Sunteți pe pagina 1din 3

Bacalaureat 2009: Varianta 34: Tema şi viziunea despre lume într-un roman

al lui G. Călinescu: Enigma Otiliei

Scriitorul, criticul şi istoricul literar George Călinescu îşi ilustrează concepţiile


estetice privitoare la romanul modern în „Enigma Otiliei”, respingând proustianismul
promovat de Camil Petrescu şi optând pentru romanul realist, obiectiv, balzacian,
dar în care sunt prezente tehnici moderne, întrucât acesta susţinea că „tipul firesc
de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Factura balzaciană a romanului este dată de tehnica de construire a personajului
preluată de Călinescu de la romancierul francez şi de temele abordate (moştenirea
şi paternitatea). Astfel, descrierea mediului în care trăieşte personajul înainte de
introducerea propriu-zisă în scenă a acestuia anticipează şi îi reflectă caracterul,
romanul debutând cu descrierea detaliată a străzii Antim şi apoi a casei lui Costache
Giurgiuveanu; starea de dărăpănare în care se afla locuinţa şi lipsa de gust a
decoraţiunilor indicând statutul social şi trăsăturile locuitorilor. Construcţia
personajelor marchează orientarea autorului spre o umanitate canonică şi o
psihologie caracterologică, exemplificându-se astfel universalul existent în
evenimente, opţiunea pentru personajele tipologice fiind explicată de opinia criticului
conform căreia acesta era “un mod de a crea durabil şi esenţial”, spre deosebire de
romanul subiectiv căruia îi lipseşte puterea de a surprinde idei umane generale din
lipsa acestei încadrări tipologice căruia să i se înscrie o linie epică relevantă.
Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii: competiţia pentru înavuţire
prin intrarea în posesia uni moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care
se adaugă şi tema paternităţii, reflectată de titlul iniţial al operei („Părinţii Otiliei”)
întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură destinul Otiliei, asemenea
unor părinţi, exprimând ideea conform căreia copilul moşteneşte numele, poziţia
socială şi starea materială a părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari
destinul. Destinul multor personaje din roman este schimbat atunci când le
dispare tatăl, cum ar fi Felix care este obligat să vină în capitală pentru a-şi
continua studiile deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia părăseşte casa după
moartea tatălui vitreg Costache, iar Pascalopol îi întrerupsese studiile în străinătate
după moartea tatălui, revenind în ţară pentru a avea grijă de mama sa şi de moşie.
De asemenea, statutul de orfan al lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de
prestabilire a destinului lor, ele fiind şi personaje neîncadrate tipologic, Felix
atingând maturitatea prin propriile experienţe, iar Otilia rămânând mereu un
caracter enigmatic. Ovid S. Crohmălniceanu afirmă că aproape toate personajele pot
apărea în postura de părinţi ai Otiliei: tatăl vitreg Costache care “exercită
lamentabil” acest rol, nesemnând actele pentru adopţie, deşi o iubea; Pascalopol, a
cărui iubire faţă de ea avea un caracter incert, fie viril, fie patern şi chiar Aglae şi
Stănică care erau interesaţi de soarta Otiliei, fiindcă ei urmăreau moştenirea averii
bătrânului în care fata juca un rol-cheie.
Un prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în
mediul citadin, romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, prezentând aspectele societăţii sub determinare social-
economică, reuşita pe plan social a arivistului Stănică Raţiu după ce a furat banii
bătrânului ilustrând ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale.
Romanul este alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc destinele
personajelor: cel al Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de a-şi face o carieră
trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie, al membrilor „clanului” Tulea, al
lui Stănică etc.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea (Aglae, o femeie rea, fiind sora
lui moş Costache, cu soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii: Aurica- tipul fetei
bătrâne - , Titi- retardat - şi Olimpia, căsătorită cu avocatul Stănică Raţiu, un om
fătă scrupule, veşnic căutând să pună mâna pe averea lui moş Costache) pentru
obţinerea averii bătrânului şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă
destinul tânărului Felix Sima, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în
Bucureşti să trăiască la tutorele său legal, moş Costache şi să studieze medicina,
îndrăgostindu-se de Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare
pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, pentru prezentarea
acesteia într-un mod cât mai realist.
Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de competiţia pentru
moştenirea lui moş Costache, tipul avarului. Acesta, nutrind iluzia longevităţii şi
temându-se de Aglae, deşi acestea nu erau decât o mască pentru avariţie, nu pune
în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. În ciuda afecţiunii sincere
pe care i-o poartă, Costache amână semnarea actelor, din frica de a cheltui. Un alt
“pretendent” la moştenire este Stănică, încercând toate metodele pentru a parveni,
pretutindeni prezent şi la curent cu toate amănuntele. Personajul susţine intriga
romanului, el fiind cel care va „rezolva” conflictul averii în deznodământ furând banii
de sub salteaua pe care stătea moş Costache bolnav, provocându-i acestuia
moartea, după care o părăseşte pe Olimpia, destrămând familia Tulea.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi
criticii romanului realist, sunt înfăţişate şi alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia
dintre părinţi şi copil, dintre soţi, căsătoria. Copiii familiei Tulea sunt neglijaţi, Aglae
având ca singur interes obţinerea averii, iar soţul Simion fiind atins de senilitate;
astfel Aurica nereuşind să-şi aranjeze o situaţie, iar Titi, moştenind defectul tatălui
său (se reliefează încă o data ideea de paternitate) îşi ratează căsătoria. Banul
perverteşte relaţia dintre soţi, idee demonstrată de faptul că Stănică se însoară
cu Olimpia doar pentru a-şi face o situaţie materială. În cuplul Aglae – Simion cel
din urmă este total neglijat, în final fiind abandonat într-un ospiciu.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol
pentru mâna Otiliei. Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era un om
realizat, elegant şi rafinat care îşi permitea sa satisfacă diversele capricii ale fetei şi
să-i întreţină cochetăriile. Otilia îşi manifestă afecţiunea faţă de Felix, dar este mai
matură şi după moartea bătrânului decide să îi lase tânărului libertatea de a-şi
împlini visul realizării unei cariere, căsătorindu-se cu Pascalopol, care îi putea oferi
protecţie. În epilog aflăm că Pascalopol i-a redat libertatea de a-şi trăi tinereţea şi
că aceasta s-a recsătorit cu un conte, pierzandu-şi din magia tinereţii. Felix se va
căsători după ce îşi va face o carieră, dobândind notorietate în mediul academic şi
ştiinţific. Cei doi bărbaţi se vor întâlni peste mulţi ani, când fiecare va spune ce a
însemnat Otilia pentru ei: în cazul lui Felix ea rămâne o imagine a eternului feminin,
iar Pascolopol recunoaşte că ca este o enigmă. Caracterul misterios al Otiliei este
realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului, fiecare personaj având o
imagine diferită a ei (ea era „fe-fetiţa” lui moş Costache, Aglae o vedea ca pe „o
dezmăţată, o stricată”, pentru Aurica era o rivală, pentru Felix era prima iubire, în
Pascalopol trezind instinctul de a o proteja, în vreme ce Stănică o vedea ca pe o
femeie interesantă) şi a comportamentismului, prin care se realizează caracterizarea
indirectă.
Un alt aspect modern îl constituie interesul pentru procesele psihice
deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Moştenirea pe
cale ereditară a handicapului mintal al lui Titi şi transfigurarea obsesiei Aglaiei
pentru avere în cea pentru căsătoriei a Auricăi exprimă influenţele părinţilor asupra
succesorilor, îmbogăţind implicaţiile temei paternităţii alături de condiţia orfanului.
Naraţiunea este făcută la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, relatând
faptele în mod detaşat, perspectiva fiind „dindărăt”. Însă impersonalitatea
naratorului este încălcată de comentariile de specialitate, ale unui estet, precum
detaliile arhitecturale amintite în descrierea străzii şi a casei lui Costache, fapt ce îl
face pe Nicolae Manolescu să afirme că „Balzac are vocaţia de a crea viaţa,
Călinescu o are pe cea de a o comenta”. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare
epică, realismul operei fiind dublat şi de observaţii şi notarea detaliului semnificativ
care devine mijloc de caracterizare indirectă a personajelor (de exemplu scena în
care Felix intră în camera Otiliei şi vede obiectele sale aşezate dezordonat:
partiturile indicând înclinarea ei artistică, sticluţele de parfum denotând cochetăria
tinerei).
Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care
se înfăţişează prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune o anumită
idee, concentrează programul său estetic referitor la romanul modern pe care
reuşeşte să îl aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”. Romanul este unul modern, în
ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac şi a creării unor personaje clasice,
atingându-şi scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile
dintre personaje şi situaţiilor cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter
universal neputând fi surprinse în mod esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii
asigurată de scrierea de tip realist.