Sunteți pe pagina 1din 3

Bacalaureat 2009: Varianta 36: Particularităţile de construcţie a unui

personaj dintr-un text narativ, aparţinând lui G. Călinescu: Enigma


Otiliei, Otilia Mărculescu

George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi


istoric literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier. În 1932, G. Călinescu
susţinea ideea apariţiei în literatura română unui roman de atmosfera modernă, un
roman realist, deci respingea teoria sincronizării literaturii cu filosofia şi psihologia,
argumentând că literatura trebuie să fie in legătură directă cu “sufletul uman”.
Aparut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma
Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul
balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii
interbelice, de altfel o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare
dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru că, într-
un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite mortive, de
soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi
nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să
o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia,
mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma
Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori absurd care-l uimeşte
pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G.
Călinescu, justificând titlul romanului.
Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva
narativă este de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care
începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea
minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor), pustie şi întunecată, având
un aspect „bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele
neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se „dezghioga”, făceau din strada
bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul
Otiliei şi al membrilor familiei Tulea, al lui Stănică. Al doilea plan prezintă destinul lui
Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte
la tutorele său şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes
şi celorlate planuri secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine,
accentuând în felul acesta realismul romanului său.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană,
fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului,
care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş
Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl
aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi
dorinţa de a avea o familie care să-i aline singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei
trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică Raţiu
pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Conflictul, factor determinant în desfaşurarea operei, este complex şi pune în
lumină diferitele personalităţi prezentate de-a lungul scrierii.. Acesta este de natura
exterioară, explicită, între Otilia şi clanul Tulea care dorea să obţină moştenirea
averii lui Costache Giugiuveanu, conturat încă din expoziţie prin intervenţiile
răutăcioase ale Aglaei. În timp ce conflictul erotic vizează rivalitatea dintre Felix şi
Pascalopol pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea
mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către
narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa
măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele
bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte
trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese
din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu
celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului
capitol al romanului, corespunde modelului balzacian, care propune tehnica
focalizării în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul descris.
Deci, cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia
personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul
ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau
trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri
de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii
justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi
amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi
faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-a
desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei din finalul
romanului, pe care Felix cu surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă
Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el
o cunoscuse cândva.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor
multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte
personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica relectării
poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care
trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina
caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea
bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o
sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”;
colegii lui Felix o văd ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o
detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum „dezmăţata”, „stricată”,
„zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce
pentru Felix Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte
că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje
masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce
justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei masculine feminitatea va fi
întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă
descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt
cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii
formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin
curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit schimbându-se foarte
repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol.
Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără
părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte
bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii.
Interesant este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa
acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că
n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu
merit e că-mi dau seama de asta”.
Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea
impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă
oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile
de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie
melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să
fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi libertate pe care le resimte în unele
momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va
pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul
strălucit al tânărului.
Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu
Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când
a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu
adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte
vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste
umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi
pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care
îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl
face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi
Otilia sunt acolo în caliatate de victime şi de termeni angelici de comparaţie.” Prin
faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.
În opinia mea, Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale
romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială,
reprezentând tipul feminităţii.

S-ar putea să vă placă și