat de managementul financiar constă în a stabili controlul financiar. Aceasta înseamnă că veniturile, costurile şi cheltuielile (incluzând aici previziunile fluxului de numerar) sunt comparate periodic cu anticipările realizate de firmă. Astfel pot fi depistate diferenţele între valorile previzionate şi cele efectiv realizate şi pot fi întreprinse acţiuni de corectare a lor. Aceste controale ajută firma să identifice conturile, departamentele şi persoanele care înregistrează diferenţe faţă de plan. Pentru ca activitatea de control financiar să constate diferenţe cât mai mici faţă de valorile planificate, managerul financiar trebuie să acţioneze în mod coordonat faţă de ceilalţi directori din celelalte departamente ale firmei, în vederea unei activităţi cât mai eficiente.

1.4 Rolul managerului financiar în firmele mici şi mijlocii

Persoana responsabilă de deciziile financiare ale firmei poartă numele de director financiar sau trezorier. Rolul său este acela de a gestiona numerarul firmei, obţinerea de fonduri pentru firmă şi menţinerea relaţiilor cu băncile, proprietarii firmei şi alţi investitori care deţin activele financiare emise de firmă.

Management financiar Deşi structurile organizatorice diferă de la o firmă la alta, funcţia financiară trebuie să se situeze în partea superioară, deoarece orice episod important din viaţa unei afaceri generează implicaţii financiare majore care au efecte pe termen lung asupra profitabilităţii firmei.

În cazul firmei mici sunt posibile mai multe tipuri de situări ale funcţiei financiare în cadrul structurii organizaţionale a firmei, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale.

a) Managerul general este şi manager financiar

Acest caz este frecvent întâlnit în cadrul firmelor mici, mai ales din cauza faptului că personalul de care dispun acestea este puţin numeros.

Proprietarii firmei Manager general şi financiar Contabil Director de Director de producţie personal Angajaţi
Proprietarii
firmei
Manager general
şi financiar
Contabil
Director de
Director de
producţie
personal
Angajaţi

Principalele avantaje sunt următoarele:

Managerul financiar are o privire de ansamblu asupra tuturor operaţiunilor firmei, inclusiv a celor financiare.

Managerul financiar îşi poate exercita capacitatea de control asupra tuturor departamentelor firmei, putând astfel să gestioneze eficient problemele financiare.

Managerul financiar se află în cea mai bună poziţie de luare a deciziilor importante, nefiind nevoit să ceară acordul unui manager de nivel superior. Principalul dezavantaj constă în faptul că managerul financiar dispune de mai puţin timp pentru gestionarea problemelor financiare, fiind nevoit, prin natura poziţiei, să se ocupe şi de alte probleme ale companiei (de exemplu produsele fabricate, calitatea lor, relaţia cu clienţii).

b) Managerul financiar este şi contabil

Management financiar Şi această situaţie este frecvent întâlnită în cadrul firmelor mici, mai ales din cauza neînţelegerii funcţiilor diferite pe care le au contabilul şi managerul financiar în cadrul unor firme.

Principalele sale avantaje sunt următoarele:

Managerul financiar, fără a mai avea şi alte responsabilităţi în afara celor financiare, se poate preocupa strict de problemele financiare ale companiei.

Managerul financiar îşi întocmeşte singur rapoartele financiare pe baza cărora va face recomandări ulterioare managerului general, dispunând de toate informaţiile financiare.

Proprietarii firmei Manager general Contabil – Director de Director de manager financiar producţie personal
Proprietarii
firmei
Manager
general
Contabil –
Director de
Director de
manager financiar
producţie
personal
Angajaţi

Principalele dezavantaje constau în următoarele:

Managerul financiar trebuie să-şi exercite foarte bine capacitatea de a coordona toate deciziile care au implicaţii financiare, prin întâlniri frecvente cu celelalte persoane responsabile de activitatea firmei, ceea ce presupune un consum mare de timp.

Întocmirea rapoartelor financiare necesită timp din partea managerului financiar, timp care altfel ar putea fi destinat analizării mai bune a deciziilor financiare.

Managerul financiar, fiind şi contabil, poate cădea în capcana luării deciziilor exclusiv din punct de vedere contabil, ignorând principiile de management financiar.

Managerul financiar nu poate lua singur decizii importante, fiind nevoit să ceară acordul managerului general al companiei, iar acest lucru poate antrena întârzieri în angajarea unor investiţii sau finanţări pentru firmă.

c) Managerul financiar este diferit de managerul general şi de contabil Această ultimă situaţie este mai puţin întâlnită în cadrul firmelor mici, mai ales din cauza neînţelegerii funcţiilor diferite pe care le au contabilul şi managerul financiar, ca şi din

Management financiar cauza personalului redus de care acestea dispun. Totuşi, separarea atribuţiilor managerului de cele ale contabilului, pe de-o parte, şi de cele ale managerului general, pe de altă parte, deşi mai rar întâlnită în practică, este benefică activităţii firmei în ansamblu, ea permiţând luarea unor decizii mai bune decât în situaţiile anterioare.

Proprietarii firmei Manager general Contabil Director Director de Director de financiar producţie personal
Proprietarii
firmei
Manager
general
Contabil
Director
Director de
Director de
financiar
producţie
personal
Angajaţi

Principalele avantaje sunt următoarele:

Managerul financiar, fără a mai avea şi alte responsabilităţi în afara celor financiare, se poate preocupa strict de problemele financiare ale companiei.

Managerul financiar se află în legătură permanentă cu contabilul firmei, care îi furnizează rapoartele financiare pe baza cărora poate lua decizii financiare, şi face recomandări managerului general cu privire la strategia generală a firmei.

Managerul financiar, fiind degrevat de alte responsabilităţi în cadrul firmei, îşi poate folosi timpul pentru analiza deciziilor financiare pe care firma urmează să le ia. Principalele dezavantaje ale acestei poziţii sunt:

Managerul financiar trebuie să coordoneze toate deciziile firmei care au implicaţii financiare, prin întâlniri frecvente cu celelalte persoane responsabile de activitatea firmei, ceea ce presupune un consum mare de timp.

Managerul financiar nu poate lua singur decizii importante, fiind nevoit să ceară acordul managerului general al companiei, iar acest lucru poate antrena întârzieri în angajarea unor investiţii sau finanţări pentru firmă. Se poate observa că, în cadrul firmelor de dimensiuni mici, între proprietarii firmei şi manageri există o relaţie directă, deoarece proprietarii decid să îşi asume şi responsabilităţile manageriale. Proprietarii sunt cei care furnizează capitalul iniţial care permite începerea afacerii, tot ei fiind cei care se preocupă de utilizarea eficientă a acestui capital. Totuşi, nu sunt puţine nici situaţiile care presupun o separare între proprietarii firmei şi managerii

Management financiar companiei, mai ales atunci când numărul proprietarilor este mare sau când ei nu doresc să îşi asume şi rolul de gestionari ai fondurilor pe care le pun la dispoziţia firmei. În acest caz, chiar dacă implicarea proprietarilor în activitatea curentă a firmei este mai redusă, aceştia sunt interesaţi ca managerii firmei să-şi deruleze activitatea în aşa fel încât afacerea să obţină rezultate bune şi profituri mari. Pentru a se asigura că managerii firmei îşi îndeplinesc atribuţiile în interesul proprietarilor, aceştia din urmă au posibilitatea de a numi un consiliu de directori, care are rolul de a sfătui managerii firmei cu privire la activitatea lor curentă. În structura organizaţională a firmei, un astfel de consiliu ar fi poziţionat între proprietari şi managerul general. În circumstanţe corecte, un consiliu de directori format din persoane neimplicate financiar în companie poate juca un rol crucial în a ajuta firmele mici să-şi gestioneze afacerile, deoarece mai devreme sau mai târziu, orice afacere are nevoie de o apreciere reală, onestă şi obiectivă a activităţii sale de la persoane care nu au un interes direct cu privire la companie. Totuşi, un consiliu de directori nu trebuie văzut ca o soluţie la toate problemele cu care se confruntă firma.

Proprietarii firmei Consiliul de directori Manager general Contabil Director Director de Director de financiar
Proprietarii
firmei
Consiliul de directori
Manager
general
Contabil
Director
Director de
Director de
financiar
producţie
personal
Angajaţi

Membrii consiliilor de directori eficiente sunt persoane dezinteresate, care nu au relaţii

de nici un fel cu proprietarii şi/sau managerii firmei. Un consiliu ideal ar putea fi format din:

persoană cu experienţă în managementul şi controlul financiar;

persoană care dispune de abilităţi puternice în domeniul în care abilităţile managerilor firmei sunt slabe (de preferat identic sau similar cu cel în care firma îşi desfăşoară activitatea);

persoană care conduce o afacere care a avut şi are succes;

persoană care a înregistrat succese în domeniul în care firma doreşte să se extindă;

Management financiar persoană care dispune de energia şi personalitatea necesară pentru a coordona eforturile celorlalţi. Consiliul de directori ajută prin furnizarea de direcţii de acţiune tehnice, financiare, organizaţionale şi manageriale. Consiliul de directori poate reprezenta entitatea care se preocupă în modul cel mai direct de construirea şi, apoi, aplicarea strategiei firmei. Responsabilităţile tradiţionale ale unui consiliu director sunt:

revizuirea şi autorizarea strategiei financiare şi de afaceri a firmei;

stabilirea politicilor şi planurilor de aplicare a strategiilor;

formarea şi menţinerea echipei de manageri a firmei;

instituirea de controale periodice la nivelul firmei;

revizuirea şi aprobarea relaţiilor dintre companie şi comunitate. Nu orice afacere are nevoie de un consiliu de directori. De fapt, cea mai mare parte a fondatorilor firmelor mici este de acord că în această perioadă implicarea altor persoane, altele decât proprietarii şi managerii, nu face decât să încetinească dezvoltarea afacerilor, datorită prudenţei prea mari. Pentru a avea nevoie de un consiliu de directori, este necesar ca o firmă să îndeplinească următoarele condiţii:

a) Compania trebuie să aibă succes: o companie este pregătită pentru a apela la un consiliu de directori numai în momentul în care situaţia ei este bine stabilită şi se aşteaptă obţinerea de rezultate în viitorul apropiat. În general, principala problemă a unei firme mici la început este supravieţuirea. Problemele de supravieţuire sunt imediate, mai curând de tactică decât de strategie, iar un consiliu de directori nu are rolul de a se ocupa de probleme de tactică pe termen scurt. Această problemă poate interveni şi în cazul firmelor care s-au înfiinţat de mult datorită schimbărilor la nivelul echipei de manageri, al concurenţei, al pieţelor, al productivităţii etc. Consiliul de directori nu trebuie creat şi folosit pentru a rezolva o situaţie de criză, ci pentru a se implica permanent în activitatea firmei. b) Firma trebuie să dispună de o echipă de manageri suficient de stabilă: managerii firmei au sarcini şi responsabilităţi bine definite. Fiecare firmă atinge la un moment dat un punct dincolo de care separarea dintre proprietari şi manageri devine un aspect important al derulării afacerii. Această separare nu trebuie să aibă, de fapt, loc la nivel de persoane. Important este, ca în fiecare afacere de succes să aibă loc, într-un anumit mod, separarea responsabilităţilor, beneficiilor şi autorităţii care revin proprietarilor de cele care revin managerilor. Un consiliu de directori ajută la definirea necesităţilor echipei manageriale şi la înţelegerea modului în care acestea diferă de necesităţile proprietarilor, ca şi la stabilirea priorităţilor de opinie şi de acţiune în cadrul firmei.

Management financiar

c) Managerii şi sfătuitorii firmei trebuie să fie cât mai competenţi şi mai bine selecţionaţi

posibil. Membrii consiliului de directori nu reprezintă înlocuitori pentru alţi consultanţi

financiari sau juridici ai firmei care sunt incompetenţi sau pentru manageri iresponsabili ori

necalificaţi. Managerii şi consultanţii firmei trebuie să fie în stare să explice sau să apere

deciziile pe care le-au luat şi acţiunile pe care le-au întreprins şi să poată aplica în practică

deciziile recomandate de consiliul de directori.

d) Proprietarii firmei trebuie să dorească crearea unui consiliu de directori şi să fie apţi să

realizeze paşii necesari pentru a se asigura că acest consiliu îşi îndeplineşte funcţiile care îi

revin. Aceasta este cea mai importantă condiţie pe care firma trebuie s-o îndeplinească.

Consiliul de directori poate fi eficient în activitatea depusă numai dacă autoritatea de care

dispune provine din respectul acordat de proprietari consiliului şi din dorinţa lor expresă şi

liber exprimată de a accepta sugestiile şi sfaturile consiliului şi de a urma căile de acţiune

recomandate de acesta.

Responsabilitatea potenţială a unui membru al consiliului de directori, presupunând că

el nu este asociat cu persoane care intenţionează să comită sau au comis fraude, este numai

faţă de un singur grup interesat de evoluţia firmei: proprietarii.

În anumite situaţii, ca de exemplu atunci când firma nu este pregătită pentru un

consiliu de directori, un consultant de afaceri poate servi foarte bine compania. Întotdeauna va

fi nevoie de consultanţi în domeniile foarte specializate de afaceri. Cu toate acestea, existenţa

unui consiliu puternic poate oferi firmei mai multe avantaje decât un consultant.

1. 5 Rolul managementului financiar în firmele mari Aproape toate firmele mari şi o bună parte dintre cele de dimensiuni medii sunt

constituite sub forma corporaţiilor sau a societăţilor pe acţiuni. Atunci când este constituită o

societate pe acţiuni, acţiunile emise de ea pot fi deţinute de un număr mic de investitori, cel

mai probabil managerii firmei şi alte câteva persoane care dispun de fonduri băneşti. În acest

caz, acţiunile nu sunt tranzacţionate pe piaţa de capital, iar compania este denumită societate

închisă. Pe măsură ce activitatea firmei se dezvoltă, iar firma emite noi acţiuni pentru a obţine

capital suplimentar, acţiunile sale vor începe să fie tranzacţionate la bursă, astfel încât firma

devine societate deschisă.

Prin organizarea ca societate pe acţiuni, o firmă poate atrage o gamă largă de

investitori. Cei de talie redusă primesc o parte foarte mică din profiturile firmei sub formă de

dividende, iar cei de talie mare, precum alte firme mari, fonduri de investiţii sau companii de

asigurări, primesc părţi mult mai mari din profitul firmei. Acţionarii corporaţiei aleg prin vot

un consiliu director care îi reprezintă şi care poate fi format din managerii cei mai importanţi

Management financiar ai firmei, dar poate include şi membri care nu sunt implicaţi în activitatea firmei. Consiliul director este cel care numeşte managerii corporaţiei şi cel ce trebuie să ia toate măsurile pentru ca managerii să acţioneze în interesul acţionarilor. Spre deosebire de alte forme de organizare a afacerilor, societăţile pe acţiuni sunt caracterizate prin responsabilitate limitată. Aceasta înseamnă că acţionarii nu pot fi făcuţi responsabili personal pentru datoriile firmei, ci numai în limita fondurilor investite în capitalul social. Deşi o corporaţie este deţinută de acţionarii săi, ea reprezintă o entitate diferită de aceştia, a cărei existenţă se bazează pe statut, care stabileşte scopul afacerii, numărul de acţiuni emise, numărul de directori care pot fi numiţi etc. Ca persoană juridică, corporaţia poate împrumuta şi da cu împrumut fonduri, poate fi dată în judecată şi poate da în judecată, dar nu poate vota precum persoanele fizice. De asemenea, corporaţia poate face lucruri pe care alte firme, mai mici ca dimensiuni şi organizate altfel, nu le pot face: poate obţine fonduri prin vânzarea de noi acţiuni către investitori, poate cumpăra acţiunile deja emise, poate cumpăra o altă corporaţie sau poate fuziona cu aceasta. În cadrul corporaţiilor, poziţia managementului financiar este mult mai bine definită. În situaţia tipică, corporaţiile au un trezorier, care este responsabil de managementul numerarului firmei, de obţinerea de capital şi de menţinerea relaţiilor cu băncile, cu acţionarii şi cu alţi investitori. De asemenea, firmele mari mai au şi un controlor financiar, care are rolul de a pregăti rapoartele financiare, de a gestiona contabilitatea internă a firmei şi de a se preocupa de impozitele şi taxele care trebuie plătite de firmă. Mai exact, trezorierul se preocupă de obţinerea şi gestionarea capitalului firmei, iar controlorul financiar de utilizarea eficientă a acestuia. Cea mai mare parte a corporaţiilor mai au şi un ofiţer financiar superior (vicepreşedinte de finanţe) care este subordonat direct preşedintelui corporaţiei, având rolul de a superviza activitatea trezorierului şi a controlorului financiar şi de a se implica în elaborarea şi aplicarea politicii financiare a firmei şi în planificarea activităţilor la nivelul întregii corporaţii. Adesea, ofiţerul financiar superior are responsabilităţi manageriale care se întind dincolo de problemele financiare şi poate face parte din consiliul director al corporaţiei. Controlorul financiar sau ofiţerul financiar superior sunt responsabili de organizarea şi supervizarea procesului de stabilire a bugetului de capital. Datorită importanţei multor aspecte financiare, deciziile majore pentru corporaţie sunt luate de consiliul director. De exemplu, numai acest consiliu are puterea de a declara distribuirea de dividende acţionarilor sau de a anunţa emisiunea de noi acţiuni. De obicei, consiliul director deleagă luarea deciziilor pentru

Management financiar investiţiile de valori mici sau medii, dar autoritatea de a aproba investiţii mari al căror eşec poate fi fatal corporaţiei, nu este niciodată delegată echipei de manageri a firmei.

Consiliul de directori Preşedinte Vicepreşedinte Vicepreşedinte Vicepreşedinte vânzări finanţe producţie
Consiliul de directori
Preşedinte
Vicepreşedinte
Vicepreşedinte
Vicepreşedinte
vânzări
finanţe
producţie
Trezorier
Controlor financiar
Managerul
Managerul
Directorul
Contabil
Contabil
Manager
de credite
de stocuri
de bugete
costuri
financiar
taxe şi
impozite

În cazul corporaţiilor, maximizarea bunăstării proprietarilor (acţionarii firmei) – ca obiectiv principal – are loc prin maximizarea preţului acţiunilor emise de către companie, ca

rezultat al deciziilor luate de manageri. Desigur, firmele au şi alte obiective de atins. Astfel, managerii pot fi interesaţi de satisfacerea nevoilor şi ambiţiilor personale, de bunăstarea angajaţilor, de binele comunităţii şi societăţii etc. Pentru marile corporaţii, separarea dintre proprietari şi manageri este o necesitate practică ce oferă avantaje clare:

permite schimbarea acţionarilor fără ca acest lucru să afecteze funcţionarea firmei;

permite firmei să angajeze manageri profesionişti. Totuşi, separarea generează şi probleme, în situaţia în care dorinţele managerilor şi ale

proprietarilor sunt diferite. Aceste conflicte între obiectivele acţionarilor şi cele ale managerilor creează probleme de tipul principal – agent; acţionarii sunt principalul, iar managerii agenţii principalului. În această situaţie, acţionarii suportă anumite costuri denumite costuri de agenţie, care apar atunci când:

managerii nu urmăresc, prin activitatea lor, maximizarea valorii firmei;

acţionarii doresc să supravegheze activitatea managerilor şi să le influenţeze acţiunile,

astfel încât aceştia să urmărească obiectivele acţionarilor. Desigur, situaţia poate fi analizată şi în sens invers, deoarece aşa cum acţionarii trebuie să încurajeze managerii de vârf să lucreze pentru interesele acţionarilor, tot aşa şi managerii de vârf trebuie să se gândească la motivarea angajaţilor firmei pentru a acţiona în

Management financiar interesul acţionarilor. În acest caz, principalul este managementul de vârf, iar agenţii lor sunt toţi angajaţii firmei. De asemenea, costurile de agenţie pot apărea şi în procesul de finanţare a firmei. Astfel, în perioadele dificile când firma întâmpină dificultăţi financiare, creditorii sunt preocupaţi de modul în care îşi pot recupera banii. Problemele de tipul principal agent ar fi mai uşor de rezolvat dacă toate părţile implicate ar avea aceeaşi informaţie, lucru care în finanţe este foarte rar întâlnit. De aceea, managerii financiari trebuie să recunoască situaţiile în care apar aceste diferenţe de informare şi să găsească modalităţi de a asigura investitorii că nu vor avea de-a face cu surprize neplăcute.

1.6 Responsabilitatea socială

Cu siguranţă, firmele poartă răspunderea etică de a asigura condiţii de muncă bune şi sigure pentru proprii angajaţi, de a nu aduce prejudicii mediului înconjurător şi de a realiza produse care nu sunt un pericol pentru consumatori. Acţiunile de responsabilitate socială implică şi ele costuri, iar firmele trebuie să vadă dacă sunt pregătite să suporte aceste costuri, deoarece ar putea fi dezavantajate în privinţa atragerii de capital. Prin urmare, orice acţiune deliberată a unei firme de a răspunde cerinţelor de responsabilitate socială, urmată de creşterea costurilor, va fi dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat în acele sectoare unde există o concurenţă foarte mare. Din acest motiv, ar trebui ca cele mai importante activităţi sociale care antrenează costuri suplimentare şi semnificative să fie obligatorii, nu voluntare, la început, pentru ca toate firmele dintr-un sector să suporte povara lor. Astfel, programele de beneficii sociale, cum ar fi practicile corecte de selectare a personalului, pregătirea profesională pentru minorităţi, siguranţa produselor fabricate, prevenirea poluării mediului sunt mult mai eficace dacă sunt stabilite de la început prin reglementări realiste, care sunt apoi puse în practică prin intermediul organelor guvernamentale.

Management financiar

CAPITOLUL AL II-LEA. MODALITĂŢILE DE ORGANIZARE A FACERILOR ŞI SISTEMUL DE IMPOZITARE

Managerii financiari trebuie să fie interesaţi în permanenţă de modificările care apar în

sistemul de impozitare, dar mai ales de efectele lor asupra fluxurilor de numerar ale firmelor

pe care le conduc. Dacă managerul financiar urmăreşte mereu creşterea valorii firmei, atunci

el este obligat să cunoască cadrul economic şi juridic în care sunt luate deciziile.

2.1 Forme de organizare a afacerilor În majoritatea ţărilor există trei forme principale de organizare a afacerilor: afacerea

proprietate individuală, afacerea în parteneriat şi corporaţia. Cele mai numeroase sunt

afacerile individuale, urmate de afacerile în parteneriat şi de corporaţii. Totuşi, dacă privim

cifra de afaceri, majoritatea afacerilor revin corporaţiilor.

a) Afacerea proprietate individuală – este cea care aparţine unui singur individ

(persoană fizică). În cele mai multe ţări, administraţiile locale solicită persoanei care doreşte

să înceapă o astfel de afacere, să dispună de o autorizaţie de funcţionare.

Acest tip de afacere oferă micilor întreprinzători două avantaje importante:

Se poate forma cu uşurinţă şi fără cheltuieli foarte mari, deoarece nu este necesară

stabilirea unui statut sau a altui act juridic similar.

Nu se plătesc impozite pe profit la nivel de firmă, câştigurile fiind contabilizate ca

venituri personale ale proprietarului, impozitate prin aplicarea impozitului

corespunzător.

Proprietatea individuală a unei afaceri are, însă, şi câteva dezavantaje importante:

Este dificil ca o persoană fizică să obţină sume importante de capital în situaţia în care

doreşte să-şi extindă afacerea.

Proprietarul este răspunzător în mod nelimitat pentru achitarea datoriilor generate de

afacere, ceea ce poate duce la pierderi mai mari decât sumele investite iniţial în

afacere.

Durata de viaţă a unei astfel de afaceri este limitată la viaţa creatorului şi a

proprietarului său.

Transferarea proprietăţii asupra afacerii de la o persoană la alta este un lucru dificil.

Datorită acestor motive, proprietatea individuală asupra unei afaceri este limitată, de

obicei, la afacerile de dimensiune foarte mică. Cu toate acestea, nu sunt puţine afacerile care

şi-au început existenţa ca afaceri individuale şi care s-au dezvoltat ulterior până la nivel de

corporaţie.

Management financiar

b) Afacerea în parteneriat – ia naştere atunci când două sau mai multe persoane decid

să se asocieze pentru a conduce o afacere care nu este organizată sub forma unei corporaţii. Avantajele principale ale unui parteneriat sunt costul redus şi uşurinţa formării sale. Dezavantajele parteneriatelor sunt aproape identice cu cele ale afacerilor proprietate individuală:

Dificultatea partenerilor de a obţine sume importante de capitaluri.

Răspunderea nelimitată a partenerilor cu privire la achitarea datoriilor asumate.

Durata de viaţă limitată a firmei.

Dificultatea de a transfera proprietatea de la un grup de parteneri la altul. În general, legea afacerilor în parteneriat prevede că partenerii sunt răspunzători împreună şi nelimitat pentru datoriile generate de firmă. Aceasta înseamnă că, dacă afacerea

dă faliment şi unul dintre parteneri nu îşi poate achita partea care îi revine la lichidare, ceilalţi parteneri trebuie să satisfacă cerinţele creditorilor, folosind, dacă este nevoie, chiar bunurile personale.

c) Corporaţia – pe măsură ce o firmă creşte, proprietarii ei pot lua decizia de a o

transforma într-o corporaţie. Spre deosebire de afacerea individuală şi de parteneriate, o

corporaţie este o entitate juridică diferită de proprietarii săi. Înfiinţarea unei corporaţii necesită mai multe obligaţii decât în cazul unei afaceri

individuale sau al unui parteneriat. Cei care doresc să formeze o corporaţie trebuie să pregătească documentele de înfiinţare, precum şi un set de regulamente de funcţionare a companiei. Documentele de înfiinţare trebuie să includă următoarele informaţii:

1. Numele propus pentru corporaţie.

2. Obiectul de activitate al corporaţiei.

3. Numărul de acţiuni pe care corporaţia le va emite.

4. Numărul de directori.

5. Numele şi adresele directorilor.

Documentele de înfiinţare trebuie să fie conforme cu legile statului în care îşi va avea sediul corporaţia. De asemenea, din raţiuni juridice, corporaţia este considerată rezident al statului în care îşi are sediul.

Regulamentele de funcţionare sunt concepute de către fondatorii corporaţiei pentru a ajuta la conducerea internă a firmei şi includ ca puncte principale:

1. Modalitatea prin care sunt aleşi directorii (de exemplu toţi sunt aleşi pe termen de 1

an).

Management financiar 2. Posibilitatea ca acţionarii existenţi în momentul încorporării să aibă dreptul de a cumpăra alte acţiuni din emisiunile viitoare de acţiuni ale firmei. 3. Orice prevederi referitoare la comitetele de conducere ale firmei, precum şi sarcinile

lor.

Corporaţia se află în proprietatea acţionarilor, care votează pentru luarea deciziilor celor mai importante cu privire la funcţionarea firmei. De asemenea, corporaţiile au răspundere limitată, ceea ce înseamnă că acţionarii lor nu pot fi făcuţi responsabili personal pentru obligaţiile firmei. Deşi acţionarii unei corporaţii sunt proprietarii ei, nu tot ei sunt aceia care o conduc. În schimb, acţionarii aleg un Consiliu Director (Consiliu de Administraţie), care numeşte apoi echipa de manageri a firmei. Acest Consiliu este reprezentantul acţionarilor şi trebuie să se asigure că managerii acţionează în interesul acţionarilor. Separarea proprietarilor de echipa de manageri conferă corporaţiei flexibilitate şi permanenţă. Chiar dacă managerii unei corporaţii îşi dau demisia sau sunt concediaţi, aceasta nu înseamnă că firma îşi încetează existenţa. De asemenea, acţionarii actuali ai unei corporaţii îşi pot vinde acţiunile, fără ca acest lucru să afecteze derularea normală a afacerii. Prin organizarea sub formă de corporaţie, o afacere poate atrage mai uşor diverse categorii de investitori. Acţionarii pot fi persoane fizice care deţin un număr restrâns de acţiuni sau pot fi alte corporaţii, companii de asigurări sau fonduri de investiţii ce deţin sute şi mii de acţiuni emise de firmă. Acţionarii primesc dreptul de vot şi beneficiază de dreptul la profiturile firmei proporţional cu numărul acţiunilor deţinute în cadrul corporaţiei. Organizarea unei afaceri sub forma corporaţiei implică un consum mare de timp şi costuri de dimensiuni considerabile. Însă, principalul dezavantaj constă în dubla impozitare a corporaţiei şi a acţionarilor ei: deoarece corporaţia este o entitate separată, ea este supusă impozitării pe profit, iar acţionarii sunt supuşi impozitării asupra tuturor profiturilor remise lor de către corporaţie, sub formă de dividende, ca impozit pe venitul personal.

 

Afacerea

Parteneriatul

Corporaţia

individuală

Cine deţine afacerea?

Managerul

Partenerii

Acţionarii

Sunt managerii şi proprietarii diferiţi?

Care este răspunderea proprietarului?

Sunt afacerea şi proprietarii impozitaţi separat?

Nu

Nelimitată

Nu

Nu

Nelimitată

Nu

Da

Limitată

Da

17

Management financiar 2.2 Modalităţi de organizare a afacerilor în România

Cadrul general de desfăşurare a activităţilor comerciale în România este stabilit de Constituţia din anul 1991. Aceasta precizează expres că economia României este o economie de piaţă, în care statul este obligat să asigure libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale între agenţii economici. În acest cadru acţionează legi specifice care reglementează aspecte diferite privind derularea activităţii comerciale în România, cum ar fi modul de înfiinţare, autorizare şi funcţionare a societăţilor comerciale, sistemul de impozite şi taxe, protecţia consumatorilor etc. Toate aceste legi specifice respectă principiile generale înscrise în Constituţie. În economia României funcţionează legea cererii şi ofertei, la baza căreia se află proprietatea privată, care este ocrotită şi garantată. Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române şi se pot constitui într-una din următoarele forme:

Societate în nume colectiv

Societate cu răspundere limitată

Societate în comandită simplă

Societate în comandită pe acţiuni

Societate pe acţiuni Fiecare dintre aceste forme de societăţi comerciale prezintă caracteristici specifice. Unul dintre principalele criterii de diferenţiere a acestor forme de societăţi comerciale constă în modul în care proprietarii lor sunt răspunzători faţă de obligaţiile pe care firma şi le-a asumat. Astfel, conform legislaţiei române, asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă şi în societatea în comandită pe acţiuni răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile firmei. Societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni sunt organizate conform principiului răspunderii limitate. 1. Societatea în nume colectiv – reprezintă societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Aceasta prezintă următoarele caracteristici:

Asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor.

Capitalul social este divizat în părţi de interese.

Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Actul de constituire al societăţii conţine prevederi referitoare la:

Management financiar

a) Persoanele asociate, care pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.

Răspunderea nelimitată şi solidară pentru obligaţiile firmei are un caracter secundar, creditorii îndreptându-se mai întâi spre societate şi apoi spre asociaţi. Persoanele asociate participă la deliberări şi luarea deciziilor, au dreptul la beneficii, au dreptul de a folosi fondurile societăţii, au dreptul la restituirea valorii aporturilor aduse în cazul dizolvării şi lichidării societăţii. Ele sunt obligate să efectueze aportul prevăzut în actul constitutiv, să nu aducă atingere patrimoniului social şi să nu facă concurenţă societăţii. Legea nu prevede constituirea unei adunări generale a asociaţilor. Deciziile sunt luate prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, de obicei, în

următoarele cazuri: alegerea unuia sau mai multor administratori ai societăţii (cu stabilirea puterilor, duratei însărcinărilor şi a eventualei remuneraţii), revocarea administratorilor sau

limitarea puterii lor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori, aprobarea bilanţului societăţii, răspunderea administratorilor. Deciziile se iau prin votul tuturor asociaţilor pentru:

revocarea administratorilor numiţi prin contractul de societate, modificarea actului de constituire.

b) Forma, denumirea, sediul şi emblema firmei. Firma trebuie să cuprindă numele a

cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.

c) Obiectul de activitate al firmei.

d) Capitalul social subscris şi vărsat. Legea nu stabileşte un plafon minim pentru

capitalul subscris şi vărsat. Este obligată să verse integral la data constituirii capitalul social subscris. Obiectul aportului nu cunoaşte nici o restricţie, putând fi în natură sau în bani. În acelaşi timp, actul de constituire trebuie să precizeze partea fiecărui asociat la profit şi la pierderi, alte sedii ale firmei, durata de viaţă a societăţii şi modul de dizolvare şi lichidare. Acest gen de companii este întâlnit mai rar şi prestează mai ales activităţi de genul cizmăriei, micilor restaurante de familie, croitoriei etc.

2. Societatea cu răspundere limitată – reprezintă societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi numai în limita capitalului social subscris. Caracteristicile societăţii comerciale cu răspundere limitată sunt:

Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor.

Capitalul social este divizat în părţi sociale, reprezentate de titluri nenegociabile.

Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor. Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Actul de constituire conţine referiri la:

Management financiar

a) Persoanele asociate. În societatea cu răspundere limitată, numărul asociaţilor nu

poate fi mai mare de 50. Totuşi, firma poate să aibă doar un singur asociat, dar o persoană fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. În cazul mai multor asociaţi, societatea trebuie să aibă cel puţin doi asociaţi şi cel mult 50 de asociaţi. b) Forma, denumirea, sediul, emblema şi obiectul de activitate. Firma se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea „societate cu răspundere limitată”, prescurtat SRL. c) Capitalul social subscris şi vărsat. Capitalul social al unei SRL nu poate fi mai mic

de 200 lei. Capitalul social se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

d) Administratorii societăţii.

e) Partea fiecărui asociat la profit şi la pierderi.

f) Părţile sociale.

g) Durata de viaţă a societăţii.

h) Modul de dizolvare şi lichidare.

3. Societatea pe acţiuni – reprezintă societatea ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai până la limita capitalului social subscris. Ea se constituie prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Există două modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni: prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică. Subscripţia publică reprezintă procedura de înmatriculare când fondatorii unei societăţi comerciale pe acţiuni, neavând capitalul necesar pentru înfiinţarea unei societăţi, apelează, prin ofertă publică, la persoanele interesate să investească capital. Actul constitutiv va cuprinde referiri la:

a) Asociaţi. Numărul acestora nu poate fi mai mic de 2. Asociaţii au dreptul să

participe la adunarea generală a acţionarilor, au drept de vot în respectiva adunare, au drept de

informare cu privire la activităţile societăţii, au drept la dividende, au drept asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii. De asemenea, asociaţii sunt obligaţi să efectueze vărsămintele datorate. b) Forma, denumirea, sediul şi obiectul de activitate. Firma se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o diferenţia de celelalte societăţi comerciale existente, şi va fi însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” sau de prescurtarea S.A.

Management financiar

c) Capitalul social subscris şi vărsat. Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi

mai mic de 90 000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte

echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. În cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris; restul de capital se va vărsa în 12 luni de la înmatricularea societăţii pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar şi 2 ani pentru cele emise pentru un aport în natură.

d) Valoarea bunurilor constituite ca aport în natură. Legea prevede faptul că nu se

acceptă aportul în muncă, ci doar în numerar, în creanţe sau în natură.

e) Numărul şi valoarea nominală a acţiunilor. Capitalul social este reprezentat prin

acţiuni emise de societate, care pot fi nominative sau la purtător. Cele nominative au menţionate pe ele numele proprietarului, în timp ce acţiunile la purtător se află în permanenţă în proprietatea deţinătorului lor, neavând menţionat numele acestuia. Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei.

f) Cenzorii societăţii. Societatea trebuie să aibă trei cenzori şi un supleant, dacă prin

actul constitutiv nu se prevede altfel. Aceştia au dreptul de a participa, fără drept de vot, la şedinţele consiliului de administraţie şi au dreptul să obţină de la administratori, lunar, o situaţie privind activitatea societăţii. Ei sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să

verifice situaţiile financiare, să verifice dacă registrele societăţii sunt regulat ţinute, să facă inspecţii periodice ale casei, să verifice respectarea dispoziţiilor legale, să aducă la cunoştinţa administratorilor neregulile constatate.

g) Prevederi privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea

societăţii. Conducerea firmei se realizează prin intermediul adunărilor generale, ordinare şi extraordinare. Când există mai mulţi administratori, ei trebuie să se organizeze într-un

consiliu de administraţie. Acesta poate delega o parte din atribuţiile proprii unui comitet de direcţie. Consiliul de administraţie şi comitetul realizează activitatea de conducere operativă a societăţii, iar directorii executivi conducerea curentă.

h) Durata de viaţă a societăţii. De obicei, societăţile pe acţiuni sunt constituite pe

termen nelimitat, dar este posibilă şi prevederea unei durate de viaţă limitate în actul constitutiv.

i) Modul de distribuire a beneficiilor şi de gestionare a pierderilor, sediile secundare,

avantajele rezervate fondatorilor, modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Management financiar

2.3 Întreprinderile mici şi mijlocii în România

Întreprinderea reprezintă, conform legislaţiei române actuale, orice formă de organizare a unei activităţi economice, autonomă din punct de vedere patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestări de servicii, din vânzarea acestora pe piaţă, în condiţii de concurenţă. Pentru ca o întreprindere să se încadreze în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, ea trebuie să îndeplinească următoarele trei condiţii în acelaşi timp:

Să aibă sub 250 de angajaţi. Dacă firma are până la 9 salariaţi, ea poartă denumirea de microîntreprindere; dacă are între 10 şi 49 de salariaţi, este numită întreprindere mică; iar dacă are între 50 şi 249 de salariaţi, este denumită întreprindere mijlocie.

Să fie independentă faţă de marile societăţi comerciale, adică să nu aibă ca asociaţi persoane juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele două condiţii: au peste 250 de angajaţi şi deţin peste 25% din capitalul social.

Să aibă o cifră de afaceri netă anuală echivalentă cu până la 50 de milioane € sau active totale de până la 43 de milioane €. Nu sunt considerate IMM-uri societăţile bancare, societăţile de asigurare şi reasigurare, societăţile de administrare a fondurilor financiare de investiţii, societăţile de valori mobiliare şi societăţile cu activitate exclusivă de comerţ exterior. De asemenea, nu intră sub incidenţa acestor prevederi persoanele fizice şi juridice a căror activitate principală o reprezintă cumpărarea şi revânzarea de produse sau închirierea de bunuri mobile sau imobile. Conform legislaţiei actuale din ţara noastră, IMM-urile se bucură de o serie de facilităţi:

Se pot înregistra prin intermediul unei singure proceduri, prin completarea unui singur formular şi prin depunerea acestuia la Biroul unic din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie – Oficiul Teritorial al Registrului Comerţului.

Au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăţilor/companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.

Beneficiază de servicii de informare, asistenţă, consultanţă, dezvoltare şi inovare tehnologică în domeniile financiar – bancar, management şi marketing.

Pot beneficia de asistenţă tehnică pentru facilitarea accesului la servicii de formare de specialitate în domeniul achiziţiilor publice.

Management financiar

Beneficiază de reduceri cu 50% pentru criteriile legate de cifra de afaceri, de garanţia

pentru participare şi de garanţia de bună execuţie, cerute în achiziţiile publice de

produse, lucrări şi servicii.

Profitul investit în producţia şi/sau achiziţia de echipamente tehnologice (maşini,

utilaje şi instalaţii de lucru), folosite în scopul obţinerii de venituri impozabile, este

scutit de impozit. Investiţiile pentru care s-a acordat scutire de impozit pe profit vor

rămâne în patrimoniul firmei cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata lor de

funcţionare.

2. 4 Sistemul de impozitare a venitului Guvernele dispun de o gamă largă de tehnici pentru a obţine venituri de pe urma

impozitelor care pot fi aplicate pe vânzări, pe proprietăţi, pe venituri, sub forma taxelor

vamale sau sub forma accizelor. Toate persoanele fizice şi juridice care realizează venituri în

România contribuie cu venituri la bugetul de stat, purtând ca atare denumirea de contribuabil.

Contribuţiile lor ajung la bugetul central sau la bugetul local, sub forma impozitelor şi taxelor

percepute în baza unor reglementări legale. Anumite prevederi din legea impozitelor joacă un

rol important în deciziile de finanţare şi de investiţie luate, atât de firme, cât şi de indivizi.

Capacitatea de a influenţa aceste decizii, prin prevederi asupra structurii impozitelor,

este o caracteristică importantă a politicii fiscale guvernamentale. Politica fiscală cuprinde

acel pachet de decizii guvernamentale care încearcă să influenţeze nivelul de activitate

economică, prin modificarea veniturilor şi cheltuielilor administraţiilor centrale şi locale. De

exemplu, guvernul poate să influenţeze, în mod real, investiţiile firmelor prin modificarea

ratelor de impozit sau modificarea cheltuielii cu amortizarea. De asemenea, guvernul poate

acorda credite sub formă de scutiri de impozit, pentru achiziţionarea de noi active, la care se

poate aplica un anumit sistem de amortizare. În sfârşit, guvernul poate scuti de impozite

anumite venituri (de exemplu, veniturile mai mici decât o anumită sumă).

Fiecare tip de impozit este reglementat prin intermediul unui pachet de legi specifice

care prevede următoarele aspecte principale: denumirea impozitului sau a taxei, subiectul

impunerii, obiectul impozabil, unitatea de evaluare, unitatea de impunere, modul de definire a

impozitului sau a taxei, modul de percepere, termenele de plată, facilităţile acordate

contribuabililor, drepturile şi obligaţiile contribuabililor.

Pentru orice contribuabil, calculul impozitelor de plătit necesită determinarea

următoarelor elemente: baza de la care se calculează impozitul, ratele de impozit care se vor

utiliza şi orice fel de scutiri, care pot fi deductibile din impozitele de plătit.

Modul de calcul al impozitelor de plătit

Management financiar

 

Componentele de calcul pentru

Conţinutul fiecărei componente –

Conţinutul fiecărei componente –

impozitele de plătit

 

firmă

persoană fizică

 

1. Veniturile contribuabililor

Suma tuturor surselor de venit

Suma tuturor surselor de venit

 

2. Se

scad:

cheltuielile

aferente

Cheltuielile care se scad în general

Acesta

sunt

descrise

de

legea

permise

 

din

venituri

pentru

calculul

impozitelor

 
 

venitului

net,

conform

 
 

documentelor

şi

practicilor

contabile

 

3. Venitul net

   

4. Se

scad:

sumele

deductibile

De exemplu: sponsorizări, mecenat, cheltuieli protocol etc.

De exemplu: pensii, plăţi şi taxe de membru în sindicate şi organizaţii profesionale

permise

 

5.

Venitul impozabil

   

6.

Impozite

plătibile

înaintea

Se realizează ajustări ale ratelor de impozit pentru afacerile mici şi mijlocii

 

oricărei facilităţi

 

7. Se scad: facilităţi obţinute prin impozitare

Facilităţi de investiţii obţinute prin impozitare

Deduceri din motive medicale, onorarii plătite pentru educaţie etc.

8.

Impozitele de plătit în final

 

Baza de la care se porneşte în calculul impozitelor poartă numele de venit impozabil

(rândul 5). Acesta se calculează prin scăderea sumelor deductibile (rândul 4) din venitul net

(rândul 3). Impozitele plătibile (rândul 6) sunt calculate prin aplicarea ratei adecvate de

impozitare la venitul impozabil. În rândul 7 sunt trecute facilităţile obţinute din impozitare,

care se scad direct din impozitele de plătit, pentru a se obţine valoarea finală a impozitelor de

plătit (rândul 8).

2. 5 Sistemul de impozitare a firmelor În România, societăţile comerciale sunt supuse impozitării pe profit în condiţiile legii.

Astfel, conform legislaţiei în vigoare, sunt obligate la plata impozitului pe profit următoarele

categorii de persoane:

a) persoanele juridice române;

b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent

în România;

c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în

România într-o asociere fără personalitate juridică;

d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi

imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o

persoană juridică română;

e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate

atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest caz,

Management financiar

impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana

juridică română.

f) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.

În prezent, în România se aplică cota unică de impozit pe profit care este 16%.

În cazul asocierilor în participaţiune sau al asocierilor similare (de exemplu în cazul

societăţilor în nume colectiv), veniturile şi cheltuielile sunt alocate acestora în limita cotelor

de participaţiune deţinute de fiecare asociat. Orice plăţi suplimentare prevăzute în contractul

de asociere, inclusiv contribuţiile suplimentare, nu sunt deductibile la calculul profitului

impozabil.

Profitul impozabil se calculează, conform legii, ca diferenţă între veniturile realizate

din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care

se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.

De asemenea, guvernul are dreptul de a acorda o serie de facilităţi privind plata

impozitului pe profit, mai ales în ceea ce priveşte întreprinderile mici şi mijlocii.

Anul fiscal luat în consideraţie este cel calendaristic. Când un contribuabil se

înfiinţează sau încetează să mai existe în cursul unui an fiscal, perioada impozabilă este

perioada din anul calendaristic pentru care contribuabilul a existat.

Contribuabilii, cu excepţia societăţilor comerciale bancare, persoane juridice române,

şi sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia de a declara şi

plăti impozitul pe profit trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare

trimestrului pentru care se calculează impozitul. Începând cu anul 2012, aceşti contribuabili

urmează să aplice sistemul plăţilor anticipate. Contribuabilii sunt integral răspunzători pentru

calculul impozitelor declarate şi pentru depunerea în termen a declaraţiei de impunere.

2. 6 Taxa pe valoare adăugată Taxa pe valoare adăugată reprezintă un venit care revine bugetului de stat, încadrat în

categoria impozitelor indirecte, care se aplică asupra operaţiunilor privind livrările de bunuri

mobile, transferul proprietăţii bunurilor imobile, importul de bunuri, prestările de servicii,

precum şi alte operaţiuni asimilate acestora.

Fiind o taxă indirectă, deci de consum, ea este suportată ca atare, integral, de către

consumatorul final. Aplicată în toate stadiile circuitului economic, taxa se aplică asupra

valorii adăugate în fiecare stadiu de activitate.

Valoarea

 

Valoarea

 

Valoarea

adăugată

=

vânzărilor

aprovizionărilor

Management financiar

În sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată sunt cuprinse operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei,

efectuate cu plată;

b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;

c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă,

acţionând ca atare;

d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice:

activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Este, de asemenea, operaţiune impozabilă şi importul de bunuri efectuat în România de orice persoană, dacă locul importului este în România. Sunt, de asemenea, operaţiuni impozabile şi următoarele operaţiuni efectuate cu plată, pentru care locul este considerat a fi în România:

a) o achiziţie intracomunitară de bunuri, altele decât mijloace de transport noi sau produse

accizabile, efectuată de o persoană impozabilă ce acţionează ca atare sau de o persoană

juridică neimpozabilă, care urmează unei livrări intracomunitare efectuate în afara României de către o persoană impozabilă ce acţionează ca atare şi care nu este considerată întreprindere mică în statul său membru;

b) o achiziţie intracomunitară de mijloace de transport noi, efectuată de orice persoană;

c) o achiziţie intracomunitară de produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă, care

acţionează ca atare, sau de o persoană juridică neimpozabilă. Operaţiunile privind schimbul de bunuri sunt considerate două livrări separate. În cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui bun de către doi sau mai mulţi

contribuabili, prin intermediul mai multor tranzacţii, fiecare operaţiune este considerată o livrare separată şi este impozitată distinct, chiar dacă bunul respectiv este transferat direct beneficiarului final. Acelaşi regim este valabil şi în cazul prestărilor de servicii. Legea consideră a fi operaţiuni cu plată acelea care presupun obligativitatea unei legături directe între operaţiunea efectuată şi contrapartida obţinută. Din punctul de vedere al regimului de impozitare, operaţiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată în România, se clasifică astfel:

Operaţiuni taxabile, la care se aplică cota standard TVA în prezent în valoare de 24%.

Management financiar

Operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere – pentru bunuri

şi/sau servicii achiziţionate destinate realizării respectivelor operaţii, furnizorii şi/sau

prestatorii au dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă.

Operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată fără drept de deducere – pentru care

furnizorii/prestatorii nu au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă

bunurilor şi/sau serviciilor achiziţionate destinate realizării operaţiunilor respective;

Operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea adăugată.

Taxa pe valoarea adăugată pe care agenţii economici o datorează bugetului statului se

stabileşte ca diferenţă între valoarea taxei facturate pentru bunurile livrate şi serviciile prestate

şi valoarea taxei aferentă intrărilor.

TVA de

=

TVA de

TVA

plătit

colectat

deductibilă

Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, are dreptul să scadă din

valoarea totală a taxei colectate, pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei pentru care,

în aceeaşi perioadă, a luat naştere şi poate fi exercitat dreptul de deducere.

Management financiar

CAPITOLUL AL III-LEA. PIEŢELE, INSTRUMENTELE ŞI INSTITUŢIILE FINANCIARE

Ca rezultat al procesului de trecere de la economia centralizată la economia de piaţă,

cetăţenii români au acum posibilitatea de a beneficia de o gamă mai largă de pieţe financiare

pentru a-şi putea valorifica economiile de care dispun. Desigur, pieţele financiare din

România se află la început de drum, iar dezvoltarea lor este permanentă. De vreme ce

economia României se îndreaptă în direcţia în cadrul căreia instituţiile manevrează cea mai

mare parte a capitalului care este folosit pentru investiţii, este foarte important ca managerii

departamentelor financiare din firme să înţeleagă cadrul şi pieţele în care trebuie să opereze.

3.1 Pieţele financiare: piaţa bancară, piaţa de capital, piaţa valutară La nivelul oricărei economii naţionale se găsesc persoane care dispun de un surplus de

fonduri şi persoane care au un necesar de fonduri. În ansamblu, menajele (formate din indivizi

şi familiile lor) sunt ofertanţi de fonduri, deoarece ele fac economii din veniturile pe care le

obţin şi pe care intenţionează să le folosească mai târziu în decursul vieţii. Firmele, pe de altă

parte, sunt utilizatori de fonduri. O firmă care are multe oportunităţi de investiţii poate

necesita mai multe fonduri decât cele care pot fi obţinute numai prin reinvestirea profiturilor.

De fapt, firmele şi guvernele sunt agenţii economici care împrumută cel mai mult într-o

economie.

Pieţele financiare sunt cele care ajută la transferul fondurilor de la cei care au un

surplus la cei care necesită aceste fonduri. Într-o economie dezvoltată există o multitudine de

pieţe financiare diferite, iar fiecare dintre acestea tranzacţionează tipuri diferite de titluri

financiare, serveşte un anumit segment de clienţi sau operează într-o regiune diferită a ţării.

Agenţi Bani economici care economisesc Active
Agenţi
Bani
economici care
economisesc
Active
Bani Agenţi economici care Active împrumută financiare
Bani
Agenţi
economici care
Active
împrumută
financiare

PIEŢELE

FINANCIARE

financiare

Una dintre cele mai importante caracteristici ale unei economii dezvoltate se constituie

în pieţe financiare bine dezvoltate. Fără pieţe financiare dezvoltate, un întreprinzător, care are

o idee bună de afaceri, va avea dificultăţi în a găsi persoane sau firme interesate să investească

în afacerea lui. Drept consecinţă, dezvoltarea economiei este încetinită şi întârziată.

Management financiar Pieţele financiare furnizează o serie de servicii, cele mai importante fiind:

a) Pieţele financiare stabilesc preţuri – unul dintre cele mai importante roluri ale pieţelor financiare constă în stabilirea preţurilor activelor financiare. Stabilirea unor preţuri corecte este un proces mai dificil decât pare la prima vedere. Pieţele financiare, prin volumul mare al tranzacţiilor, prin standardizarea produselor şi prin existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, permit stabilirea unui preţ corect al activelor pe care le tranzacţionează.

O trăsătură importantă a pieţelor financiare este aceea că multe active financiare

similare sunt tranzacţionate într-un singur loc. Unele dintre aceste active sunt tranzacţionate pe pieţe financiare organizate, în timp ce altele sunt tranzacţionate pe pieţe denumite „la

ghişeu” sau „interdealeri”. Rezultatul existenţei unor pieţe organizate este acela că, datorită tranzacţionării multor active financiare într-un singur loc, vânzătorii şi cumpărătorii cunosc preţul corect al unui activ financiar la un moment dat.

O altă trăsătură importantă a pieţelor financiare constă în standardizarea majorităţii

activelor financiare care sunt tranzacţionate. De exemplu, o obligaţiune emisă de guvern este un activ financiar care oferă deţinătorului ei o dobândă periodică, iar la scadenţă acesta primeşte, pe lângă ultima dobândă cuvenită, şi valoarea nominală a titlului financiar. Dacă fiecare dintre aceste obligaţiuni ar fi negociată separat, pe parcursul unei zile ar fi tranzacţionat un număr redus de titluri şi fiecare tranzacţie ar fi, probabil, diferită de celelalte. În schimb, vânzătorii şi cumpărătorii de pe piaţă iau decizia de a utiliza o obligaţiune standardizată pentru fiecare tranzacţie şi astfel ei pot compara preţurile, stabilind un preţ corect.

O a treia trăsătură a pieţelor financiare se referă la faptul că ele se bucură de prezenţa multor vânzători şi cumpărători care participă activ la tranzacţii. Dacă aceştia observă că preţul unui activ este mai mic decât cel corect, vor cumpăra acel activ, determinând astfel creşterea cererii şi implicit a preţului activului financiar. În mod similar, dacă preţul unui activ este mai mare decât nivelul considerat corect, cererea pentru acel titlu va scădea, ceea ce antrenează o reducere a preţului. Activitatea mai multor vânzători şi cumpărători, care cumpără şi vând activele pe care le consideră a nu avea un preţ corect, este cea care păstrează piaţa eficientă, adică un nivel corect al preţurilor. b) Pieţele financiare oferă lichiditate – lichiditatea reprezintă uşurinţa cu care activele pot fi transformate în numerar. Activele considerate lichide sunt cele care sunt convertite uşor în numerar. Mulţi investitori sunt reticenţi să angajeze fondurile de care dispun dacă ei consideră că va fi dificil şi costisitor să-şi lichideze investiţia în viitor. Pieţele financiare dezvoltate măresc lichiditatea activelor tranzacţionate prin intermediul prezenţei unui număr mare de vânzători şi cumpărători, ca şi prin volumul mare de tranzacţii.

Management financiar Una din modalităţile prin care pieţele financiare măresc lichiditatea constă în prezenţa dealerilor, care sunt în permanenţă pregătiţi să vândă sau să cumpere active, în funcţie de necesităţi. Dacă este necesar, dealerii cumpără active pe cont propriu şi le vând mai târziu, pe când brokerii nu cumpără active pe contul lor, ci pur şi simplu pun în contact cumpărătorii cu vânzătorii. Brokerii nu deţin nici un stoc de active financiare din care să vândă titluri atunci când este nevoie. Un alt aspect al lichidităţii constă în capacitatea pieţei de a absorbi tranzacţii de volum mare, continuând să menţină preţuri corecte. Pieţele financiare sunt suficient de mari pentru a putea absorbi tranzacţii de volum ridicat, fără ca acest lucru să afecteze preţurile corecte de pe piaţă. c) Pieţele financiare reduc costurile de tranzacţionare – cu cât este mai mic costul de tranzacţionare, cu atât vor fi evaluate mai corect activele şi cu atât mai mare va fi lichiditatea lor.

Una dintre modalităţile prin care pieţele financiare reduc costurile de tranzacţionare se referă la economiile de scală, realizate ca urmare a volumului ridicat al tranzacţiilor.

Vânzătorii şi cumpărătorii realizează mii de tranzacţii în decursul unei singure zile, ceea ce duce la reducerea costului pe o tranzacţie. În general, activele financiare sunt tranzacţionate în pachete mari. Prin încurajarea tranzacţiilor care au un număr minim de active, sistemul menţine costurile la un nivel redus.

O altă modalitate prin care costurile sunt menţinute la un nivel redus are în vedere

regulile care protejează siguranţa participanţilor pe piaţă. De exemplu, deoarece accesul este limitat la agenţii economici care trebuie să facă dovada că, indiferent de situaţie, pot să-şi onoreze promisiunile, pierderile datorate falimentelor sunt în mare parte eliminate. Standardizarea titlurilor disponibile pentru tranzacţii pe piaţă reduce de asemenea costurile. Astfel, existând contracte de vânzare-cumpărare pregătite, participanţii nu trebuie să

citească şi să revizuiască fiecare prevedere a contractului înainte de derularea tranzacţiei. Astfel, costurile sunt reduse ca urmare a timpului economisit şi, eventual, ca urmare a lipsei necesităţii de a apela la persoane specializate în contractare.

În sfârşit, pieţele reduc costurile de căutare a partenerilor comerciali. Cumpărătorii şi

vânzătorii de active financiare ştiu unde trebuie să se ducă pentru a se găsi unii pe ceilalţi. Astfel, pieţele financiare oferă o arenă centrală în care fiecare participant cunoaşte regulile şi produsele oferite spre vânzare.

Management financiar

3.2 Tipuri de pieţe financiare

multe pieţe financiare diferite, fiecare

tranzacţionând tipuri diferite de active financiare, servind clienţi diferiţi şi fiind situate în

locuri diferite.

Pieţele de active corporale (denumite şi active reale sau tangibile) sunt acelea în care

se tranzacţionează produse precum grâu, autoturisme, imobile, computere, alte tipuri de

echipamente. Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează acţiuni,

obligaţiuni, bilele la ordin, ipoteci şi alte drepturi deţinute asupra unor active reale.

Pieţele la vedere şi pieţele la termen diferă prin modul în care activele sunt cumpărate

sau vândute, adică fie cu livrare „pe loc” (de fapt în câteva zile), fie cu livrare la o dată

viitoare, cum ar fi o lună, şase luni sau un an.

Pieţele monetare – acestea sunt pieţe financiare pe termen scurt, ceea ce înseamnă că

scadenţa este mai mică de un an. Cea mai mare piaţă monetară din lume este cea din New

York şi este dominată de cele mai mari bănci americane, japoneze şi europene. Alte pieţe

monetare importante sunt cele de la Londra, Tokio şi Paris.

Într-o

economie

dezvoltată

există

mai

Pieţele de capital sunt pieţele financiare pe termen lung, pentru obligaţiuni şi acţiuni.

Bursa de Valori Bucureşti, care tranzacţionează acţiunile celor mai importante companii

româneşti, este un exemplu de piaţă de capital. Obligaţiunile şi acţiunile companiilor mai mici

sunt tranzacţionate pe alte segmente ale pieţelor de capital. Cea mai mare piaţă de capital din

lume este Bursa din New York (New York Stock Exchange sau NYSE).

Pieţe de ipoteci şi pieţe de credit pentru consumatori – pieţele de ipoteci se referă la

împrumuturi care au drept garanţie imobile rezidenţiale, comerciale şi industriale şi terenuri

agricole, în timp ce pieţele de credit pentru consumatori se referă la împrumuturi care au drept

garanţie automobile sau alte bunuri, ca şi la împrumuturi pentru educaţie, vacanţe şi aşa mai

departe.

Pieţe primare şi pieţe secundare: Pieţele primare reprezintă pieţele pe care corporaţiile

achiziţionează capital nou şi unde se emit noi valori mobiliare. Veniturile obţinute din

vânzările efectuate pe piaţa primară se vor vărsa corporaţiei care emite titlurile de valoare.

Pieţele secundare sunt pieţele în care valorile mobiliare, deja emise şi vândute în prealabil

unor investitori, se tranzacţionează între aceştia. Bursa de Valori Bucureşti este o piaţă

secundară, pentru că aici se vând şi se cumpără acţiuni emise anterior de către companii.

Există, de asemenea, pieţe secundare pentru ipoteci şi pentru alte active financiare. Corporaţia

ale cărei acţiuni sau obligaţiuni sunt tranzacţionate pe piaţa secundară nu primeşte nici un fel

de venituri din aceste vânzări.

Management financiar

Pieţele valutare sunt pieţe pe care sunt tranzacţionate monedele diferitelor ţări, unele

contra altora.

3.3 Piaţa monetară (sau bancară) Pe piaţa monetară sunt tranzacţionate active financiare pe termen scurt şi foarte lichide,

astfel că se situează foarte aproape de conceptul de bani. De regulă, aceste active financiare

sunt emise în volum mare, au un risc de neplată foarte redus şi au scadenţa de cel mult un an

faţă de data de emisiune.

Tranzacţiile de pe piaţa monetară nu au loc într-o clădire specială, participanţii pe

piaţă aranjându-le prin telefon sau prin modalităţi electronice. Această trăsătură a pieţei

monetare introduce o alta: de obicei, în economiile dezvoltate, activele financiare de pe piaţa

monetară au o piaţă secundară activă: după ce are loc vânzarea iniţială, este uşor să fie găsiţi

cumpărători care să dorească să cumpere în viitor. Această caracteristică face ca activele de pe

piaţa monetară să fie instrumente flexibile de acoperire a cerinţelor de finanţare pe termen

scurt. O altă trăsătură se referă la faptul că, în cadrul ţărilor dezvoltate, pieţele monetare sunt

foarte mari, fiecare tranzacţie situându-se, de obicei, la peste 1 milion $.

Piaţa monetară reprezintă locul ideal pentru firmele, guvernele sau instituţiile

financiare care au nevoie de o infuzie de capital pe termen scurt. De regulă, investitorii

prezenţi pe piaţa monetară nu încearcă să obţină câştiguri mari de pe urma sumelor folosite pe

această piaţă. În schimb, ei folosesc piaţa monetară ca pe o investiţie interimară care oferă un

câştig mai mare decât alte opţiuni, de exemplu, atunci când consideră că situaţia de pe piaţa

de capital nu este cea mai favorabilă pentru achiziţionarea de acţiuni sau că ratele dobânzilor

sunt prea mici. De asemenea, managerii fondurilor mutuale obişnuiesc să păstreze anumite

fonduri pe piaţa monetară, astfel încât să poată beneficia repede de oportunităţile de investiţii

identificate.

În ţările dezvoltate, ratele dobânzilor pentru instrumentele de pe piaţa monetară sunt

publicate zilnic în cotidiene naţionale şi locale, astfel că aceste informaţii sunt practic

disponibile tuturor la un cost extrem de mic.

Este important de reţinut că păstrarea de numerar în surplus este costisitoare, deoarece

numerarul din casă nu aduce posesorului lui nici un venit. Piaţa monetară oferă o cale prin

care fondurile în surplus pot fi investite şi pot genera profit.

Cea mai mare parte a participanţilor de pe piaţa monetară este prezentă în ambele

ipostaze: şi aceea de agent economic care acordă împrumuturi, şi aceea de agent economic

care ia fonduri cu împrumut. Cei mai importanţi participanţi de pe piaţa monetară sunt:

Management financiar

a) Ministerul de Finanţe reprezintă, în orice ţară, cel mai important agent care participă pe

piaţa monetară prin luarea de credite. Pentru aceasta, Ministerul de Finanţe emite certificate de trezorerie şi alte instrumente care sunt foarte căutate de ceilalţi participanţi de pe piaţă deoarece prezintă un risc de neplată foarte redus.

b) Banca Centrală deţine ca rezerve o serie de active financiare pe care le vinde atunci când

consideră că masa monetară trebuie să se reducă. În mod similar, banca centrală va cumpăra active financiare de pe piaţa monetară în situaţia în care consideră că masa monetară trebuie

să crească.

c) Băncile comerciale deţin, de obicei, cea mai mare parte a activelor financiare emise de stat

pe piaţa monetară. De asemenea, băncile comerciale reprezintă cel mai mare emitent de certificate de depozit.

d) Fondurile mutuale care investesc pe piaţa monetară: deoarece multe instrumente de pe piaţa

monetară solicită din partea investitorului sume mari, pe care adesea nu şi le poate permite, în

ţările dezvoltate există fonduri mutuale care sunt specializate în investirea pe piaţa monetară. Aceste fonduri colectează fondurile multor investitori mici şi ating astfel sumele necesare pentru investirea pe piaţa monetară. Cele mai importante instrumente tranzacţionate pe piaţa monetară cuprind:

a) Certificatele de trezorerie – exprimă o creanţă financiară asupra emitentului, garantată în

mod expres şi necondiţionat de statul român. Pentru a finanţa o parte din cheltuielile bugetului de stat, Ministerul de Finanţe poate emite o serie de instrumente financiare, cele mai lichide fiind certificatele de trezorerie, care au scadenţa mai mică de un an, de obicei 3 luni, 6 luni sau 12 luni. Valoarea nominală a acestor certificate este, în România, de 100, 500, 1000, 2000, 5000 sau 10 000 lei. Aceste certificate se constituie în împrumuturi ale statului în moneda naţională şi/sau valută. Certificatele de trezorerie sunt emise de Ministerul de Finanţe prin intermediul agenţilor statului: pentru emisiunile în lei această calitate este îndeplinită de BNR, iar în cazul emisiunii în valută, Ministerul de Finanţe autorizează anumite bănci cu care încheie convenţii. Certificatele de trezorerie se pot încadra într-una din următoarele categorii:

Certificate de trezorerie cu discount, care nu sunt purtătoare de dobândă, fiind vândute la un preţ iniţial mai mic decât valoarea nominală, diferenţa dintre preţul iniţial şi valoarea nominală fiind discountul şi reprezentând beneficiul cumpărătorului.

Certificate de trezorerie purtătoare de dobândă, care sunt vândute la valoarea nominală, cu discount sau cu primă, şi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi în conformitate cu termenii şi condiţiile cuprinse în prospectul de emisiune.

Management financiar

b) Certificatele de depozit reprezintă titluri financiare emise de bănci care atestă existenţa

unui depozit bancar, care are asociat o rată a dobânzii şi o scadenţă. Deoarece scadenţa este

precizată pe certificat, aceste titluri diferă de depozitele bancare la vedere, care pot fi lichidate

de posesor în orice moment, fără a suferi penalizări. Valoarea nominală, scadenţele şi ratele

dobânzilor aferente certificatelor de depozit diferă de la o bancă la alta.

3.4 Piaţa de capital Piaţa de capital reprezintă locul în care sunt tranzacţionate activele financiare care au

scadenţa mai mare de un an. Principalele instrumente financiare prezente pe piaţa de capital

sunt:

Obligaţiunile emise de stat.

Obligaţiunile municipale.

Obligaţiunile emise de companii.

Acţiunile.

Piaţa de capital găzduieşte investiţii pe termen lung, al căror scop este acela de a mări

semnificativ averea investitorilor. Investiţiile pe piaţa de capital au o scadenţă mai mare de un

an şi produc o serie de câştiguri în viitor, spre deosebire de instrumentele de pe piaţa monetară,

care aduc, în general, un singur câştig, la scadenţă. Piaţa de capital este folosită de emitenţii

de titluri pentru a obţine sumele necesare finanţării proiectelor de investiţii pe care le

derulează.

Astfel, guvernul emite obligaţiuni pe termen lung pentru a finanţa o parte din

cheltuielile guvernamentale. În schimb, guvernul nu poate emite acţiuni, deoarece nu poate

vinde drepturi de proprietate asupra sa. De asemenea, guvernul şi municipalităţile pot emite

obligaţiuni pentru a finanţa proiecte de investiţii, de genul construirii de şcoli, spitale, drumuri,

poduri etc. Corporaţiile pot emite atât obligaţiuni, cât şi acţiuni. Acestea intră pe piaţa de

capital deoarece nu dispun de capitalul necesar pentru a finanţa oportunităţile de investire pe

care le au. De asemenea, firmele pot alege să-şi păstreze capitalul, protejându-se împotriva

unor necesităţi neaşteptate.

Înainte de a realiza emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni, corporaţiile trebuie să obţină

aprobarea autorităţii responsabile. În România, această instituţie poartă numele de Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) şi ea este răspunzătoare pentru supravegherea

tuturor operaţiunilor de pe piaţa de capital.

În ţările dezvoltate, menajele se manifestă ca cei mai importanţi cumpărători de titluri

pe piaţa de capital. Instituţiile financiare sunt şi ele mari investitori pe piaţa de capital,

deoarece adesea indivizii şi menajele îşi depozitează fondurile în instituţii financiare care le

Management financiar

folosesc pentru a investi în instrumente de pe piaţa financiară, în condiţii mai avantajoase decât investiţiile individuale. Cele mai importante instrumente tranzacţionate pe piaţa de capital cuprind:

a) Obligaţiunile – reprezintă instrumente de datorie care necesită din partea emitentului

efectuarea unor plăţi periodice, de obicei semestriale, urmate de plata principalului la scadenţă.

Plăţile periodice efectuate de emitent în contul datoriei poartă numele de dobândă sau cupon şi sunt calculate procentual faţă de valoarea nominală. Procentul respectiv poartă numele de rata dobânzii sau rata cuponului. De obicei, rata cuponului este fixă pe toată durata de viaţă a obligaţiunii. Obligaţiunile pot fi emise de guvernul unei ţări, prin Ministerul de Finanţe (obligaţiuni de stat), de municipalităţi (obligaţiuni municipale) şi de corporaţii (obligaţiuni corporatiste). Principalele informaţii care trebuie să fie înscrise pe orice obligaţiune cuprind:

denumirea emitentului, tipul obligaţiunii, valoarea nominală, rata cuponului, intervalul de timp la care se face plata cuponului, scadenţa şi uneori apare trecut şi scopul emisiunii respective. b) Acţiunile reprezintă un drept de proprietate al deţinătorului lor asupra unei părţi din firma emitentă. O acţiune îi conferă posesorului ei următoarele drepturi principale:

Dreptul la activele firmei, după ce toate obligaţiile asumate de aceasta au fost achitate. Dacă după achitarea obligaţiilor nu mai rămâne nimic din activele firmei, acţionarii nu primesc nimic. Totuşi, un acţionar are posibilitatea de a-şi mări semnificativ averea ca acţionar al unei firme prospere:

Profitul firmei ajunge la acţionari sub formă de dividende.

Preţul de piaţă al acţiunii creşte şi atunci acţionarii au posibilitatea de a obţine

un profit din vânzarea acţiunii.

Dreptul de vot: acţionarii au posibilitatea de a vota pentru alegerea directorilor firmei, ca şi asupra unor probleme fundamentale cu care firma se confruntă. Există două tipuri de bază de pieţe de capital (sau pieţe de valori mobiliare):

a) Pieţele organizate – sunt entităţi tangibile, fizice, în cadrul cărora se tranzacţionează

valorile mobiliare listate (permise). Fiecare astfel de piaţă ocupă o clădire proprie, are proprii

săi membri, special desemnaţi şi un organ de conducere ales. Cei mai mari dealeri financiari au departamente de brokeraj, care deţin locuri în burse şi numesc pe unul din angajaţii firmei ca membru în bursă. Bursele sunt deschise pentru tranzacţionare în toate zilele lucrătoare obişnuite, iar membrii bursei se strâng într-o încăpere mare, ce dispune de linii telefonice şi de alte echipamente electronice, care permit fiecărui broker membru să comunice cu toate birourile firmei de care aparţine, de pe teritoriul ţării.

Management financiar Ca şi alte pieţe, piaţa de valori mobiliare facilitează comunicarea între cumpărători şi vânzători. Membrii bursei care au ordine de vânzare oferă titlurile spre vânzare, iar acestea sunt solicitate de către membrii care deţin ordine de cumpărare. Astfel, bursa operează pe principiul licitaţiei. Piaţa reglementată la vedere (spot) este organizată la Bursa de Valori Bucureşti, care s-a deschis oficial la 1 decembrie 1882. După o întrerupere de cinci decenii, BVB a fost reînfiinţată în anul 1995, prima zi de tranzacţionare fiind 20 noiembrie 1995, zi în care s-au tranzacţionat 905 de acţiuni aparţinând unui număr de 6 societăţi cotate. În anul 2006 a fost definitivat procesul de fuziune între SC Bursa de Valori Bucureşti SA şi SC Bursa Electronică RASDAQ SA, aceasta din urmă fiind operatorul sistemului de tranzacţionare prin negociere RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations) organizat după modelul NASDAQ în anul 1996, pentru a răspunde nevoilor de tranzacţionare a valorilor mobiliare emise de către cele peste 6500 de societăţi comerciale rezultate în urma Procesului de Privatizare în Masă. În urma finalizării procesului de fuziune, obiectiv asumat în cadrul programului de consolidare a pieţei româneşti de capital, o parte din societăţile tranzacţionate pe piaţa de negociere RASDAQ au fost translatate pe platforma de tranzacţionare ARENA administrată de către SC Bursa de Valori Bucureşti SA, iar o altă parte se tranzacţionează în cadrul sistemelor alternative de tranzacţionare. Piaţa reglementată la termen (forward) este organizată în România la Sibiu de către Bursa Monetar Financiară şi de Mărfuri, în cadrul căreia se tranzacţionează instrumente financiare derivate de natura contractelor futures şi a contractelor cu opţiuni (options). În toamna anului 2007, Bursa de Valori Bucureşti a fost autorizată în calitate de operator de piaţă la termen, lansând în acest sens tranzacţiile cu instrumente financiare derivate pe valute şi acţiuni. Acest segment de piaţă nu a cunoscut un nivel ridicat de lichiditate, în ciuda eforturilor de promovare din partea Bursa de Valori Bucureşti. Cotarea unei valori mobiliare la Bursa de Valori reprezintă o recunoaştere a activităţii eficiente a societăţii emitente. Criteriile ce trebuie îndeplinite în vederea cotării se referă la emisiunea de valori mobiliare, gestiunea societăţii emitente, activitatea desfăşurată, informarea investitorilor etc. Cotarea titlurilor se poate face la categoria I, II, III sau internaţională. Pentru societăţile emitente, cotarea în cadrul bursei oferă anumite avantaje precum faptul că ele beneficiază de o mediatizare intensă şi astfel devin cunoscute opiniei publice şi comunităţii de afaceri. Un alt avantaj se referă la registrul acţionarilor, care este ţinut în mod exact şi la zi de către sistemul informatizat al bursei de valori.

Management financiar

În cadrul BVB se tranzacţionează şi acţiunile de pe piaţă a valorilor mobiliare necotate.

Este vorba despre o serie de societăţi care au fost retrase de la cota bursei, dar care se

tranzacţionează în continuare prin intermediul Bursei de Valori.

b) Pieţele extrabursiere sau „la ghişeu” – mai puţin formalizate decât cele organizate, sunt

organizaţii intangibile. În prezent, pieţele „la ghişeu” se definesc ca fiind orice facilitate care

înlesneşte tranzacţionarea valorilor mobiliare, ce nu are loc pe pieţele bursiere organizate:

Un număr relativ mic de dealeri posedă stocuri de valori mobiliare („creatori de piaţă”

în sectorul valorilor mobiliare în care operează).

Un număr mare de brokeri care acţionează ca agenţi între primul tip de dealeri şi

investitori.

Computere, terminale şi reţele electronice, care înlesnesc comunicarea dintre brokeri.

3.5 Piaţa valutară Cursul de schimb reprezintă preţul monedei unei ţări exprimat în moneda altei ţări.

Cursurile de schimb sunt importante, deoarece ele influenţează preţul relativ (unul faţă de

altul) al produselor naţionale şi al produselor străine.

Cursurile de schimb au un efect puternic asupra exporturilor şi importurilor, deoarece

ele afectează preţul importurilor pentru cumpărători. Dacă preţul într-o monedă creşte datorită

unei modificări a cursului de schimb, este foarte posibil ca cererea pentru produsul respectiv

să se reducă. În mod similar, dacă, datorită cursului de schimb, produsele străine sunt mai

ieftine în moneda unei ţări, cererea va creşte şi importurile vor creşte.

Cursurile de schimb introduc un nou tip de risc în comerţul internaţional: riscul valutar

sau riscul înregistrării unei pierderi datorate modificării în timp a cursului de schimb.

Cursurile de schimb sunt publicate zilnic de presa scrisă. Presa din România publică,

de regulă, cursul oficial al Băncii Naţionale a României şi cursurile oferite de diverse bănci.

Trebuie înţeles faptul că toate cursurile de schimb anunţate de BNR nu sunt cursuri la care se

pot derula tranzacţii, ci cursuri de referinţă. Cursurile de schimb ale băncilor sunt cursuri la

care se pot derula tranzacţii şi apar ca perechi: un curs oferit – de cumpărare, şi unul cerut –

de vânzare. Cursul de cumpărare este cursul la care banca este dispusă să cumpere valută, iar

cursul de vânzare este cursul pe care banca este dispusă să-l ofere când vinde valută.

Întotdeauna, cursul la care banca vinde o monedă străină este mai mare decât cel la care banca

cumpără o monedă străină.

Piaţa valutară nu are o localizare dată, ci funcţionează prin intermediul tranzacţiilor

care au loc între bănci, pe de-o parte, şi între bănci şi clienţii lor, pe de altă parte. Cea mai

mare parte a acestor tranzacţii se derulează prin sisteme electronice, astfel că piaţa valutară

Management financiar

poate fi găsită, practic, la fiecare bancă. Piaţa valutară reprezintă mecanismul prin care sunt

determinate cursurile de schimb, prin cererea şi oferta pentru diverse monede. Existenţa unei

pieţe valutare solide este foarte importantă pentru dezvoltarea unei economii puternice.

3. 6 Tipurile de instituţii financiare Transferurile de fonduri între cei care economisesc şi cei care necesită fondurile

respective pot avea loc în trei modalităţi:

a) Transferurile directe de lichidităţi şi valori mobiliare au loc atunci când o firmă vinde părţi

din capitalul său social sau obligaţiuni direct celor care dispun de economii pentru investiţii,

fără a recurge la nici un fel de intermediar.

b) Transferurile prin dealer – compania vinde acţiunile şi obligaţiunile sale către acest

intermediar, care, la rândul său, vinde valorile mobiliare respective către investitori. Deoarece

intermediarul cumpără şi păstrează valorile mobiliare pentru o perioadă de timp, el are de

înfruntat un anumit grad de risc, pentru că se poate găsi în situaţia de a nu putea vinde valorile

mobiliare decât la un preţ mai mic sau egal cu cel plătit pentru ele. Conform contractului,

compania este cea care primeşte veniturile rezultate în urma acestor vânzări şi de aceea,

această tranzacţie se desfăşoară pe piaţa primară.

c) Transferurile prin intermediar financiar, cum ar fi o bancă sau un fond mutual. În acest caz,

intermediarul obţine fondurile de la cei care le-au economisit, prin emisiunea propriilor sale

valori mobiliare şi apoi utilizează fondurile băneşti astfel obţinute pentru a cumpăra valori

mobiliare ale altor firme. Existenţa intermediarilor face ca totalul sumelor de bani rulate în

cadrul unei economii să crească substanţial şi astfel să se îmbunătăţească eficienţa pieţelor

financiare.

Intermediarii financiari întreprind mai mult decât un simplu transfer de fonduri şi

investitori – ei creează, de fapt, produse financiare noi. În ţările dezvoltate există o gamă largă

de intermediari financiari foarte eficienţi şi specializaţi. Principalele categorii de instituţii

financiare sunt următoarele:

Băncile comerciale reprezintă „comerţul financiar” tradiţional şi se adresează atât unei

game largi de investitori care dispun de economii de fonduri, cât şi unei game, la fel

de largi, de persoane fizice sau juridice, care necesită fonduri. Băncile autorizate

reprezintă instituţiile majore de operare de fonduri şi conturi prin care băncile centrale

ale ţărilor au extins şi restrâns masa monetară. Băncile comerciale nu se angajează

direct în a funcţiona ca bănci sau case de investiţii pe piaţa primară de capital, ci

participarea lor pe această piaţă se face prin deţinerea unor bănci sau case de investiţii.

Management financiar

Organizaţiile cooperatiste de credit reprezintă instituţii de credit constituite ca asociaţii

autonome de persoane fizice unite voluntar, în scopul îndeplinirii nevoilor şi

aspiraţiilor comune, a căror activitate se desfăşoară pe principiul într-ajutorării

membrilor cooperatori. Toate cooperativele de credit sunt obligate să se asocieze la o

casă centrală. Resursele se constituie din depozitele atrase de la membrii sau alte

persoane fizice şi juridice care domiciliază sau au locul de muncă în raza teritorială în

care operează cooperativa de credit. Acordarea de credite se face către aceleaşi

categorii, nivelul total neputând să depăşească 25% din totalul activelor cooperativei

de credit.

Fondurile de pensii sunt programe de pensii finanţate de companii sau agenţii

guvernamentale în beneficiul angajaţilor şi sunt administrate, în principal, de către

departamente ale companiilor de credit ipotecar sau ale companiilor de asigurare.

Fondurile de pensii investesc în principal în obligaţiuni, acţiuni, imobile etc.

Companiile de asigurare sunt instituţii care preiau, sub formă de prime anuale,

fondurile economisite de indivizi, iar aceste fonduri sunt folosite, apoi, pentru

cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni sau alte active financiare sau reale. În cazul

producerii riscului asigurat, compania de asigurări acordă despăgubiri în limitele unei

sume convenite la semnarea contractului.

Fondurile mutuale reprezintă corporaţii care acceptă să preia fonduri băneşti de la

indivizi şi să le utilizeze pentru a cumpăra acţiuni, obligaţiuni pe termen lung sau

datorii pe termen scurt, emise de diverse firme sau agenţii guvernamentale. Aceste

organizaţii strâng fondurile şi reduc riscurile prin diversificare. Ele câştigă, de

asemenea, de pe urma economiilor de scală, care duc la reducerea costului analizării

valorilor mobiliare, managementului investiţiilor şi tranzacţionării titlurilor.

3. 7 Calcularea şi folosirea ratei dobânzii Dobânda reprezintă preţul plătit pentru capitalul luat cu împrumut. În cazul capitalului

direct investit într-o afacere, denumit capital propriu, investitorii aşteaptă să fie recompensaţi

cu profituri, dividende sau câştiguri de capital.

Ratele dobânzilor de plătit investitorilor depind, în mod fundamental, de:

Rata de rentabilitate pe care investitorii aşteaptă să o câştige pentru capitalul investit.

Preferinţa consumatorilor şi a celor care fac economii pentru consumul curent,

comparativ cu consumul viitor.

Gradul de risc al creditului acordat.

Rata previzionată a inflaţiei.

Management financiar În general, rata nominală a dobânzii pentru un instrument financiar de credit, notata cu

d’, este compusă dintr-o rată reală a dobânzii d r la care se adaugă mai multe prime care

reflectă inflaţia, gradul de risc al instrumentului financiar respectiv şi gradul de lichiditate al acestuia.

Rata dobânzii pe piaţă d’ = d r + P INF + PRN + PL + PS

d’ = rata nominală a dobânzii pentru un anumit instrument financiar;

d r = rata dobânzii, la grad de risc zero, care reprezintă rata dobânzii ce s-ar aplica unui

instrument financiar al cărui grad de risc este zero;

P INF = prima de inflaţie – reprezintă media ratei inflaţiei previzionată pentru perioada pentru

care este emis instrumentul financiar respectiv; PRN = prima pentru riscul de neplată; PL = prima de lichiditate – este o primă percepută de către cei care dau împrumutul, pentru a compensa faptul că unele instrumente financiare nu pot fi convertite în bani lichizi, într-un timp scurt, la un preţ rezonabil; PS = prima de scadenţă – percepută pentru faptul că instrumentele financiare care au o scadenţă mai mare sunt expuse unui risc semnificativ de scădere a preţului. Rata dobânzii la grad de risc zero mai poate fi gândită ca rata dobânzii existentă pentru certificatele de trezorerie pe termen scurt, emise de stat, deoarece aceste instrumente, teoretic cel puţin, nu au asociat nici un fel de risc de nerambursare din partea emitentului. Această rată nu este fixată o dată pentru totdeauna, ci variază în timp, ca şi de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice existente. Ratele de rentabilitate aşteptate ca urmare a folosirii activelor pe care corporaţiile le achiziţionează cu fondurile împrumutate, stabilesc limita superioară a sumelor pe care aceste corporaţii sunt dispuse să le plătească pentru fondurile împrumutate. Preferinţele de consum ale populaţiei stabilesc care este măsura în care populaţia este dispusă să renunţe la consumul prezent şi, astfel, care sunt fondurile care pot fi date cu împrumut pentru diferite niveluri ale ratei dobânzii. În ceea ce priveşte prima pentru riscul de neplată, cu cât este mai mare riscul de neplată, cu atât rata dobânzii percepute este mai mare. Referitor la prima de lichiditate, se consideră că există o diferenţă de 2% până la 5% între cel mai puţin lichid şi cel mai lichid instrument financiar, la acelaşi risc de neplată şi la aceeaşi scadenţă.

Management financiar

În ceea ce priveşte prima de scadenţă, ca regulă generală, pentru titlurile financiare

emise de orice organizaţie, cu cât este mai mare scadenţa, cu atât şi riscul ratei dobânzii este

mai mare şi implicit prima de scadenţă atinge un nivel mai ridicat.

3. 8 Importanţa inflaţiei Inflaţia reprezintă un dezechilibru economic major cu care se confruntă o economie

atunci când are loc o creştere generalizată a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor. Inflaţia

este măsurată în orice economie prin intermediul ratei inflaţiei. Rata inflaţiei arată creşterea

procentuală a preţurilor de la o perioadă la alta şi se calculează astfel:

Nivelul preţurilor 1 - Nivelul preţurilor 0

Rata inflaţiei =

Nivelul preţurilor 0

x 100

Rata inflaţiei = Indicele preţurilor – 100% unde Indicele preţurilor =

100

Nivelul preţurilor 1

Nivelul preţurilor 0

x

Inflaţia are un impact major asupra ratelor dobânzilor, deoarece micşorează puterea de

cumpărare a leilor şi astfel duce la scăderea ratei reale de rentabilitate a investiţiei. Investitorii

sunt conştienţi de existenţa acestei probleme şi de aceea, când îşi investesc banii, ei încearcă

-şi protejeze puterea de cumpărare prin adăugarea în dobândă a unei prime de inflaţie, egală

cu rata previzionată pentru inflaţie, în perioada de existenţă a împrumutului.

Management financiar

CAPITOLUL AL IV-LEA. ELEMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ

Dacă managerii firmei urmăresc mărirea valorii acesteia, atunci ei trebuie să se

folosească de punctele forte ale acesteia şi, de asemenea, să le corecteze pe cât posibil pe cele

slabe. Analiza situaţiilor financiare presupune o comparaţie a performanţei întreprinderii cu

cea a altora, de obicei aparţinând aceluiaşi sector de activitate. Această comparaţie permite

managerilor să identifice deficienţele şi să ia măsuri pentru îmbunătăţirea performanţei.

4.1 Situaţia şi rapoartele financiare Dintre diversele rapoarte pe care companiile le transmit proprietarilor lor, raportul

anual este de departe cel mai important. Acest raport cuprinde două tipuri de informaţii:

a) Informaţii de natură literară ce descriu rezultatele operaţionale ale firmei în decursul anului

precedent şi iau în discuţie dezvoltarea viitoare care va influenţa activitatea firmei. În cazul

corporaţiilor, această parte a raportului anual apare prezentată, de regulă, sub formă de

scrisoare din partea preşedintelui Consiliului de Administraţie, adresată acţionarilor.

b) Informaţii de natură financiară ce cuprind patru documente financiare de bază:

Contul de profit şi pierdere

Bilanţul contabil

Situaţia modificărilor capitalului propriu

Situaţia fluxurilor de numerar

Luate împreună, aceste documente oferă o viziune contabilă asupra operaţiilor şi

poziţiei financiare ale unei firme.

Informaţiile literare şi financiare sunt la fel de importante. Documentele financiare

descriu evoluţia reala a câştigurilor firmei pe parcursul ultimilor ani, în timp ce cealaltă

categorie de informaţii încearcă să explice cauza acestei evoluţii. Dacă firma s-a confruntat cu

probleme grave (greve, întreruperi temporare ale activităţii, dificultăţi de rambursare a

datoriilor etc.) managerii firmei au datoria de a le menţiona în raportul anual şi au sarcina de a

identifica schimbările ce trebuie făcute pentru a remedia situaţia.

Raportul anual este de mare interes pentru investitori pentru a-şi crea anumite aşteptări

în ceea ce priveşte câştigurile viitoare ale firmei, precum şi în ceea ce priveşte gradul lor de

risc. Contul de profit şi pierdere reprezintă instrumentul de modelare contabilă ce explică

modul de constituire al rezultatului şi permite desprinderea unor concluzii legate de

performanţele activităţii întreprinderii.

Management financiar Structurile calitative ce sunt reprezentate şi comparate în acest document contabil de

sinteză sunt: veniturile, adică valorile produse şi vândute pe piaţă clienţilor şi cheltuielile – valorile utilizate pentru obţinerea unor venituri, ce sunt de fapt, costuri angajate pe alte pieţe. În urma comparării celor două mărimi se va obţine un rezultat, ce poate avea două forme:

- mărime valorică pozitivă, denumită profit, atunci când veniturile sunt mai mari decât

cheltuielile şi;

- mărime valorică negativă, denumită pierdere, atunci când veniturile sunt mai mici decât

cheltuielile. Într-o accepţiune generală, cheltuielile desemnează în expresie valorică raporturi patrimoniale cu privire la angajarea şi utilizarea resurselor economice în cadrul activităţilor desfăşurate de entitatea patrimonială. Ele indică utilizările de resurse, fiind constituite, în cea mai mare parte, din valori de plătit sau plătite în contrapartidă cu materiile prime, materialele şi mărfurile cumpărate, cu lucrările şi serviciile prestate pentru întreprindere, precum şi pentru angajamentele pe care întreprinderea a convenit să le plătească. Veniturile cuprind totalitatea actelor de îmbogăţire a întreprinderii legate sau nu de activitatea sa normală şi curentă. Partea semnificativă a veniturilor o reprezintă cifra de afaceri realizată de întreprindere în cursul exerciţiului. În timp ce bilanţul permite cunoaşterea poziţiei financiare a întreprinderii, contul de profit şi pierdere oferă informaţii asupra activităţii întreprinderii, a modului cum aceasta îşi gestionează afacerile prin dimensionarea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatele pe care le generează. Termenul de bilanţ provine din limba italiană, „bilancia”, cu origini din latină, bi = cu două şi lanx = taler, adică « două talere », simbolizând astfel o balanţă cu două talere. În unul din talere apare valoarea activului, iar în celălalt valoarea pasivului alcătuită din capitaluri proprii şi datorii. Bilanţul apare ca un tablou al situaţiei patrimoniului care prezintă în unităţi monetare mărimea valorică a bunurilor economice, în corelaţie cu sursele lor de finanţare, precum şi cu rezultatul obţinut. Acoperind prin conţinutul său totalitatea aspectelor legate de activitatea unei întreprinderi într-o perioadă dată, bilanţul contabil îşi demonstrează rolul important prin funcţiile sale:

1. Este numit „oglinda întreprinderii”, fiind un mijloc de conducere şi analiză. 2. Este mijlocul principal de informare a tuturor celor interesaţi în ceea ce priveşte activitatea întreprinderii. 3. Constituie un instrument pentru calcularea indicatorilor micro şi macroeconomici şi a elaborării prognozelor la nivel naţional.

Management financiar Din punct de vedere conceptual, bilanţul poate fi definit ca o reprezentare a utilizărilor şi resurselor de care dispune o entitate patrimonială la un moment dat. Această reprezentare se face sub forma unei egalităţi ce reflectă echilibrul valoric între utilizări denumite active patrimoniale şi resurse, denumite pasive patrimoniale. Activele sunt prezentate în ordinea crescătoare a lichidităţii lor: primele poziţii ale bilanţului conţin, în contabilitatea românească, activele care sunt cel mai greu de convertit în bani lichizi, spre deosebire de ultimele poziţii, care conţin activele cel mai uşor de convertit în bani lichizi. Astfel, distingem active pe termen lung formate din imobilizări (necorporale, corporale, financiare) şi active pe termen scurt care cuprind stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi. Deşi toate activele apar înscrise în bilanţ ca valori în lei, singurele active care există efectiv sub această formă sunt numai banii lichizi. Efectele comerciale de primit (creanţe comerciale) reprezintă facturile ce trebuie încasate de către firmă de la clienţi. Stocurile reprezintă suma de bani pe care firma a investit-o în materii prime, materiale, producţie neterminată şi produse finite. Se presupune că activele care nu se află sub formă lichidă vor genera fluxuri de numerar, iar suma de bani pe care o vor produce, eventual, poate fi mai mare sau mai mică decât valorile înscrise în bilanţul contabil. Pasivele sunt prezentate în ordinea descrescătoare a exigibilităţii acestora: mai întâi se înscriu pasivele cele mai exigibile, adică pasivele pe termen sub un an, formate din datorii şi credite bancare curente. Urmează pasivele pe termen lung denumite şi capital permanent al întreprinderii, formate din datorii pe termen mediu şi lung, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli şi capitaluri proprii, care nu au practic o scadenţă (cu excepţia situaţiilor de faliment). Pasivele curente trebuie plătite în decursul unui an, în timp ce, în principiu, firma nu trebuie să restituie capitalul proprietarilor săi, prin urmare scadenţa acestuia fiind foarte îndepărtată. În general, partea dreaptă a bilanţului reflectă sursele de finanţare ale activelor care apar în partea stângă a bilanţului. Pasivele reprezintă obligaţiile băneşti faţă de creditori, precum şi drepturile proprietarilor firmei sub formă de capital social şi rezerve. Finanţarea activelor se face în două moduri şi anume:

Prin împrumuturi, fie pe termen scurt (pasivele curente), fie pe termen lung.

Prin capital propriu, care se obţine întotdeauna ca diferenţă între active şi capitalurile împrumutate. Capital propriu = Active – Capitaluri împrumutate Bilanţul contabil poate fi considerat „o fotografie” ce reflectă poziţia financiară a firmei la un moment dat în timp şi se poate schimba zilnic, după cum stocurile cresc sau se reduc, după cum sunt scoase din funcţiune activele fixe sau, dimpotrivă, altele noi sunt

Management financiar cumpărate de firmă, după cum împrumuturile bancare cresc sau scad etc. Firmele care derulează activităţi sezoniere se confruntă, de obicei, cu variaţii mari în bilanţul contabil. Bilanţul contabil permite observarea unuia dintre cele mai importante elemente ale managementului financiar al unei firme şi anume fondul de rulment. Fondul de rulment reprezintă diferenţa dintre activele curente şi pasivele curente ale firmei şi arată măsura în care compania îşi poate achita datoriile pe termen scurt. Conform bilanţului contabil, activele curente cuprind stocurile, creanţele, investiţiile pe termen scurt, casa şi conturile la bănci (activele circulante) şi cheltuielile în avans. În ceea ce priveşte pasivele curente, acestea cuprind datoriile cu termen de decontare mai mic sau egal cu un an şi veniturile în avans. Situaţia modificărilor capitalului propriu reprezintă o componentă distinctă a situaţiilor financiare anuale şi cuprinde o prezentare a soldurilor de deschidere şi de închidere pentru capitalul social, primele de capital, fiecare rezervă, rezultatul reportat şi rezultatul exerciţiului, precum şi modificările acestora. Profiturile pe care firmele le obţin pot fi distribuite proprietarilor sau pot fi reţinute de către companie şi reinvestite. Toate tranzacţiile derulate de firmă produc inevitabil modificări la nivelul bilanţului şi sunt, de asemenea, reflectate în contul de profit şi pierdere. Analiza financiară a firmei nu este o activitate facilă deoarece există o serie de factori care antrenează dificultăţi. Unul dintre cei mai importanţi factori de acest gen este timpul, prin faptul că o anumită acţiune poate avea loc la un moment dat, dar efectele sale complete nu pot fi măsurate decât după o anumită perioadă de timp. Contul de lichidităţi al firmei (contul curent) este punctul central al ciclului fluxului de numerar. Unele acţiuni realizate de companie, cum ar fi colectarea facturilor de încasat sau obţinerea unor împrumuturi bancare, vor duce la creşteri în acest cont, în timp ce plata impozitelor către stat, a dobânzilor către bănci sau a facturilor către furnizori va duce la scăderi în acest cont. Dacă firma anticipează o creştere a vânzărilor, ea poate să-şi mărească gradul de lichiditate, prin apelarea la împrumuturi bancare sau prin mărirea capitalului social (atragerea de noi investitori). Dacă firma este profitabilă, atunci veniturile încasate din vânzări vor fi mai mari decât costurile, iar intrările de numerar vor depăşi, într-un final, cheltuielile. Cu toate acestea, nu sunt puţine cazurile în care chiar şi o afacere profitabilă poate trece prin momente de lipsă de lichidităţi, mai ales dacă se află într-o perioadă de creştere rapidă. Din acest motiv, firmele care se dezvoltă rapid au adesea nevoie de împrumuturi bancare pe termen scurt sau de capital din alte surse de valori considerabile. În acelaşi timp, firmele care nu se află neapărat într-o perioadă de creştere rapidă, dar sunt profitabile, se confruntă şi ele cu problema lichidităţilor disponibile pentru achitarea facturilor pe termen scurt, din momentul în care aceste datorii devin scadente până când sumele din vânzarea produselor

Management financiar apar în contul curent. Pe de altă parte, o firmă neprofitabilă va avea cheltuieli mai mari decât intrările de numerar, ceea ce duce la reducerea soldului contului de lichidităţi, antrenând întârzieri în plata salariilor şi a facturilor scadente, şi, nu de puţine ori, conducând la angajarea de împrumuturi mari şi în condiţii nefavorabile pentru companie. Dacă o firmă trece printr-o criză de lichidităţi şi nu poate să le obţină, în aşa fel încât să îşi poată achita obligaţiile financiare şi comerciale pe care şi le-a asumat, ea se află în imposibilitatea de a funcţiona şi va fi nevoită să îşi declare falimentul. Din acest motiv, previzionarea cât mai corectă a fluxului de numerar reprezintă o componentă cheie a unui plan financiar şi de afaceri bun. Este foarte important de reţinut că lichidităţile sunt o necesitate pentru orice companie şi că dimensiunea profitului anual sau semestrial nu este nicidecum un înlocuitor pentru ele: firma poate construi planuri de extindere a activităţii pe termen lung foarte bune, dar, dacă nu îşi poate achita datoriile pe termen scurt, atunci planurile de extindere nu valorează aproape nimic. Situaţia fluxurilor de numerar reprezintă un document foarte important în analiza financiară a firmei şi este construit astfel încât să îndeplinească două funcţii majore:

Să arate în ce măsură activităţile firmei au afectat (sau vor afecta) gradul de lichiditate al acesteia, măsurat prin fluxurile de numerar.

Să evidenţieze relaţiile existente între fluxurile de numerar provenite din activitatea de exploatare, cele provenite din activitatea de investiţii şi cele care au drept sursă activitatea de finanţare. Situaţia fluxurilor de numerar este compusă din trei părţi majore, fiecare parte fiind asociată unui tip de activitate care are influenţă asupra unei surse sau unei utilizări de lichidităţi: activitatea de exploatare, activitatea de investiţii şi activitatea de finanţare. Lichidităţile generate de activitatea de exploatare sunt, în general, reflectate de contul de profit şi pierdere. Cu toate acestea, este greşit să se creadă că valoarea profitului net, de pe ultima poziţie a contului de profit şi pierdere, arată întregul impact al deciziilor operaţionale asupra fluxurilor de numerar, şi aceasta din două motive principale:

a) Profitul net al firmei se obţine prin scăderea unor cheltuieli care nu implică numerar, cum ar fi cheltuielile cu amortizarea activelor fixe. b) Există posturi care sunt cuprinse în bilanţul contabil, şi nu în contul de profit şi pierdere, cum ar fi stocurile, facturile de primit şi facturile de plătit, care sunt direct influenţate de deciziile operaţionale ale firmei, iar modificarea soldului acestor conturi va afecta poziţia financiară a firmei. De exemplu, dacă firma a cumpărat materii prime cu plata imediată, postul „Stocuri” va înregistra o creştere a soldului, în timp ce contul de trezorerie va înregistra o scădere, echivalentă cu suma care trebuie achitată în contul materiilor prime.

Management financiar

În ceea ce priveşte activitatea de investiţii, achiziţionarea sau vânzarea de active

reprezintă acţiuni are au consecinţe asupra fluxului de numerar.

În ceea ce priveşte activitatea de finanţare, firmele îşi finanţează investiţiile prin

atragere de capital social, fie de la parteneri în cazul firmelor mici, fie prin emisiune de

acţiuni în cazul firmelor mari, fie prin împrumuturi bancare. Acestea sunt o sursă de lichidităţi

pentru firmă. De aceea, atragerea de capital social şi luarea unui împrumut reprezintă o intrare

de capital, iar retragerea de capital social sau rambursarea unui împrumut au ca rezultat o

reducere de capital.

Construirea unui tablou al fluxurilor de numerar cuprinde mai multe etape. Prima

etapă constă în identificarea poziţiilor din bilanţul contabil care au generat fluxuri de numerar

şi a acelora care au utilizat fluxuri de numerar. Aceasta se face prin analizarea surselor şi

utilizărilor de fonduri. Pentru determinarea lor corectă, se aplică următoarele două reguli:

1. Reprezintă surse de numerar:

Orice creştere de pasiv – de exemplu, luarea unui împrumut bancar reprezintă o sursă

de fonduri.

Orice scădere de activ - de exemplu, vânzarea produselor aflate în stoc este o sursă de

fonduri.

2. Reprezintă utilizări de numerar:

Orice scădere de pasiv – de exemplu, rambursarea unui împrumut este o utilizare de

fonduri.

Orice creştere de activ – de exemplu, achiziţionarea unor echipamente pentru

extinderea activităţii firmei este o utilizare de fonduri.

A doua etapă în construirea tabloului fluxurilor de numerar constă în folosirea

informaţiilor referitoare la sursele şi utilizările de numerar pentru a avea imaginea tabloului

fluxurilor de numerar în formă finală. Fiecare modificare care apare în bilanţul contabil este

clasificată după provenienţă: fie din activitatea de exploatare, fie din activitatea de investiţii,

fie din activitatea de finanţare.

Situaţia fluxurilor de numerar are rolul de a transmite o serie de informaţii importante

managerilor financiari.

4.2 Ratele financiare Adevărata valoare a documentelor financiare ale firmei constă în faptul că ele pot fi

utilizate pentru a anticipa câştigurile viitoare ale companiei şi, evident, pe baza lor, profiturile

care vor reveni în cele din urmă proprietarilor ei. Din perspectiva managerilor firmei, analiza

documentelor financiare este folosită, pe de-o parte, pentru anticiparea condiţiilor viitoare de

Management financiar

activitate ale firmei şi, pe de altă parte, ca o bază de plecare pentru planificarea acţiunilor

viitoare.

În general, analiza ratelor financiare ale unei firme reprezintă primul pas în analiza

financiară. Ratele financiare sunt astfel construite încât să evidenţieze legăturile existente

între diversele conturi şi poziţii financiare ale firmei. Fiecare analiză financiară are un anumit

scop sau serveşte anumitor obiective care sunt urmărite de persoana sau persoanele interesate

în realizarea respectivei analize.

Astfel, în cazul acordării unui credit pe termen scurt, finanţatorul firmei va fi interesat,

în primul rând, de gradul de lichiditate al firmei şi prin urmare, analiza financiară derulată va

avea în centru ratele financiare care evidenţiază gradul de lichiditate al firmei. În cazul

acordării unui credit pe termen lung, finanţatorul îşi va îndrepta atenţia asupra puterii de

câştig şi asupra eficienţei operaţionale a firmei.

Proprietarii firmei sunt interesaţi de profitabilitatea pe termen lung a firmei şi de

eficienţa operaţiunilor acesteia, tocmai pentru a se asigura că firma are capacitatea de a genera

profituri pe termen lung, care, în cele din urmă, revin proprietarilor.

În cele din urmă, managerii firmei sunt şi ei interesaţi de analiza financiară a firmei.

Aceştia trebuie să fie atenţi la toate ratele financiare, deoarece preocupările lor privesc toate

aspectele existenţei şi dezvoltării firmei: onorarea datoriilor pe termen scurt, onorarea

datoriilor pe termen lung, crearea de profituri pentru proprietari.

4.3 Ratele de lichiditate Lichiditatea unei firme măsoară capacitatea unei firme de a-şi achita obligaţiile pe

termen scurt (pasivele pe termen scurt) atunci când acestea ajung la scadenţă. Principalele rate

de lichiditate folosite în analiza financiară sunt rata curentă (sau rata curentă a lichidităţii) şi

rata rapidă (sau testul acid).

Rata curentă se determină ca raport între valoarea activelor curente şi valoarea

pasivelor curente: Active curente

Rata curentă =

Pasive curente

Datele necesare pentru calcularea ratei curente se găsesc în bilanţul contabil. Conform

bilanţului contabil, activele curente cuprind stocurile, creanţele, investiţiile pe termen scurt,

casa şi conturile la bănci şi cheltuielile în avans. În ceea ce priveşte pasivele curente, acestea

cuprind datoriile cu termen de decontare mai mic sau egal cu un an (împrumuturi bancare pe

termen scurt, partea din împrumuturile pe termen lung a cărei scadenţă se află în limita

Management financiar intervalului de timp considerat, impozitele de plătit, cheltuieli cu salariile etc.) şi veniturile în avans.

Rata curentă arată care sunt sumele lichide ce pot fi obţinute de firmă pentru a acoperi solicitările pe termen scurt, acestea din urmă provenind de la creditorii, furnizorii, organele fiscale sau proprietarii firmei. Prin urmare, rata curentă măsoară capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile curente la scadenţa acestora. În general, analiştii financiari consideră că valoarea optimă a ratei curente este de 2, ceea ce înseamnă că firma se află în cea mai buna situaţie posibilă atunci când posedă de două ori mai multe active curente comparativ cu pasivele curente. Interpretarea ratei curente este diferită, în funcţie de scopul analizei financiare. Dacă rata curentă este luată în considerare de către un finanţator, cu cât valoarea ei este mai mare, cu atât situaţia firmei este apreciată ca fiind mai bună, deoarece se are în vedere capacitatea firmei de a rambursa un credit pe termen scurt. Pe de altă parte, o valoare mare a ratei curente pentru un manager poate însemna că eficienţa cu care sunt utilizate lichidităţile firmei este redusă, firma păstrând prea multe lichidităţi şi neinvestind în active fixe, care ar însemna stimulente de dezvoltare a firmei. Totuşi, gradul de lichiditate al firmei trebuie interpretat de la caz la caz, ţinând cont şi de sectorul de activitate unde firma operează, astfel încât el să corespundă cât mai bine nevoilor firmei şi situaţiei de pe piaţă. Rata rapidă sau testul acid se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente şi împărţirea diferenţei, astfel rezultate, la valoarea pasivelor curente:

Active curente - Stocuri

Rata rapidă =

Pasive curente

Deoarece stocurile sunt, de regulă, componenta cel mai puţin lichidă dintre toate activele curente, firma se poate confrunta cu pierderi, mai ales în momentul în care se pune problema lichidării lor pentru achitarea datoriilor firmei. Aceste pierderi apar sub forma unor preţuri mai mici pe care firma le poate obţine pe piaţă în momentul vânzării stocurilor, comparativ cu valoarea lor înscrisă în contabilitate. Din acest motiv, rata rapidă se consideră a fi un „test acid” pentru măsurarea capacităţii firmei de a-şi achita obligaţiile pe termen scurt. Analiştii financiari recomandă ca acest raport să aibă valoarea 1, dar, din nou, este nevoie ca interpretarea valorii sale să ţină cont atât de perspectiva celui care derulează analiza financiară, cât şi de sectorul de activitate în care firma operează. În general, finanţatorul doreşte ca firma să aibă o rată rapidă apropiată de valoarea recomandată, deoarece înseamnă că ea este capabilă să achite datoriile pe care şi le-a asumat. Pe de altă parte, managerii firmei

Management financiar

sunt conştienţi de faptul că surplusul de active curente blochează posibilităţile firmei de a

utiliza numerar şi că păstrarea lor nu generează nici un profit.

4.4 Ratele de management al datoriei Firmele dispun, în general, de două modalităţi principale prin care îşi finanţează

activităţile: folosirea capitalului propriu (generat fie din activităţile curente ale firmei, fie prin

aportul proprietarilor) sau folosirea de împrumuturi, sub diverse forme şi cu scadenţe diferite.

Măsura în care o firmă utilizează împrumuturile pentru finanţarea activităţilor sale are

consecinţe importante. În primul rând, creditorii firmei analizează valoarea capitalului propriu

al firmei, care reprezintă sumele investite în respectiva afacere de către proprietari, şi în

funcţie de această analiză iau deciziile cu privire la acordarea de împrumuturi. În al doilea

rând, prin apelarea la împrumuturi, proprietarii firmei îşi menţin controlul asupra ei, dat de

participarea la capitalul social, deşi sumele investite de ei pot fi mai mici decât sumele

folosite în ansamblu. În al treilea rând, apelarea la împrumuturi de către o firmă este

favorabilă în situaţia în care rata câştigului obţinută de firmă este mai mare decât rata dobânzii

care trebuie plătită creditorilor şi este nefavorabilă în situaţia contrară.

Firmele care au o proporţie mică a împrumuturilor în totalul sumelor folosite pentru

finanţarea activităţilor (au un grad de îndatorare mic) posedă un grad de risc mic atunci când

economia se află într-o perioadă de recesiune, dar înregistrează profituri mai mici în

perioadele de creştere economică. În acelaşi timp, firmele care au un grad de îndatorare mare,

sunt în pericol de a înregistra pierderi mari în situaţia în care economia se află în recesiune,

dar au şansa de a beneficia de profituri mari în perioadele de creştere economică.

Drept urmare, deciziile cu privire la gradul de îndatorare al firmei trebuie

fundamentate astfel încât să stabilească un echilibru între riscul firmei şi profiturile aşteptate a

fi obţinute.

Următoarele aspecte sunt specifice ratelor de management al datoriei:

a) Ele folosesc posturi din bilanţul contabil pentru a determina măsura în care finanţarea

activelor s-a făcut prin fonduri împrumutate.

b) Ele utilizează posturi din contul de profit şi pierdere pentru a determina în ce măsură

diversele cheltuieli fixe sunt acoperite din profiturile operaţionale.

Rata îndatorării sau gradul de îndatorare măsoară proporţia sumelor provenite din

credite în totalul fondurilor folosite de firmă şi se determină ca raport între valoarea totală a

datoriei, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung şi valoarea totală a activelor.

Rata îndatorării =

Total datorie

Management financiar

Total active

Creditorii preferă situaţia în care firmele au rate mici ale îndatorării, deoarece astfel

există o protecţie mai mare a lor împotriva eventualelor pierderi suferite în cazul unui

faliment. De cealaltă parte, proprietarii firmei au tendinţa de a prefera rate ale îndatorării mai

ridicate, mai ales din dorinţa de a nu pierde controlul asupra firmei, în cazul în care ar fi

obligaţi să mărească capitalul social. Cu toate acestea, dacă gradul de îndatorare al firmei este

prea mare faţă de posibilităţile de a face faţă obligaţiilor asumate, apare pericolul falimentului

firmei.

Rata de acoperire a dobânzilor se determină ca raport între profiturile firmei înainte

de plata dobânzilor şi a impozitelor şi cheltuielile cu dobânzile.

Profit înainte de plata dobânzilor şi impozitelor

Rata de acoperire a dobânzilor =

Cheltuieli cu dobânzile

Acest raport indică măsura în care veniturile firmei pot scădea fără ca acest lucru să

antreneze probleme financiare pentru firmă, ca urmare a incapacităţii sale de a-şi onora

obligaţiile reprezentate de plata dobânzilor anuale. Incapacitatea firmei de a plăti dobânzile

anuale poate duce la acţionarea firmei în justiţie de către creditori şi, dacă firma nu

demonstrează că poate plăti dobânzile într-o perioadă de timp considerată rezonabilă de

creditori, chiar la falimentul acesteia.

4.5 Ratele de management al activelor Ratele financiare folosite pentru analiza managementului activelor măsoară eficienţa

cu care firma foloseşte activele de care dispune. Toate aceste rate realizează comparaţii între

cifra de vânzări (sau cifra de afaceri) a firmei şi diversele poziţii care desemnează activele în

bilanţul contabil.

Rotaţia stocurilor sau rata rotaţiei stocurilor se determină prin împărţirea cifrei

vânzărilor la valoarea stocurilor: Costuri bunuri vândute sau Cifra de afaceri netă

Stocuri

Stocuri

Valorile rotaţiei stocurilor trebuie interpretate cu precauţie:

În primul rând, nu există o valoare recomandată sau considerată optimă, aceasta

depinzând de sectorul de activitate din care firma face parte. Astfel, de obicei,

companiile care activează în sectorul distribuţiei de mărfuri tind să aibă rate ale

Management financiar

rotaţiei stocurilor mai mari, în timp ce companiile din sectorul construcţiilor au rate mai mici. În al doilea rând, pentru o interpretare corectă a rotaţiei stocurilor în cazul unei anumite companii, este bine să se folosească, pentru comparaţie, valorile acestui indicator pentru alte companii din acelaşi sector sau o medie a indicatorului pentru întregul sector. Perioada medie de colectare este utilizată pentru analiza efectelor comerciale de primit şi reprezintă o modalitate de a măsura rotaţia efectelor comerciale de primit. Perioada medie de colectare se calculează în două etape:

a) Cifra anuală a vânzărilor se împarte la 365 pentru a afla vânzările zilnice medii.

b) Valoarea efectelor comerciale de primit se împarte la vânzările zilnice medii, pentru a afla

un număr care reprezintă vânzările zilnice blocate în efecte comerciale de primit. O altă denumire a perioadei medii de colectare este durata medie de încasare a clienţilor, deoarece rata reprezintă numărul de zile care se scurge între momentul vânzării mărfurilor şi momentul primirii banilor ce reprezintă contravaloarea acestora. Pentru o interpretare corectă a perioadei medii de colectare în cazul unei anumite companii, este bine să se folosească, pentru comparaţie, valorile acestui indicator pentru alte companii din acelaşi sector sau o medie a indicatorului pentru întregul sector. Rotaţia activelor fixe măsoară gradul de eficienţă al firmei în utilizarea activelor imobilizate de care dispune şi se determină prin raportarea cifrei de afaceri nete la valoarea activelor imobilizate: Cifra de afaceri netă

Active imobilizate

Pentru o interpretare corectă a rotaţiei activelor fixe în cazul unei anumite companii, este bine să se folosească, pentru comparaţie, valorile acestui indicator pentru alte companii din acelaşi sector sau o medie a indicatorului pentru întregul sector. Rotaţia activului total reprezintă o rată financiară care determină gradul de eficienţă cu care firma foloseşte toate activele de care dispune, atât curente, cât şi fixe. Ea se calculează prin împărţirea cifrei de afaceri nete la valoarea totală a activelor: Cifra de afaceri netă Active totale

Rotaţia activului total reprezintă una dintre cele mai importante rate financiare, deoarece ea oferă o măsură a abilităţii echipei de manageri a firmei de a folosi activele aflate la dispoziţia firmei. Dacă valoarea sa este prea mică, aceasta sugerează o proastă gestionare de către manageri a activelor firmei; în schimb, dacă valoarea sa este ridicată, proprietarii firmei se pot declara mulţumiţi de performanţele echipei de manageri. De reţinut că

Management financiar

interpretarea corectă nu se poate face fără realizarea unei comparaţii cu sectorul general sau

cu valoarea rotaţiei activului total pentru o companie similară firmei analizată.

4.6 Ratele de profitabilitate Profitabilitatea unei firme reprezintă raportul dintre profiturile obţinute şi fondurile

investite pentru obţinerea lor. Ratele de profitabilitate folosite în analiza financiară ne oferă

informaţii referitoare la modul în care o firmă îşi poate derula activităţile. Însă informaţia

principală cuprinsă în ratele de profitabilitate are în vedere rezultatul net al efectelor

combinate ale lichidităţii, ale managementului activelor şi ale managementului datoriei.

Rata profitului (marja de profit net) se calculează prin împărţirea profitului net la

cifra de afaceri netă şi arată profitul obţinut la un leu cifră de afaceri: Profit net

Cifra de afaceri netă

Rata profitului oferă şi o imagine asupra gradului în care firma controlează costurile.

Cu cât rata profitului este mai mică, cu atât costurile firmei sunt mai mari, ceea ce înseamnă

un grad redus de control asupra lor. Totuşi, o valoare mică a ratei profitului nu înseamnă

neapărat o deficienţă a firmei, deoarece există sectoare de activitate în care de obicei ratele

profiturilor sunt mici. Din acest motiv, rata profitului trebuie analizată şi ea după realizarea

unei comparaţii cu sectorul de activitate şi cu situaţia firmelor similare.

4.7 Ratele de rentabilitate Ratele rentabilităţii sunt printre cei mai importanţi indicatori prin care se apreciază

eficienţa generală a activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obţinute ca

urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi desfacere.

Rata rentabilităţii economice se determină prin raportarea profitului înainte de plata

dobânzilor şi a impozitelor la valoarea totală a activelor firmei şi arată capacitatea firmei de a

genera câştiguri de pe urma activelor folosite (măsoară eficienţa capitalului economic alocat

activităţii productive).

Profit înainte de plata dobânzilor şi impozitelor

Rata rentabilităţii economice =

Active totale

Rata rentabilităţii activelor totale (ROA - return on assets) se determină prin

împărţirea profitului net la valoarea totală a activelor şi măsoară eficienţa utilizării activelor,

din punctul de vedere al profitului net obţinut: Profit net

Active totale

Management financiar

Rata rentabilităţii activelor totale este o rată financiară care arată măsura în care echipa

de manageri a firmei dispune de abilitatea de a genera profituri pentru proprietari, fiind

considerată una dintre cele mai importante rate de analiză financiară.

Rata rentabilităţii financiare (ROE – return on equity) se determină ca raport între

profitul net şi valoarea totală a capitalurilor proprii ale firmei şi măsoară gradul de

rentabilitate al investiţiei făcute de proprietari în firmă: : Profit net

Capitaluri proprii

4.8 Ratele de creştere Ratele de creştere arată cât de bine îşi menţine firma poziţia economică, luând în

considerare situaţia existentă atât la nivelul economiei, cât şi la nivelul sectorului din care face

parte. Ratele de creştere se obţin prin împărţirea cifrei de afaceri corespunzătoare ultimului an

al perioadei analizate la cifra de afaceri corespunzătoare primului an al perioadei. După aceea,

prin împărţirea la numărul de ani al perioadei, se obţine o rată medie de creştere a

indicatorului.

Una dintre cele mai semnificative situaţii pentru analiza financiară este reprezentată de

existenţa inflaţiei. În general, deoarece ratele financiare sunt exprimate în termeni nominali, şi

nu reali, ele au tendinţa de a creşte în perioadele inflaţioniste.

4.9 Sursele de informaţii în analiza financiară

O primă sursă de informaţii o reprezintă presa economică şi financiară, care publică

astfel de date fie pentru diverse sectoare economice, fie pentru anumite firme. Dezavantajul

constă în faptul că revistele şi ziarele de specialitate trebuie urmărite în permanenţă, pentru a

putea obţine datele necesare pentru un anumit sector sau companie.

O a doua sursă de informaţii o reprezintă Bursa de Valori Bucureşti care publică în

permanenţă o serie de rate financiare pentru companiile care îşi tranzacţionează acţiunile pe

aceste pieţe.

O a treia sursă de informaţii, de altfel şi cea care oferă datele cele mai complete, este

reprezentată de Registrul Comerţului, care, contra cost, poate furniza conturile de profit şi

pierdere şi bilanţurile contabile ale firmelor.

În unele situaţii, când analistul financiar este concentrat numai pe un anumit segment

limitat al analizei, calcularea numai a câtorva rate poate fi suficientă pentru a avea o imagine

clară asupra situaţiei. Totuşi, managerii financiari trebuie să ţină cont şi de factorii calitativi în

luarea deciziilor.

Management financiar

Deşi analiza ratelor financiare oferă informaţii utile, apar şi anumite limite ale acesteia:

a) Cele mai multe firme au ca obiectiv obţinerea unor performanţe mai bune decât media de

industrie, astfel încât stabilirea mediei pe industrie ca limita de sus a performanţei poate fi o opţiune eronată. Astfel, companiile care urmăresc atingerea unor performanţe superioare

trebuie să aibă în vedere comparaţia cu ratele financiare ale firmelor lider în sectorul respectiv.

b) Inflaţia reprezintă unul dintre aspectele care distorsionează valorile cuprinse în bilanţurile

contabile ale firmelor, deoarece acestea sunt considerabil diferite de valorile reale.

c) Factorii sezonieri sunt şi ei elemente care pot distorsiona analiza ratelor financiare.

d) Firmele pot folosi o serie de tehnici de înfrumuseţare a documentelor contabile, pentru a

face ca ele să „arate mai bine”.

e) Este dificil să se generalizeze cu privire la valoarea „bună” sau „rea” a ratelor financiare.

De exemplu, o rată curentă cu valoare mare poate indica o lichiditate foarte bună a firmei, dar, în acelaşi timp, şi existenţa unor fonduri lichide în exces, ceea ce reprezintă un aspect negativ.

Management financiar

CAPITOLUL AL V-LEA. PLANIFICAREA ŞI CONTROLUL FINANCIAR

În lumea de afaceri contemporană, competiţia dintre firme este din ce în ce mai acută,

iar profitabilitatea companiilor depinde din ce în ce mai mult de eficienţa cu care acestea ştiu

să îşi deruleze afacerile. Astfel, chiar şi marile companii, lideri în sectoarele lor de activitate,

sunt nevoie ca, periodic, să treacă prin procese de reorganizare, care presupun renunţarea la

unele domenii de afaceri, concedieri de personal şi schimbări de poziţii pentru cei rămaşi.

Reorganizările au loc, în general, atunci când companiile înţeleg că vechile modalităţi de

organizare nu mai sunt eficiente şi nu mai răspund cerinţelor actuale ale pieţei.

5.1 O privire generală asupra planificării şi controlului financiar

principala cauză a

falimentului unei firme, iar managementul defectuos la nivelul general al firmei se va regăsi

întotdeauna şi într-un proces de planificare defectuos. Adesea, în cazul firmelor mici,

proprietarul afacerii este atât de preocupat cu problemele de zi cu zi, încât planificarea este

uitată.

Succesul afacerilor unei firme poate fi asigurat prin concentrarea managementului

asupra factorilor care influenţează performanţa afacerii. Concentrarea asupra planificării este

esenţială pentru supravieţuirea şi dezvoltarea firmei.

Managementul

defectuos

este,

în

cele

mai

multe

cazuri,

Planificarea afacerilor presupune, în general, două orizonturi de timp:

Planificarea pe termen lung, care are în vedere stabilirea unor obiective clare pentru

nivelul vânzărilor şi profitabilitatea firmei pe o perioadă de la 3 la 5 ani . Datorită

perioadei de timp asupra căreia se concentrează, planificarea pe termen lung este

considerată a fi strategică. Aceasta utilizează ca principale instrumente de lucru contul

de profit şi pierdere previzionat, situaţia fluxurilor de numerar, bugetul de trezorerie şi

analiza ratelor financiare.

Planificarea pe termen scurt, care are în vedere, în principal, planificarea profiturilor şi

construirea bugetului de trezorerie. Instrumentele folosite în procesul de planificare pe

termen scurt sunt contul de profit şi pierdere previzionat şi bugetul de trezorerie.

Plecând de la acestea, managerul financiar al firmei, împreună cu managerul general

trebuie să pregătească planuri lunare de dezvoltare sau, după caz, de supravieţuire a

afacerii.

Este important de reţinut că, întotdeauna, planificarea pe termen scurt va fi

subordonată planificării pe termen lung, deoarece obiectivele strategice ale firmei sunt cele

Management financiar care dictează utilizarea diverselor instrumente care, pe termen scurt, conduc la succesul afacerii. Dacă planificarea pe termen lung nu a stabilit clar care sunt obiectivele majore ale firmei, managerului financiar îi va fi dificil să urmărească obiective pe termen scurt. Planul strategic (sau pe termen lung) de afaceri se concentrează asupra conturilor de profit şi pierdere pregătite pentru o perioadă de 3 până la 5 ani în viitor. Fireşte, este dificil pentru un manager să îşi imagineze toate variabilele care vor afecta afacerea în anul următor, însă cheia rezolvării acestei dileme constă în controlul asupra direcţiei de dezvoltare a firmei în viitor, prin utilizarea diverselor instrumente financiare. Primul pas pe care orice firmă trebuie să îl facă pentru a realiza o bună planificare pe termen lung are în vedere determinarea unui ritm de creştere al afacerii care este dorit a fi atins, dar care este şi rezonabil de atins. Firmele trebuie să cunoască foarte bine resursele de care dispun atunci când îşi stabilesc obiectivele pe care le doresc, deoarece urmărirea unui obiectiv nerealist poate atrage după sine dificultăţi financiare serioase. Al doilea pas presupune folosirea conturilor de profit şi pierdere şi a bugetelor de trezorerie pentru a calcula capitalul necesar pentru finanţarea stocurilor, a echipamentelor, a spaţiilor de lucru şi a forţei de muncă necesare pentru atingerea creşterii dorite a cifrei de afaceri. Creşterea unei firme poate fi finanţată în două modalităţi: prin profiturile reinvestite în afacere şi prin realizarea de împrumuturi. În situaţia în care capitalul nu poate fi obţinut sau condiţiile în care poate fi obţinut sunt nefavorabile firmei, creşterea va trebui să fie încetinită, pentru a permite fondurilor generate intern să „ţină pasul” cu ritmul de creştere. Dacă extinderea activităţilor depăşeşte capitalul disponibil pentru a susţine niveluri mai ridicate ale creanţelor, stocurilor, activelor fixe şi cheltuielilor operaţionale, atunci dezvoltarea afacerii va fi încetinită sau oprită datorită incapacităţii sale de a-şi onora datoriile în momentul în care acestea ajung la scadenţă. Singura modalitate prin care se poate evita „depăşirea capitalului” constă în planificarea şi controlul creşterii firmei. Pentru a putea fi controlată, creşterea trebuie să fie în primul rând înţeleasă, iar această înţelegere presupune cunoaşterea în detaliu a performanţei financiare trecute a firmei, pe de-o parte, şi a cerinţelor viitoare de dezvoltare, pe de altă parte. Necesităţile firmei trebuie previzionate – folosind, mai ales, contul de profit şi pierdere – pentru o perioadă de 3 până la 5 ani. După previzionarea unui nivel rezonabil al vânzărilor şi profitabilităţii firmei, este folosit tabloul fluxurilor de numerar, pentru a determina, de obicei pe perioade de câte un semestru pe parcursul următorilor 3-5 ani, modul în care anticipările cu privire la vânzări vor afecta fluxul de numerar al firmei, atât de intrare, cât şi de ieşire, din activitatea curentă.

Management financiar Pentru a dezvolta planuri eficiente pe termen lung, managerul financiar trebuie să aibă în vedere următorii paşi:

1. Determinarea obiectivelor proprietarilor firmei şi a modului în care acestea afectează

dorinţa şi capacitatea acestora de a urmări anumite obiective financiare ale firmei. Adesea, aceste considerente sunt uitate, dar ele sunt utile pentru a stabili dacă obiectivele firmei sunt în concordanţă cu obiectivele proprietarilor ei. Planificarea pe termen lung oferă managerului financiar capacitatea de a fi realist faţă de aşteptările personale şi de afaceri ale proprietarilor.

2. Stabilirea scopurilor şi obiectivelor companiei (ritmuri de creştere, rata câştigului la

investiţii, direcţia de extindere a afacerilor).Aceste obiective trebuie să fie exprimate în cifre

precise. Planurile pe termen lung sunt utilizate ulterior pentru a realiza previziuni ale vânzărilor şi ale profitabilităţii, pe de-o parte, şi pentru a compara rezultatele efectiv înregistrate cu cele propuse, pe de altă parte.

3. Dezvoltarea de planuri pe termen lung care să permită atingerea obiectivelor propuse. În

acest stadiu, managerul financiar trebuie să se concentreze asupra punctelor tari şi slabe ale afacerii, ca şi asupra factorilor interni şi externi care pot afecta atingerea obiectivelor.

Strategiile de dezvoltare ale firmei trebuie construite după analizarea atentă a tuturor factorilor relevanţi (strategiile de preţ, potenţialul pieţei etc.) care să ofere o direcţie clară cu privire la viitorul firmei.

4. Concentrarea asupra resurselor financiare, umane, materiale şi informaţionale necesare

pentru îndeplinirea planurilor făcute, prin realizarea de previziuni ale vânzărilor, cheltuielilor şi profiturilor reinvestite pentru următorii 3-5 ani.

5. Studierea metodelor de producţie folosite, a strategiei de marketing, a noilor oportunităţi de

dezvoltare apărute pe piaţă şi a altor factori de acest gen, pentru a identifica cele mai bune

modalităţi de îmbunătăţire a productivităţii şi rentabilităţii firmei.

6. Revizuirea permanentă. Întotdeauna, managerul financiar trebuie să utilizeze cele mai

recente documente şi rapoarte financiare pentru a realiza ajustări ale planurilor pe termen scurt şi termen lung. De asemenea, sunt utile şi comparaţiile cu alte companii din acelaşi sector, pentru a vedea dacă poziţia financiară şi operaţională a firmei este în general mai bună sau mai slabă decât a concurenţilor. Planificarea este un proces permanent şi reprezintă cheia prosperităţii pentru companie. Dezvoltarea eficientă a unei afaceri presupune două procese foarte importante:

planificarea financiară şi controlul financiar. Planificarea financiară se referă la previzionarea cifrei de afaceri, a veniturilor şi a activelor de care firma are nevoie, conform diferitelor strategii de producţie şi de marketing adoptate, urmată de luarea unei decizii cu privire la modul de acoperire a necesarului de

Management financiar fonduri pentru finanţare. De asemenea, în cadrul procesului de planificare, managerii financiari trebuie să evalueze planurile făcute şi să identifice modificările operaţionale care ar putea conduce la îmbunătăţirea rezultatelor. Controlul financiar are în vedere faza ulterioară, de implementare a planurilor realizate, concentrându-se asupra comparaţiilor între planurile făcute şi rezultatele efectiv realizate, ca şi asupra eventualelor ajustări necesare. Derularea procesului de planificare şi control financiar

Obiectivele companiei

de planificare şi control financiar Obiectivele companiei Planul companiei pe termen lung Previzionare cifrei de

Planul companiei pe termen lung

Obiectivele companiei Planul companiei pe termen lung Previzionare cifrei de afaceri pe termen lung Strategia de

Previzionare cifrei de afaceri pe termen lung

pe termen lung Previzionare cifrei de afaceri pe termen lung Strategia de marketing a companiei Previzionarea

Strategia de marketing a companiei

de afaceri pe termen lung Strategia de marketing a companiei Previzionarea cifrei de afaceri pe termen

Previzionarea cifrei de afaceri pe termen scurt

a companiei Previzionarea cifrei de afaceri pe termen scurt Politici de producţie Buget de producţie Buget
Politici de producţie Buget de producţie Buget de materiale Buget de personal Buget de cheltuieli
Politici de producţie
Buget de producţie
Buget de materiale
Buget de personal
Buget de cheltuieli de
capital
Politici de marketing
Buget de publicitate
Buget de cheltuieli de
vânzare
Cheltuieli de cercetare
şi politici generale de
management
Buget de cercetare
Bugetul personalului
executiv
Politici de
control
financiar
Bugete pe fiecare
produs
Bugete pe fiecare
sector de activitate
Bugete regionale
Bugete pe fiecare sector de activitate Bugete regionale Documente financiare pe bază de bugete Bugetul de

Documente financiare pe bază de bugete Bugetul de trezorerie Contul de profit şi pierdere Bilanţul contabil

Procesul începe cu precizarea obiectivelor firmei, după care echipa managerială concepe o serie de previziuni şi de bugete pentru fiecare domeniu de activitate semnificativ pentru firmă. Analiza previziunilor financiare începe cu previziunea veniturilor din vânzări şi a costurilor de producţie. Un buget reprezintă un plan care stabileşte cheltuielile previzionate pentru o anumită activitate şi precizează de unde vor fi obţinute fondurile necesare acoperirii cheltuielilor. Astfel, bugetul de producţie prezintă necesarul de fonduri de investiţii în materii prime, materiale, forţă de muncă şi echipamente de producţie pentru a realiza volumul

Management financiar

anticipat al cifrei de afaceri, deci şi nivelul producţiei. Fiecare dintre componentele bugetului

de producţie poate fi apoi împărţit pe sub-bugete. În acelaşi timp, departamentul de marketing

al firmei elaborează un buget cu cheltuielile de vânzare şi de publicitate.

Aceste bugete sunt elaborate lunar şi pe măsura scurgerii timpului, managerii

departamentelor firmei, sub coordonarea managerului financiar, vor realiza comparaţii între

cifrele previzionate şi cele înregistrate şi vor efectua ajustările necesare. Pe durata procesului

de planificare, previziunile realizate la nivelul fiecărui buget operaţional vor fi combinate

pentru ca managerul financiar să identifice fluxurile de numerar ce vor forma bugetul de

trezorerie al firmei.

După ce au fost previzionate toate elementele de costuri şi venituri, departamentul

financiar poate trece la elaborarea variantelor previzionate ale bilanţului contabil şi a contului

de profit şi pierdere.

Prin procesele de planificare şi control financiar, echipa de manageri încearcă să

mărească profitabilitatea firmei, să evite deficitele de numerar şi să îmbunătăţească

performanţele firmei.

5.2 Pragul de rentabilitate Analiza pragului de rentabilitate reprezintă o metodă prin care se determină punctul în

care veniturile obţinute din vânzări sunt egale cu costurile. Analiza pragului de rentabilitate

are următoarele obiective principale:

Determinarea punctului dincolo de care firma începe să devină rentabilă.

Determinarea nivelului minim al producţiei dincolo de care firma începe să obţină

profit.

Determinarea ordinului de mărime pentru pierderile sau profiturile firmei sub sau

peste acest punct.

Analiza pragului de rentabilitate este importantă în cadrul planificării financiare

deoarece relaţia dintre costurile firmei, volumul producţiei realizate şi profitul obţinut este

influenţată de importanţa investiţiilor în active fixe făcute de companie. Dacă firma doreşte să

evite pierderile, ea va trebui să se asigure că veniturile din vânzări acoperă toate costurile

făcute.

Costurile făcute de o companie se pot încadra în două mari categorii, în funcţie de

situaţia în care producţia înregistrează modificări: costurile fixe şi costurile variabile.

Costurile fixe cuprind acele cheltuieli de producţie care, pe termen scurt, nu depind de

volumul producţiei şi rămân relativ neschimbate, nedepinzând de modificarea acestuia.

Principalele cheltuieli din această categorie sunt cele efectuate cu amortizarea capitalului fix,

Management financiar

chirii, salariile personalului executiv şi cheltuielile administrative generale (încălzire şi iluminat, paza unităţii etc.). Astfel, cheltuielile fixe sunt cele pe care compania este nevoită să le suporte chiar şi în situaţia în care nu produce nimic. Totuşi, este important să se înţeleagă că pe termen lung, cheltuielile fixe nu vor rămâne la acelaşi nivel. Costurile variabile cuprind acele cheltuieli de producţie care, pe termen scurt, evoluează în acelaşi sens cu modificarea producţiei. Principalele cheltuieli care intră în această categorie sunt cele efectuate cu: forţa de muncă direct productivă, materiile prime şi materialele, comisioanele la vânzări, combustibilii şi energia folosite în procesul productiv. În situaţia în care compania nu produce nimic, costurile variabile ale firmei vor fi întotdeauna egale cu zero. Dacă producţia creşte, costurile variabile vor creşte şi ele, dar nu întotdeauna în aceeaşi proporţie cu creşterea producţiei. De obicei, în primele faze de creştere a producţiei, costurile variabile au tendinţa de a creşte mai mult decât producţia, după care ritmul lor de creşterea se încetineşte. Întotdeauna, costurile totale ale firmei vor fi formate din costurile fixe şi din costurile variabile.

Costuri globale

Cost total global

1200 1000 Cost variabil global 800 600 Cost fix global 400 200 Q 0 1
1200
1000
Cost variabil global
800
600
Cost fix global
400
200
Q
0
1
2
3
4
5
6

Elementele esenţiale ale analizei pragului de rentabilitate sunt următoarele:

o

Numărul de unităţi produse şi cele vândute.

o

Costurile fixe ale firmei.

o

Costurile variabile ale firmei.

o

Costurile totale ale firmei.

o Veniturile totale obţinute de companie din vânzarea produselor. Toate aceste elemente sunt cuprinse în cadrul unui grafic, care poartă numele de diagrama pragului de rentabilitate şi care permite determinarea pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca firma respectivă să nu fie

Management financiar

constrânsă să iasă din afaceri. Pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii este un concept pe termen scurt. În funcţie de modul în care evoluează costul variabil total, se disting două modalităţi de determinare a nivelului pragului de rentabilitate: liniară şi neliniară. Metoda liniară are loc în ipoteza în care costul variabil total evoluează direct proporţional cu volumul producţiei. În acest caz, toate elementele producţiei exprimă relaţii liniare şi se reprezintă grafic prin linii drepte.

Încasări totale

Încasări totale profit CT R CV CF pierderi Q Qr
Încasări totale
profit
CT
R
CV
CF
pierderi
Q
Qr

Producţia Qr reprezintă volumul critic al producţiei, corespunzător pragului de rentabilitate. Din grafic se observă că: în intervalul în care costurile totale depăşesc încasările totale, se înregistrează pierderi; intersecţia celor două drepte – a încasărilor totale şi cea a