Corespondene filozofice

de Diana Tanase
Scrisori trimise in 2014-2015

Despre suflet
In noi adasta un inger; e de datoria noastra sa-l veghem.- Jean Cocteau
De unde se incepe a se vorbi despre suflet? De unde se termina cuvintele. Dincolo de forma sta ceea
ce ne umple trupul cu viata.
Lasand in urma drumul pavat cu definitii si judecati, ajung la portile Templului. In aer rasuna
glasuri mladioase de pasari, un spectacol de culori imi invadeaza vazul, iar valuri de parfum ma
invaluie, purtate de vant in al sau dans hipnotic. Soarele-mi mangaie fruntea si-mi alunga orice
urma de gand. Cad in genunchi in fata portilor, iar ele incep sa se deschida incet.
Ceea ce se gaseste dincolo de zidurile Templului, nici macar metaforele nu pot descrie. Tot ceea ce
stiu este ca natura are un mod aparte prin care imi face corzile sufletului sa vibreze. La pieptul ei,
bataile inimii mele par un chicot de copil.
Bellum omnia contra omnes.
Acum 4 ani ma pregateam sa urmez un drum academic pentru a deveni, la un moment dat, psiholog
de penitenciar. Ideea raului sau mai exact intrebarile cu privire la faptele oamenilor capabili de
cruzime marcau o zona pe care mi-am dorit sa o explorez tocmai pentru ca imi era cu neputinta sa o
inteleg.
Studiile si experienta m-au adus la concluzia ca omul este, ca si trasatura dominanta, slab. Ceea ce
la inceput parea a fi un neajuns pentru aceasta specie, nevoia de protectie( puii vulnerabili perioade
foarte lungi de timp), a propulsat-o in fruntea lantului trofic. Aparitia uneltelor a creat acest cerc
inchis in mijlocul caruia gasim omul, intru-cat el a luat materia prima de la natura (sub forma
fizica,dar si ca informatie despre principii si legi), a transformat-o si si-a construit un drum ce il
aseaza, conform unei iluzii, deasupra sursei puterii sale. A cautat sa inteleaga pentru a supravietui, si
a sfarsit prin a se considera originea vietii. Ori reflexia spre care priveste, ce-i inspira acest
sentiment de maretie nu-i apartine. Este insasi natura reflectand la ea insasi. Iar oglinda suntem noi,
ratiunea sa.
Socrate a spus: Stiu ca nu stiu. Mai corect ar suna Stiu ca nu sunt.
Referitor la lupta, ea cuprinde doua dimensiuni- atac si defensiva. Atacul pe de-o parte, este o
masura extrema. El poate fi luat in calcul doar cand opresiunea atinge cote maxime sau cand toate
celelalte strategii au esuat.
Am sentimentul ca traim intr-o lume in care conflictele mentale stau la baza majoritatii relatiilor
sociale. Acest fapt se datoreaza, cred eu, individualizarii intensive din ultimul secol. Fara a fi
nihilista, mai subliniez pierderea eticii si indepartarea de Dumnezeu.
Vorbim de lupta o data in plan economic-profesional, unde miza sunt bineinteles banii, in grupuri
sociale, unde cel mai adesea miza este puterea/dorinta de a domina, in plan amoros/sexual, oamenii
fie incearca sa fure, fie sa loveasca pentru a obtine reactii sau mai rau, pentru a cuceri inimi, si nu

in ultimul rand, cei ca si mine, care lupta in apararea adevarului propriu sau pentru ceea ce ei
considera a fi dreptatea.
Experienta mi-a daruit certitudinea ca oricat de crancene ar fi luptele celorlalti, in care suntem
adesea trasi(caci in fond realitatea exterioara este o proiectie a celei interioare), atat timp cat ne
putem lasa in genunchi sa ne rugam, portile Templului se vor deschide mereu sa ne ofere sanctuar.
Sufletul este pur, dar calea pe care o alegem, ne poate indeparta sau apropia de esenta divina.
Drumul este unul presarat cu obstacole, care pot fie sa intareasca credinta, fie s-o subrejeasca. Viata
este o binecuvantare si simplul fapt de a fi, de a participa la aceasta minune, umple omul ce se afla
aproape de Dumnezeu cu recunostinta si seninatate. Atunci cand sufletul este in armonie cu trupul,
lumea materiala o oglindeste pe cea spirituala, iar omul traieste in comuniune cu Dumnezeu. Pentru
cei ce pot vedea in lumina Sa, lucrurile devin simple.
Lupta interioara apare atunci omul isi opune vointa celei universale si astfel se produce ruptura ce
se manifesta apoi in lumea inconjuratoare. Sa ne aparam sufletul, sau mai bine spus sa nu permitem
fortelor exterioare sa ne indeparteze de el, este ca mai buna tactica de lupta atunci cand Dumnezeu
opereaza prin noi vreo misiune de salvare. Oamenii se intorc mereu spre Tatal cerand ajutor, dar
nesocotesc faptul ca noi insine trebuie sa nadajduim necontenit in al Sau ajutor.
*

Oare sentimentul responsabilitatii izvoraste din acel ego atat de mult blamat ce cauta dumnezeirea,
sau este tocmai ceea ce a adus rasa umana atat de departe pe scara evolutie- capacitatea de a-l pune
pe altul inaintea sa? Drumul acesta ne duce spre cer caci eu te ridic pe tine care il ridici pe altul care
ridica pe altul si in felul asta construim puntea spre Rai. Dar lumea nu e una dreapta. Si poate acest
gand este cel care il determina pe ascet sa se retraga dintr-o dinamica exterioara pe care nu o
intelege si din care nu vrea sa faca parte. Cautarea lui este alta. O putem numi fuga, inadaptare ,
frica sau putem considera ca a ales un alt drum, cu toate ca infinitul nu pastreaza urmele pasilor lui.
Renuntarea ascetului este una justificata din punctul meu de vedere numai dupa ce acesta are cu
adevarat cunostinta asupra a ceea ce lasa in urma. Ori a renunta la ispite inainte sa le fi cazut prada
si a te fi luptat cu ele, este intr-adevar o fuga si poate dovada de slabiciune. Cu un amic, chinuit
fiind de greselile trecutului si discutand pe tema pacatelor de care ne faceam amandoi vinovati in
masuri diferite, am ajuns impreuna la o concluzie ce mi s-a parut iluminatoare. Diferenta de
perspectiva si seninatatea mea in opozitie cu angoasa lui izvorau din faptul ca mie faptele pe care le
consideram gresite nu mi-au placut, pe cand lui da.
Revenind la ideea ascezei, eu o vad ca pe o etapa de viata cu un rol importand in devenirea oricarei
fiinte ce cauta sa inteleaga planul spiritual. Viata m-a invatat insa ca el nu prezinta interes in egala
masura pentru ceilalti, iar acest lucru nu este de condamnat si nici de schimbat. O mare parte din
oameni cred intr-un Dumnezeu pe care nu il vor intelege niciodata, dar religia le-a ceva pentru care
ii acord tot respectul meu- capacitatea de a crede in nevazut. Sunt de parere ca religiile dau
coordonatele lumii spirituale. Si desi fiecare descrie un drum diferit, convergenta lor este ceea ce
conteaza cu adevarat. In absenta acestei perpective de ansamblu, religia serveste omului precum o
hart, caci nu toti s-ar putea orienta in absenta ei sau mai mult, nu toti considera ca este necesar sa
descopere ei insisi drumul, atat timp cat au deja directivele. In fond unul dintre cele mai importante
lucruri pe care le-am inteles este ca totul tine de prioritati. Ceea ce alegi sa hranesti este ceea ce iti
va da roade (daca mediul nu se opune) iar lumea moderna pare sa acorde o parte din ce in ce mai

redusa din totalitatea resurselor sale planului spiritual, din moment ce toate eforturile se investesc in
evolutia celui material. Orisicum, astfel de afirmatii, desi le simt, ma fac sa ma clatin atunci cand le
expun, intru-cat am sentimentul ca viziunea mea este prea ingusta in acest moment pentru a
cuprinde si teoretiza niste idei atat de ample cu privire la punctul in care a ajuns LUMEA. Nu sunt
sigura ca stiu foarte bine inca unde era, ca sa ma pot pronunta unde a ajuns, dar totusi incerc sa
cuprind cu mintea ce vad.
Desi incadrez obiectul observatiei mele cu cele doua puncte distincte, A si B, respectiv trecutul si
viitorul, intre ele se desfasoara infinitul.
Si poate ca in fond calea ascetului ce se desfasoara intre 4 pereti albi, care isi infige adanc radacinile
si isi intinde ramurile incat sa adaposteasca trecatorii de furtuna, nu este cu nimic diferita de cea a
calatorului ce isi manifesta forta spiritului tocmai prin puterea de a nu se atasa de nimic, de a nu se
identifica cu imaginea construita de cele ce il inconjoara.
Sunt de aceeasi parere, cum ca toti avem rautatea in noi; traducem sub aceasta denumire urmele
(sechelele) fortei pe care fiecare o manifesta in lume. Si pentru ca intelepciunea se gaseste unde te
astepti mai putin, Kanye West zicea intr-o piesa-You have the power tot let power go.
Rautatea cel mai adesea este fie dovada de slabiciune mascata, fie de putere necontrolata. Dam cu
biciul din diferite motive, fie pentru ca ne place sunetul, fie din durere, fie din dorinta de a slefui/de
a corecta. Dar nici una dintre ipostaze nu este justificata, caci pentru a invata pe cineva calea
bunatatii trebuie sa i-o aratam mai intai. Poate ca pana la urma tata chiar nu avea dreptate si nu
trebuie sa joci cu armele lor pentru a-i invinge, atunci cand nu joaca corect. Poate ca sa te ridici de
la masa si sa pleci nu este o dovada de renuntare, ci doar intelepciunea de a-ti accepta limitele.
*

Dincolo de faptul ca perceptia noastra limitata face imposibila intelegerea lui Dumnezeu, ideea
pe care si-o contureaza fiecare este diferita si tine de propriul filtru. In incercarea de a pune degetul
pe aceasta notiune si ceea ce reprezinta, in decursul timpului am avut cateva opriri care m-au facut
sa afirm cu tarie ca STIU ce este Dumnezeu.
Pe vremea cand incercam sa imi gasesc locul intr-o lume in care vechea imagine a lui Dumnezeu se
parbusise sub privirea mea inghetata de spaima, m-am apucat sa imi croiesc, gandind, haina ce avea
sa-mi tina de cald. Stiinta parea sa-mi ofere materia prima din care imi puteam plamadi un nou
Dumnezeu.
Primul gand in directia asta a venit dupa ce am vazut documentarul Water- The great mistery. Brusc
cerul s-a deschis, iar eu am regasit speranta. Dumnezeu nu se pierduse. Doar se transformase.
Acum era apa. Apoi mi-am spus ca de fapt este echilibrul, caci el se gaseste in tot si in toate. Dar mam razgandit, mi-am zis ca de fapt este ordinea, dar fara haos nu exista ordine si deci era relativ
incomplet. Apoi am decis sa imi restrang aria de cercetare si sa-i urmaresc izvoarele in istoria
umanitatii, incercand sa simplific pe cat posibil, imaginadu-mi ce vedeau primele civilizatii ca fiind
Dumnezeu. Asta m-a dus la concluzia ca ceea ce slavim de fapt este viata si ale sale forte. Apoi am
inglobat gandirea omului modern care sunt si mi-am zis ca e de fapt energia.
Dupa care am inchis ochii si mi-am dat seama ca nu afara trebuia sa fiu, ci inauntru. Dar de fapt
inauntru si afara nu sunt decat niste notiuni, niste conventii ale oamenilor cu care logica noastra
lucreaza, iar asta inseamna ca simpla mea rationalizare presupune incercarea de a intelege o
imagine nemarginata prin delimitare si masurare. Brusc am simtit o durere surda ca si cum intrasem

cu capul intr-un zid. Ma izbisem de limitele propriei gandiri.

Am tras adanc aer in piept si cand am deschis ochii m-am surprins privind inapoi spre mine. Pentru
cateva clipe am simtit linistea. Detasarea. Contopirea cu intregul. Sufletul mi s-a umplut de
recunostinta pentru privilegiul de a A FI. Aici, in prezent, l-am gasit pe Dumnezeu si cu toate ca stiu
ca maine o voi lua de la capat in cautarea sa, asemeni lui Sisifus, rostogolind bolovanul spre varful
muntelui, gustul acesta dulce-amarui imi exalteaza simturile.
*

Oamenii nu pot fi definiti decat in relatie, iar asta ne aduce la concluzia ca ceea ce gaseste omul
in singuratate marcheaza un plan superior celui descris de logica si ale sale cuvinte.
Renuntarea la masti si la toate portretele inramate si atarnate de peretii mintii este o consecinta a
actiunii ascetului, aceea de a se retrage din mijlocul oamenilor. Acest fapt aduce de la sine
eliminarea falselor proiectii exterioare ce ne incetoseaza vazul. Privim spre ceilalti dar nu ii vedem
drept ceea ce sunt. Esuam in a intampina si a trai prezentul caci cream un altul iluzoriu, plamadit
din fricile trecutului, baricadati cu artileria de instrumente de testare si masurare pe care le-am
construit anterior cu pretul suferintei.
Pacatul, din perspectiva mea, descrie o limita de care omul trebuie sa tina cont in propriile actiuni.
Nu este doar un cuvant scris in Biblie, ci da niste coordonate oamenilor care nu au au avut
posibilitatea, nevoia sau dorinta de a aprofunda constiinta de sine. Pentru mine, la nivelul cel mai
bazic, pacatul ar putea insemna actiunea de a incalca libertatea altuia. Dar ca idee generala, nu traim
intr-o lume libera ceea ce intareste gandul ca infernul nu este atat de departe precum credem . In
lumea sociala / in cea naturala, daca vrem libertate /viata, trebuie sa luptam pentru ea, atat la nivel
micro cat si macro. Sa consideram situatia ipotetica in care eu am o dificultate in a tolera oamenii
beti. Eu respect libertatea unui individ de a-si distruge ficatul si de a abera sau alte chestii pe care le
fac oamenii beti, dar am pretentia pe de alta parte sa mi se respecte libertatea de a nu-l agrea si
implicit de a-mi dori sa-l tin la distanta. In momentul in care eu sau individul ipotetic ne incalcam
unul altuia libertatea- eu il blamez, ori el imi invadeaza spatiul personal, apare conflictul. Lupta
pentru apararea propriei libertati.
Aici religia vine si iti spune ca de fapt aceasta disputa nu ar trebui sa existe. Ca trebuie sa iti iubesti
aproapele ca pe tine insuti. Pentru ca lovind in el, lovesti in tine. Calea renuntarii, a ocolirii
conflictului iti stirbeste oare din libertatea pe care ai avut-o initial? Nu este oare simpla implicare in
lupta o incalcare a libertatii celuilalt intru-cat prin asta intentia este de a-ti valida pozitia? Ce se
intampla cu doua forte distincte care ajung in acelasi punct?
Vorbeam de pacat. De viata traita dupa regulile de conduita ale Bibliei. Despre dresarea trupului de
catre minte. Mintea noastra sau a altora.
In absenta influentei directivelor generale, limitele ni le impunem noi si ele difera de la individ la
individ.
Totusi, desi ne aflam in imposibilitatea de a concentra in notiunea de pacat niste nuante universale,
pentru ca, o fapta privita dintr-un unghi poate fi justa, iar din altul nedreapta. Societatea in care
traim pedepseste prea usor.
Pacatul, cred eu, este ceea ce te face sa savurezi gustul durerii altuia, al beneficiului adus de
suferinta altuia. Folosirea puterii proprii pentru a-ti urmari satisfactia si binele imediat, in
detrimentul altora.

Fiecare are alte limite atunci cand vorbim de bine si rau. Asta le face relative. Nu ca ele in sine nu
ar exista. Consider ca in fond, cel mai de pret lucru pe care ni-l putem oferi unii altora este adevarul
propriu caci doar el coboara puntile sufletelor.
*

Libertatea este dupa mine bunul cel mai de pret care ne-a fost amputat. Dar vezi, eu nu
invinovatesc sistemul. Sistemul presupune ideea de organizare, ordine ce ne este necesara intru-cat
noi i-am observat modelul in natura.
Legile imuabile ale universului si perfectiunea mecanismului sau vorbesc despre adevarata maretie
ce ne face pe noi sa parem niste furnici confuze. Sistemul, simpla incercare de integrare a oamenilor
intr-un tot unitar ce va dobandi, idealist vorbind capacitatea de a functiuna de la sine dupa ce vor fi
facuti toti pasii, este din punctul meu de vedere, tot mana naturii. Ca evolutia sa a luat in decursul
istoriei infatisari mai putin armonioase tine de trial and error.
Ceea ce ne subjuga libertatea, mai presus de toate,suntem noi insine. Suntem intemnitati de frica. Si
cel mai trist este ca la capatul acestei lasitati sta insasi teama ne a ne privi cu sinceritate. De a ne
accepta. Si de a ne elibera. Eu nu resping vina, caci ea are puterea de a schimba. Prea putini oameni
am cunoscut care au puterea sa-si recunoasca vina. Proiectia acesteia in exterior ne face captivi
intru-cat o gasim oriunde am privi si lumea devine astfel un loc insuportabil. Greselile ne bantuie si
tind sa se repete atat timp cat refuzam sa ne asumam vina. Eliberarea, cred eu, nu apare in absenta
sentimentului de vina ci din contra, prin imbratisarea lui. Caci astfel se spulbera sub propria
greutate, luand forma unei lectii invatate. Iertarea pleaca din interior si prea putini oameni stiu sa fie
blanzi si intelegatori cu ei insisi.
Dupa parerea mea, nu putem vorbi de o viata fara notiunea de greseala, caci chiar daca natura isi
infaptuieste ordinea prin ale sale bune sau rele, sau mai bine zis dincolo de ele, in parametrii
existentei rationale, avem puterea de a alege carei forte servim. Se spune ca intre furia nebunului
si linistea sfantului este decat o diferenta de diagnostic.
Vorbim de Dumnezeu, de legile naturii, dar traim intr-o lume in care oamenii omoara din placere iar
pe mine ideea asta ma ravaseste caci pur si simplu nu o pot cuprinde.
Intr-adevar omul trebuie sa se intoarca la modul de viata organic, sa-si regaseasca instinctele.
Intrebarea mea este, nu cumva placerea este si ea un instinct, unul care nu mai tine de natura si al
sau unic scop- supravietuirea? Sau poate tocmai individualizarea prin intermediul acestui sentiment
de placere asigura autoconsevarea si implicit supravietuirea? Dar este supravietuirea Individului
acelasi lucru cu supravietuirea speciei? Imi amintesc ca principiul de functionare e trial and erorr si
imi zic ca este foarte posibil ca ceea ce se intampla cu rasa umana sa nu fie nimic mai mult decat o
gre seala a naturii. Dar nu vreau sa adorm cu ganduri nihiliste si busc imi amintesc ca totul face
parte dintr-o schema ce mie de aici imi e cu neputinta s-o cuprind.
*

Be drunk. On wine, poetry or virtue. Baudelaire

Am reflectat recent asupra sentimentului de placere.
Sunt suma clipelor ce m-au atins. Unele mi-au marcat pielea, altele mi-au colorat sufletul. Toate
poarta insa urmele viselor mele.
De atatea ori soarele m-a mangaiat cu lumina sa, inchizandu-mi pleoapele, pentru a-mi ghidat pasii

spre locuri magice. Acolo am gasit un cer senin ce-ti oglindeste gandurile, iar pasarile poarta pe
aripi raspunsuri la toate intrebarile tale. Din toate directiile auzi ritmurile hipnotizante ale vantului
ce iti unduiesc trupul asemeni unui fulg de nea. Pamantul iti saruta talpile si isi crapa buzele poftind
la gustul samantei tale. Din tine cresc copaci, iar din ei izvorasc apele lumii.
Drumul m-a purtat si prin intuneric. Bajbaind pasii, m-am izbit, am lovit ,am daramat, am spart. Am
fugit, m-am ghemuit intr-un colt si mi-am umezit gura insetata cu lacrimi amare. Un timp mi-am
putut auzi limpede bataile grabite ale inimii, dupa care sunetul s-a pierdut complet. Am cautat sa
ma ridic si sa ma sprijin de un perete, dar caldura pe care am simtit-o la atingere parea sa fie
omeneasca. Era atat de aproape incat trupul meu primea caldura de la al sau. Mirosul acelei
respiratii a trezit in mine un instinct atat de animalic incat tot ce puteam simti era pofta. Am intins
din nou mana si am cautat sa-i schitez conturul feei cu buricul degetelor. Mi-a cuprins incheietura
si a coborat-o spre piept. Bataile inimii sale imi loveau acum podul palmei si am simtit cum cu
fiecare pulsatie trupul incepea sa mi se umple de viata. Acolo, in intuneric, tot ce puteam simti erau
trupurile noastre tremurand salbatic ca intr-un ritual sacru ce a aprins cerul.
Placerea, gandesc mai nou, e posibil sa fie ceea ce ne tine inca legati de viata organica. Faptul ca
oamenii, din dorinta de a exploata acest sentiment, l-au denaturat, l-au facut artificial (vezi mai nou
ne administram placere in capsule), nu inseamna ca la baza placerea este ceva negativ. Orice face
bine trupului meu, ar trebui sa imi faca si mie. Ca sunt placeri senzoriale, spirituale sau intelectuale,
ele tin de natura umana. Pacatul pe care am tot incercat sa il descriu si la care se refera cred eu
majoritatea dogmelor religioase consta in placerea fara morala.
*

Acesta e unul din sensurile existentei: de a o epuiza Constient si glorios, in cat mai multe
vazduhuri, de a te implini si rotunji continuu, de a afla asecensiunea, iar nu circumferinta, drum care
sa infaptuiasca toate virtutile si sa reveleze nu o inteligenta sau o increngatura de instincte, ci
omul.
Mircea Eliade
Azi dupa o plimbare prin Cismigiu, m-am asezat langa apa si am respirat adanc scuturandu-ma de
toate detaliile nesemnificative ce planeaza de obicei deasupra gandurilor noastre. Dupa cateva
minute lungi privite in jur, spre apa, copaci, rate, am simtit ca m-am aliniat cu mine. Asta s-a
intamplat in momentul in care mi-am ajustat viteza in raport cu dinamica naturii. Atunci m-am
gasit. Nu degeaba caut un colt de natura ori de cate ori simt nevoia sa petrec niste timp cu mine.
Van Gogh spunea- oamenii privesc prea repede, si asta ar putea explica de ce suntem orbi.
De ce numim abstractul vis, iluzie, si il separam de realitate? Poate pentru ca este cu adevarat o alta
lume, cu alte legi, vezi mecanica cuantica ar putea sa incerce sa descrie matematic asta, si deci
odata ce constantele sunt diferite evident nu putem pune semnul egalitatii intre ele.
Pentru a putea intelege lumea exterioara, care-i vorbeste despre alte aspecte decat cea interioara,
care-i ghideaza pasii aproape mecanic, omul este nevoit sa se opreasca, sa reflecteze si sa
internalizeze. Biblia spune crede si nu cerceta. Cam tarziu sa putem face asta. Se face ca am ajuns
aici pentru ca ne-am intrebat. Poate ca am inceput sa ne sustragem putin cate putin din al sau sistem
odata ce am pus la indoiala, am creat o alta dinamica in afara, una ce se accelereaza din ce in ce mai
tare si poate ca doar oprindu-ne putem gasi calea de intoarcere. Doar contempland putem gasi

adevarul, universalitatea. Nu toti au reusit, vezi bine ca filozofia a luat tot felul de forme, numim
filozofie pana si incercarile esuate de a pune lumina. Ele descriu in schimb cat de anevoios poate
deveni drumul, descriu rataciri, infundaturi, poate ca ceea ce fac mare parte din cei pe care azi ii
numim filozofi este de fapt arta. Nietzsche, spre exemplu este un om care s-a ratacit. A descris
nimicul pe care l-a gasit atat de poetic incat l-am confundat cu infinitul. Sau poate ca nimicul pe
care l-a descris ne-a facut sa vedem infinitul. Asta inseamna ca sunt unul si acelasi? Nicidecum,
doar ca sunt parti ale aceluiasi intreg si ca nu pot fi privite separat, de aici si paradoxul cred eu.
Sa nu credem ca explorarea lumii interioare e mai putin primejdioasa decat escaladarea piscurilor
muntilor. Una din regulile de baza este sa nu te uiti in jos.
Cand spiritul se oglindeste in el ceea ce simtim este beatitudine, acea golicine de sine. Ori cand
intre cele doua oglinzi apare un subiect imaginea ce se creaza este infinita.
In fond, pragmatic vorbind, toate intrebarile filozofiei cred eu, se ramifica de la una centrala- Cum
se traieste?
Imagineaza-ti ca te trezesti tu spirit cu un corp intr-o lume confuza si mult prea alerta si nu ai niciun
manual de utilizare. Ce faci? Ignori sentimentul, inaintezi orbeste devenind astfel trait cum spui
tu, de altii ce au deja pagini bune scrise (ce te vor conduce/ controla, zic ei, spre siguranta ta)? Te
documentezi, te informezi cu privire la manualele scrise de altii sau experimentezi si contemplezi
pentru a te putea intelege si tipari un exemplar personalizat?
*

Iubirea e mai mult decat un proces, e asemeni unui organism, ce se hraneste, creste, slabeste sau
moare in interiorul fiecaruia dintre noi. Are puterea sa ne transforme caci noi ne construim launtric
cu energia sa. Fiecare iubeste diferit caci avem filtre diferite. Proiectiile variaza de la individ la
individ si in functie de asta ne invaluim in iubire sau in frica. Iubire gasim atunci cand privim in
interior, frica atunci cand cautam confirmarea sinelui in exterior.
Iubirea este in si prin sine, dar ce suntem noi priviti separat? Niste puncte.
Iubirea cred eu este ceea ce da sens existentei umane. Eu una sunt indragostita nebuneste de viata,
de luna asta superba care se oglindeste in mare atat de suav incat imi dau lacrimile, de lucrarea
perfecta a Divinitatii, de modul in care oranduieste lucrurile si de faptul ca stiu ca pot avea
incredere in El.. Sunt si am mai fost indragostita in timp cu buna stiinta de plasmuiri ale imaginatiei
mele si nu m-am temut niciodata ca visul se va sfarsi brutal caci stiu ca iubirea ce imi umple
sufletul este reala.. Asta cred ca inseamna sa iubesti . Sa iubesti pur si simplu. Fara pentru ca.
Natura insasi ne invata unde s-o cautam. Caci o mama simte inima copilui din interior. Si implicit a
tatalui.
De romantism o sa iti vorbesc data viitoare, in cateva cuvinte eu nu il consider extaz. Din contra. Il
vad mai degraba ca o atingere usoara, un gest facut din dorinta de a cunoaste prin a simti, un contur
facut cu buricul degetului, in timp ce extaz inseamna graba de a-ti apropia trupul spre a simti.
Asemeni poeziei, despre care Cioran zicea atat de frumos ca nu duce nicaieri, ca nu este altceva
decat inutilitate in armonie.
*

Iubirea, cea din romantism, nu consider ca mascheaza lipsa curajului de a-ti duce singur la capat
luptele, caci, zic eu, ceea ce ne face pe fiecare sa mergem inainte, in ciuda frigului, a intunericului, a
ranilor sau a peisajelor dezolante este tocmai acest sentiment nobil. Putem iubi cu inflacarare
dreptatea, adevarul, tara, viata, divinitatea sau alti oameni(care nu sunt reflexii ale noastre intr-o
masura mai mare decat primele enumerate). Luptatori au fost si cei cazuti in batalii, si cei care au
condus si au schimbat cursul istoriei, deopotriva cei care au murit in saracie, anonimi, devotati
idelurilor si adevarului propriu, precum si cei care au avut puterea sa convinga si sa le transforme
daca nu in adevaruri universale, cel putin in teorii acceptate. Luptator consider eu, este acela care se
cauta pe sine si lupta pentru a transforma in realitate ceea ce a gasit si a inceput ca un simplu gand.
In fond, lupta suprema este cea pe care o purtam cu noi insine, iar de aici se ramifica nenumarate
materializari ale acestui fapt tradus pragmatic printr-o negare a instinctului de conservare. Instinct
ce ne ademeneste sa ducem o viata confortabila, desfatandu-ne trupul caci a trai inseamna a simti in
viziunea generala, pe cand ratiunea te ridica deasupra si te forteaza sa privesti in exterior. Abia dupa
ce te-ai contopit cu intregul poti cunoaste lucrurile din interior, caci privind in tine, vei gasi lumea.
Revenind la romantism ca la o cauza mai putin nobila decat celelalte, ma intreb cu ce este
romanticul ce a inchis intreg universul in ochii persoanei iubite, care lupta neobosit pentru asta,
indiferent la bratele deschise spre a-i oferi adapost si alinare, mai prejos decat soldatul ce pune pe
un plan secund confortul caminului si mancarea calda pentru a-si apara tara, mai prejos decat
cercetatorul care isi traieste viata in scoli, in biblioteci, in laboratoare, ducand vieti modeste, daca
nu uneori mizere, pentru a gasi vreun antidot sau pentru a revolutiona stiinta.
Afectiunea nu o caut, pentru ca o dau si in felul asta nu-mi lipseste, iar drumul nu se ingusteaza
niciodata. Vanzatoarea de la colt, batrana din statie, tinerii de pe plaja, cainele de langa banca. Un
zambet, un raspuns cald, o atingere pe umar, o mangaiere. Afectiunea e o stare de spirit. Recent
am vazut asta, gandind la un raspuns. Oamenii leaga asta de amor si desi exista in orice relatie
sanatoasa, e un sentiment pur pe care il avem unii fata de altii, indiferent de sex si sta la baza
prieteniei. Unii o pot considera dragoste, altii temelia ei. Depinde de fiecare. De copil mi s-a parut
fascinant cum la aniversarile tatalui meu, dupa ce se imbata, toti baietii sar in piscina si stau acolo,
imbratisandu-se si marturisindu-si sentimentele profunde de prietenie.
Am prieteni baieti care din varii motive (cel mai adesea se gaseau in covalescenta post despartire),
vulnerabilizati de alcool, au cautat afectiunea in directia mea. Nu doar o data mi-am petrecut timpul
tinand in brate un prieten fara a avea constiinta asupra mea ca si femeie, ci ca om. Suntem in fond
cu totii frati sub acelasi Tata. Unii barbati platesc prostituate, altii seduc si abandoneaza, eu consider
ca ceea ce cauta este de fapt o mangaiere, caci in adancul fiecaruia dintre noi este un copil care
simte. Traiesc cu aceasta convingere, ca oamenilor trebuie sa le dai nu doar ceea ce vor, ci si ceea ce
au nevoie. Daca uneori avem capacitatea de a vedea, nu trebuie sa intoarcem privirea, caci lucrurile
nu sunt intamplatoare.
Revenind la ideea de la care am pornit, consider ca si atunci cand esti singur in lupta, ceva te poarta,
ceva iti da forta launtrica sa mergi inainte, caci daca rationamentul tau se intoarce in tine, te afunzi.
Cred in puterea viselor mele si ma tem totodata. Am invatat ca ele nu mint. Privesc un orizont
nesfarsit si deslusesc posibilitatile. Ma opresc impietrita caci viitorul e plamadit din dorintele mele
si ma intreb, cine sunt? Caut sa privesc in trecut dar imi dau seama ca e neclar caci il privesc prin
prisma prezentului.

Am aruncat un banut in fantana. Apa s-a tulburat usor dupa care s-a limpezit. Mi-am vazut chipul
oglindit privind inapoi spre mine. De pe fundul apei se vedea stralucind ceva si m-am intrebat daca
era dorinta mea. Am incercat sa gasesc o semnificatie in felul in care se suprapunea cu gura mea dar
mi-am dat seama cat de copilaresc este ce gandesc si am zambit. Am ridicat privirea spre cer si am
fixat un gand gol cateva clipe fara sa respir. Mereu uit sa respir. Mi-am clatit privirea in albastrul
senin si am simtit cum pieptul mi s-a deschis si s-a umplut de aer. Cerul nu are limita, pamantul
insa, da.
*

Sunt de acord cu faptul ca existena pur i simplu este. Noi, mrunti, de aici din lumea noastr
subiectiva de unde traducem existenta rapordand-o la noi, ncercam sa deslusim ct mai mult din
imagine rationalizand. Cutam adevrul, absolutul, perfectiunea, divinitatea sau cum vrem sa ii
spunem,caci n fond toate cele mentionate deriva din existen, de unde i absurditatea existenei
omului condamnat sa nzuiasc spre ceva ce nu poate atinge. ns perseverand va izbuti sa urce i
sa vad mai clar. Va nelege ca adevrul nu ii aparine, ca ceea ce atinge sunt franturi ce se
materializeaza prin el i ca viziunile nu se anuleaz reciproc, ci se completeaza ca pri ale unui
ntreg, privit din diferite unghiuri. Atunci cnd vorbim de perspectiva, vorbim de interpretare i
implicit de instrumente individuale. Ce zic eu aici ns sunt idei pe care le tim amandoi.
Libertatea e un subiect foarte drag mie. E poate cel mai de pre dar de la natura, subjugat de
oranduirea societii, prin functiile statului care dobandeste drept de viaa asupra noastr. La nivel
micro, caci la nivel macro imaginea e dezolanta i nici nu o s ncerc sa o schitez, libertatea se
experimenteaza doar pe cont propriu, n absenta unui raport. Altfel, vorbim de acelasi A-B i
ingradirea individului intre nite parametrii. Omul trebuie s fie ntreg prin el nsui, caci numai aa
putem vorbi de iubire reala de semeni.
*

De ce spunem doar despre unele cuvinte ca sunt goale? Cuvintele au o energie pe care o punem n
ele, iar atunci cnd ele descriu imagini mentale i nu doar jocuri lingvistice, oamenii pot sa le simt.
Ele sunt ca un vas n care turnam coninutul. Putem sa l consideram inutil pentru faptul ca nu poate
sa cuprinda toat apa de care avem nevoie, sau ne putem bucura ca astazi, ne potoleste setea.
Ceea ce eti nu poi vedea, ceea ce vezi e doar umbra ta.
Interactiunile cu oamenii sunt adesea revelatoare pe motiv ca poti observa cum i proiecteaza n
exterior nesigurantele i frustrarile. Este important sa dobandim un reper al propriei persoane caci
altfel ne identificm uor cu ceea ce vine spre noi. mi place sa spun ca oamenii ne mbraca cu
fricile lor. Aa ca ai grija ca oamenii pe care ii ai n jurul tu s se iubeasc sau mcar s se plac, ca
altfel riti sa plteti pentru pcatele lor.
Dac rmnem deschii n aa maniera nct sa fim asemeni unui canal, fiind parte integrata din acel
proces de continua transformare, ideea de a pune degetul pe propria fiinta este absurd. Totui acum
i scriu din nite rationamente, dintr-o structura, iar aici vin cu teoria ca ceea ce ma defineste, este
ceea ce am inmagazinat. Iar ceea ce am pstrat e ceea ce, atunci cnd am privit retrospectiv, mi-a
bucurat inima,trupul i mintea. Probabil ca in alinierea lor sta fericirea ideala.
Att timp ct avem ncredere n ordinea asta superioara, n propria fiinta i implicit in alegerile care

ne-au dus pe drumul pe care mergem, dac am fost sinceri cu noi n ceea ce privete propriile
sentimente, valorile morale de care spuneai se pstreaz. Viata nu este buna sau rea, viata este cum
suntem.
6.05.2015 (Africa)
Astzi am reuit sa trec grania n Senegal dup 3 zile petrecute n Mauritania, un loc pe care am
vrut cu orice pre sa l ocolesc, ns viaa mi-a demonstrat nc o data ca nu pot sa sar peste leciile
pe care mi le-a pregtit. Acolo am gasit o societate musulmana, extrem de saraca, la grania dintre
slbatic i civilizat, care ofera oricarui ochi fin o preioas cunoastere cu privire la felul n care
capitalismul (consumatorismul) slefuieste societatea. Dup mult prea multe ore asteptate la frontiera
i o viza exorbitant de mare care le ofera oarecum certitudinea ca nu vor trece prea muli curiosi
graniele, am gsit nite oameni care pstreaz ceea ce nu mai gseti oriunde- i anume suflet.
Dac rigurozitatea musulmana i ale sale numeroasele reguli cu privire la atingere, fotografiere,
expunere i chiar prezenta miscarilor teroriste pe teritoriul rii m-au mpiedicat s m misc tocmai
liber n perioada n care am fost oarecum blocata acolo, inutul ce ma ateapt mi face inima sa
tresara doar cnd privesc pe geam spre siluetele de oameni ce poarta pe cap roadele lanurilor ce se
intind n zare.
Sunt n autobuzul ce ma duce duce de la grania spre Dakar. Dup ce am ateptat mai bine de 5 ore
n staie, n cele alte 3 ore de cnd am pornit, nu cred ca am inaintat mai mult de 50 km. Verificri
de documente i controale de poliie ce ne obliga pe toi sa coboram din maina pentru a verifica pe
sub scaune un eventual sac de comerciant nedeclarat n vama. E un sistem extrem de rudimentar ce
se ncearc aici, care ar scoate din mini orice om civilizat, ns este imposibil sa simi altceva dect
exaltare n mijlocul acestui paradis.
Conglomerate de casute din paie ce formeaza aa-zise satucuri senegaleze, adapostesc oameni ce
triesc nc n perfect comuniune cu natura. Oriunde priveti, vezi zambete pe chipurile negre ca
smoala, cu buzele carnoase i ochi plini i calzi. Pielea i-o acoper cu panze de un colorit viu ce i
mangaie vazul. Ma simt i apar ca un fel de extraterestru printre ei, cu piele mea alb i cu parul
blond, ns ma incanta atenia aceasta oarecum naiva care mi se ofera i profit de fiecare ocazie sa
le fac cu mana, sa le rspund cu un zmbet sau cu un scurt schimb imperfect francofon de replici,
menit cel mai adesea sa le rspund curiozitatii cu privire la originea i destinaia mea.
Indiferent de ce las n urma, ceea ce ma ateapt mi umple inima de sperana. Astzi am mncat un
mango pe care l-am cules cu minile mele dintr-un copac. E un paradis al vegetarienilor cu toate
fructele i alunele de aici.
23.05.2015 (Africa)
Ce sentiment sa existi ntr-un loc n care oamenii triesc fiecare clipa pentru ca nu au cu ce altceva
sa o ocupe. Prezentul curge prin venele lor infierbantate de razele soarelui. Talpile goale calca nu pe
strzi asfaltate, ci pe nisip fin. Triesc laolalt n familii de minimum 10 insi, iar aglomeratia crete
n familiile instarite unde i iau mai multe neveste. Mnnc toi din acelai bol. Femeile totui
niciodat la un loc cu brbaii.
Religia la ei este un mod de viaa. O filozofie, un mod de conduita, o ordine sociala. O cauza i un
efect.

Am observat ca toat lumea zice bonjour i seara. Asta probabil pentru ca nu sunt obinuii sa vad
albi pe strzi dup apusul soarelui.
Ma intreb daca se poate face supradoza de arahide.
25.05.2015 (Africa)
Astzi am avut prima impresie reala despre ce nseamn a visa cu ochii deschii. Sa te uii la un
ecran gol i sa ncepi sa pori o conversaie cu el, ceea ce nate imaginea unei oglinzi n care ne
privim spiritual. Ideile noastre tasnesc dintr-o sursa necunoscuta pana n momentul n care devine
palpabila, cuantificabila. O dezordine, o mazgaleala de cuvinte ce graiesc un adevr nou,
necunoscut. Devine o forma de art. Arta de a fi. S ne oprim puin aici. A fi este o chestiune
serioasa. Cti dintre noi sunt, pentru ca gndesc? SE gndesc. Pe ei insisi. Reflectia i reflexia nu
sunt paronime ntmpltor. Dar gndul are nevoie de cuvnt sa devin manifest. Probabil de asta n
Biblie se spune, la nceput a fost Cuvntul. Cuvntul ce succede gndul, materialul dnd forma
spiritualului.
Ecoul cuvintelor noastre. Ci dintre noi suntem constienti de el? Ce sa mai spunem de ecoul
faptelor noastre? Ceea ce punem n lume se revarsa napoi spre noi. Pedeapsa divina. Dumnezeu e
axa pe care se invarte lumea.
E fascinant sa trieti ntr-o lume n care Dumnezeu este att de prezent, i poate de aceea neles
mai bine dect noi restul care le-am luat ca pe poveti, cnd ele de fapt erau filozofii. Orele multe
de rugaciune din islam indeamna omul s se izoleze de lumea inconjuratoare i s se cufunde n
tcere. Cu sigurana o s auda ceva care ii va fi de ajutor. Pana de curnd, nainte de introducerea
scolilor cu sistem de studiu occidental, ceea ce nvaa copilul sa gndeasc era o carte cu invataturi
despre viaa, despre om, acolo unde conteaz el cel mai mult- n sufletul lui. n opozitie cu cele 4-8
ore/zi de studiu ntr-un laborator indosariind materia din nite manuale dnd pe afara de termeni
neologici i stiintifici despre o mulime de aspecte diferite din viaa pe care oricum nu le vedem la
momentul ala. nelegem oare ca matematica este un limbaj al naturii, ca el descrie ordinea
haosului? Nu, invatam doar cum sa folosim acest limbaj. Dar nu tim ce este ca sa putem sa l
manuim cu adevrat. Caci cunoasterea este putere doar datorit faptului ca putem controla atunci
cand cunoatem. Dar gndesc, posibil s m nel. Alfel cum se explica majoritatea de oameni ce
conduc maini i habar nu au din ce sunt construite, sau pe ce sistem funcioneaz. Masina ii poarta.
Ei au nvat n 2 luni de condus repetat cum sa i conduca maina n spatii publice (vezi bine ca sa
poi sa conduci orice fel de vehicul pe cmp nu i trebuie permis), printre oameni,inveta doar cum
sa ii protejeze pe ali oameni. Dar ii nvaa cineva cum sa o repare, dac se strica? Dar am deviat.
colile zilelor noastre inmagazineaza informaie n easta noastr, hranind un mecanism ce
funcioneaz, care consuma i produce energie i i zice popular, intelect. Noi ii dam materia prima
pe care el o proceseaza. Pe care memoria o inmagazineaza. Infomatie care nu vine niciodat
singura. Ea cltorete pe un val de vibratie energetica, produsa probabil de emotia, simtirea n care
am invaluit-o. Teoria n psihologie spune ca: amintirile care au incarcatura emotionala(fie ea
pozitiva sau negativ,trec rapid de faza memoriei temporare, unde se face selecia, impregnandu-se
astfel cel mai adnc. Uneori att de adnc nct le inem n ntuneric dintr-un mecanism de protecia
al mintii, de noi nc neinteles. Probabil de asta a presupus freud ca psihanaliza trebuie sa includa
implicarea activa a acestui mecanism, caci ca sa l reparam, trebuie sa l manuim cumva, sa ii

nvrtim rotitele ca sa putem vedea ce sunete scoate.

Ma ntorc la punctul de plecare, la educaia copiilor nu despre mediul inconjurator, ci despre Om.
Caci persoana numai gandind la Om se va descoperi pe Sine.
n zonele nedezvoltate se poarta nc educarea copiilor dup spusele unor profeti(filozofi), a unui
Koran, a unei Kabale sau a unei Biblii, ori dup nite intelepti chinezi sau zei indieni.
Ma ntreb, ii nvaa cineva pe copiii zilelor noastre cum sa supravietuiasca n slbticie? Corect, nu
prea mai gseti aa ceva, doar medii artifical transformate de om. Slefuite de om n aroganta c
opera sa, c arhitectura sa, e mai buna dect cea a naturii. De asta este Gaudi genial n opera sa.
Numai cnd ma gndesc la Sagrada Familia mi se oprete respiraia- The Temple will seem to you
like a forest, zicea. Cel mai mare arhitect unoscut de civilizatia noastr a recreat prin opera sa,
elemente din natura. i totui, nu am nvat nimic. Ne inghesuim n continuare n aglomerari
urbane. n zgarie nori, ct mai departe de mirosul pmntului sau de verdele ierbii i al copacilor
Tot ce mai poate ptrunde pe geamul camerei este fumul musuroaielor de maini.
Vreau sa triesc n natura, sa sug de la pieptul ei si sa cresc. Vreau sa mi demonstrez ca avem de
ales. Ca avem libertatea de a alege libertatea.
9.06.2015 (Africa)
Ce nseamn acas si cum poate un teritoriu sa devin parte din noi? Ne defineste istoria cea scrisa
de cei a caror nume l purtam sau ne slefuieste mediul n conformitate cu nevoile sale? Ce este
adaptabilitatea dac nu un proces de transformare, de devenire? Rspunsul la aceste intebari
marcheaza locul unde se trage linia intre determinism i hazard.
27.07.2015 (Africa)
Scriu pe vechiul canal pentru ca se dovedete a fi singurul capabil sa transmita niste date de aici din
inima naturii unde reeaua abia ofera semnal pentru convorbiri telefonice. Un lucru e cert. Natura te
scoate din priz chiar si mpotriva voinei tale. ncercrile euate de a lua legatura cu cei de departe,
la care se aduna cteva zile de dureri de cap, somnolen, febra si diaree, care ntmpltor sunt
simptomele malariei, m-au adus nc o data n situaia de a plnge, asemeni unui copil, dupa mama.
Rezultatul testului( facut n satul unde ma aflu (Abene), n incinta unei case ce isi spune spital), a
iesit insa negativ, aparent era doar schimbarea de climat ce si-a facut simit prezenta. Am realizat
aici ca mai presus decat temutele animale salbatice, tantarii au puterea de a-ti rapi atat nopile ct si
viata. Am cobort n aceasta ultima expediie la S de Gambia, n cealalt zona din Senegal numit
Casamance, care pana nu de mult ncerca sa-si revendice independenta fata de cealalt zona din
Senegal prin acte frecvente de rebeliune. Vor sa triasc diferit, singuri si liberi din resurele pe care
le ofera natura, si nu cred sa existe altundeva un amestec mai artistic intre om si natura. Se
mpletesc atat de armonios nct nu stii unde se termin una si unde incepe cealalt. Uneori cand
privesc n jur la toata frumuseea asta imi amintesc ca stau la propriu pe plantatii de ganja( aici e
sursa) si ma intreb daca nu cumva totul e doar un trip. O parte din mine moare de nerbdare sa
regseasc laptopul unde vor fi descarcate pozele.
Am nceput sa surprind oameni in cadrele mele, desi la nceput imi era team sa indrept camera
spre ei.
Ceea ce gasesc aici seamn enorm cu stilul pitoresc romnesc de viata. Cltoria asta m-a facut sa

stiu cum vreau sa triesc.

01.08.2015 (Africa)
Am terminat, ntr-un final, dupa mai bine de 6 luni, lectura Nasterilor mistice a lui Eliade. Cartea
asta a adunat n ea energia tuturor experienelor mele din acest rstimp, caci am purtat-o cu mine
pretutindeni.
Abia atept revederea cu laptopul. neleg ca este, mai presus de toate, un mijloc de comunicare cu
cei dragi. Scrisul pe touch e un calvar. Ard de nerbdare sa vrs coninutul macerat al ultimelor
sptmni. Pieptul mamei naturi nu este tocmai unul protector. A fost necesar intervenia Tatlui.
Sunt, mai nou, pregtit sa citesc si sa decodific Biblia. Lunile trite aici alaturi de ei n aceasta
lume iluzorie, cercetarea intensiv cu privire la islam, numeroasele ntlniri cu adepi, cu fanatici,
cu eretici, cu diveri marabu adevrai sau nchipuii, cu sfini nscui sau creati, m-au facut sa
neleg religia musulman cum nu muli au prilejul sa o faca- dincolo de capcanele n care raman
prini, ca mustele, marea majoritate. O formula de nceput, pe care de altfel se cldete ntreaga
credin, greit tradusa, ne arata nc odat ca accesul la lumina nu este permis oricui. Ca
Dumnezeu nu exista pentru cei ce il caut pe El, Dumnezeu se arata celor care se caut pe ei .
There is no other God but Allah este formula popular care naste viziunea extremist si implicit
ostilitatea dintre adepii si si cei ce aleg sa dea Divinitii alt nume decat Allah. Nothing exists, but
Allah este cealalt versiune, cunoscut n cercuri restrnse de iniiai, unde un maestru capt
drept de viata asupra discipolului cruia ii calauzeste paii spre lumina. Am un prieten aici care de 8
ani triete n acest regim religios si pot confirma ca natura revelaiilor ce se nasc n urma
contopirilor minilor/ideilor nostre este un apogeul al experienelor mele de acest gen.
O formula religioas care te ndeamn clar sa gndeti, sa te ntrebi cine este dumnezeu si mai ales
cine esti tu, daca nimic nu exista. O societate de oameni care nu se abat de la unica cale impus de
Koran, singura lectura de altfel necesar, care considera tcerea un lucru normal, ba mai mult
necesar, care nu caut sa adauge, si n felul asta nalt. Aici n inima Africii sta cea mai mare
pondere de ganditori pe care am ntlnit-o, de oameni nsetai sa vorbeasc despre Cunoaterea lui
Dumnezeu, iar faptul ca acum 150 de ani unul s-a ridicat dintre ei, a scris 7 tone de maculatur, a
supravieuit unui exil de 7 ani ntr-o insula din Gabon, iar la ntoarcere a dat natere unei religii nu
este un fapt ntmpltor(totul atestat n scrisorire colonistilor francezi catre puntea de control). Daca
evoluia spiritului a cunoscut n istoria omenirii diverse concentrari si expresii prin nume celebre ca
moise, iisus, mohamed, este foarte posibil ca Serigne Touba sa fie un altul care se adaug listei.
Subiectul este unul amplu si canalul ma limiteaz. Dar fascinaia cu privire la acest subiect este una
testat, demonstrat care convinge pana si cea mai pragmatica minte cu privire la existena
miracolului caci lecia pe care ne-o ofera acest mare iluminat este una cu privire la puterea
credinei.
Revin la Eliade si la lectura care m-a facut sa ntorc lupa spre propria-mi religie, nnobilandu-ma cu
o serie de idei mree. Vorbeste despre chemarea samanului, care are culorile nebuniei si il rupe pe
individ cu brutalitate din snul vieii cotidiene. Cuvintele sale au dat pentru prima oar sens unui
capitol din viata mea peste care plana haosul. Saman este n fond oricine izbutete sa se vindece pe
sine. Moartea profanica urmata de renaterea ca si fiinta superioar. Transcendenta. Am vazut-o
atunci. O neleg acum.
Mai face referire la Lactantius care spune ca omul cast va sfri prin a deveni total asemntor lui

Dumnezeu. Completez prin a spune ca asta este nzuina oricrui om ce isi ndreapt privirea spre
Dumnezeu- aceea de a-i urma exemplul, de a accede la universal, de a se misca n baza acestei fore
care oranduieste lucrurile prin evolutie, pentru supravieuire.
Ce lecie pretioasa mi-a oferit flacra unei lumnri, luptandu-se cu forta vantului pentru existenta.
Cum a izbutit sa reapar, cand totul era pierdut, din cldura ultimei suflari si sa spintece ntunericul.