Sunteți pe pagina 1din 14

Grupul Scolar Charles Laugier

Proiect Biofizica

Radiaţiile Ionizante

Elev :
I – D A.M.G

1
Radiatiile ionizante

Radiatiile ionizante sunt radiatii emise de substantele radioactive.


Radiaţiile ionizante sunt de două tipuri:
a) radiaţii corpusculare: α , β , neutroni, protoni, deuteroni
b) radiaţii electromagnetice: x, γ

a) Radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina


+2 şi masa 4 u.a.m. Radiaţiile β sunt electroni (β -) sau pozitroni (β +) care provin din
nucleu în urma dezintregrării acestuia. Protonii, neutronii şi deuteronii sunt particule care
apar prin dezintegrarea nucleului sau în urma unor reacţii nucleare.

b) Radiaţiile x (Roentgen) se pot produce în tuburile Coolidge prin frânarea unor


electroni acceleraţi (dar ele există şi în radiaţiile cosmice). Radiaţiile γ apar în urma
unor dezintegrări radioactive sau se pot produce prin frânarea unor electroni acceleraţi
în sincrotroane.

Deci, radiaţiile ionizante apar, în general, atunci când este prezentă o sursă de radiaţii
oarecare, fie dispozitiv tehnic, fie substanţă radioactivă.

O sursă radioactivă este caracterizată prin activitatea ei. În cazul substanţelor


radioactive, activitatea Λ se defineşte ca fiind viteza de dezintegrare, adică numărul de
nuclee dezintegrate în unitatea de timp:
Λ = - dN/dt
λ
Introducând expresia legii dezintegrării radioactive: N = N0e- t, rezultă:
λ λ
Λ = - d(N0e- t)/dt = λ N0e- t = λ N
Expresia Λ = λ N reprezintă o altă formă a definiţiei activităţii radioactive.

2
Se defineşte T1/2 timpul de înjumătăţire, altă noţiune importantă în radiobiologie, ca fiind
timpul după care jumătate din numărul de nuclee s-au dezintegrat.
λ λ t
Din N = N0e- t, cu N = N0/2, rezultă N0/2 = N0e- şi:
T1/2 = ln 2/λ
Timpul de înjumătăţire este o caracteristică importantă a unui radionuclid.
Unitatea de măsură a activităţii radioactive este Bequerel-ul (Bq).
1 Bq = 1 dez/s (dezintegrare pe secundă)
O unitate tolerată este Curie (Ci):
1 Ci = 3,7 ⋅ 1010 Bq
Pentru o substanţă dispersată în aer sau apă, activitatea se măsoară pe unitatea de
volum: 1 Bq/m3 sau 1 Bq/l.

Dozimetria radiaţiilor ionizante

Efectele radiaţiilor ionizante se apreciază cu ajutorul unui sistem de dozimetrie. Acest


sistem include mai multe aspecte, în funcţie de tipul de radiaţie şi de sistemul care este
iradiat. Se disting următoarele tipuri de doze: doza incidentă, doza absorbită şi doza
biologică.

Doza incidentă de radiaţie într-un punct se apreciază în funcţie de numărul de ioni


produşi în aer în acel punct:
D = Q/ρ V
Q – sarcina electrică totală (ioni de acelaşi semn)
ρ - densitate
V – volum
Unitatea de măsură a dozei incidente este C/kg şi reprezintă doza care produce într-un
kg de aer aflat în acel punct un număr de ioni de acelaşi semn având sarcina totală de 1
Coulomb. O unitate tolerată este Roentgen-ul (r):
1 r = (1/3876) C/kg
Prin raportarea dozei la timpul de iradiere se obţine debitul dozei, d:
d = D/t
care se măsoară în C/kg⋅ s sau r/s

3
Doza de radiaţie absorbită ţine seama de existenţa în punctul considerat a unui material
care absoarbe energia radiaţiei. Se defineşte ca fiind energia (W) absorbită de unitatea
de masă, m, din acel material:
Dabs = W/m
Unitatea este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg
Deci, doza absorbită este de 1 Gy atunci când 1 kg de material absoarbe 1 J de energie.
O unitate tolerată este rad-ul: 1 rad = 10-2 Gy
Debitul dozei, Dabs /t, se măsoară în Gy/s sau în rad/s.

Din acţiunea radiaţiilor nucleare asupra structurilor vii s-a observat că, în general,
diversele tipuri de radiaţii produc aceleaşi efecte. Există, însă, o deosebire între ele, în
sensul că unele radiaţii cu o energie mai mică pot produce efecte biologice similare sau
chiar mai importante decât radiaţii cu energii mai mari. Această observaţie a determinat
introducerea în radiobiologie a noţiunii de efectivitate biologică. Efectivitatea biologică
este, deci, un parametru caracteristic fiecărui tip de radiaţie. În aprecierea efectului
radiobiologic se foloseşte mărimea numită efectivitate biologică relativă (EBR) notată cu
η . Această mărime reprezintă raportul dintre efectivitatea biologică a unei radiaţii
oarecare şi efectivitatea biologică a unei radiaţii standard. Ca radiaţie standard a fost
aleasă radiaţia Roentgen de energie 200 keV.
Efectivitatea biologică relativă a unei radiaţii faţă de ţesutul normal este dată de raportul
dintre energia absorbită de ţesut la iradierea cu radiaţia respectivă şi energia absorbită
de ţesut la iradierea cu radiaţia standard. Câteva valori:
- radiaţiile x, γ şi electroni η = 1
- neutroni termici η =5
- neutroni rapizi, protoni η = 10
- particule α η = 20
Efectivitatea biologică a unei radiaţii variază cu felul şi gradul efectului biologic, cu
specia organismului iradiat, cu ţesutul iradiat şi cu o serie de alţi factori ce ţin de debitul
dozei.
Doza biologică, B, se defineşte ca fiind produsul dintre D (doza absorbită) şi efectivitatea
biologică relativă η :

4
B=η D
Unitatea pentru doza biologică se numeşte Sievert (Sv) şi reprezintă doza de radiaţie
care face ca 1 kg de ţesut să absoarbă în punctul respectiv 1/η Jouli de energie. De
exemplu, 1 Gy de r.x. corespunde unei doze biologice de 1 Sv, iar 1 Gy de radiaţii α
corespunde unei doze biologice de 20 Sv. O unitate tolerată este 1 rem = 10-2 Sv.
În biologie, o deosebită importanţă o prezintă debitul dozei biologice, b = B/t, deoarece
nu este indiferent dacă doza respectivă este primită într-un interval de timp mai lung, de
ex. 1 an, sau mai scurt, de ex. 1 minut. Debitul dozei biologice se măsoară în Sv/s sau
rem/s. Se mai poate calcula doza biologică integrală, absorbită de întreg organismul, Bi.
Bi = B ⋅ m
şi se măsoară în Sv⋅ kg sau rem⋅ kg

Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia vie

Această interacţiune are loc în mai multe faze:


1. Faza reacţiilor elementare
2. Faza reacţiilor chimice
3. Faza modificărilor funcţionale şi structurale.
În faza 1, de durată foarte scurtă (10-15 s) se produce excitarea şi ionizarea atomilor şi
moleculelor, se formează radicali liberi (procese radiochimice) şi molecule scindate.
Această fază este foarte puţin afectată de temperatură şi viteza reacţiilor produse nu
depinde de timp.
Faza 2 poate dura de la fracţiuni de secundă până la câteva ore şi viteza reacţiilor care-i
sunt caracteristice depinde de temperatură (faza termosensibilă). Atomii şi moleculele
excitate sau ionizate, precum şi radicalii liberi formaţi, reacţionează între ele sau cu alte
specii atomice şi moleculare.
Faza 3, care poate dura până la câţiva ani, duce la apariţia leziunilor observabile. Pentru
a înţelege natura reacţiilor elementare din faza 1, trebuie mai întâi să fie înţelese
mecanismele generale de interacţie a radiaţiilor cu materia.

Interacţiunea primară a radiaţiilor ionizante cu materia

5
Prima etapă a acestei interacţiuni o constituie excitările şi ionizările. În cazul particulelor
încărcate electric (α , β , protoni), ionizarea se produce direct, în timp ce fotonii γ sau
neutronii acţionează prin punerea în mişcare a unor particule încărcate electric, care la
rândul lor vor produce ionizarea. Electronii scoşi din atomi sau molecule în acest fel,
numiţi electroni primari, produc ionizarea primară. Dacă ei au suficientă energie pentru a
scoate la rândul lor alţi electroni se produce ionizarea secundară.

Radiaţii direct ionizante. Radiaţiile ionizante corpusculare încărcate electric


interacţionează cu câmpurile coulombiene ale electronilor şi nucleelor atomilor
constituenţi, cedând o parte din energia lor pentru a produce excitări şi ionizări. Se
defineşte transferul linear de energie (TLE) ca fiind energia cedată de către o particulă
incidentă pe unitatea de lungime a traiectoriei sale şi se măsoară în keV/µ m. Expresia
sa se poate scrie:
TLE = Wi⋅ N
Wi - energia transferată la o ionizare
N – numărul de perechi de ioni formaţi pe unitatea de lungime
Particulele grele (α , protoni) au o putere de ionizare mai mare şi sunt repede încetinite
prin disiparea energiei. „Parcursul” – distanţa medie străbătută de particulă – depinde de
puterea ei de ionizare.

Radiaţii indirect ionizante (x şi γ )

În cazul radiaţiilor electromagnetice, x şi γ , absorbţia energiei de către substanţă se


face conform legii generale exponenţiale:
µ x
I = I0 e-
I – intensitatea fasciculului emergent de radiaţii
I0 – intensitatea fasciculului incident de radiaţii
µ - coeficientul de absorbţie care depinde de natura materialului străbătut şi de tipul
radiaţiei
x – stratul de substanţă străbătut
Se defineşte grosimea de înjumătăţire d1/2 (grosimea stratului de substanţă după care
jumătate din fotonii incidenţi sunt absorbiţi):
d1/2 = ln 2/µ

6
Pentru radiaţiile γ cu energia W = 1 MeV grosimea de înjumătăţire în plumb (Pb) este
d1/2 = 0,88 cm.

Efecte indirecte. Radioliza apei

Tot în faza 1-a pot apărea radicali liberi şi fragmente de molecule. Radicalii liberi sunt
atomi, molecule sau fragmente de molecule care au în structura lor un electron
nepereche (electron cu spin necompensat). Dat fiind că în materia vie apa se află într-o
proporţie mare, radioliza apei prezintă un deosebit interes.
Reacţia globală de radioliză a apei este:
• •
H2O → H + OH
Etapele procesului de radioliză.
Sub acţiunea radiaţiilor apa poate pierde sau fixa un electron (ionizare):
H2O → H2O+ + e-
Electronul smuls prin ionizare va atrage pe parcurs moleculele de apă din jur,
hidratându-se. Acest electron, înconjurat de dipolii apei, se numeşte polaron, electron
solvatat sau electron hidratat. În urma ciocnirilor cu moleculele de apă, energia lui scade
pâna la valoarea energiei de agitaţie termică. În cele din urmă el se alipeşte unei
molecule de apă, conform reacţiei:

H2O + e- → OH - + H
Ionul H2O+ se disociază astfel:

H2O+ → H+ + OH

În acest mod, traiectoria particulei va fi înconjurată de radicali liberi, radicalii OH fiind

distribuiţi mai strâns în jurul ei, în timp ce radicalii H au o distribuţie mai largă.
Radicalii liberi, fiind specii atomice sau moleculare foarte reactive, dispar destul de rapid,
reacţionând fie între ei, fie cu produşii rezultaţi. De exemplu:
• •
H + H → H2
• •
OH + OH → H2O2
• •
H + OH → H2O
În plus, în prezenţa O2:

O2 + H → H2, iar aceşti radicali se combină:
• •
HO2 + HO2 → H2O2 + O2
• •
HO2 + H → H2O2

7
• • •
HO2 şi H2O2 sunt mai nocivi având viaţă mai lungă decât H şi OH .
Radioliza apei depinde de natura radiaţiei, de energia ei şi de prezenţa O2. De exemplu,
radiaţiile x şi γ nu descompun apa în absenţa O2.
Studii in vitro şi chiar in vivo (pe bacterii) au evidenţiat numeroşi radicali liberi care se
formează şi în moleculele organice excitate, în organismele vii. Moleculele excitate R-R′
se pot transforma în radicali liberi:
• •
R-R′ → R + R ′
Energia absorbită în procesul de excitare poate migra în interiorul moleculei, producând
o ruptură la nivelul legăturii celei mai slabe sau poate fi transferată altei molecule, care
va fi afectată ca şi cum ar fi fost iradiată direct:
M1* + M2 → M1 + M2*
Pentru radiologie este importantă formarea de peroxizi organici, datorită radicalilor liberi.
Mecanismul este următorul (Latarjet):
• •
RH + HO → R + H2O
• •
R + O2 → RO 2
• •
RO 2 + R′ H → RO2H + R′
Aceşti peroxizi pot persista mult timp după iradiere şi sunt responsabili în cea mai mare
parte de efectele întârziate ale radiaţiilor. O importanţă deosebită pentru radiobiologie o
prezintă reacţia dintre radicalii liberi rezultaţi din radioliza apei şi grupările SH care
constituie grupările active a numeroase enzime.
Pentru a aprecia ponderea deţinută de efectul direct şi cel indirect se poate iradia proba
în stare lichidă şi congelată. Dacă în stare congelată efectele sunt mai mici decât în cea
necongelată, acţiunea a fost predominant indirectă, iar gheaţa a împiedicat difuzia
radicalilor liberi.
Sumarizând: dacă moleculele iradiate (acizi nucleici, enzime, hormoni, vitamine etc.)
suferă leziuni (modificări) datorită absorbţiei energiei radiaţiei, acţiunea este directă şi
efectul este efect primar. Dacă moleculele se află în soluţie sau împreună cu alte
molecule, pot primi energia prin transfer sau pot interacţiona cu radicalii liberi ai
moleculelor. Se spune că radiaţiile au avut o acţiune indirectă şi efectul produs este
efect secundar. Un al treilea tip de interacţiune, dat fiind că iradierea unui organ poate
induce efecte şi în alte organe sau ţesuturi din organism, este acţiunea la distanţă.
Acţiunea directă depinde de doza absorbită, de temperatura preparatului iradiat, de
prezenţa O2, prezenţa altor molecule, conţinutul în apă al preparatului, pH-ul soluţiei etc.

8
Acţiunea directă, indirectă şi la distanţă produc efectul radiobiologic.

Acţiunea radiaţiilor ionizante asupra polimerilor

Într-o primă aproximaţie, s-au folosit ca obiecte de studiu polimerii sintetici. S-au
constatat două transformări importante:
- reticularea, formarea de noi legături între lanţuri, care conferă polimerului proprietăţi noi
şi care duce la creşterea greutăţii moleculare;
- degradarea – ruperea legăturilor şi formarea unor macromolecule cu greutate
moleculară mai mică.
Dintre biopolimeri au fost mai intens studiate proteinele şi acizii nucleici.

Mecanismul interacţiei radiaţiilor ionizante cu materia vie

Efectele radiaţiilor ionizante asupra materiei vii

Efectele radiaţiilor ionizante pot fi directe şi indirecte. În cazul efectelor directe, energia
radiaţiei este cedată direct unei molecule de interes biologic. Efectele indirecte sunt cele
produse atunci când energia radiaţiei este transferată unei macromolecule biologice prin
intermediul unei alte molecule care a interacţionat direct (în general apa).

Efecte directe
Se produc prin acţiunea directă a radiaţiilor asupra unor macromolecule importante
pentru sistemele vii: ADN, ARN, proteine, hormoni etc. În urma acestei interacţiuni pot
avea loc următoarele procese:
- excitarea sau ionizarea moleculei
- molecula excitată revine în starea fundamentală prin emisia unei cuante de energie hν
care poate fi transferată altei molecule sau poate duce la ruperea unor legături
covalente. În urma acestor procese pot să apară şi radicali liberi, extrem de reactivi.
Efecte la nivelul proteinelor şi acizilor nucleici.
Proteine – se pot produce, în urma proceselor anterioare, modificări ale structurii
spaţiale a proteinelor prin ruperea unor legături de hidrogen şi a unor punţi disulfidice,
desprinderea unor lanţuri laterale etc.

9
ADN – alterări la nivelul bazelor azotate, dimerizarea timinei cu erori de transcriere a
codului genetic; rupturi simple sau multiple ale catenei cu peroxidarea capetelor, formare
de legături cu molecule proteice (cross-links). În cazul în care lanţul complementar
rămâne intact, se pot produce, prin mecanisme fiziologice, reparări, dar de obicei nu se
produc 100%.
Efectele radiaţiilor ionizante depind de doză. Ele pot fi apreciate prin procentul de indivizi
(celule, organisme etc.) supravieţuitori.

Studiul cantitativ al efectelor radiaţiilor ionizante. Curbele doză-efect

Pentru a stabili relaţiile cantitative între doza de radiaţii şi randamentul procesului indus
de acestea se trasează curbele doză-efect. Aceste curbe reprezintă fie proporţia de
indivizi (molecule, celule, organisme etc.) care au prezentat efectul studiat în funcţie de
doza administrată (curbe crescătoare), fie proporţia de indivizi care au rezistat
(supravieţuitori) în funcţie de doză (curbe descrescătoare). Mai utilizat este cel de-al
doilea tip. Aceste studii se fac pe populaţii cu număr mare de indivizi.
Dacă se notează cu N0 numărul iniţial de indivizi, cu N numărul de indivizi supravieţuitori
şi cu D doza de iradiere, se pot obţine două tipuri de curbe doză-efect: a) exponenţială
b) sigmoidă

a) Acest tip de curbă caracterizează cea mai mare parte a mutaţiilor, unele aberaţii
cromozomiale, distrugerea culturilor bacteriene sau a suspensiilor de virusuri. Curba
exponenţială este reprezentată prin relaţia:
N = N0e-kD
Numărul de supravieţuitori scade exponenţial cu doza. Această relaţie exponenţială s-a
stabilit pe baza teoriei ţintei. Conform acestei teorii, în organism există structuri
sensibile, „ţinte”, a căror distrugere, printr-o singură lovitură, ar duce la moartea celulei.
Constanta k se stabileşte astfel încât doza D să fie aceea pentru care numărul de
supravieţuitori să ajungă la 1/e din valoarea iniţială.
N = N0/e ⇒ N0/e = N0e-kD0 ⇒ k = 1/D0 ⇒ N = N0e-D/D0
N = N0/e = 0,37 N0
Doza D0= D37% defineşte radiosensibilitatea populaţiei studiate.

10
b) Curbele doză-efect de tip sigmoid caracterizează efectele r.x. asupra celulelor de
mamifere. Prezintă o deosebită importanţă în radioterapie. Curba sigmoidă corespunde
relaţiei:
N/N0 = 1 – (1 – e-D/D0)n
unde n reprezintă numărul de ţinte, adică numărul de locuri din celulă lovite.
Pentru doze mari, ecuaţia devine prin trecere la limită:
N = N0n e-D/D0
Interpretare: un individ ar trebui să fie atins în n locuri pentru a fi distrus; conform teoriei
ţintei ar trebui atinse simultan n ţinte.
Pentru interpretarea celor două tipuri de curbe s-au propus două mecanisme de acţiune
a radiaţiilor asupra sistemelor biologice: a) Curba exponenţială - teoria unei ţinte letale
(efectele biologice ale radiaţiilor se datorează unor „lovituri” care ating un constituent
sensibil al celulei; lovitura este reprezentată de transferul unei anumite cantităţi de
energie într-o ţintă, prin impactul cu radiaţia).
b) Curba sigmoidă – teoria a n ţinte letale. Trebuie să fie lovite n ţinte simultan penbtru a
obţine efectul studiat.
Factorii care determină tipul de curbă sunt:
- natura radiaţiei
- debitul dozei
- condiţiile în care se face iradierea (temperatura, gradul de hidratare, gradul de
oxigenare, pH etc.)

Tipuri de iradiere a organismelor

1. Iradiere externă – sursa de radiaţii se află în exteriorul organismului.


2. Iradiere internă – sursa de radiaţii este internă, constând din radioelemente introduse
în organism prin contaminare, pe cale digestivă, respiratorie sau cutanată şi prin
injectare în scop diagnostic sau terapeutic.
Când cele două tipuri de iradiere sunt prezente simultan, iradierea se numeşte totală.
Când întreg organismul este supus iradierii, iradierea este globală.

Sursele de radiaţii pot fi:


- Surse naturale - radiaţia cosmică 30%, radiaţia telurică 45-46%, radiaţia naturală
internă

11
- Surse artificiale – explozii nucleare, industrie nucleară, iradierea sanitară, iradiere
diversă (de ex. ecrane radioluminescente), iradiere profesională.

Iradierea internă este întâlnită frecvent în practica medicală (mai ales în scintigrafie).
Consecinţele negative ale iradierii depind de timpul de înjumătăţire prin dezintegrare, Tf
= T1/2 = ln 2/λ şi de timpul de înjumătăţire prin eliminare din organism, Tb. Se defineşte
perioada de înjumătăţire efectivă Tef prin:
1/ Tef = 1/Tf + 1/ Tb
Cu cât eliminarea este mai rapidă cu atât Tb este mai mic şi de asemenea Tef. Foarte
periculoase sunt radioelementele cu Tf foarte mare şi Tb foarte lentă, de ex, Sr90, radiul,
plutoniul, care au o perioadă efectivă de ordinul a 103-104 zile.

Efecte somatice şi genetice ale radiaţiilor ionizante

La iradierea unei populaţii celulare se observă o serie de efecte măsurabile care, în


funcţie de mărimea dozei utilizate, apar în ordinea următoare:
1. Modificarea ratei de creştere. La doze mari masa culturii celulare creşte iniţial datorită
apariţiei unor celule gigante, pentru ca apoi să scadă cu creşterea dozei.
2. Întârzierea mitozei. Dacă celula este iradiată înainte de jumătatea profazei, diviziunea
va fi întârziată. Dacă celula primeşte o doză egală sau mai mare într-o etapă ulterioară,
vor fi influenţate mitozele următoare.
3. Moartea celulară întârziată sau imediată. La creşterea dozei se produce moartea
celulară, care însă nu este imediată, ci după o serie de diviziuni. La doze foarte mari se
produce moartea imediată.

Legea Bergonié- Tribondeau


Un ţesut este cu atât mai radiosensibil cu cât este mai puţin diferenţiat şi cu cât în el au
loc mai multe mitoze. Cea mai sensibilă fază este metafaza, urmată de profază,
anafază, telofază. Radiosensibilitatea creşte pentru: pH> 7, ţesut hidratat, oxigenat,
temperatură ridicată şi scade pentru: pH <7, deshidratare, anoxie, frig.
Efectele genetice se datorează leziunilor cromozomiale din celulele reproducătoare. Se
manifestă la descendenţi prin boli genetice, mutaţii – de obicei nefavorabile- şi moarte.
În efectele genetice nu există prag. Orice doză, cât de mică, poate produce un efect.
Totuşi, probabilitatea creşte cu doza. Studiile se fac de obicei pe bacterii, Drosophila

12
melanogaster, animale de experienţă. Studiile pe oameni se fac în urma iradierilor
accidentale sau terapeutice (ex. Cernobâl).

Protecţia împotriva radiaţiilor

Doza maximă admisibilă (DMA)


Există o comisie internaţională pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante (CIPR).
Aceasta stabileşte DMA anuală. DMA – doza totală pe care o poate primi un om într-un
an fără a suferi o leziune observabilă (nu se ţine cont de efectele genetice). S-a stabilit
DMA pentru fiecare organ sau ţesut. Cele mai radiosensibile organe la om sunt măduva
hematogenă şi gonadele. DMA anuală este de 5 mSv pe an, doză valabilă şi pentru
gonade. Pentru oase şi tiroidă doza este 30 mSv/an.
Din fondul natural se absoarbe 1 mSv/an, iar din cel artificial 0,2 mSv/an. O radiografie
abdominală produce 6,2 mSv, iar una pulmonară 0,27 mSv. O doză de 6 Sv duce la
moarte în decurs de o lună.

Protecţia împotriva radiaţiilor

Protecţia fizică se realizează prin:


- distanţa mare faţă de sursă
- timp mic petrecut în apropierea sursei
- ecrane protectoare
Protecţia faţă de radiaţiile α se poate face cu o simplă foaie de hârtie, faţă de β cu
ecrane de plastic şi Al, iar faţă de x şi γ se poate face parţial cu ecrane de Pb. În cazul
neutronilor sunt necesare mai multe straturi protectoare: 1 - apă, D2O, grafit – primul
strat de moderator cu ajutorul căruia sunt încetiniţi; 2 – bare de cadmiu, Cd, pentru
absorbţia neutronilor termici Cd117 + n → Cd114 + γ ; 3 – ecrane de Pb pentru absorbţia
γ .
În cazul surselor mixte sunt necesare ecrane mixte: pentru β +γ ecrane cu un prim
strat de plastic sau Al (se absorb radiaţiile β , care sunt electroni sau pozitroni
acceleraţi, şi un al doilea de Pb pentru a absorbi γ ).

Protecţia chimică

13
Se realizează cu ajutorul unor substanţe chimice radioprotectoare care se administrează
înaintea iradierii şi care măresc radiorezistenţa organismului. Au drept scop diminuarea
în special a acţiunii indirecte a radicalilor liberi prin anihilarea acestora. Trebuie să
producă următoarele modificări:
- să micşoreze conţinutul în apă, mai ales în organele radiosensibile
- să micşoreze temperatura organismului şi să diminueze metabolismul
- să diminueze cantitatea de oxigen intra şi extracelular, mai ales în organele
radiosensibile
- să inhibe sau să fixeze radicalii liberi
- să împiedice organele integratoare din organism să amplifice efectele.
Există două mari clase de radioprotectori:
- hidrosolubili – compuşi cu sulf (cisteamina HS-CH2-CH2-NH2) cu formula generală M-
SH. Reacţii:
• •
M-SH + R → RH + MS
• •
MS + MS → MS-SM

- liposolubili (derivaţi ai pirogalolului şi naftolului) care diminuează concentraţia


oxigenului intra şi extracelular, împiedicând formarea peroxizilor lipidici.
Alte substanţe radioprotectoare sunt vitaminele, hormonii, histamina, serotonina.

Proteinele pot să sufere scindări ireversibile, ruperi de legături de hidrogen sau punţi
disulfidice, desprindere de lanţuri laterale sau dimerizări. Enzimele sunt, în majoritate,
foarte rezistente la acţiunea radiaţiilor, dar rezistenţa lor depinde de condiţii:
temperatură, pH, prezenţa oxigenului etc. Grupările active ale enzimelor pot fi
denaturate prin reacţia cu radicalii liberi.
Acizii nucleici pot suferi: rupturi ale lanţului cu peroxidarea capetelor, pierdere de baze
azotate, desfacerea legăturilor AT, CG, dimerizări cu alterarea transcrierii mesajului,
cross-link-uri cu proteinele. Lanţurile se pot autorepara.

14