Sunteți pe pagina 1din 4

"ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI"

–roman subiectiv de analiză psihologică -

de Camil Petrescu

In perioada interbelică, Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism, al cărui
program trasează noi direcţii pentru dezvoltarea literaturii române, printre care: trecerea de la tema
rurală, la tema urbană, de la personajele ţărăneşti la cele intelectuale, precum şi crearea romanului de
analiză psihologică.
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera lui,
fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu
literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca
autenticitatea, substanţialitatea, relativismul, şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în
opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau "o duzină de eroi plângăreţi".
Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze "probleme de conştiinţă", pentru care este
neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.

Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi
reflectată în propria conştiinţă: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine
însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele
imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...".

În "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930) , Camil Petrescu


surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de
incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce
trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.

Romanul “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război” a aparut in anul 1930
La baza romanului “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi” stau niste
exercitii nuvelistice (“Romanul Capitanul Andreescu” si “Proces verbal de dragoste si de
război”), ce s-au cristalizat în formă definitivă in anul 1930.
Tema romanului

Tema o constituie drama intelectualului lucid, însetat de iubirea absolută, dominat


de incertitudini, salvându-se prin conştientizarea unei drame mai puternice, a razboiului
absurd, văzut ca iminenţă a morţii.

Structura romanului

Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative: "Ultima noapte de


dragoste", care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi "întâia noapte de
război", care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii. Dacă
prima parte este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă
de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă
trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în timpul primului război mondial.

Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel


Proust, iar conferinţa sa despre "Noua structură şi opera lui Marcel Proust" constiuie un
adevărat manifest literar de credinţă. O apropiere vizibilă este şi între eroii lui Stendhal
şi aceia ai lui Camil Petrescu, în special în înzestrarea lor cu energie, forţă interioară şi
loialitate: "A trăi, în sensul de a simţi că trăieşti, înseamnă a încerca, senzaţii puternice".
Calităţile fizice şi trăsăturile intelectuale care individualizează în societate personajele
celor doi scriitori trebuie să-i situeze pe o treaptă ierarhic superioară celorlalţi. La ambii
scriitori eroii sfârşesc tragic, fiind învinşi de propria pasiune, de propriul ideal. Insă
personajele lui Camil Petrescu dobândesc energii uriaşe declanşate de pasiuni
devoratoare, fiind impresionante prin capacitatea lor de a trăi idei.

Semnificaţia titlului

Cuvântul "noapte" repetat în titlu redă simbolic incertitudinea, îndoiala,


iraţionalul, nesiguranţa şi absurdul, necunoscutul şi tainele firii umane. Cele două
"nopţi" din titlu sugerează şi două etape din evoluţia personajului principal, dar nu şi
ultimele, întrucât - în final - Ştefan Gheorghidiu este disponibil sufleteşte pentru o nouă
experienţă existenţială.

Compoziţia romanului

Actiunea incepe intr-o seara din vara anului 1916, cand Gheorghidiu, concentrat
de cateva luni, se afla “la Piatra Craiului, in munte”, cu regimentul sau.
O discutie la popota ofiţerilor ne inâmpină in romanul lui C. Petrescu, ca şi in
“Pădurea spânzuraţilor”. Această discuţie este intreruptă de o retrospectivă (cap.al II-
lea – al IV-lea), ce constituie un veritabil roman, si in care aflăm ce intamplări s-au
petrecut in cei doi ani si jumate care au precedat concentrarea eroului: in ce imprejurări
s-a casatorit, despre moştenire, etc.
“Dar ultima scrisoare mă cheamă la Câmpulung pentru sâmbătă sau cel mai tarziu
duminică”. Aceasta este fraza care incheie paranteza epica şi-l readuce pe lector la
seara discuţiei de la popotă. Daca retrospectiva a condensat mai bine de doi ani din
viaţa eroului, capitolul care incheie prima parte cuprinde ceva mai putin de două zile:
sambătă si duminică. Sunt două zile foate bogate in evenimente (drumul la Campulung,
cearta, pânda, intoarcerea forţată la unitate) chinuitoare pentru Ghiorgidiu, care caută
dovezi ale infidelităţii soţiei, având nevoie de certitudine. Daca joi seară, in timpul
scenei de la popotă, îl simţim în pragul nebuniei, duminică seară, la câteva ore după
declanşarea războiului, Gheorghidiu este absorbit de marele eveniment. De acum
problemele sufleteşti nu vor mai ocupa decât un colţ al tabloului.
Prin urmare, subiectul romanului se organizează in jurul dramei de conştiinţă a
personajului, generată de incertitudinea in iubire.
Stefan Gheorghidiu este un intelectual cu aspiraţii si sentimente unice, care-l
situeaza, inca de la inceput, intr-un alt plan opus majorităţii. Traieste intr-o lume
propice, are o ordine a sa interioară, iar nepotrivirea dintre această ordine si cea a lumii
exterioare, precum şi imposibilitatea de a trăi in conformitate cu ideea, fac din el un
inadaptat.
Student sărac, trăind din greu impreună cu familia sa, având rude bogate, dar pe
care le dispreţuieşte, Gheorghidiu se dedică studiuluui filozofiei cu aceiaşi pasiune cu
care avea să iubeasă “o colegă de universitate”, blondă “cu ochi mari albaştrii, vii ca
nişte intrebări de clestar”.
Spre surprinderea tuturor, Gheorghidiu devine moştenitorul unchiului Tache, care
îi lasă o avere considerabilă, încredinţată spre administrare celuilalt unchi, Nae
Gheorghidiu, în schimbul unei rente lunare.
Eroul este acum eliberat de grijile materiale şi se poate dedica in exclusivitate studiului
filozofiei. Dar pentru a-i face pe plac Elei, soţia sa, Gheorghidiu va pătrunde în
societatea mondenă care, observă eroul “trezise in femeia mea porniri care dormitau
latent”.
Ela este atrasă de viaţa mondenă, de excursiile in grup, de modă, de dans şi îşi
obligă soţul să o urmeze in această lume. Aşa începe drama erotică a soţului, care
analizează lucid gesturile sale, dar şi pe cele ale celorlalţi, pentru că noua situaţie
materială facilitatează instrăinarea celor doi.
Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, care raportează dragostea, ca şi
propria sa existenţă, la absolut. Lumea lui este cea a speculaţiei filozofice si a idealului
absolut, iar drama personajului este declanşată de iluzia că a descoperit femeia ideală,
care îl iubeşte cu pasiune şi care este interesată şi de filozofie ori de ştiinţele spirituale.
Femeia aceasta este pentru Gheorghidiu unică: “…nu există pentru mine decat femeia
aceasta, cu rochia de culoarea caisei…”. Unicitatea o inalţă pe Ela la nivelul arhetipului
feminin, dar, treptat, ea va cădea in prozaic. Isi urmeaza soţul la seminarii nu pentru că
are inclinaţii pentru speculaţiile filozofice, ci pentru ca acesta sa nu flirteze cu
colegele.
Gheorghidiu observa si analizeaza comportarea soţiei sale in societate, precum şi
atracţia ei pentru un oarecare Gregoriade, cu care crede ca Ela il inşeală; femeia se
dovedeşte o fiinţă mediocră, incercând să-l tragă şi pe Gheorghidiu in prozaic.
Drama eroului este mai degrabă, drama setei de certitudine, decât drama geloziei. Viaţa
a devenit pentru el “o tortură continuă”, fiecare moment (vizitele la Anişoara, excursia
la Odobeşti, etc.) fiind înregistrat prin ecoul lui in conştiinţa personajului chinuit de
incertitudine. Îl frământă faptul că s-a inşelat, că nu a putut intui de la început adevărul
constatat ulterior cu o uimire dureroasă: “…eu descopeream acum treptat, sub o madonă
crezută autentică, originalul: “un peisaj si un cap străin si vulgar”.
Intelectual lucid, Gheorghidiu işi va dimensiona corect drama numai in urma
celeilalte experienţe ,, copleşitoare”, a frontului.
La intrarea României in primul război mondial, eroul este mobilizat si participă la
luptele din zona Rucăr-Bran şi de pe Valea Prahovei. Aşadar, a doua parte a romanului
ilustrează drama razboiului; personajul analizează şi compară drama războiului cu
drama sentimentală datorită căreia era capabil sa dezerteze de pe front. In final se
desparte de Ela, lăsându-i întreaga avere şi tot trecutul.
Partea a doua este construită după jurnalul de campanie al autorului, iar “aceste
pagini constituie tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război, in literatura
noastră…” susţinea G. Calinescu.
Tehnicii introspecţiei psihilogice îi i-a loc acum cea a jurnalului construit din fapte,
impresii, reflecţii, urmărind sa lumineze “viaţa interioară a insului”. Pentru care
razboiul
este “drama personalităţii”.
Izvorâte dintr-o experienţă directă, paginile despre razboi urmăresc să inregistreze
adevarata dramă a celor de pe front, lozincile patriotarde la modă, adica o altă realitate
în care “La atac nu se pornea cu discursuri si soldaţii nu chiuiau de bucurie cand
primeau ordin de luptă”.
Ştefan Gheorghidiu rămâne acelaşi intelectual lucid, onest, care s-a confruntat cu
realitatea frontului, nu rămâne un simplu observator al acesteia, ci trăieşte intens o
experienţă consumată în întregul ei.
Spaima innebunitoare in faţa morţii, degradarea fizică si psihică,
depersonalizarea, anularea conştiinţei, reprezintă adevarata faţă a războiului. Şi Ştefan
Gheorghidiu este copleşit de teamă, cuprins de panică; buzele-i ard, intrebările
chinuitoare: “picură în suflet”, dar nu fuge, dorind să trăiască plenar fiecare moment:
“…n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă… de la care să lipsesc, mai exact,
sa lipsească ea din intregul meu suflet.” In raport cu ce i se intamplă pe front, drama sa
erotică îi pare infimă; acum sufletul se zbate în incertitudinea momentului următor,
incapabil de a fi prevăzut.
Războiul e marea incercare a vieţii lui Gheorghidiu, e marea experienţă
(“Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine”; “Nu pot
gândi nimic…”). Aceasta este experienţa care îl face pe Gheorghidiu sa priveasca
zâmbind scrisoarea anonimă, prin care era inştiinţat ca Ela il înşeală. Şi cu înţelegere
superioară a vieţii rosteşte apoi: “I-am scris că îi las absolut tot ce e in casă, de la
obiectele de preţ la cărţi…de la lucrurile personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
Aşadar, în plan moral personajul nu este înfrânt; experienţa războiului l-a ajutat
sa redimensioneze drama erotică.
Clasificarea s-a produs şi în el, există încă dorinţa de a mai incerca atingerea
idealului: “M-am înşelat o dată, aş mai putea încă, încerca din nou…”

Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi


nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă
literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".

Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină,
cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia,
autoanaliza şi autointrospecţia.care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajului, cauzat de
aspiraţia spre absolut.

În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de
idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest
monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală". Cat despre
Ela, Calinescu afirma ca “se arată nefilozoafă, geloasă, inşelătoare, lacomă, seacă şi rea”.