Sunteți pe pagina 1din 84

Începuturile mitropoliei Transilvaniei.

Condiţiile istorice în care s-au pus bazele unei ierarhii bisericeşti în Transilvania au
fost cu totul deosebite faţă de celelalte două principate româneşti. Primele ştiri despre viaţa
politică şi bisericească a românilor transilvăneni, excluzându-le pe cele ce ne sunt furnizate
de descoperirile arheologice, ne sunt furnizate de Cronica scrisă de Magistrul P., notarul
anonim(Anonimus) al regelui Bela, probabil Bela al II-lea (1131-1141), cunoscută în
literatura de specialitate sub denumirea de Gesta Hungarorul. Bazat pe unele izvoare
anterioare, precum şi pe tradiţia vie încă în timpul său, Anonymus menţionează trei formaţiuni
politice în teritoriile intercarpatice şi unele voievodate conduse de duci sau voievozi, încă de
la începutul sec. IX şi începutul celui de al X-lea.
Primul cuprindea teritoriile dintre Mureş (la sud), Someş (la nord) şi Porţile Meseşului
(la est), fiind condus de ducele Menumorut; al doilea era în Banat, între Mureş şi Dunăre,
condus de Glad; al treilea era în terra Ultransilvana – Ţara Transilvaniei, locuit de români şi
slavi, condus de un oarecare român, ducele Gelu. Voievodatul său se întindea între Someş(la
nord), Mureş(la sud) şi Porţile Meseşului(la nord-vest). Aceste informaţii sunt certificate de
descoperirile arheologice recente sau mai vechi1. Acestor formaţiuni politice, reunite sub un
singur sceptru spre sfârşitul secolului al X-lea, altele, care nu sunt amintite de Anonymus,
deoarece au rămas în afara contactului cu maghiarii, în perioada înaintării lor spre centrul
Transilvaniei. Acestea şi-au păstrat, până târziu după pătrunderea ungurilor în acest spaţiu, o
oarecare autonomie. Sunt aşa numitele „ţări”, atestate documentar în secolele XIII-XIV:
Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, în părţile Sibiului, Ţara Haţegului, Ţara
Zarandului, Ţara Maramureşului, şi confirmate, de asemenea, de descoperirile arheologice.
După relatările unor cronici maghiare, din sec. XIV2, dar şi a altora medievale, un
Gyula, duce mare şi puternic, a descoperit în cursul unei vânători în Transilvania, un oraş
mare, construit de români, numit Alba, de unde numele maghiar de Gyuilafehervar sau
oraşul alb al lui Gyula3 – azi Alba Iulia. Acest Gyula, numit şi cel bătrân (maior), a avut o
fiică pe care a căsătorit-o cu ducele Geza. La rândul lor, aceştia au născut pe regele Ştefan
numit şi cel Sfânt, al Ungariei. Un nepot al lui Gyula cel bătrân a fost Gyula cel tânăr, care a
avut lupte cu regele Ştefan cel Sfânt, în anul 1002, pentru că s-a împotrivit acestuia şi nu a
vrut să se facă creştin. Fiind înfrânt, spun cronicile respective, a fost botezat împreună cu
întreaga familie, în Alba Iulia, după ritul apusean, adus în Ungaria, iar ţara sa foarte bogată şi
foarte întinsă, numită în limba maghiară Ardeal, a fost încorporată în Ungaria. Aici se cuvine
să facem o menţiune şi anume, în Ungaria creştinismul a pătruns iniţial după ritul răsăritean.
Ştirile ne sunt furnizate de împăratul Constantin VII Porfirogenetul(944-959), care, în
lucrarea sa De administrando Imperio, ne relatează că prin anii 948-949 au fost trimişi la
Constantinopol doi demnitari maghiari, Termatzus şi Bultzos sau Bulcsu, pentru a reînnoi
pacea pe cinci ani cu Imperiul. Informaţiile au fost completate, în secolele următoare, de

1
A se vedea, în acest sens: Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, vol. I, p. ;
Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971; Ştefan Olteanu, Realităţi demografice pe teritoriul Transilvaniei în
secolele VIII-X, în „Revista de Istorie”, vol. 28, nr. 12 (1975); Kurt Horedt, Voievodatul de la Bălgrad – Alba Iulia, în
„Studii de istorie veche”, V, 1954, nr. 3-4; vol. Alba Iulia 2000.
2
Chronicon Budense, Chronicon Pictum Vindobonense, Chronicon Dubicense ş.a.
3
Menţionăm că numele de Gyula a fost transcris şi sub alte forme: Gyla, Giula, Gula, Geula, Jula, Julus etc., şi iniţial
însemna o demnitate şi nu un nume de persoană. Acest lucru este confirmat de împăratul Constantin VII Porfirogenetul, în
lucrarea sa De administramdo Imperio, când afirmă că, în sec. X, maghiarii aveau două căpetenii, Gylas şi Charcas, care
nu sunt nume proprii, ci demnităţi.
cronicarii bizantini Gh. Kedrenos(sec.XI-XII)4 şi Ioan Zonaras(sec. XII). Aceştia susţineau că
Bulcsu ar fi primit botezul la Constantinopol, naş fiindu-i chiar Constantin VII. La puţin timp
după aceasta a venit la Constantinopol şi principele Gylas sau Gyla, care s-a creştinat, iar la
plecare „a luat cu sine şi pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit
episcop al Turciei επισκοπος Τουρκιας de către Teofilact patriarhul Constantinopolului,
care ajungând acolo a întors pe mulţi de la rătăcirea barbară la creştinism”5. Deducem de
aici că „începutul creştinării ungurilor s-a făcut în ritul răsăritean, ortodox şi numai după
Ştefan cel Sfânt statul feudal maghiar a început să se orienteze, sub raport bisericesc, spre
Apus”6. În acest sens, putem face referire la unele afinităţi pe care, manifestarea cultică şi
fondul lexical maghiar, le au cu spiritualitatea răsăriteană şi ne gândim, în mod expres, la
faptul că încep postul mare ca ortodocşii, lunea şi nu miercurea precum catolicii şi la
folosirea cuvântului Karacsony – Crăciun, ca răsăritenii, şi nu Dies Natalis, precum toţi
apusenii. În acelaşi timp, faptul că Iarotei a avut şi urmaşi7 ne îndreptăţeşte să postulăm
existenţa unei episcopii misionare, în Ungaria, aşezată sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumneice,
care-şi va fi încheiat activitatea în preajma marii schisme, din 16 iulie 1054.
În ceea ce priveşte prezenţa unei ierarhii în Transilvanii, istoricii sunt de acord că, de la
începutul secolului al IV-lea şi până la sfârşitul secolului al IX-lea, au activat horepiscopii,
trimişi de Constantinopol, de arhiepiscopii Justinianei Prima(sec. VI), sau de episcopii sud-
dunăreni (sec. IV-VI) ori cei dobrogeni8. Dar după cristalizarea primelor organisme politice,
în acest spaţiu, sau formarea cnezatelor şi voievodatelor (Gelu, Glad, Menumorut etc.), locul
horepiscopilor l-au luat episcopii. Noua situaţie politică, când conducătorii îşi aveau reşedinţa
într-o cetate, instituţia horepiscopilor era necorespunzătoare, căci fiecare cneaz sau voievod
voia să aibă în cetatea sa un episcop eparhiot, care să-şi întindă sfera cârmuirii sau păstoririi
duhovniceşti din hotarele formaţiunii politice respective. Aceasta era o practică întâlnită şi la
popoarele vecine ortodoxe.
O primă episcopie a putut exista la Dăbâca, centrul stăpânirii lui Gelu, unde s-au
descoperit până acum ruinele mai multor biserici, cea mai veche fiind construită din piatră şi
considerată o biserică voievodală. Construită probabil în secolul al IX-lea, biserica şi-a
încetat existenţa în secolul al XII-lea, când peste ruinele ei s-a ridicat o alta nouă, catolică. La
locul numit Boldâga, la aproximativ 1,5 km. de cetate, s-au descoperit trei biserici suprapuse.
Important este faptul că, printre mărturiile arheologice descoperite aici, s-au găsit fragmente
de ceramică smălţuită, monede şi o cruce de bronz, toate de factură bizantină, ceea ce
dovedeşte legăturile economice, politice şi ecleziale pe care le-au avut voievozii de la Dăbâca
cu Bizanţul, încă din secolul al IX-lea.
Un alt episcop va fi activat în regiunile de apus ale ţării, în părţile Bihorului şi
Ardealului, unde se întindea formaţiunea politică a lui Menumorut. Episcopul a avut,
probabil, reşedinţa în cetatea Biharea, care se află la 10 km. nord de Oradea. Şi aici
descoperirile arheologice confirmă existenţa unei aşezări întărite9. Acest lucru este confirmat
şi de relatarea lui Anonymus că Menumorut, în tratativele duse cu trimişii lui Arpad, invoca
în sprijinul său suzeranitatea împăratul bizantin, pe atunci Leon VI Filozoful (886-912), „sed
tamen modo per gratiam domini mei imperatoris Constantinopolitani nemo potest auferre de
4
Cronicarul îşi întemeia ştirile pe Cronograful lui Ioan Skylitzes, sec. XI, care reda evenimentele din perioada 813-1057.
5
Pr. Prof. Ion Rămureanu, Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului, în „Studii Teologice”, IX
(1957), nr. 1-2, p. 29-30.
6
Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, p. 27.
7
Menţionăm pe Antonie, monahul, sincelul şi proedros-ul Turciei (a se citi Ungariei), titluri atribuite, în nomenclatura
bizantină, în secolul al XI, mitropoliţilor, precum şi pe mitropolitul Ioan al Turciei, care semna actele unui sinod
constantinopolitan, în anul 1028.
8
A se vedea mai pe larg pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p. 14 – 15.
9
M. Rusu, Contribuţii arheologice la istoricul cetăţii Biharea, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, III(1960), 7-25.
manibus meis”10. Acelaşi izvor ne relatează că Menumorut, aflat într-o situaţie critică, în
urma luptelor cu maghiarii, se pregătea să plece în Grecia, ceea ce denotă legăturile pe care
voievodatul său le avea cu Bizanţul, legături ce nu puteau fi cantonate doar în sfera
politicului, ci implicau şi pe cele bisericeşti. În sprijinul existenţei unui episcop la Biharea vin
şi alte izvoare maghiare, mai noi11.
Un alt episcop a putut să-şi aibă reşedinţa la Alba Iulia, unde majoritatea cercetătorilor
aşează reşedinţa unui „gylas”, pe lângă care va fi fost, cu siguranţă, şi un episcop de neam
român. În sprijinul acestei teze vin descoperirile arheologice efectuate la Alba Iulia, începând
cu anul 1968. Sub actuala catedrală romano-catolică, construită din secolul al XIII-lea, s-a
descoperit o rotondă cu absida semicirculară, ce aparţine secolului al X-lea, dar în acelaşi
timp sub aceasta s-a putut identifica urmele unei bazilici, fireşte mult mai vechi12. De altfel,
în urma expansiunii regatului maghiar în Transilvania, s-a creat şi un comitat al Albei, cu
centrul în Alba Iulia, menţionat pentru prima dată la 1177, în locul vechii formaţiuni politice
româneşti din centrul Transilvaniei13. Credem că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu episcopatul
ortodox de la Alba Iulia. În locul episcopiei ortodoxe de aici, a fost adusă o episcopie catolică
maghiară, întemeiată iniţial la Tăşnad(jud. Satu Mare) şi mutată apoi la Cluj. Transferul ei la
Alba Iulia s-a petrecut în timpul domniei lui Ladislau (1077-1095), cel mai probabil în anul
1092. Obiceiul catolicilor maghiari de a înlocui locaşurile de cult ortodoxe cu altele catolice
şi indirect înlocuirea instituţiilor bisericeşti autohtone după acelaşi model, poate fi urmărită la
Prejmer14, lângă Braşov(sec. XIII), la Cluj şi Meseş, unde două mănăstiri ortodoxe au fost
transformate în mănăstiri catolice. La fel s-au petrecut lucrurile cu alte două mănăstiri pe
Valea Someşului şi la Cenad-Morisena. Exemplul din urmă este elocvent ştirile fiind date de
o sursă catolică: Vita Sancti Gerhardi. Aici aflăm că un conducător local, cu numele de
Ahtum sau Ohtum, considerat un urmaş al lui Glad, a ridicat o mănăstire ortodoxă cu hramul
Sf. Ioan Botezătorul , în cetatea sa de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş). Prin 1028-1030
Ştefan cel Sfânt a atacat pe Ahtum, care a fost învins şi ucis în luptă, datorită trădării
sfetnicului său Chanadinus. Trădătorul a devenit ulterior cârmuitorul ţinutului stăpânit până
atunci de Ahtum, precum şi al cetăţii Morisena, care a şi primit numele său, Chnadina. El a
ridicat o altă mănăstire ortodoxă, cu hramul Sf. Gheorghe, în localitatea Oroszlanus(azi
Maidan, în fosta Iugoslavie, la graniţa cu România), unde au fost mutaţi şi călugării ortodocşi
din mănăstirea Sf. Ioan, iar în aceasta au fost aduşi 12 călugări latini, în frunte cu veneţianul
Gerard, numit în curând episcop de Chanadina – Cenad. Deducem că şi aici episcopia
catolică a luat naştere pe locul unui fost sediu episcopal ortodox de la Morisena. De altfel, în
secolele următoare se poate urmări existenţa acestei episcopii catolice şi rolul jucat în istoria
poporului român. Este destul să facem trimitere la corespondenţa pe care papa Inocenţiu al
III-lea (1198-1216) a avut-o cu episcopul catolic, de aici, prin care îl îndemna să facă misiune
printre localnici pentru a-i atrage la catolicism.
10
G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, Bucureşti, 1934, p. 41, apud Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu,
Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p. 31.
11
Isroricul Karacsoni Janos, fost episcop de Oradea, susţine că Ştefan cel Sfânt a cucerit teritoriile din stânga Tisei până la
pădurile care separă Transilvania istorică de ţinuturile de vest ale ţării noastre, aşezând un episcop latin în Biharea. La
rândul său, canonicul Ganoczy Antal, din Oradea, scria, în 1775, că prin mutarea episcopiei latine de la Biharea la Oradea,
episcopul ortodox român a fost nevoit să părăsească oraşul, ceea ce ne-ar duce la ideea că atunci când episcopul catolic se
aşezase, pentru prima dată, la Biharea el izgonise pe cel ortodox. Poate atunci episcopul ortodox a plecat la Oradea, iar
acum era nevoit, pentru a doua oară, să facă loc celui catolic şi el să plece în altă parte.
12
A se vedea mai pe larg la Petre I. David, În legătură cu rotonda de la Alba Iulia, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVI,
1978, nr. 9-10, p. 1083-1093.
13
A se vedea Ştefan Pascu, op. cit, p. 133.
14
La Prejmer sub biserica din cetate, care a fost ridicată în secolul al XIII-lea de catolici, s-au descoperit temeliile unei alte
biserici din secolul al VI-lea, având planul în formă de cruce greacă. Planul respectiv este o mărturie a legăturilor pe care le
avea Transilvania cu lumea bizantină, în timpul marelui Justinian şi în special cu Justiniana Prima.
În concluzie, se poate spune că episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinţă pe
locul vechilor scaune episcopale ortodoxe, sau horepiscopale, la Biharea (Oradea), Alba
Iulia şi Morisena-Cenad.
Pe lângă aceste centre episcopale, în Banat a mai existat o episcopie la Timişoara,
datele fiind culese din izvoarele bizantine. Se ştie că în 1019-1020, după ce Vasile al II-lea
Bulgarotonul sau Macedoneanul(976-1025) a cucerit Bulgaria, a reorganizat Arhiepiscopia
de Ohrida, prin trei diplome. În prima din diplome, Vasile al II-lea, fixa lista eparhiilor
supuse noii arhiepiscopii. Astfel, între episcopia Nişului, ce ocupa locul al X-lea şi cea a
Belgradului, locul al XII-lea, era trecută episcopia de Branitza (astăzi Branicevo, la răsărit de
Belgrad, pe malul drept al Dunării), cu şase castre episcopale. Diploma respectivă
prevedea:” Şi episcopul de Branitza trebuie să aibă 15 preoţi şi 15 jelari la Branitza,
Morobiscos, Sphenderemos, Grota, Dibiscos, Istraalaga şi Brodariscos”. Precizăm că
romanii înţelegeau prin castre o tabără militară, dar în evul mediu însemna o cetate.
Identificarea castrului Dibiscos nu a fost uşoară, bizantinologul maghiar M. Gyoni
propunând trei variante: Cuvin(jud. Arad), vechiul Tibiscum(Jupa-Caransebeş) sau pe
malurile Timişului, eventual Timişoara. Bizantinologii români, în lumina noilor cercetări, au
adoptat ultima variantă, în acest caz cetatea Dibiscos din 1020 nefiind decât Timişoara de azi,
care, în toate documentele din sec. XIII, apare sub denumirea de Castrul Timiş şi numai după
1315 castrul se transformă în Temesvar –Timişoara.
Existenţa unor ierarhi în Transilvania este confirmată şi de unele acte papale sau acte
ale regilor maghiari. Spre exemplu, la 3 mai 1205, papa Inocenţiu al III-lea răspundea
episcopului de Calocea, că sufraganul său, episcopul catolic de Oradea, îl informase că pe
moşiile fiilor cneazului Bâlea exista o episcopie ortodoxă care nu se supunea nici unei
mitropolii. Şi papa îi dădea aprobarea să aducă acea episcopie la ascultarea scaunului
apostolic şi sub dependenţa episcopiei de Calocea. În acelaşi timp, papa atrăgea atenţia ca nu
cumva acea episcopie să fie supusă Bisericii din Constantinopol, deoarece aceasta s-a întors
de curând la unitatea scaunului apostolic15. Istoricii cred că episcopia se găsea în părţile
Hunedoarei, unde se întâlnesc preoţi şi protopopi români dar şi biserici din piatră, încă din
secolele XII-XIV şi poate chiar mai vechi. Două dintre acestea, la Crişcior şi Streisângiorgiu,
sunt ctitorite chiar de cneji români cu numele Bâlea sau Bălea16.
Un rol deosebit în istoria bisericii din Transilvania l-a avut mănăstirea Sf. Arhangheli
Mihail şi Gavriil din Perii Maramureşului, ctitorie a fraţilor Dragoş şi Drag, cneji din
Bedeu17, cel dintâi nefiind nimeni altul decât viitorul conducător al Moldovei, ai cărui urmaşi
au fost alungaţi de Bogdan Vodă - Întemeietorul, în anul 1359. Nepoţii lui Dragoş, Baliţă şi
Drag, ajungând comiţi ai Maramureşului, Ugocei şi Sătmarului au refăcut vechea ctitorie a
familiei lor din Peri şi au înzestrat-o cu trei sate, o moară şi o cârciumă. În primăvara anului
1391, Drag a plecat la Constantinopol, ducând o scrisoare semnată de fratele său, prin care
cereau ca mănăstirea ctitorită de ei să fie declarată stavropighie patriarhală. La 13 august
1391, patriarhul ecumenic Antonie al IV-lea (1389-1390 şi 1391 – 1397) a emis un tomos,
prin care declara mănăstirea de la Peri stavropighie, atârnând direct de patriarh, iar pe
egumenul Pahomie îl investea cu titlul de exarh patriarhal, adică locţiitor, împuternicit sau
reprezentant al său în ţinuturile respective şi documentul le şi menţionează, când stabileşte
competenţele egumenului, care avea următoarele drepturi:”să supravegheze pe preoţii şi
credincioşii din Maramureş, Sălaj, Ugocea, Ardud (Iorga dă Arva), Bereg şi –probabil –
Ciceu, Unguraş şi Almaşul bihorean, să-i înveţe cele de folos şi mântuitoare; să cerceteze şi
15
A se vedea întreg documentul în Documente privind istoria României, Ţara Românească, vol. I (1247-1500) Bucureşti,
1965, p.29, doc. 47.
16
Pr. Pof. Dr. Păcurariu Mircea, Începuturile mitropoliei….p. 51.
17
Ibidem, p. 51-56.
să judece procesele bisericeşti venite din partea preoţilor şi cele care au nevoie de
îndreptare să le îndrepte după lege şi după canoane; să sfinţească sfintele şi dumnezeieştile
biserici ce se vor zidi din nou în acele ţinuturi, iar bisericile sfinţite de arhiereii locali să se
bucure de scutirea şi ocrotirea Patriarhiei”18. Se poate vedea clar, din document, că
egumenului de pa Peri nu i s-a acordat dreptul de hirotonie. Tomosul mai prevedea că după
moartea egumenului Pahomie, fraţii Baliţă şi Drag aveau dreptul, ţinând cont de dorinţa
călugărilor, să aleagă şi să aşeze în locul său un alt egumen. Se mai hotăra, tot atunci, ca
ieromonahul Simeon din mănăstirea Peri să fie numit în scaunul vacant de mitropolit al
Haliciului, cu drept de exarh peste acel ţinut, iar după moartea sa tot fraţii Baliţă şi Drag să-i
aleagă urmaşul. Cum s-a ajuns la această situaţie ?
Se cunoaşte faptul că Maramureşul era sub stăpânirea regilor catolici maghiari, în timp
ce Haliciul ajunsese sub influienţa regilor catolici poloni. Patriarhia Ecumenică, încercând
să-şi menţină influenţa în zonă, a acceptat ridicarea Haliciului la treapta de mitropolie, la
cererea insistentă a regelui polon Cazimir, care ameninţa cu trecerea ortodocşilor la
catolicism. În fapt el dorea să-i scoată pe ortodocşii din regatul său de sub jurisdicţia
canonică a Kievului. În Maramureş situaţia era deosebită, pe de o parte pentru că regele
Sigismund de Luxemburg(1387-1437), cunoscut adversar al ortodoxiei, nu avea nici un
interes să existe o eparhie ortodoxă, care să depindă de Constantinopol, deoarece aceasta le-ar
fi dat dreptul voievozilor transilvăneni să spere la independenţă. Dar fraţii Baliţă şi Drag au
ales această formulă de închinare a mănăstirii lor. Călătoria lui drag la Constantinopol
presupune legături mai vechi între cele două Biserici şi implica existenţa unor ierarhi de
neam român. Pe de altă parte tomosul patriarhal aminteşte şi de nişte arhierei locali. Cine
erau aceştia ? La o primă vedere am fi ispitiţi să credem că este vorba despre cei patru
sufragani ai mitropoliei Haliciului, în vecinătatea căreia se afla Maramureşul. Este cunoscut
faptul că în această regiune erau foarte mulţi credincioşi români, având în frunte, pe la 1353,
propriul lor episcop în persoana lui Chiril Românul. Dar mănăstirea Peri era mult mai
aproape, decât Haliciul, de Maramureş. De altfel drumurile până la Halici erau mai lungi şi
pentru a ajunge acolo trebuia trecuţi Carpaţii. Pe de altă parte, existenţa episcopiei de Dăbâca
în secolele IX-XI, a celei de pe moşiile fiilor cneazului Bâlea, în secolele XII-XIII, ca şi
celelalte centre episcopale, menţionate mai sus, pledează pentru arhierei locali, menţionaţi în
tomosul patriarhal, în Transilvania şi nu în ţara Haliciului. La acesta mai adăugăm faptul că,
pe la 1456-1458, pe când la mănăstirea Sf. Arhangheli din Peri era egumen Simion Sălăjanul
băştinaşii şi coloniştii din Câmpulung pe Tisa răpeau unele din păşunile, ogoarele şi fâneţele
mănăstirii cu care se învecinau. Egumenul s-a plâns de acest fapt comitelui Maramureşului,
care i-a obligat pe răufăcători să restituie paguba şi să plătească o amendă de 1000 de mărci
de Buda. Acest incident dovedeşte că egumenul era de origine transilvană, Sălăjanul şi
mănăstirea gravita spre Transilvania şi nu spre Halici. O altă mărturie, care ne îndreptăţeşte
să postulăm existenţa unor ierarhi locali în Transilvania, este incidentul petrecut între
episcopul rutean Ioan de Muncaci, care, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, încerca să
limiteze cât mai mult drepturile de exarh ale egumenului Ilarie din Peri. În acest scop, el a
falsificat un document pretins a fi de la Teodor Cariatovici, din 1360, în care a şters numele
mănăstirii acestuia, Sf. Nicolae din Muncaci, cu al mănăstirii Sf. arhangheli Mihail şi Gavriil
din Maramureş. Cu acest fals, episcopul rutean, a obţinut un act de la regele Vladislav II, la
31 iulie 1491, prin care putea să încaseze toate veniturile mănăstirii Peri, pe care le moştenise
din vechime. Egumenul s-a plâns regelui, prezentându-i, în original, tomosul patriarhal din
anul 1391, dar căruia i-a făcut şi o traducere în latină, destul de aproximativă. La 14 mai
1494, regele a dat un hrisov egumenului Ilarie, prin care-i reconfirma drepturile din 1391, cu
condiţia ca atât el cât şi urmaşii lui să dea cinstea cuvenită episcopului de Muncaci, „iar
18
Ibidem, p. 52.
arhiepiscopului din Transilvania, celui de acum şi celor viitori, să le dea supunerea şi
ascultarea cuvenită, ca mai marilor săi”19. Episcopul nu s-a supus poruncii regale şi a fost
nevoie de un proces, în urma căruia regele a mai dat un decret, prin care poruncea
dregătorilor să-l apere pe egumen de orice abuzuri ale episcopului rutean. Nu credem că mai
este nevoie de vreun comentariu la cuvintele hrisovului regal din 1491, prin care egumenul de
la Peri era îndatorat să dea ascultare arhiepiscopului din Transilvania, considerat superiorul
său. Cu toate acestea, informaţia a fost răstălmăcită de istoricii uniţi, cărora le-a dat apă la
moară şi Nicolae Iorga, în lucrarea sa Sate şi preoţi din Ardeal20 susţinând că arhiepiscopul
menţionat în hrisovul lui Vladislav al II-lea ar fi fost arhiepiscopul latin al Transilvaniei, care
îşi avea reşedinţa la Alba Iulia. Cu tot respectul ce-l datorăm savantului nostru, nu putem să
nu observăm că a fost încălcată cea mai elementară regulă, anume un egumen ortodox nu
putea să ţină canonic de un episcop latin. Dar nu este singurul loc unde Iorga inventează, fără
să ţină cont de reguli elementare. Că aşa stau lucrurile ne-o dovedesc cercetările mai recente,
care au scos la iveală numele unor ierarhi ai Transilvaniei, din ultimele decenii ale secolului
al XV-lea. Arhiepiscopul din documentul regal nu putea fi altul decât Daniil, care îşi avea
reşedinţa la Feleac, lângă Cluj, iar arhiereii locali, menţionaţi în tomosul patriarhal din
1391, nu puteau fi decât din aceleaşi locuri.
Arhiepiscopul Ghelasie de la Râmeţ.
O descoperire făcută la mănăstirea Râmeţ(jud. Alba), în decembrie 1978, avea să facă şi
mai multă lumină în istoria Bisericii Transilvaniei. O echipă de specialişti din diverse domenii
de cercetare a recitit o inscripţie aflată pe cel de al doilea strat de pictură din vechea şi mica
bisericuţă a mănăstirii, strat care datează din a doua jumătate a secolului al XIV-les. Pe acest al
doilea strat, în ordinea vechimii, s-a citit numele arhiepiscopului Ghelasie, al meşterului
zugrav Mihul de la Crişuul Alb( al doilea zugrav român cunoscut în sec. XIV, după Teofil de la
Steisângeorgiu), precum şi anul 1376. Din această descoperire putem stabili clar că în anul
1376 românii transilvăneni aveau un cârmuitor bisericesc, în persoana arhiepiscopului
Ghelasie, primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele, în teritoriile intracarpatice. Este
de domeniul evidenţei acum că, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi în Transilvania
exista o organizare bisericească, la fel ca cea din teritoriile extracarpatice, adică o mitropolie
sau arhiepiscopie. Nu era poate oficial recunoscută de Patriarhia Ecumenică, dar exista aşa cum
în Moldova şi Ţara Românească nu se mai poate astăzi susţine că începutul mitropoliilor este
identic cu momentul recunoaşterii.
În concluzie putem spune că prezumtivii ierarhi de la Dăbâca şi Alba Iulia, precum şi
cei amintiţi în scrisoarea papală din 1205, pe moşiile fiilor cneazului Bâlea, au avut urmaşi care
şi-au stabilit reşedinţa vlădicească în alte părţi ale Transilvaniei, acolo unde le îngăduiau
împrejurările politico-sociale. Este greu de spus dacă Ghelasie sta la Râmeţ sau în altă parte.
Nu ar fi exclus ca el să fi făcut parte din obştea călugărilor mănăstirii, poate chiar egumen, iar
după alegerea sa ca arhiepiscop să-şi fi cârmuit eparhia tot de acolo. Această presupunere ne-o
sugerează faptul că în mănăstirea Râmeţ se păstrează până astăzi părţi din moaştele Sf.
Ghelasie şi un adevărat cult pentru el. Nu cunoaştem şirul ierarhilor secolelor XIV-XV, căci
alţi ierarhi ortodocşi în Transilvania sunt menţionaţi abia la jumătatea secolului al XV-lea.
Primul dintre ei a fost vlădica Ioan de Caffa, stabilit în Hunedoara, înainte de 1456, dar
stânjenit în activitatea sa de inchizitorul Ioan de Capistrano21, iar următorul a fost mitropolitul
Ioanichie de Alba Iulia. Către sfârşitul secolului al XV-lea mitropoliţii Transilvaniei şi-au
19
Textul diplomei a fost publicat de Petru Maior, Istoria Bisericii românilor, Buda, 1813, p. 143-146, apud pr. prof. dr.
Mircea Păcurariu, Îceputurile mitropliei…, p. 56.
20
Bucureşti, 1902, p. 314-315.
21
stabilit reşedinţa la Feleac, unde au păstorit mitropoliţii: Daniil, Marcu, Danciu(Ştefan?) şi
Petru. Cu secolul al XVI-lea mitropolia Transilvaniei a cunoscut o nouă fază a existenţei ei,
fiind asaltată de propaganda luterană, pentru ca în secolul al XVII-lea să fie înlocuită de cea
calvină, iar în secolul al XVIII-lea să fie desfiinţată de catolici, în urma uniaţiei din anul 1700.
Reînfiinţată ca episcopie, sub jurisdicţia Karlovitzului, în anul 1761 avea să-şi recapete rangul
de mitropolie abia sub păstorirea vrednicului de pomenire, mitropolitul Andrei baron de
Şaguna.

Mitropolia Transilvaniei în secolul al XVI-lea

Pentru a înţelege mai bine desfăşurarea vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni, în


secolul al XVI-lea, trebuie să cunoaştem situaţia politică a Principatului Transilvaniei, dar şi a
celorlalte confesiuni. O schimbare în plan politic a avut loc în Transilvania după lupta de la
Mohacs(29aug.1526), când armata ungară a fost zdrobită de turci, care au ocupat Buda(8 sept).
Timp de câţiva ani (până în 1538) tronul maghiar a fost disputat între Ioan Zapolya şi

Activitatea lui Ioan de Capistrano în Transilvania era expresia dorinţei de expansiune a catolicismului în spaţiul răsăritean.
Deşi Biserica Romano-Catolică l-a canonizat, pentru meritele sale, dobândite printre ortodocşi, noi nu putem decât reţine
faptul, consemnat de Valeriu Anania, Pro Memoria, Bucureşti, 1992, p. 103, anume : « Franciscanul Ioan Capistrano
îndemna pur şi simplu pe principii catolici din Transilvania să dea foc bisericilor ortodoxe, considerate de el drept
sinagogi ale satanei »
Ferdinand de Habsburg, când între cei doi a intervenit o înţelegere, de la Oradea, conform
căreia Transilvania rămânea lui Ioan Zapoya, iar părţile ce le stăpânea din Ungaria, după
moartea lui, să revină habsburgilor. În anul 1540 Ioan Zapolia a murit şi sultanul a recunoscut
rege pe fiul său Ioan Sigismund, fapt ce a declanşat un conflict deschis cu habsburgii. La 29
august 1541, turcii au recucerit Buda şi au transformat Ungaria centrală şi sudică în paşalâc,
pentru aproape 150 de ani. Partea de nord a Ungariei rămânea sub stăpânirea habsburgilor iar
Transilvania, Banatul şi aşa numitul Partium, adică comitatele de Sătmar, Crasna, Solnocul de
Mijloc şi din Afară, Bihorul, Zarandul şi uneori Maramureşul, se constituiau într-unprincipat
autonom, cu capitala la Alba Iulia. Sub suzeranitate turcească.
În fruntea Transilvaniei autonome era un principe, ales de dietă şi confirmat apoi de sultan.
Noul principat plătea turcilor haraci, precum făceau şi celelalte două Principate româneşti. În
anul 1552 Banatul şi o parte din Crişana au fosr ocupate de turci şi transformate în paşalâc, cu
centrul la Timişoara.
Până în anul 1551, în Transilvania conducerea efectivă a avut-o episcopul Gheorghe
Martinuzzi, numit de sultan guvernator – ulterior s-a aliat cu imperialii -, care cârmuia în
numele princepelui minor Ioan Sigismund Zapolya şi a mamei lui Isabela. În perioada 1551-
1556, Transilvania a fost ocupată de austrieci, ca apoi să reintre sub dominaţia otomană, iar
Dieta, întrunită la Sebeş, a hotărât readucerea familiei Zapolya, act realizat şi cu ajutorul
domnitorilor români, Alexandru Lăpuşneanu şi Pătraşcu cel Bun. Instalat în fruntea
Principatului, Ioan Sigismund Zapolya nu a fost capabil să asigure liniştea ţări, ajungându-se
uneori la intervenţii din partea turcilor ori ale habsburgilor. După moartea lui(+1571)au urmat
principi din familia Bathory: Ştefan(1571-1575), care a ajuns apoi rege al Poloniei, fratele său
Cristofor(1576-1581) şi fiul acestuia, Sigiamund(1581-1597; 1598-1599). În general, ei au dus
o politică obedientă faţă de turci, cu excepţia lui Sigismund, care spre sfârşitul domniei s-a
orientat spre coaliţia antiotomană, numită Liga Sfântă.
În plan religios, viaţa bisericească a fost frământată, în Transilvania pătrunzând ideile
reformatoare luterane, Sibiul şi Braşovul fiind cele mai vizate centre ale protestanţilor şi pentru
faptul că aici erau foarte mulţi saşi. Astfel, în anul 1543, Dieta de la Cluj a proclamat
principiul libertăţii religioase, încât Ioan Honterus(1498-1549) a putut, nestingherit, să devină
mesagerul doctrinei luterane, printre saşi. El a înfiinţat otipografie la Braşov şi a editat lucrările
lui Luther, dar a şi întocmit altele proprii. Luteranismul s-a răspândit repede, căci Dieta
Transilvaniei, întrunită în anul 1550, s-a văzut nevoită să recunoască luteranismul ca
religio(confessio) recepta.
Dacă între saşi s-a răspândit luteranismul, între maghiari s-a propagat cu succes
calvinismul. Centrul de răspândire, al acestei doctrine, a devenit Clujul, Gaspar Heltai, un sas
maghiarizat, fiind cel mai de seamă misionar, în acest sens. La calvinism a fost câştigat chiar
principele Ioan Sigismund, ceea ce a dus la recunoaşterea acestei confesiuni ca religie oficială
de stat(Dieta de la Aiud din anul 1564).
În anul 1568, Dieta întrunită la Turda a recunoscut ca religio recepta şi unitarismul,
propovăduit printre unguri de Francisc David şi medicul Giorgio Blandrata. În acest context,
Biserica Ortodoxă, care constituia religia majorităţii populaţiei transilvane, a rămas la statutul
ei de tolerată. Se constată, în acest secol, o slăbire a influenţei şi poziţei catolicismului, în
Transilvania. Aşa s-a făcut că după moartea episcopului catolic Stratileo, din Alba Iulia(1542),
scaunul ierarhic a rămas vacant timp de 11 ani, timp în care ideile liberaliste şi individualiste
protestante s-au răspândit cu repeziciune printre saşi şi unguri. O revenire a catolicilor pe scena
politică, prin intrarea Transilvaniei sub dominaţia hobsburgilor, a însemnat şi ocuparea
scaunului episcopal de Alba Iulia, prin numirea lui Paul Bornemisa(1553). Totul a fost de
scurtă durată, căci, revenind la tron, Ioan Sigismund a întrunit Dieta la Sebeş, în anul 1556, şi a
hotărât desfiinţarea acestei episcopii. Dar acţiunea anticatolică a protestanţilor nu s-a oprit aici,
căci pasul următor a fost secularizarea averilor Bisericii catolice(episcopii catolice mai erau la
Oradea şi Cenad).
Recunoaşterea oficială a celor trei noi confesiuni protestante a avut urmări însemnate nu
numai asupra vieţii bisericeşti, ci şi asupra celei politico-sociale dinTransilvania. De pildă, a
fost favorizată dezvoltarea învăţământului laic şi a scrierilor în limba naţională, iar prin
separarea confesională a Transilvaniei de Ungaria catolică, s-a întărit lupta pentru independenţă
a principatului Transilvaniei. Încă odată, pentru români, se schimba un regim asupritor catolic
cu altul protestant, de nuanţă calvină.
Mitropolia Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Ceea ce trebuie să precizăm de la început, este faptul că şi în această perioadă scaunul
mitropolitan al Transilvaniei nu a fost legat de una şi aceeaşi localitate. Mitropolitul Petru de
Feleac, trecea la cele veşnice, înainte de 1550, şi, până la jumătatea anului 1553, nu avem ştiri
despre un alt ierarh. La 15 iunie 1553, castelanul Ioan Fanchy din Hunedoara scria sibienilor că
a trimis în Ţara Românească pe preotul Ioan din Peşteana(sat din Ţara Haţegului) spre a fi
hirotonit arhiereu, întrucât voievodul Transilvaniei”i-a dăruit Episcopia românilor” de aici. Nu
avem prea multe ştiri despre păstoria mitropolitului Ioan din Peşteana, cunoscut în Istoria
Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Ioan de Prislop, unde şi-ar fi stabilit reşedinţa.
Urmaşul său a fost Hristofor, întâlnit într-un document din anul 1557. Printr-un document
din 13 mai 1557, Isabella Zapolya, la rugămintea credincioşilor, dăruia lui Hristofor episcopia
mănăstirii Geoagiu de Sus, cu toate veniturile şi câştigurile de orice fel, obişnuite a se cuveni
acelei episcopii din vechime. Deşi s-a scris uneori că episcopia de Geoagiu s-a înfiinţat în
această perioadă, credem că adevărul este altul: mitropliţii Transilvaniei îşi schimbau reşedinţa,
după locul provenienţei lor. Nici păstoria lui nu a fost lungă, deoarece, la începutul anului
1560, documentele amintesc de episcopul(mitropolit) Sava, originar sau călugărit în Ţara
Românească. Numele său apare în prefaţa Întrebării creştineşti, tipărită de diaconul Coresi în
prima jumătate a anului 1560, cu ştirea episcopului Savei a Ţării Ungureşti şi închinată
mitropolitului Efrem al Ungrovlahiei(1558-1566), care probabil l-a şi hirotonit.
Un an mai târziu, nu ştim din ce motive, Sava a fost înlocuit cu un alt ierarh, Gheorghe,
originar din Ocna Sibiului, căruia principele i-a încredinţat episcopatul românesc al Bisericii
din Geoagiu de Sus. Instabilitatea timpului s-a resimţit din plin şi în plan bisericesc, căci, la 10
naprilie 1562, principele Ioan Sigismund îl reaşeza în scaun a doua oară pe Sava. A doua
păstorie a vlădicăi Sava nu a fost lipsită de probleme, căci calvinii îi îngrădeau activitatea şi s-a
încheiat, cel mai probabil, în preajma anului 1570. El şi-a avut reşedinţa în apropiere de Alba
Iulia, la Lancrăn, unde se zidise o mănăstire şi episcopia, cu consimţământul lui Ioan
Sigismund, de către mai mulţi boieri români pribegiţi în Ardeal, între care şi episcopul Sava.
Aici Sava îşi cumpărase şi o casă, pe care părăsindu-o, probabil, datorită neînţelegerilor avute
cu principele şi calvinii, Ioan Sigismund i-o dăruia, la 4 noiembrie 1570, superintendentului
româno-calvin Pavel Tordaşi.
La 5 octombrie 1571 principele catolic Ştefan Bathory încredinţa conducerea Bisericii
Ortodoxe româneşti din Transilvania unui ierarh cu numele Eftimie, cunoscut prin învăţătură,
ştiinţă, purtări cinstite şi viaţă cuvioase. El a fost hirotonit arhiereu la Ipek, de patriarhul
Macarie, trimis acolo chiar de Ştefan Bathory, fie din dorinţa de a câştiga bunăvoinţa turcilor,
căci Macarie era fratele renegatului Mehmet Socolli, marele vizir, şi primise jurisdicţie peste
toţi creştinii din Europa centrală, ocupată de turci, fie că urmărea slăbirea legăturilor dintre
românii din Ardeal cu cei de peste Carpaţi. Avem ştiri despre mitropolitul Eftimie că a fost în
două rânduri la Braşov, probabil pentru a discuta cu meşterul tipograf, diaconul Coresi,
tipărirea unor noi cărţi în limba română, iar în ceea ce priveşte reşedinţa sa, nu avem date
sigure, unde s-ar fi alfat, istoricii opinând pentru Alba Iulia. Dar păstoria lui a fost scurtă, căci,
la 6 iunie 1574, Ştefan Bathory înştiinţa pe bistriţeni că Eftimie s-a retras de bunăvoie din
scaun.
I-a urmat în scaun Hristofor, despre care nu se cunosc prea multe date. Se ştie, numai, că,
în 1576, acelaşi Ştefan Bathory poruncea ca preoţii şi credincioşii români, din comitatele
Turda, Cluj, Dobâca, Solnocul dinăuntru(interior), Solnocul de mijloc şi Crasna, să treacă sub
jurisdicţia canonică a nou-numitului episcop de vad, Spiridon. Păstoria vlădicăi Hristofor s-a
sfârşit la începutul anului 1579,căci la 16 mai nu era pomenit în Evanghelia slavonă a lui
Lorinţ, tipărită la Alba Iulia. La 21 octombrie, acelaşi an, Dieta Transilvaniei, întrunită la
Turda, hotăra ca popii româneşti să-şi aleagă episcop românesc pe cine vor voi, după ce
episcopul lor de până acum a murit şi domnitorul (principele) să întărească pe acela care îl
vor alege dintre ei. Aşa a ajuns în fruntea mitropoliei Transilvaniei vlădica Ghenadie, primul
mitropolit care poartă, în mod oficial, acest titlu şi despre care avem ştiri sigure că şi-a avut
reşedinţa la Alba Iulia. El a fost hirotonit la Târgovişte de mitropolitul Serafim(1576-1585), pe
care l-a vizitat şi după aceea, şi cu care a conlucrat la tipărirea Evangheliei cu învăţătură, de
către diaconul Coresi, la Braşov, în anul 1581. În prefaţa acestei cărţi, mitropolitul
Transilvaniei era numit: luminatul mitropolit marele Ghenadie… în tot ţinutul Ardealului şi
Orăziei, iar Serafim era numir arhimitropolit. Tot cu ajutorul lui Ghenadie a mai tipărit Coresi
şi un Sbornic slavon(minei) la Sebeş, în anul 1580. La începutul anului 1585 el a trecut la cele
veşnice, în locul său soborul preoţilor alegându-l pe Ioan, egumenul mănăstirii Prislop22,
confirmat de principe la 20 martie 1585, ca episcop al Bisericii româneşti din Ardeal şi părţii
ungureşti, fiind prezentat ca un om învăţat, cumpătat, cu viaţă curată şi evlavios…care a
condus cu laudă mănăstirea câţiva ani. Păstoria sa a fost lungă, până în anul 1605 şi plină de
evenimente, acoperind şi depăşind domnia lui Mihau Viteazul. Este binecunoscută poziţia
primului domnitor al tuturor românilor faţă de Biserica Ortodoxă din Transilvania. În tratatul
încheiat de delegaţia munteană, trimisă de el la Alba Iulia, în anul 1595, se prevedea
respectarea tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor din vechime ale creştinilor, iar Biserica
Transilvaniei intra sub jurisdicţia celei din Ţara Românească. În virtutea acestei înţelegeri,
Sigismund Bathory a îngăduit mitropolitului Ioan, la 4 iunie 1595, să adune de la preoţii din
Ţara Făgăraşului câte un florin pe an, după vechiul obicei, precum încasa de la preoţii din
restul ţării, căci până atunci aceştia plăteau darea respectivă episcopilor romano-calvini.
Când, în decembrie 1596, Mihai Viteazul a vizitat pe Sigismund Bathoty, a obţinut
aprobarea să ridice o biserică-mănăstire, la Alba Iulia, lângă zidurile cetăţii, care a servit apoi
drept catedrală şi reşedinţă mitropolitană23. Vremelnica-i domnie, asupra celor trei provincii
româneşti, a lăsat urme şi asupra vieţii bisericeşti din Transilvania, căci Dieta, întrunită la Alba
Iulia, la 20-27 iulie 1600, hotăra, la dorinţa domnitorului, ca preoţii români să fie scutiţi de
robotă, iar cei care s-ar recăsători să fie sancţionaţi cu două sute de florini.
Calvinismul şi românii ortodocşi din Transilvania.
Deşi Dieta de la Cluj, întrunită în anul 1543, proclama principiul libertăţii religioase în
Transilvania, propaganda calvină s-a înteţit, după recunoaşterea confesiunii lor ca religie de
stat(1564), în locul celei catolice. Scopul acţiunii lor era acelaşi cu al catolicilor:
maghiarizarea credincioşilor români. În acest scop, cârmuitorii calvini ai
Transilvaniei(principe, superintendent, membri ai dietei, comiţi, etc.) au folosit diverse metode
pentru a-i atrage pe români la calvinism: numirea unor episcopi româno-calvini, tipărirea de
cărţi calvine în româneşte, acţiuni de îngrădire a autorităţii mitropolitului ortodox, a
22
A fost egumenul mănăstirii Prislop după refacerea ei de către domniţa Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Ţării Româneşti,
în anul 1564, ea fiind şi îngropată aici, în timp ce el conducea mănăstirea, în anul 1580.
23
Catedrala a fost ridicată în anul 1597, când a fost îngropat în ea vornicul Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab,
trimis în solie de Mihai Bviteazul în Ardeal, unde l-a găsit sfârşitul. Mihai Viteazul a mai ctitorit şi alte biserici în Ardeal,
precum cea de la Lujerdiu, din părţile Clujului şi la Făgăraş.
protopopilor şi a preoţilor, etc. Propaganda, începută în 1556, anul desfiinţării episcopiei
romano-catolice de Alba Iulia, sprijinită de principele Ioan Sigismund, convertit la calvinism, a
slăbit odată cu revenire principilor catolici, din familia Bathory, în fruntea principatului
Transilvaniei. Dar, la începutul secolului al XVII-lea, a reizbucnit cu şi mai multă furie.
Calvinismul nu a putut atrage decât pe românii care deţineau diferite funcţii publice sau
proprietăţi şi care doreau să şi le menţină.
Întâlnim, astfel, superintendenţi calvini, dintre şi pentru români. Şirul lor este deschis de
Gheorghe din Sângiorz, probabil preot român, trecut în rândul nobililor. Pentru a-şi păstra
privilegiile şi-a vândut sufletul. Reşedinţa lui, se pare că, a fost Teiuşul. Sunt cunoscute
nemulţumirile lui, că nu-l ascultau românii, dar şi rezistenţa mitropolitului Sava din Lancrăn.
Apelând la ajutorul princepelui Ioan Sigismund, a obţinut ameninţarea acestuia, la adresa
românilor, că-i va expulza din ţară, ca şi pe catolici în 1566, dacă nu-l vor ajuta pe
superintendent. I-a urmat Pavel Turdaş (Tordaşi), numit de acelaşi Ioan Sigismund, la 8
februarie 1569, care a luat unele măsuri dure împotriva românilor, precum: înlăturarea
învăţăturilor ortodoxe care nu aveau temeiuri biblice(deci Sf. Tradiţie), înlăturarea cultului
morţilor, admiterea căsătoriei a doua la preoţi, săvârşirea cultului în româneşte, catehizarea
credincioşilor la învăţătrura calvină, etc. În aceste condiţii, de rezistenţă a românilor ortodocşi,
mitropolitul Sava a fost înlăturat din scaun, iar casa lui a fost dăruită superintendentului Pavel
Turdaş.
Chiar dacă, oficial, propaganda calvină a scăzut în intensitate, în timpul domniei familiei
catolice Bathory, acţiunile prozelitiste au continuat datorită deputaţilor calvini din Dieta ţării.
Aşa a fost ales, după moartea, la 21 aprilie 1577, a lui Pavel Turdaş, a unui nou superintendent,
în persoana lui Mihail Tordaşi, care era fiu sau rudă cu celălalt. În timpul acestuia au avut loc
câteva evenimente, precum: trecerea la calvinism a unui număr de 26 de credincioşi din
Turdaşi şi maghiarizarea numelui lor; confiscarea unor biserici; înfiinţarea unei tipografii la
Orăştie, unde a fost tipărită cunoscuta lucrare Palia de la Orăştie, în anul 158224. Cu Mihai
Tordaşi s-a încheiat şirul pretinşilor episcopi româno-calvini. Sigismund Bathory a alungat din
Alba Iulia pe însuşi superintendentul calvin maghiar, reaşezând aici un episcop catolic, în
persoana lui Dimitrie Napragyi. Situaţia s-a înrăutăţit în secolul al XVII-lea.

Mitropolia Transilvaniei în secolul al XVII-lea

Secolul al XVII-lea a început printr-o susţinută propagandă calvină, printre românii


ortodocşi din Transilvania şi a sfârşit prin scindarea Bisericii, sub loviturile şi şantajul
expansionismului catolic, culminat cu Uniaţia.
La începutul anului 1606, îşi încheia păstoria mitroplitul Ioan de Prislop şi locul său era luat
de vlădica Teoctist, menţionat pentru prima dată în martie 1606 şi ultima dată în 162225, ceea
ce ne face să credem că a avut o pastoraţie destul de lungă. Numele său este pomenit, în
24
Palia cuprindea primele două cărţi ale Vechiului Testament, care erau traduse după versiunea maghiară a Bibliei lui
Gaşpar Heltai, tipărită la Cluj, în 1551. Din prefaţă aflăm că în afară de Mihail Tordaşi, căruia îi aparţinea iniţiativa şi
supravegherea traducerii şi tipăririi, au colaborat şi alţi predicatori şi dascăli români calvini : « Herce Ştefan,
protoprpovăduitorul Evangheliei lui Hristos, în oraşul Caransebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie şi cu Peştişel
Moisi, propovăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului, şi cu Archirie, protopopul vaemeghiei(judeţului) Hunedoara.
25
Data este consemnată pe o piatră de mormânt, cu o inscripţie slavonă, descoperită în zidul turnului bisericii din Alba
Iulia-Maieri, biserică construită, la începutul secolului al XVIII-lea, cu materiale provenite din dărâmarea Mitropoliei din
Alba Iulia. Atunci a fost înglobată şi această piatră de mormânt, pe care se găseşte o inscripţie, ce menţionează că : a fost
pusă în timpul episcopului chir Theoctist…preot chir Gheorghe, în anul 7131, iar de la Naşterea Domnului 1622, luna
decembrie 26 zile, ceea ce dovedeşte că la acea dată mitropolitul Teoctist încă mai era în scaun.
special, în legătură cu unele neînţelegeri, ce s-au iscat între preoţii bisericii Sf. Nicolae, din
Şcheii Braşovului, unde a şi poposit de câteva ori.
Vlădicăi Teoctist i-a urmat, în scaun, mitropolitul Dosoftei, despre care se păstrează o
însemnare proprie, pe o Evanghelie slavonă, în manuscris, cu data de 21 aprilie 1622, cu
următorul conţinut: „eu vlădica Dosoftei ce am fost în Roman şi Huşi şi mai mare peste toate
mănăstirile Ţării Moldovei, aşijderea vlădică în Ardeal şi în Maramureş; şi am fost în ţinutul
Sacmarului până la Dobriţin…”26. Pr. Mircea Păcurariu crede că a fost vicarul mitropolitului
Teoctist şi că a devenit mitropolit al Transilvaniei la în anul 1623, sau începutul celui următor
şi, ca argument, aduce un gest făcut de principele Gabriel Bethlen, în anul 1624, prin care
scutea preoţii români din Ţara Făgăraşului de dijmă; „…numai un nou ierarh, mai tânăr şi mai
dinamic, ca Dosoftei, a putut să solicite această scutire”, conchide reputatul istoric bisericesc.
Numele său apare în diferite documente, dar este legat şi de activităţi importante, precum cel
din 4 iulie 1627, când Dosoftei a convocat un sobor la Alba Iulia, care a luat măsuri privitoare
la viaţa morală a preoţilor şi credincioşilor transilvăneni. Printre altele, soborul stabilea un
număr destul de ridicat de sărbători, ceea ce arată încercarea ierarhului şi a membrilor
sinodului(protoiereii eparhiei şi unii mireni) de a uşura viaţa credincioşilor iobagi, care erau
scutiţi de muncă în astfel de zile27. Erau fixate amenzi, în bani, pentru preoţii care săvârşeau
fapte nevrednice de misiunea lor preoţească sau care nu săvârşeau slujbe potrivit tipicului şi
rânduielilor ortodoxe. O primă categorie de pedepse erau aplicate preoţilor care nu-şi
îndeplineau cu conştiinciozitate îndatoririle pastoral-liturgice28, o alta celor ce nu-şi respectau
statutul preoţesc şi o a treia credincioşilor ce încălcau regulile liturgice. Dar, hotărârile
sinodului întăreau viaţa creştină şi inclusiv Biserica Ortodoxă, ceea ce nu putea fi pe placul
calvinilor şi inclusiv principelui Mihail Bethlen, care avea să ceară patriarhului ecumenic,
Chiril Lucaris, să aprobe creştinilor ortodocşi din Transilvania să îmbrăţişeze calvinismul29. El
a fost scos din scaun şi chiar întemniţat şi forţat de principele Gheorghe Rakoczy I să-i
zugrăvească un castel din Iernut.
După înlăturarea lui Dosoftei, scaunul mitropolitan a fost ocupat de preotul nobil
Gheorghe de Brad, numit în călugărie şi ca mitropolit Ghenadie II de la Brad, atestat
documentar la 17 octombrie 1627. Dintr-o carte de întărire în slujbă, dată protopopului Ianăş
din Hunedoara, la 4 decembrie 1628, aflăm titulatura sa: Preasfinţitul arhiepiscop chir
Ghenadie al scaunului Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi a întregii ţări a
Ardealului şi celelalte. Speranţa, pe care şi-a pus-o principele Gabriel Bethlen în mitropolitul
Ghenadie, atunci când a recunoscut alegerea lui, a fost repede spulberată, căci ierarhul, departe
de a-l ajuta la răspândirea calvinismului, a strâns legătura cu domnii şi mitropoliţii de peste
26
Apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 60.
27
De pildă, în luna iulie erau stabilite ca sărbători, deci zile nelucrătoare, pe lângă duminici, zilele de 8, 15, 17, 20, 22, 25 şi
27.
28
Se prevedea, spre exemplu: preotul care nu va şti psaltirea de-nţeles birşag 24 florinţi ; popa care nu va avea cărţi şi
veşminte şi vase de antemis altarului şi a hramului, birşag 24 de florinţi ; popa de i se va trece rândul bisericii peste zi
mare sau sfânta duminică, pentru beţie, să fie birşag scaunului 24 florinţi ; popa de nu va cânta liturghia cu 7 prescuri
birşag 12 florinţi etc. Erau şi alte sancţiuni, legate de nevrednicia preoţească : popa de va ţine crâşmă 24 florinţi ; popa de
va fi lotru… să nu mai fie popă ; popa de va umbla cu arme şi cu puşcă, gloabă 12 florinţi ; popa de va merge pe poporul
altui popă sau va cununa oameni fără ştirea vlădicăi, gloabă 100 de zloţi ; popa de va merge la o biserică fără ştirea
vlădicăi, să fie lepădat de preoţie şi să-l dee la şpanu, etc. Nu lipseau nici sancţiunile referitoare la comportamentul
credincioşilor. Astfel, cei ce nu posteau două zile pe săptămână plăteau 24 florin, cei ce răpeau fete 40 florini, cei ce nu
respectau sărbătorile 6 florini, etc.
29
« Dacă această sărmană naţiune lipsită de orice dreaptă învăţătură, ar trece la credinţa luminăţiei voastre, din neştiinţă
sau din silă…, noi n-o putem împiedica, din cauza marii depărtări a locului şi a lipsei noastre de putere ; şi nici nu ni se
cade nouă să ne luptăn altfel decât cu cuvântul. Dar dacă am sprijini din partea noastră pe faţă sau în ascuns, această
părăsire de credinţă, am săvârşi un păcat pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile pământeşti », îi răspundea Chiril
Lucaris.
munţi. În acest context se adresează Bethlen patriarhului ecumenic, cerându-i să aprobe
trecerea românilor din Transilvania la calvinism, aşa cum am menţionat mai sus30. Politica
religioasă a lui Gabriel Bethlen a fost continuată de urmaşul său la tron, Gheoghe Rakoczy
I(1630-1648). Astfel, dintr-un decret, dat de domnitor, la 9 aprilie 1638, la rugămintea
mitropolitului Ghenadie, aflăm că preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de
fisc, drept dobândit de la Gabriel Bethlen, încă din 1624, dar şi faptul că mitropolitului i se
impusese cinci condiţii, din acelaşi timp. Vlădica Ghenadie era obligat să fie ascultător de
vlădica bisericii ungureşti de legea dreaptă, adică era pus sub ascultarea superintendentului
calvin, încă din timpul lui Bethlen, dar nu s-a arătat prea zelos să împlinească condiţiile.
În anul 1640, domnitorul Matei Basarab a trimis la Alba Iulia, în fruntea unei solii, pe
mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei, pentru unele tratative cu principele Gheorghe Rakoczy I.
Cu acest prilej, Ghenadie l-a rugat pe fratele său muntean să scoată o ediţie, pentru
Transilvania, a Pravilei de la Govora, ceea ce Teofil a făcut, înlocuind, din foaia de titlu,
numele său cu cel al lui Ghenadie cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit a toată ţara
Ardealului. Mai mult, vlădica Ghenadie a reuşit să pună bazele unei tipografii proprii, şi cu
ajutorul lui Teofil, aşa cum specifica în prefaţa Evangheliei cu învăţătură, tipărită în 1640-
1641, că s-au aflat acest dascăl, popa Dobre, de au venit din Ţara Rumănească de au făcut
tipare aicea, în Ardeal. Înfiinţarea tipografiei a fost aprobată de principele transilvan şi din alte
raţiuni, căci în tipografia de la Prisaca, s-a tipărit cunoscutul Catehism calvinesc31, la care a
trudit, ca meşter tipograf, tot popa Dobre. Catehismul era împărţit după cele trei virtuţi
teologice, explicând simbolul (apostolic), cele 10 porunci şi rugăciunea Domnească, prin
întrebări şi răspunsuri.
La 3 septembrie 1640, mitropolitul Ghenadie trecea la cele veşnice, locul său luându-l Ilie
Iorest32. El a ajuns pe scaunul mitropolitan al Transilvaniei cu ajutorul domnitorului Vaslie
Lupu al Moldovei, care l-a recomandat lui Gheorghe Rakoczy, cu care avea strânse legături.
Calvinii voiau să-l aleagă pe Meletie Macedoneanul, meşterul tipograf şi egumenul de la
Govora. Ilie Iorest îşi avea metania la Putna, unde, se crede, fusese egumen şi era originar din
Ardeal. Venise la Putna, din copilărie, pentru a învăţătură de carte. Aici a primit şi darul
preoţiei. A fost hirotonit arhiereu la Târgovişte, de mitropolitul Teofil, la începutul lunii
noiembrie, a anului 1640 şi, la venirea pe scaunul mitropolitan, a găsit o situaţie deosebit de
critică, deoarece superintendentul calvin fixase, încă din luna septembrie, 24 de condiţii
viitorului mitropolit. Respectarea lor ar fi dus la calvinizarea Bisericii. Atât domnitorul
Gheorghe Rakoczy I cât şi superintendentul Ştefan Katona Geleji au făcut presiuni asupra
mitropolitului Iorest, pentru a-i ajuta la răspândirea învăţăturii calvine. Astfel, la înscăunare i s-
a fixat un program în mai multe puncte, printre care reţinem: înfiinţarea, la Alba Iulia sau în
30
La cele consemnate la nota anterioară, mai redăm şi precizarea făcută de patriarhul ecumenic: « pentru îndeplinirea
fericită şi paşnică a acestei(schimbări de religie), ar trebui mai întâi să se rupă legătura de sânge şi de simţire care
zvâcneşze în taină, dar cu multă putere, între românii din ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei.
Negreşit, domnii vecini, ai ziselor ţări, nu vor îngădui aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele,
cel puţin cu îndemnuri tainice », apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 63. Demn de menţionat este faptul
că, la începutul secolului al XVII-lea, un străin de neam era conştient de unitatea de credinţă, de limbă şi origine a
românilor, ceea ce nu cunosc savanţii istorici Vasile State şi Vasile Lapteacru, de la Chişinău, care scot o Istorie a
Modovei în date, în care românii sunt puşcăriaşii şi derbedeii aduşi de la Roma, care nu au avut conştiinţa apartenenţei lor
la aceleaşi valori, până la începutul secolului al XIX-lea, când le-a deschis capul un grec. Vezi mai pe larg lucrarea noastră
Istoria Moldovei în date – plagiat şi mistificare Almanah Bisericesc, Buzău, nr. 19 – 20/ 2000-2001, p. 229- 255.
31
Catehismul a apărut cu voia şi cu porunca lui Gheorghe Rakoczy I, cu cheltuiala lui Gheorghe Csulay, cu scrisoarea s-a
ostenit popa Gheorghe din Secul, iar cu tiparul popa Dobre, ceea ce ne face să credem că mitropolitul nu a avut cunoştinţă
de cauză, cu ceea ce se petrecea la Prisaca. Catehismul a fost dat mitropolitului Teofil, care l-a luat în Ţara Românească şi
l-a dat lui Udrişte Năsturel, unde l-a găsit mitropolitul Varlaam al Moldovei. Acesta a şi dat celebrul Răspuns la catehismul
calvinesc. .
32
Ilie era numele său din botez, iar Iorest cel de călugărie.
altă parte, a unei şcoli româneşti, latineşti şi greceşti; înfiinţarea unei tipografii; săvârşirea
slujbelor în româneşte; predica în româneşte, de două ori dumineca, o dată miercurea şi
vinerea; traducerea în româneşte şi tipărirea cântărilor calvine de seara şi dimineaţa, ca să fie
apoi rostite în toate adunările româneşti; traducerea în româneşte şi tipărirea cântărilor calvine
folosite la Lugoj şi Caransebeş şi răspândirea lor printre credincioşii români; tipărirea
Catehismului calvin, care urma să se predea copiilor români în ore speciale, ş.a. Mitropolitul nu
a îndeplinit nici una din condiţiile impuse, ci a rămas statornic în credinţă, alături de păstoriţii
lui. A fost încurajat şi de evenimentele din Moldova, unde în 1642 s-a ţinut sinodul panortodox,
care s-a pronunţat asupra Mărturisirii de credinţă a mitropolitului Petru Movilă. El şi-a vizitat
păstoriţii, încurajându-i şi a păstrat legăturile cu călugării moldoveni, care l-au vizitat în mai
multe rânduri. În anul 1641, ieşea de sub tipar, la Alba Iulia, Evanghelia cu învăţătură, în care
se intitula Iorest arhimitropolit. La 18 februarie 1642, Dieta Transilvaniei se plângea de el,
deoarece hirotonea preoţi dintre iobagii români de pe moşiile nobiliare, pentru a-i scăpa, în
acest fel, de iobăgie. Membrii Dietei cereau să înceteze astfel de practici iar cei hirotoniţi,
dintre iobagi, să fie înapoiaţi proprietarilor lor, cu statutul avut mai înainte.
Cum raporturile cu Moldova se răcise, Gheorghe Rakoczy I, îndemnat şi de superintendent,
a convocat un sinod obştesc al tuturor protopopilor şi păstorilor români de ritul grecesc şi
sârbesc, pentru a-l judeca pe mitropolit, căruia i se aduceau diverse învinuiri. A fost scos din
scaun şi întemniţat, iar bunurile i-au fost confiscate. După câteva luni, în noiembrie, pe baza
garanţiei a 24 de chezaşi că va plăti o cauţiune de 1000 de taleri pentru vistieria crăiască, a fost
eliberat şi a luat drumul pribegiei, în Moldova, aşezându-se pentru un timp în mănăstirea de
metanie. În 1645 a plecat în Rusia, pentru a strânge banii necesari răscumpărării celor 24 de
chezaşi, având asupra sa o scrisoare de recomandare din partea ierarhilor moldovei, Varlaam
mitropolitul, Anastasie al Romanului, Ştefan al Rădăuţilor şi Ghedeon al Huşilor, adresată
ţarului Mihail Feodorovici Romanov(1613-1645) şi un paşaport din partea domnitorului Vasile
Lupu. A fost bine primit şi ajutat de ţar, cu bani şi obiecte, putând, astfel, să-şi răscumpere
chezaşii. După ce şi-a făcut datoria faţă de binefăcătorii săi, a revenit la Putna unde a trăit până
la sfârşitul vieţii, care s-a petrecut la 12 martie 1678. Pentru viţa curată, râvna şi pătimirile sale,
întru păstrarea dreptei credinţe, a fost trecut în rândul sfinţilor, de Sf. Sinod al BOR, în anul
1950, fiind cinstit la 24 aprilie, odată cu un urmaş în scaun, mitropolitul Sava Brancovici.
Canonizarea solemnă a avut loc în anul 1955.
Păstoria mitropolitului Simeon Ştefan. Soborul care l-a condamnat pe Ilie Iorest a ales şi un
urmaş, în persoana ieromonahului Ştefan(din botez purta numele de Simeon), de la mănăstirea
din Alba Iulia. Situaţia Bisericii era şi mai grea, căci din cele 20 de protopopiate ortodoxe din
Transilvania, 17 se găseau sub autoritatea supeintendentului calvin. Situaţia a nemulţumit atât
pe mitropolit cât şi pe protopopi, care şi-au manifestat nemulţumirea faţă de Geleji. Dându-şi
seama de insuccesul propagandei calvine, superintendentul Geleji, sfătuia pe Gheorghe
Rakoczy I să îngăduie lui Simeon Ştefan să facă vizite canonice şi în protopopiatele puse sub
ascultarea lui, cu condiţia să fie însoţit de un om al lui şi să-i sfătuiască pe preoţi să primească
condiţiunile şi articolele33. Pe de altă parte, superintendentul trebuia să fie consultat, de
mitropolit, în orice lucru greu în treburile religiunii, pentru a aviza numirile, menţinerile sau
schimbările din slujbă pentru protopopi şi pentru a aproba sentinţele date de mitropolit şi
protopopi. Diploma de confirmare a lui Simeon Ştefan ca mitropolit stabilea şi jurisdicţia

33
Era vorba de 15 puncte umilitoare care I-au fost impuse prin decretul de recunoaştere, dat de Gh. Rakoczy I la 10
octombrie 1643. Dintre acestea menţionăm: să se predice în româneşte, dar numai după Sf. Scriptură, înlăturându-se Sf.
Tradiţie ; tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc ; în locul Sf. Împărtăşanii să se folosească pâine şi vin,
nesfinţite ; să se înlăture ritualul botezului şi al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile şi cuvântările
folosite de calvini ; să se înlăture cultul icoanelor şi al crucii; să nu se mai admită divorţurile ; să nu se pună piedici
preoţilor şi credincioşilor care, din insuflarea Sf. Duh, doreau să treacă la calvinism, ş.a.
acestuia, care se întindea asupra comitatelor de Alba, Crasna, Solnocul de Mijloc, Dobârca,
Cluj, Turda, Cetatea de Baltă(Târnava), apoi districtele Chioar, Bârsa şi Bistriţa, precum şi
scaunele secuieşti şi săseşti. În bisericile câştigate pentru calvinism, cum credea Gh.
Rakoczy(adică Alămor, Orăştie, Haţeg, Hunedoara, Ilia, Criş şi trei protopopiate din Ţara
Făgăraşului), Simeon Ştefan nu avea nici o putere, fără numai cât i se va îngădui de domnul
episcop ortodox unguresc(adică superintendent). Situaţia ortodocşilor din Transilvania a fost
destul de vitregă, doar curajul mitropolitului Simeon Ştefan şi tăria credinţei păstoriţilor au
contribuit la păstrarea ortodoxiei. Sub urmaşul lui Rakoczy I, Gh. Rakoczy II, în anul 1648, s-a
tipărit un nou catehism calvin, în limba română, cu litere latine şi ortografie maghiară. Era
tradus din ungureşte de predicatorul calvin Ştefan Fogorasi, din Lugoj, şi tipărit cu cheltuiala
lui Acaţiu Barcsai, un român maghiarizat din Bârca Mare(Hunedoara), banul Lugojului şi
Caransebeşului şi comite suprem al Severinului, ajuns mai târziu principe al Transilvaniei.
Deoarece mitropolitul Varlaam al Moldovei tipărise un Răspuns la Catehismul
calvinesc(1643), calvinilor le-a venit greu să ia atitudine, faţă de argumentele scripturistice ale
marelui cărturar moldovean şi abia în 1656 au tipărit, la Alba Iulia, o broşură cu titlul Scutul
catehizmuşului, prin care doreau să dea răspuns den Scriptura svăntă, împotriva răspunsului a
doao ţări fără Scriptură svăntă. Erau reluate vechile idei protestante. Acum au loc trecerea cu
forţa a unor biserici româneşti în stăpânirea calvinilor.
Noul Testament de la Bălgrad. În ciuda condiţiilor vitrege, în care şi-a desfăşurat
activitatea şi a nenumăratelor piedici care i s-au pus, vlădica Ştefan a rămas alături de păstoriţi
ignorându-i pe calvini. Mai mult, el nu şi-a uitat îndatoririle arhiereşti, ci a căutat să ţină trează
conştiinţa ortodoxă şi românească în sufletele păstoriţilor. Dovadă, în acest sens, sunt cele două
tipărituri apărute la Alba Iulia, sub îndrumarea sa: Noul Testament – 1648 şi Psaltirea – 1651.
Noul Testament sau împăcarea cu legia noao a lui Is. Hs. Domnul nostru, a văzut lumina
tiparului la 20 ianuarie 1648 şi era prima traducere integrală, în limba română. Traducerea
N.T., în limba română, se înscria în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba
lui, mai ales că traducătorii erau conştienţi că limba noastră era de origine latină, deci menită
să devină o limbă de cultură, ca şi celelalte considerate sfinte. Pe lângă aceasta, preoţii şi, cu
atât mai mult, masele de credincioşi nu mai cunoşteau limba slavonă şi simţeau nevoia să aibă
Cuvântul lui Dumnezeu în graiul lor. Lucrarea avea două prefeţe, cea dintâi, semnată de
Simeon Ştefan, arhiepiscop şi mitropolit scaunului Bălgradului şi a Vadului şi Maramureşului
şi a toată ţara Ardealului, aducea mulţumiri protocolare lui Gh. Rakoczy pentru ajutorul dat la
tipărire. Deşi se spunea că s-a tipărit cu cheltuiala lui Rakoczy, în realitate se realizase cu
contribuţia preoţilor români. Cu siguranţă, această prefaţă a fost scrisă de unul din fruntaşii
calvini de atunci, după care a fost îndatorat mitropolitul s-o semneze, pentru a-i da mai multă
autoritate întregii lucrări şi a fi difuzată printre credincioşii români. Cea de a doua prefaţă, deşi
nesemnată, prezintă un interes deosebit, deoarece dădea ştiri despre traducători(ieromonahul
Silvestru, fost egumen de la Govora), despre izvoarele folosite(Septuaginta, Vulgata, o
traducere slavă, tipărită la Moscova, etc.), rezolvă problema cuvintelor străine, ce nu aveau
corespondent în limba română şi recurgerea la neologisme(sinagogă, filosofi, maghi, iotă,
teatron, canon, areopag), dar, poate, cea mai însemnată problemă pusă era aceea referitoare la
necesitatea unei limbi literare unitare, pe care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de
unitatea etnică a poporului român, autorul predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii,
nesocotind graniţele politice nefireşti existente între ei: „Aceasta încă vă rugăm să luaţi
aminte, că rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip.
Pentru aceea cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un
chip, alţii într-alt chip. Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sănt buni,
carii îmblă în toate ţărăle, aşea şi cuvintele acelea sănt bune care le înţeleg toţi. Noi drept
aceea ne-am silit, de în căt am putut să izvodim aşea cum să înţeleagă toţi, iar să(dacă) nu vor
înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i cina aceluia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de
şi-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip”. Deşi nesemnată, această
a doua predoslovie, se crede că este opera mitropolitului Simion Ştefan, sau a unui cărturar
român ortodox din anturajul său.
Textul este împărţit în capete (capitole), iar acestea în stihrui(versete), orice capitol având
şuma(rezumatul) lui. Fiecare pagină are rezervat un spaţiu pentru trimiteri la alte capitole sau
versete din Sf. Scriptură. Aceste spaţii au fost folosite şi pentru explicarea unor termeni străini,
sau chiar a unor cuvinte româneşti, prin sinonime, precum şi pentru unele scurte comentarii.
Termenii explicaţi sunt din varii domenii şi se poate susţine că unele cuvinte glosate au intrat în
limba noastră direct din limba greacă şi latină, în anul 1648. De aceea notele marginale din
Noul Testament de la Alba Iulia pot fi socotite ca un început de dicţionar explicativ al limbii
române.
O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648, este
aceea a celor 23 de predoslovii, căci, cu excepţia epistolelor către Filimon II şi III Ioan şi a
Apocalipsei, toate celelalte cărţi au câte o scurtă prefaţă sau o introducere, care sunt
consideraţii isagogice. Ele sunt originale şi probabil s-au inspirat din ediţia latină a Bibliei,
apărută la Viena în 1587(Biblia ad vetustissima exemplaria), care cuprinde traducerea fer.
Ieronim, însoţită de scurte consideraţii introductive la fiecare carte. Stilul acestor predoslovii
este asemănător cu cel al prefeţei către cititori, ceea ce înseamnă că aveau acelaşi autor. Ele
prezintă scurte date istorice şi geografice asupra oraşelor sau ţinuturilor cercetate de Sf.
Apostoli, mai ales în cazul Epistolelor pauline, date despre autori, locul şi limba în care au
scris, date asupra cuprinsului cărţii. Se face chiar şi etimologia numelor unor autori, din limba
greacă sau ebraică. În unele predoslovii autorul se angajează în scurte dispute teologice cu
filozofii păgâni, ereticii, catolicii, etc. Se introduc unii termeni care nu apar în traducerea
propriu zisă (epicurei, papppişti, iejuviţi, stemă, istorie), ceea ce dovedeşte formaţia umanistă a
traducătorilor, câştigată fie la unele şcoli din Transilvania, fie peste hotare. Mai trebuie reţinut
şi faptul că în predoslovii sunt menţionaţi unii Sf.Părinţi, precum Ioan Gură de Aur, Atanasie
cel Mare, Fer. Ieronim, Teofilact al Ohridei, ceea ce dovedeşte că alcătuitorul sau alcătuitorii
lor nu erau calvini şi nici filocalvini, ci români ortodocşi, care au lucrat şi la traducerea propriu
zisă. De aceea, putem spune că Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care
pot fi considerate ca primul manual de introducere şi exegeză biblică din teologia
românească. Mai precizăm şi faptul că, trei dintre predoslovii(Marcu, Luca şi Ioan) au fost
preluate , cu simple indreptări grafice sau schimbări de termeni, de Biblia de la Bucureşti.
Acelaşi lucru se poate observa şi în privinţa textului propriu-zis, căci Biblia de la Bucureşti a
preluat traducerea de la Alba Iulia, mergând uneori până la simpla transcriere sau la schimbări
neînsemnate de limbă, cerute de însăşi evoluţia ei. A fost folosit apoi şi de ediţia Noului
Testament de la Bucureşti, din 1703, tipărită de Antim Ivireanu. Andrei Şaguna a folosit ediţia
de la 1648 a Noului Testament, pentru a revizui şi retipări Biblia de la Sibiu, din anii1856-
1858.
Psaltirea de la Alba Iulia. La 25 decembrie 1651 a ieşit de sub tipar Psaltirea, care avea
titlul evreiesc de Sefer tehilim. Şi Psaltirea avea două predoslovii nesemnate, una adresată
principelui Gheorghe Rakoczy II, alta cititorilor(aceasta era la sfârşitul cărţii). Din citirea
primei prefeţe ne putem da seama că a fost scrisă de un teolog calvin, poate acelaşi care a scris
prima prefaţă a Noului Testament. A doua prefaţă dădea unele lămuriri asupra noii ediţii a
Psaltirii, arătând că s-a tradus din evreieşte şi din greceşte. Şi în Psaltire apar glosări
marginale(inclusiv confruntări între textul ebraic şi cel grecesc), împărţirea pe capitole şi
versete, cu un mic rezumat pentru fiecare capitol. O comparaţie cu Psaltirea Scheiană şi cu
Psaltirea lui Coresi, din 1570, ne arată că au fost utilizate şi aceste versiuni.
Mitropolitul Şimeon Ştefan a trecut la cele veşnice în vara anului 1656, fiind atestat
documentar, pentru ultima dată, la 22 mai 1656, când întărea ca protopop de Hunedoara pe
preotul Ioan.
Putem conchide că, în ciuda tuturor greutăţilor avute, mitropolitul Simeon Ştefan a reuşit
să-şi păstreze păstoriţii, oferindu-le lor, şi întregii culturi româneşti, un dar de nepreţuit, care
este Noul Testament. El se încadrează în curentul larg umanisto-renascentist de culturalizare a
poporului şi apărare a Ortodoxiei, reprezentat la noi de marii săi contemporani: Ştefan al
Ungrovlahiei, Varlaam al Moldovei, iar dincolo de hotare, de Petru Movilă al Kievului.

Mitropolia Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea


Mitropolitul Sava Brancovici

În scaunul vacant de mitropolit al Transilvaniei, după moartea lui Simeon Ştefan, a fost ales
protopopul văduv Simeon Brancovici din Ineu(Arad), care a primit, în călugărie, numele de
Sava. Făcea parte dintr-o familie a despoţilor sârbi, care migrase, la nord de Dunăre, datorită
situaţiei nesigure şi stăpânirii turceşti din Balcani. La începututl sec. XVI, familia Brancovici
avea întinse proprietăţi în comitatele Arad, Zarand şi Timiş.Dintre înaintaşii
mitropolituluiSava, cunoaştem pe Sava, episcop de Lipova şi Ineu(1606-1627) şi pe Longhin
Brancovici(1628-1643) fratele tatălui său, hirotonit arhiereu pentru credincioşii din părţile
Lipovei-Ineului, de patriarhul ecumneic Chiril Lucaris, retras, înainte de 1643, la mănăstirea
Comana din Ţara Românească. Tatăl lui Sava Brancovici slujise în tinereţe ca ostaş şi a avut
şase copii, două fete şi patru băieţi. Un frate al său, Gheorghe, a fost ostaş. Simeon era cel mai
mare, dintre toţi fraţii şi s-a născut în anul 1620, învăţând carte în casa părintească şi, mai apoi,
la mănăstirea Comana, din Ţara Românească. Întorcând-se acasă, s-a căsătorit, având copii,
care au murit de mici. De multe ori era nevoit să îmbrace şi haina ostăşească din pricina
numeroaselor ciocniri pe care le aveau locuitorii din acele părţi cu turcii.
Întâmplându-se să moară Grigore Brancovici, protopoul Ineului, o altă rudă a sa, a fost
rugat de credincioşii zonei să primească misiunea slujirii lui Dumnezeu. Acceptând, a plecat la
unchiul său Longhin Brancovici, care se afla în Ţara Românească. Acesta a mijlocit pe lângă
mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească pe nepotul său Simeon, cerere îndeplinită
de mitropolit. Dar, la întoarcerea la Ineu, a găsit lucrurile schimbate, căci soţia lui murise, între
timp, iar mama lui se călugărise, sub numele de Maria. Ca preot- Protopop, Simeon a slujit
până în anul 1656, când soborul de preoţi şi mireni ortodocşi, întrunit la Alba Iulia, l-a preferat
în scaunul vacant de mitropolit al Ardealului. A trecut iarăşi în Ţara Românească, unde a fost
mai întâi călugărit, sub numele de Sava, după care a fost hirotonit arhiereu, în catedrala
mitropolitană din Târgovişte, în ziua de Înălţarea Sf. Cruci, din anul 1656, de către acelaşi
mitropolit Ştefan, de către unchiul său Longhin, ajuns arhiereu între timp, şi ceilalţi episcopi,
autohtoni ori străini aflaţi în Ţara Românească. Încărcat cu daruri, din partea domnitorului
Constantin Şerban Basarab şi a mitropolitului Ştefan, s-a întors în Ardeal, fiind primit cu mare
cinste în reşedinţa mitropolitană de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, domnitorul Gh. Rakoczy II (1648-1660) a emis decretul de
recunoaştere, prin care îi acorda o jurisdicţie sporită faţă de înaintaşi, aşa cum nu mai avusese
nimeni, până atunci, adică: Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul şi
Maramureşul. Lipseau Ţara Făgăraşului şi câteva biserici, pentru a acoperi întreg Ardealul.
Este demn de reţinut faptul că vlădicăi Sava nu i s-au impus condiţiile de calvinizare(cele 15) şi
nici nu era pus sub ascultarea superintendentului, aşa cum se întâmplase cu înaintaşul său. Este
posibil ca acest lucru să se fi întâmplat datorită respectului de care se bucura familia
Brancovicilor, vechi luptători împotriva turcilor, dar şi raporturilor pe care Gh. Rakoczy II le
avea cu domnitorii români, căci numai cu un an mai înainte încheiase un tratat cu Gh. Ştefan al
Moldovei şi Constantin Şerban al Ţării Româneşti. Cu toate acestea, păstoria lui a fost mult
îngreunată de acţiunile de calvinizare, patronate chiar de principii Transilvaniei, de desele
războaie şi schimbări politice petrecute atunci. Mai întâi, după moartea lui Gh. Rakoczy I(11
oct 1648) văduva sa, Susana Lorantffi, a făcut mai multe încercări de atragere a românilor la
calvinism, rânduind inspectori calvini(1657), care să inspecteze parohiile româneşti, din Ţara
Făgăraşului, şi să se intereseze de pregătirea preoţilor şi felul cum îşi desfăşurau activitatea.
Cheltuielile de deplasare şi întreţinere, ale acestora, erau suportate de preoţii ortodocşi. Tot
atunci, văduva înfiinţa o şcoală calvină românească la Făgăraş, alături de biserica şi şcoală
reformată maghiară, prin care se urmărea calvinizarea preoţilor şi a învăţătorilor şi prin aceasta
a credincioşilor. Pe de altă parte politica lui Gh. Rakoczy II a fost instabilă. În anul 1657,
dorind să ocupe tronul Poloniei, a pornit o expediţie împotriva acestora, încheiată cu un eşec
total. Tot atunci, turcii au poruncit Dietei să aleagă un alt principe, ceea ce s-a şi întâmplat, dar
alesul Dietei nu a fost confirmat de poartă, încât, la începutul anului 1658, îl întâlnim iarăşi pe
Gh. Rakoczy II în fruntea Transilvaniei. Nemulţumiţi, turcii au atacat Ardealul, învingându-l pe
Rakoczy II şi impunând ca principe pe Acaţiu Barcsai(1658-1660), fost ban al Lugojului şi
Carnsebeşului, dar ca a plătit cu cedarea, către turci, a Ineului, Lugojului şi Caransebeşului şi
urcând haraciul la 40000 de galbeni. O parte a Dietei nu a recunoscut pe Acaţiu ci a rămas
fidelă lui Rakoczy II, încât, Transilvania avea acum doi principi. În mai 1660, Rakoczy II este
înfrânt şi la puţin timp moare, dar Barcsai nu a fost recunoscut de straturile ardelene, care la
începutul anului 1661 au ales un nou principe, în persoana lui Ioan Kemeny, fostul comandant
al trupelor lui Rakoczy II, care a şi continuat politica antiotomană. Barcsai a fost prins şi
omorât, din porunca lui Kemeny, în iulie 1661. Turcii, nemulţumiţi că le-a fost ucis protejatul,
au pătruns în Transilvania şi au impus alegerea unui nou principe, în persoana lui Mihail
Apafii(1661-1690). În aceste condiţii este lesne de înţeles greutăţile cu care s-a confruntat
vlădica Sava, mai ales că, în expediţia din 1658, turcii au ars şi jefuit catedrala şi reşedinţa
mitropolitană din Alba Iulia. Deşi Acaţiu Barcsai a confirmat drepturile mitropolitului Sava,
mărindu-i jurisdicţia şi asupra Ţării Făgăraşului, şi dat unele înlesniri ori scutiri preoţilor,
poziţia antiotomană a vlădică, a dus la scoaterea lui din scaun şi înlocuirea, pentru scurt timp
este adevărat, cu Ghenadie III(1659). În decretul de recunoaştere, a noului mitropolit, Barcsai
îi fixa condiţii de calvinizare, asemănătoare celor impuse lui Simeon Ştefan şi motiva scoaterea
din scaun a lui Sava Brancovici: neîndeplinirea condiţiilor impuse şi amestecul în treburile
publice ale ţării. Cu toate acestea mitropolitul Sava nu a părăsit Alba Iulia, ceea ce ne face să
credem că fiecare principe îşi avea propriul mitropolit: Rakoczy II pe Sava, cu reşedinţa la
Alba Iulia, iar Barcsai pe Ghenadie III, cu reşedinţa la Sibiu. Viaţa lui Ghenadie III a fost
curmată de holeră, în vara anului 1660, iar vlădica Sava, după o misiune diplomatică la ruşi,
încredinţată de Gh. Rakoczy II, s-a întors în scaunul său mitropolitan. În această perioadă,
printre titularii mitropoliei Transilvaniei, mai întâlnim şi un Daniil, despre care istoricii susţin
că ar fi una şi aceeaşi persoană cu Daniil, traducătorul Pravilei cele Mari de la Târgovişte din
anul 1652. Cu siguranţă, păstoria lui a fost efemeră, prin anii 1660-1661, şi impusă de unul din
principii de atunci (poate de Acaţiu Barcsai, după moartea lui Ghenadie, sau de Ioan Kemeny).
La 20 aprilie 1662, Daniil era numit de Mihail Apaffi, ca episcop peste bisericile româneşti din
Ţara Făgăraşului. Mai târziu a ajuns episcop la Strehaia(1672-1679), iar spre sfârşitul vieţii s-a
retras la schitul Babele, din Vrancea, unde şi-a dat obştescul sfârşit, în anul 1688.
Alegerea lui Mihai Apafii, ca principe al Transilvaniei, a însemnat şi o nouă luptă a vlădicăi
Sava, atât pentru menţinerea în scaun cât şi pentru apărarea ortodoxiei, în faţa activităţii
prozelitiste calvine. Recunoscut ca mitropolit, de Apaffi, în 1662, Sava Brancovici a păstorit
până în 1680, biruind toate greutăţile şi piedicile puse de calvini. El s-a interesat de soarta
păstoriţilor, intervenind pentru acordarea unor scutiri de impozite şi a refăcut catedrala
mitropolitană, distrusă de turci, încă din 1658. În anul 1667, ajungând la neînţelegeri cu
principele calvin, era cercetat, din ordinul lui Apaffi, de protopopii filocalvini, Ioan Zoba de
Vinţ şi Toma Topai din Alba Iulia, precum şi de Dimitrie Logofătul şi Gheorghe Chira, pentru
toate veniturile încasate de la începutul păstoriei. Era obligat să deschidă o şcoală şi să
înfiinţeze o tipografie, iar preoţii români, care ar fi suferit vreo nedreptate din partea lui, erau
încurajaţi şi îndemnaţi să depună mărturie.
Călătoria în Rusia. Deşi situaţia religioasă a creştinilor ortodocşi din Transilvania era
destul de delicată, mitropolitul Sava a obţinut aprobarea să facă o călătorie la Moscova, la ţarul
Alexei Mihailovici. A plecat la începutul anului 1668 şi, trecând prin Moldova şi Polonia, de
unde a primit scrisori de recomandare, a ajuns la Moscova, fiind primit, de două ori, în audienţă
de ţar, care i-a oferit de fiecare dată ajutoare şi îngăduinţa să vină din 7 în 7 ani pentru a strânge
ajutoare pentru Biserica sa. Şi el a făcut daruri ţarului dar i-a depus şi un memoriu, în care îi
cerea să-i ajute pe creştini împotriva blăstămatului de turc. S-a întors spre sfârşitul anului, dar
viaţa lui a fost un calvar după aceea. Mihail Apaffi, filoturc, l-a suspectat de ţesături politice cu
Moscova şi, îndemnat de superintendentul calvin Petru Kovasznai, printr-un decret din 20
februarie 1669, îi impunea lui Sava, aceleaşi condiţii, cum fuseseră impuse lui Simeon Ştefan.
Cea mai grea condiţie era supunerea lui sub ascultarea superintendentului Calvin.
În anul 1670, mitropolitul Sava a făcut o călătorie în Ţara Românească, unde domnitorul
Antonie Vodă din Popeşti(1669-1672), cu vlădicii ţării şi boierii din divan, i-a u întărit o danie
anuală de 6000 aspri, pe care o avusese şi unii din înaintaşii săi. A mai făcut şi câteva vizite
canonice, precum şi sfinţiri de biserici, în anii următori, dar la 14 iunie 1674, principele Mihai
Apaffi, întărea noului superintendent calvin, Gspar Tiszabecsi, stăpânirea asupra
mitropolitului, preoţilor ortodocşi şi a tuturor bisericilor româneşti. Mitropolitului i se îngrădea
orice posibilitate de a acţiona, fără ştirea superintendentului, de aceea el a convocat, în anul
1675, un sinod la Alba Iulia, la care au fost chemaţi juraţii scaunului mitropolitan şi toţi
protopopii eparhiei. Sinodul a luat unele hotărâri, care urmăreau înviorarea vieţii religios-
morale a preoţilor şi credincioşilor români din Transilvania. Dintre aceste hotărâri, reţinem:
1. Măsuri privitoare la slujbele bisericeşti. Preoţii erau îndatoraţi să slujească în duminici
şi sărbători, în limba română, precum şi în zilele de miercuri şi vineri, iar în posturi în toate
zilele. Preoţii de la oraşe şi cei de pe la biserici unde sunt mai cu dobândă şi plată se dă mai
bună, erau îndatoraţi să slujească zilnic.
2. Măsuri pentru disciplinarea preoţilor. Erau interzise preoţilor unele îndeletniciri
incompatibile cu slujirea preoţească: vornicia pe la nunţi, jocurile de noroc şi beţia, cununarea
celor fugiţi, a rudelor. Mitropolitul era îndatorat să facă vizite canonice, iar protopopii să
supravegheze purtarea preoţilor. Impunea un fel de carte canonică protopopească, în sensul în
care nici un preot nu putea sluji, altundeva decât în parohia sa, fără cartea protopopului său.
3. Măsuri pentru înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor.
Sunt prevăzute unele reguli, actuale şi astăzi, pentru combaterea superstiţiilor. Dintre ele
reţinem unele, numai: Când chiamă creştinii pe popa la bolnavi să-i cuminice şi nu vor să iasă
după popă din casă, acolo popa să nu meargă la morţii casei; molitvă să nu facă nici oaselor,
nici hainelor, nici oi sau vaci peste mort să nu dea, au găini, iar în lături pot da; picioarele
dobitoacelor să nu le spele, nici să le arză cu lumina în frunte şi colac peste groapă să nu dea,
banul în groapă să nu se arunce; muierile să nu ţipe pe uliţă; cari nu vor să-şi îngroape morţii
lunea sau miercurea, la aceia popii să nu meargă; cari oameni sau muieri vor face foc în curte
Joi Mari sau la Blagoveştenii şi vor să pună masă şi pâine şi zic că vin morţii să se
încălzească şi aruncă apă pre pajişte să bea morţii, pre acei îi vor da şpanilor, să(= dacă) nu
să vor lăsa; sărbătorile drăceşti, marţia şi miercurea, cine va ţine, acela să se dea şpanilor, să
(dacă) nu se vor lăsa”
4. Măsuri impuse credincioşilor. Erau îndatoraţi să înveţe Tatăl nostru, Crezul şi cele 10
porunci, să cerceteze biserica, să se împărtăşească de patru ori pe an, să plătească preoţilor
pentru slujbele săvâeşite, să-şi trimită copii la biserică, unde preotul îi va catehiza după slujbă.
Prin aceste hotărâri, mitropolitul Sava dorea, atât reînviorarea vieţii moral-religioase a
credincioşilor, cât şi un cadru legal deslijire, pentru a scăpa de umbra supeintendentului.
Înlocuirea limbii slavone cu cea românească, era o altă dorinţă.
În anul 1675, fratele său Gheorghe a fost trimis capuchehaia (reprezentantul) lui Apaffi la
Constantinopol. Profitând de acest lucru, mitropolitul obţinea de la principe o diplomă, prin
care se prevedea ca pe viitor protopopii, preoţii şi bisericile româneşti să nu mai fie luate de sub
jurisdicţia lui Sava Brancovici, vrednicul episcop al bisericilor româneşti, sârbeşti şi greceşti
de sub stăpânirea noastră, care locuieşte în mănăstirea ce se află la Bălgrad. În anul următor a
obţinut o nouă diplomă de la Mihail Apaffi, prin care preoţii saşi şi luterani erau opriţi să mai ia
dijme de la preoţii români. În 1678 şi 1679, împotriva vlădicăi Sava erau aduse numeroase
pâre, dar Apaffi îi reconfirma toate drepturile. Acum, s-a întocmit şi un Zaconic,(1679-1680)
adică un statut de organizare al Bisericii ortodoxe din Transilvania, care reglementa atribuţiile
soborului mare, soborului mic, de protopoi, de preoţi, etc.
Odată cu numirea unui nou superintendent, în persoana lui Mihail Tofoi, fostul predicator
de la curtea lui Apaffi, raporturile dintre vlădica Sava şi principe s-au înrăutăţit. La aceasta s-a
mai adăugat şi descoperirea unui complot împotriva principelui transilvan, în care, printre alţii,
era implicat şi fratele mitropolitului, Gheorghe. În acest context, la 2 iunie 1680, s-a constituit
un scaun de judecată la Alba Iulia, compus din 101 persoane, în majoritate calvini sau duşmani
ai mitropolitului, pentru a-l judeca pe mitropolit. În aceeaşi zi s-a hotărât destituirea ierarhului,
fiind învinuit de imoralitate, de neglijenţă faţă de mănăstirea din Alba şi tipografia sa.
Condamnarea mitropolitului ortodox s-a făcut după canoanele calvine(80 şi 81) şi în
conformitate cu Aprobatae Constitutiones part. I, tit I, art. 3, ca persoană infamă, fiind dat pe
mâna magistratului din afară al Măriei Sale Craiul. După ce i s-au confiscat, lui şi fratelui său,
toate bunurile, a fost închis şi bătut până i s-au rupt hainele pe el. Pentru eliberarea
mitropolitului, Gheorghe Brancovici a plecat în Ţara Românească, rugându-l pe domnitorul
Şerban Cantacuzino să-l ajute. Acesta a intervenit la Poartă, prin capuchehaia sa, Constantin
Brâncoveanu, şi a încheiat o înţelegere cu adversarii lui Mihail Apaffi, aflaţi la Constantinopol,
în care se prevedea că în cazul înlăturării lui să se dea libertate credinţei ortodoxe în
Transilvania, iar pe mitropolit să-l restabilească în dregătoria sa. Dornic să se apropie de
domnitorul muntean şi cunoscând uneltirile îndreptate împotriva lui, a eliberat pe mitropolit,
care datorită tratamentului, din timpul detenţiei şi vârstei, a trecut la cele veşnice, probabil în
aprilie 1683. La 1 mai 1683, fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veştem o Evanghelie, pe
care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoţii acelei biserici să pomenească la Liturghie şi pe
răposatul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului.
Mitropolitul Sava Brancovici, deşi a păstorit în condiţii grele, pentru Biserica Ortodoxă din
Ardeal dar şi pentru el însuşi, şi-a înscris numele în galeria luptătorilor pentru păstrarea
credinţei strămoşeşti, suferind pentru aceasta. Sf. Sinod al BOR l-a trecut în rândul
mărturisitorilor în 1950, proclamarea solemnă a canonizării făcându-se la Alba Iulia, la 21
octombrie 1955, cinstirea făcându-se la 24 aprilie.
Urmaşii lui Sava Brancovici.
Urmaşul lui Sava Brancovici, în scaunul mitropolitan, a fost Iosif Budai(1680-1681) din
satul Pişchinţi(Hunedoara), hirotonit la Bucureşti, de mitropolitul Teodosie şi doi episcopi
greci, la 23 august 1680. Î s-au impus 19 condiţii calvine(15 fusese impuse şi lui Simeon
Ştefan, iar celelalte 4 lui Sava). Despre păstoria lui, destul de scurtă(a murit la sfârşitul anului
1681) ştim, numai, că a făcut unele vizite canonice, în părţile Bistriţei. I-a urmat mitropolitul
Ioasaf(1682 – 1683), care era grec de origine şi a fost ales la rugăminţile lui Şerban
Cantacuzino, care dorea astfel să pună stavilă prozelitismului calvin. El a fost numit în scaun
de Apaffi, fără să consulte soborul cel mare, ceea ce a nemulţumit pe mulţi, nemulţumire care
era amplificată şi de superintendentul calvin, Mihail Tofoi, căci vlădica Ioasaf respingea orice
condiţie de calvinizare. Mai mult el a înlăturat nouă protopopi, care erau învinuiţi de diferite
abateri sau erau prieteni ai calvinilor, ceea ce a nemulţumit pe mulţi. Un simulacru de sobor i-a
adus mai multe învinuiri şi l-a depus, dar Ioasaf şi-a continuat păstoria, cerut de cei mai mulţi
dintre preoţi. În toiul tensiunilor, când calvinii şi filocalvinii cereau plecare lui Ioasaf, iar
românii rămânerea lui, el a trecut la cel veşnice. A fost ales, de soborul protopopilor, Sava III
din Veştem(1684- 1685). El a fost trimis la Bucureşti, pentru a fi hirotonit arhiereu, de
mitropolitul Teodosie, primind daruri de la domnitorul Serban Cantacuzino. Din nefericire,
păstoria lui s-a încheiat repede, căci în vara anului 1685 trecea la cele veşnice. A urmat
mitropolitul Varlaam(1685-1692), hirotonit şi el tot la Bucureşti, cu o păstorie mai lungă dar şi
destul de zbuciumată. În anul 1687 Transilvania a fost ocupată de austrieci, iar la 9-10 mai
Dieta a proclamat anexarea provinciei la imperiul habsburgic, situaţie care s-a menţinut până în
1918. Din timpul activităţii sale reţinem tipărirea unor cărţi de slujbă, atât pentru strană34 cât şi
pentru altar35, unele vizite canonice precum şi cumpărarea unor pământuri şi fânaţe pentru
mitropolie. A trecut la cele veşnice în vara anului 1692 şi cu el se încheia şirul mitropoliţilor
hirotoniţi la Bucureşti, în cursul domniei lui Şerban Cantacuzino, care a purtat o grijă deosebită
Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Mitropolitul Teofil (1692- 1697) a fost hirotonit tot la Bucureşti, de Teodosie, şi recunoscut
de guvernatorul Gheorghe Banfi, cu obligaţia respectării celor 19 puncte impuse şi lui Varlaam.
Este menţionat de câteva documente făcând vizite canonice în eparhie. Spre sfârşitul păstoriei
iezuiţii au făcut presiuni pentru a se uni cu Biserica Catolică. Chiar a existat un act de unire,
care în realitate era un fals iezuit. A murit în momentul în care relaţiile dintre ortodocşi şi
catolici erau tensionate, datorită dorinţei celor din urmă de a-i asimila pe cei dintâi.

Mitropolitul Atanasie Anghel şi Uniaţia

Problema unirii unei părţi a Bisericii Orotodoxe din Transilvania cu Biserica Catolică, la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, a frământat şi frământă încă, nu doar
pe istorici, ci chiar şi clasa politică şi pe credincioşii din ţara noastră. Aceasta pentru faptul că
în tremenii în care s-a făcut Unirea din 1700, în aceeaşi termeni s-a făcut Revenirea la Biserica
Ortodoxă, în anul 1948. Şi cum actul din 1948 este mai aproape de noi se pare că este mai
binecunoscut, iar cel din 1700, fiind atât de îndepărtat s-a aşezat pe el colbul uitării. Reacţiile
împotriva Bisericii Ortodoxe, de după răsturnarea regimului comunist, din acel Decembrie 89
însângerat, sunt, de cele mai multe ori, părtinitoare, deoarece nu analizează întregul ci doar
partea. Întregul începe, de fapt, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când după înfrângerea turcilor
sub zidurile Vienei, la 1683, raportul de forţe din Balcani se schimbă uşor. Treptat Transilvania
intră în sfera de influenţă a habsburgilor, principile Mihail Apaffi(1661-1690) intrând în
tratative cu imperialii, şi în schimbul unor privilegii, printre care ereditatea la tron, acesta
permite instalarea trupelor austriece în Transilvania(proces desfăşurat între 1686-1699). Poarta
a recunoscut trecerea transilvaniei sub influenţa Austriei abia în urma păcii de la Carlovotz, din
34
Ceaslăvăţ - 1685
35
Molitvelnic – 1689,care avea unele predici la morţi, în 16 foi. S-au tipărit şi unele cărţi cu conţinut calvin, din iniţiativa şi
cu cheltuiala unor admiratori ai calvinilor.Amintin astfel : Sicriul de aur, predici la morţi, Cărare pe scutr spre fapte bune
îndreptătoare, era o traducere a unei cărţi calvine ; Rânduiala diaconstvelor, ş.a
26 ianuarie 1699. Dar evenimentele s-au derulat în alţi termeni, decât cei stupulaţi în acordul
încheiat cu habsburgii. Astfel, la 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o
diplomă, numită după numele său diploma leopoldină, în 18 puncte, care a fost un adevărat
statut sau constituţie pentru Transilvania. În virtutea acesteia, Transilvania urma să fie
condusă de un guvernator, ales de Dietă şi confirmat de Curte, al fiind în fruntea unui consiliu
de 12 membri – guvern. În anul 1694, pe lângă guvern, s-a înfiinţat aşa numita Cancelarie
aulică transilvană, cu sediul la Viena, care făcea legătura între Curte şi Principat. Mai exista
un tezaurariat, ce gestiona finanţele şi un Consiliu de război al Curţii, ce se ocupa de
problemele militare, tabla regească era organul suprem judecătoresc, iar Dieta rămânea
organul legislativ. Toate aceste organisme făceau din Transilvania un principat dependent de
coroana austriacă. Aceeaşi diplomă confirma privilegiile celor trei naţiuni politice – unguri,
saşi şi secui – şi cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană. Rămâneau
în vigoare şi vechile legiuiri transilvane: Aprobatele, Compilatele şi Tripartitumul lui
Weboczi. În funcţii publice erau numiţi numai indigeni, adică unguri, saşi, secui, fără deosebire
de religie. Se poate observa că diploma nu pomenea nimic despre populaţia majoritară şi religia
lor, ceea ce dovedeşte că ea consfinţea continuarea întreitei exploatări: naţională, religioasă şi
socială.
Îndată după trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgilor s-a putut constata o încercare
de consolidare a poziţiei lor, folosind ca vârf de lance Biserica catolică. Dacă de aproximativ
un secol şi jumătate puterea calvinilor era vizibilă şi dominantă, acum se impunea creşterea
puterii confesiunii catolice, care uneori fusese nu slăbită ci desfiinţată de calvini. Astfel, s-a
trecut la acţiuni concrete de întărire a catolicismului în Transilvania, precum: restituirea
moşiilor pierdute de Biserică, sub dominaţia calvină, acordare unor danii preferenţiale şi, cel
mai important lucru, activitatea iezuţilor, reveniţi în Transilvania odată cu instaurarea puterii
habsburgice. Pentru catolici, a recâştiga o poziţie dominantă în Transilvania era similar cu a-şi
spori numărul de credincioşi. Cum catolicizarea luteranilor, calvinilor şi unitarienilor era
practic imposibilă, iezuiţii şi-au îndreptat privirile către ortodocşi, spre a-i atrage în barca lor,
atât pentru a-şi mări numărul şi impicit influenţa, cât şi pentru a rupe legăturile de orice natură
cu fraţii lor de peste munţi.
Care era situaţia Bisericii Ortodoxe din Transilvania, în această perioadă, deja am prezentat
în parte. Calvinii făceau presiuni asupra ortodocşilor, să treacă la confesiunea lor, mitropoliţilor
impunându-le condiţii umilitoare şi scoţându-i din scaun pentru neîndeplinirea lor, iar preoţilor
şi credincioşilor fixându-le zile de robotă şi luându-le dijmă, pentru că toţi erau iobagi. Pe
lângă aceasta, preoţii ortodocşi erau obligaţi, de cele mai multe ori, să dea dijmă chiar şi
pastorilor calvini. Dacă ceilalţi preoţi şi pastori aveau duverse privilegii, sesii parohiale, salarii
şi diverse scutiri de taxe, preoţii ortodocşi nu se deosebeau cu nimic de păstoriţii lor iobagi. Ne
putem imagina nemulţumirile lor, care au fost exploatate de catolici şi în schimbul promisiunii
îndulcirii vieţii, iezuiţii au profitat încercând să-i atragă la Unirea cu Roma.
Pretinsul sinod de unire din 1697. Istoricii iezuiţi şi cei greco-catolici români au susţinut
că primele încercări de unire s-au făcut în anul 1697 de către mitropolitul Teofil, şi dau, în
acest sens, trei procese verbale ale unui pretins sinod, ce s-ar fi ţinut la Alba Iulia, în februarie
1697, în care s-ar fi hotărât unirea cu Roma, cu acceptarea celor patru puncte. Actul ar fi fost
semnat la 21 martie, de mitropolitul Teofil, şi înaintat primatului Ungariei, cardinalului
Leopold Kollonich, împreună cu o scrisoare, din 10 iunie 1697, semnată şi de 11 protopopi şi
un preot. Cercetările istoricilor Gh. Popovici, Ioan Crişan, Silviu Dragomir şi Şt. Lupşa au
stabilit falsul, că de fapt actele nu au fost scrise în limba română, ci erau traduceri în latină,
după alte însemnări latine şi preoţii români nu cunoşteau limba latină, iar în al doilea rând
nepotrivirea dintre date: sinodul s-a întrunit în februarie, actele au fost semnate în martie şi ar fi
fost trimise în iunie. Mai mult sunt unele expresii care dovedesc falsul. Spre exemplu Teofil
este numit episcop al Bisericii româneşti din Transilvania, deşi titulatura lui oficială era
arhiepiscop şi mitropolit al Ţării Ardealului sau arhiepiscop al mitropoliei Bălgradului şi a
toată Ţara Ardealului. Şi cercetările grafologice au stabilit că iscălitura nu era a mitropolitului
Teofil, ceea ce dovedeşte grosolanul fals, prezentat ca document al istoriei. Dacă ar fi fost
semantă unirea în 1697 ce rost mai avea cea din 1700-1701?
Mitropolitul Atanasie Anghel.
După tecerea la cele veşnice a mitropolitului Teofil, printre candidaţii la scaunul arhieresc
al Transilvaniei s-a aflat şi un tânăr iromonah, Atanasie(din botez Anghel), fiu al preotului din
Bobâlna – Hunedoara. El făcuse şcoala calvină de la Aiud sau Alba Iulia, unde a şi intrat în
monahism. A devenit o peroană cunoscută guvernatorului Transilvaniei şi altor dregători, prin
însemnatele sume de bani ce le-a oferit în schimbul demnităţii mitropolitane. A fost rimis la
Bucureşti, conform vechiului obicei, pentru a fi hirotonit arhiereu. Deoarece la Bucureşti era
cunocută intenţia catolicilor, de a-i atrage pe creştinii orotdocşi din Transilvania la confesiunea
lor, iar candidatul la arhierie, pe lângă faptul că era destul de tânăr, mai era şi fără multă
învăţătură şi nu prezenta destulă încredere, a fost ţinut la Bucureşti timp de patru luni, pentru
a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. A fost hirotonit abia la începutul anului
următor, la 22 ianuarie 1698, de către mitropolitul Teodosie, care i-a cerut să iscălească şi un
îndreptar dogmatic, liturgic şi canonic, în 22 de puncte36, alcătuit de el şi patriarhul Dositei al
Ierusalimului, aflat atunci în Ţara Românească. Ca şi înaintaşii săi, Atanasie a primit din partea
domnitorului Constantin Brâncoveanu numeroase daruri, veşminte şi cărţi, iar la 25 mai 1698 îi
înoia ajutorul anual de 6000 de bani, pe care-l primea Mitropolia Ardealului de mai mult timp,
ştiind că se învăluieşte ca o corabie în mijlocul valurilor mării, fiind întră multe feluri de
eretici necredincioşi şi să năpăstuieşte de dânşii în multe chipuri.
Din nefericire, în Ardeal catolicii, profitând şi de lipsa ierarhului, şi-au înteţit lucrarea lor
dezrădăcinare a românilor. În septembrie 1697, iezuitul Paul Ladislau Baranyi dinAlba Iulia a
plecat la Viena, spre a prezenta Curţii un memoriu al statului catolic ardelean, în vederea unirii
românilor cu Biserica Romei. La 14 aprilie 1698, împăratul îşi dădea acordul unirii românilor
cu oricare din cele patru religii recepte sau de a rămâne la vechea lor credinţă37. Preoţii care
acceptau să se unească cu vreuna din religiile recepte urmau să se bucure de privilegiile
clerului confesiunii respective, subliniindu-se, în mod deosebit, că aceia care se vor uni cu
Biserica Romei, recunoscâd pe papă ca şi cap al Bisericii se vor bucura de privilegiile preoţilor
catolici. Oferta era ispititoare pentru preoţii români, care, în schimbul acceptării primatului
papal, scăpau de iobăgie şi toate celelalte datorii faţă de stat şi faţă de domnii pământeni,
putând să-şi păstreze neschimbată credinţa ortodoxă. La scurt timp, cardinalul Leopold
Kollonich a venit cu unele completări la formula scurtă de recunoaştere a primatului papal,
aprobate tot printr-o rezoluţie imperială. Astfel, la 2 iunie 1698, el adresa un manifest către
preoţii români ardeleni, prin care preciza că urmau să se bucure de privilegiile Bisericii şi
preoţilor catolici numai aceia care vor mărturisi şi crede tot ceea ce învaţă Biserica romano-
catolică şi mai ales cele patru puncte deosebitoare38 dintre Bisericile ortodoxă şi catolică: 1.
Papa este capul întregii Biserici; 2. Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită –
azimă; 3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul – Filioque; 4. În afară de rai şi iad mai
există un loc curăţitor numit purgator. Pe baza acestor două acte cu rezoluţii imperiale, iezuiţii

36
Istoricii numesc această mărturisire de credinţă când indreptar când instrucţiune. Se ocupa de învăţăturile atacate de
calvini (Sf. Tradiţie, Sf. Taine, slujba înmormântării, cultul sfinţilor şi al icoanelor, mântuirea prin credinţă şi fapte bune)
sau de catolici(împărtăşirea cu pâine şi vin şi nu cu azime, prefacerea darurilor la episcleză ş.a.)
37
Deşi catolicii insistaseră pe lângă împărat să acorde avizul său, pentru unirea românilor cu Roma, întârzierea a fost
provocată de influenţa guvernatorului Transilvaniei Mihail Banffi şi a cancelarului Nicolae Bethlen, ambii calvini.
38
Cele patru puncte deosebitoare sunt numite şi florentine, întrucât s-au formulat la sinodul unionist de la Ferrara –
Florenţa, finalizat cu o Unire(1439) ce nu s-a putut materializa.
au pornit la acţiunea de atragerea românilor la unirea cu Roma. Un rol important, în acest
demers, l-au jucat iezuiţii unguri Paul Ladislau Baranyi(transferat în 1700 în Slovacia) şi
Gabriel Hevenessy.
Manifestul de unire – Singurul act despre care s-a spus că exprimă hotărârea clerului
român de a se uni cu Bisrica Romei este cunoscut sub numele de manifestul de unire sau
cartea de mărturie, din 7 ocotmbrie 1698, semnată de 38 de protopopi. Actul este precum un
caiet în trei file, primele două formate dintr-o foaie îndoită, la care s-a adăugat şi lipit încă o
filă, tăiată la jumătate dintr-o coală. Se cunoaşte cuprinsul actului, pe pagini. Astfel, pe prima
pagină putem citi: „Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii bisericilor rumâneşti
dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului. Cercând schimbarea aceştii
lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebuie a fi
decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Biserica Romei cea catholicească şi ne
mărturisim a fi mădulările ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin această carte de
mărtuire a noastră şi cu acele privileghiomuri voim să trăim cu care trăiesc mădulările şi
popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în
milosteniia decretumului înălţii sale ne face părtaşi, care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda
cum să cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi
Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor
noastre. S-au dat în Belgrad, în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octombrie”39. Textul are şi
un post-scriptum, adăugat ulterior, cu 13 rânduri, cu următorul cuprins: „Însă într-acesta chip
ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi
rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu se clătească. Ci toate
ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum, aşa şi de acum nainte să fim slobozi a
ţinea după calendariul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea
sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti den scaunul sfinţiei sale. Ci tocma de i s-ar tâmpla
moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pe care sfinţia sa papa şi
înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhu de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi
în obiceiul şi dregătoriile (sic) protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de lucru nime
să nu se mestece, ci să să ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele
noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie.
Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie”40. Urmează
sigiliul, cu legenda : aceasta iaste pecetu Mitropoliei Bălgradului, sigiliu care a fost aplicat
înainte de a se scrie cele 13 rânduri, aşa cum o dovedesc ultimile două, care sunt mai scurte,
tocmai pentru a nu se trece peste rondela sigiliului.
Pagina a doua cuprinde declaraţia de unire, redactată în limba latină, care nu este fidelă
textului român. Sunt chiar şi unele deosebiri, care privesc fondul actului. Astfel, în textul
original se menţionează că unirea se face din lealitate faţă de împărat, cum se cade
credincioşilor nălţii sale, pe când în traducerea latină se spune că unirea se face din insuflare
dumnezeiască, şi cu acceptarea unor învăţături noi, primind, mărturisind şi crezând toate câte
le primeşte, le mărturiseşte şi le crede ea(Biserica Catolică), dar mai ales cu cele patru puncte
în care ştim că ne deosebim până acum, care ni se arată în prea milostivul decret şi în diploma
prea sfintei sale maiestăţi. Dacă încă se mai susţine că unirea a fost un act normal şi dorit de
români, se ignoră tocmai aceste mici amănunte şi trădări de la început. Traducerea nu redă
originalul, care are şi vicii de formă, ceea ce l-a făcut pe istoricul Nicolae Densuşianu să spună,
referitor la act, că „avem înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale,
falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul

39
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 300.
40
Ibidem, p. 301.
român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de la Alba Iulia…” 41. Paginile 3, 4 şi 5
cuprind semnăturile celor 38 de protopopi, cu 37 de peceţi, doi dintre ei folosind aceeaşi
ştampilă. În spaţiul dintre semnături au fost transcrise, cu litere latine, în latineşte, numele şi
sediul protopopilor. La sfârşitul iscăliturilor se găseşte un codicil, în 7 rânduri42, care nu este
altceva decât o prescurtare a post-scriptum-lui din prima pagină. Acest codicil are, însă, o
importanţă deosebită, deoarece, în urma expertizei grafologice, s-a constatat că a fost scris de
mitropolitul Atanasie-Alghel.
La o cercetare atentă a documentului se poate constata următoarele:
1. Protopopii acceptau din bună voia lor să se unească cu Roma, fără a preciza condiţiile
unirii.
2. La baza unirii stăteau interese de ordin material: cu acele priveleghiomuri voim să trăim
cu carele trăiesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte.
3. Post-scriptumul de pe prima pagină ca şi codicilul din a cincea pagină cereau răspicat
păstrarea integrală a doctrinei ortodoxe(legea), a organizării bisericeşti(alegerea vlădicului şi
drepturile protopopilor) şi a cultului(slujba Bisericii, litrughia şi carindariul nostru şi posturile).
4. Precizarea expresă că, nerespectarea acestora anula întregul act de unire(nici aceste
peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră).
Cunoscând aceste lucruri ne putem da seama cu uşurinţă că protopopii înclinau numai spre
o unire de principiu, determinată de nevoile materiale în care se zbătea clerul român, că textul
latin nu concordă cu cel român ci a fost o prefacere tendenţioasă a iezuiţilor. La acestea mai
adăugăm şi faptul că lipseşte iscălitura mitropolitului, ceea ce atrage nulitatea actului, iar
cartea de mărturie, redactată pe trei foi, dintre care una este lipită, are adausuri ulterioare,
întărind astfel nulitatea, dacă mai era nevoie. Tot în acest sens, mai pot fi evidenţiate şi alte
nepotriviri precum: în intitulaţie apar popii bisericilor rumâneşti, alături de protopopi, lucru
care nu se regăseşte în nici un alt act emanat de la vreun spbor anterior; protopopul Gheorghe
din Daia, notăraşul (secretarul) sinodului, semnează alături de ceilalţi protopoi, şi nu imediat ce
se sfârşeşte redactarea actului, alătruri de mitropolit, aşa cum se face în orice act oficial;
transcrierea în latină a numelor localităţilor, în care domiciliau protoiereii, este plină de greşeli,
ceea ce a dus la concluzia că cel ce a făcut transcrierea a fost un iezuit polon. Părerea
istoricului Silviu Dragomir, împărtăşită şi de pr. Păcurariu, a fost că protopopii au semnat un alt
act, iar iezuiţii, nu au făcut altceva decât, au pus în locul lui declaraţia de unire. Probabil acel
act era format din două foi, aşezate una în alta, din care primele trei pagini erau cu semnături,
iar celellalte albe. Plăsmuitorul a întors ultima foaie albă(p.7 şi 8) în fruntea actului, devenind
paginile 1 şi 2, pe care s-au scis textele menţionate mai sus. Nemaifiind aşezate acum una într-
alta, în formă de caiet, ultima foaie a fost tăiată în două, jumătatea cu semnăturile fiind lipită de
celelalte foi(devenind p.5, cu semnături şi 6, albă). Aşa cum observa profesorul Silviu
Dragomir, redactarea textelor românesc şi latinesc de declaraţie, după obţinerea semnăturilor,
pentru a forma un act autentic şi unic, este o înşelare a bunei credinţe a semnatarilor, deci un
fals, săvârşit cu intenţia de a ne face să credem că avem în faţă o declaraţie autentică a
reprezentanţilor Bisericii române. Este de domeniul evidenţei că, un act sinodal s-ar fi scris pe
o coală întreagă şi nu pe foi volante, lipite între ele, purtând semnătura mitropolitului, a
notarului, (secretarului) şi a celorlalţi protopopi, membri ai sinodului. Toate acestea ne duc la
conclizia că hotărârea de unire nu s-a luat în sobor, ci semnăturile au fost culese individual,
cu ocazia trecerii protopopilor respectivi prin Alba Iulia sau foile cu semnăturile au fost
luate de la un alt act. De altfel, nici un izvor contemporan nu face amintire de vreun sinod,
41
Ibidem.
42
Iată cuprinsul: Şi aşa ne unim aceşti ce scri(sic!) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Bisericii, leturghia(pe margine
are şi adaosul: şi carindariul nostru) şi posturile să stea pe loc, iar dă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi să n-aibă
nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Athanasie să fie în scaun şi nime să nu-l hărbutăluiască.
ţinut la 7 octombrie 1698. Mai mult, în timpul primelor proteste împotriva unirii43 nu se
aminteşte nimic de pretinsul sinod din 1698, ceea ce ne duce, încă o dată, la concluzia că
întregul manifest de unire nu este altceva decât un fals săvârşit de iezuiţi.
În ceea ce priveşte data falsificării, nu poate fi înainte de 16/28 februarie 1699, când
Leopold a dat prima diplomă leopoldină. În acel an iezuiţii au tipărit o foaie volantă, care
cuprindea un extras din rezoluţia împăratului din 14 aprilie 1698, textul manifestului lui
Kollonich, din 2 iunie 1698 şi textul latin al manifestului de unire, cu mici deosebiri. Pr. Mircea
Păcurariu crede că iniţial a fost tipărit acest text şi ulterior a fost copiat pe pagina a doua a
manifestului de unire. Mai mult, nu este exclus ca întregul manifest să fi fost redactat, la
începutul anului 1701, când mitropolitul Atanasie a fost chemat la Viena şi s-a constatat că nu
există nici o declaraţie de unire din partea Bisericii ortodoxe româneşti. În cursul tratativelor
duse atunci cu Atanasie, el va fi scris şi codicilul de la pag. 5. Dar, pentru a nu fi prinşi cu acest
fals, iezuiţii au tăinuit actul respectiv. El n-a fost trimis nici Curţii din Viena, nici
arhiepiscopului de Esztergom, nici guvernatorului Transilvaniei, ci s-a păstrat în arhiva
iezuitului Gabriel Hevenessi, consilierul cardinalului Kollonich, şi a ajuns apoi în Biblioteca
Universităţii din Pesta. Aici a fost descoperit de istoricul Nicolae Densuşianu, în 1879. Probabil
autorităţilor menţionate aici li s-a prezentat numai foaia volantă care s-a tipărit în 1699.
Revenind pe terenul faptelor petrecute în anii 1698-1699, trebuie să precizăm că la Dieta
Transilvaniei, întrunită în sesiune ordinară în octombrie-decembrie 1698, iezuitul Paul Baranyi
a înaintat un memoriu, în numele preoţimii româneşti ardelene, prin care cerea scutirea ei de
impozite, pe baza rezoluţiei imperiale din 14 aprilie, acelaşi an. Din nefericire, Dieta, care era
formată în cea mai mare parte din calvini şi luterani, a hotărât să trimită un memoriu
împăratului, prin care să-l roage să nu acorde libertăţi naţiunii române, inclusiv preoţilor ei,
chiar dacă şi-ar schimba religia. Tot atunci s-a mai hotărât să se facă o anchetă, prin satele
româneşti, pentru a se constata dacă preoţii şi credincioşii doresc unirea cu Roma, iar rezultatul
să fie prezentat Dietei, în sesiunea de la Sighişoara, ce urma să aibă loc la începutul anului
1699. Într-adevăr, ancheta, făcută în anul 1699, este elocventă asupra stării de spirit, din
Transilvania acelui sfârşit de secol. O parte foarte mică a clerului declara că doreşte să ţină
credinţa mitropolitului, o alta, în acelaşi procent, avea o atitudine echivocă, iar cei mai mulţi
preoţi, la care se adăugau toţi reprezentanţii credincioşilor, au declarat că voiesc să rămână în
legea lor cea veche44. Rezultatele anchetei au mulţumit partida catolică, adică pe împărat, pe
arhiepiscopul de Ezstergom şi pe iezuiţi, toţi căutând să profite de pe urma statutului ce-l
dobândise catolicismul din Transilvania, în urma păcii de la Carloviţ45, din 26 ianuarie 1699. În
aceste condiţii a fost dată, la stăruinţele cardinalului Leopold Kollonich, care va fi prezentat
unirea clerului ca un fapt împlinit, cea dintâi diplomă leopoldină, la 16/28 februarie 1699, în
care împăratul Leopold îşi exprima mulţumirea pentru convertirea românilor, grecilor şi
rutenilor(!), declarând validă şi efectivă unirea lor cu Biserica Romei, cu acceptarea tuturor
învăţăturilor ei şi îndeosebi a celor patru puncte controversate. Prin aceeaşi diplomă, se acordau
preoţilor români uniţi toate scutirile şi privilegiile de care se bucurau preoţii catolici. Dar
prevederile diplomei au produs nemulţumiri în rândul cercurilor conducătoare şi a feudalilor
din Transilvania, care au şi protestat46. Împăratul nu a ţinut seama de acest protest, ci, la 26
43
Astfel, în 1701, credincioşii Pater Ianoş, din Braşov şi Gavriil din Ţagul Mare sunt cei dintâi care iau atitudine faţă de
unire.
44
Spre exemplu, credincioşii din Călata declarau: Noi, tot satul, legea şi religia noastră în care ne-am născut, nu o
părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vor
să se introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru. Sute de alte răspunsuri erau date în aceeaşi termeni.
45
Este pacea prin care se recunoştea stăpânirea habsburgică în Transilvania.
46
La 14 iulie 1699, guvernul din Transilvania înainta curţii de la Viena un protest prin care arăta că prin unire popii români
nu au devenit catolici veritabili sau uniţi adevăraţi, nici prieteni sau aderenţi ai catolicismului, ci nuşte oameni eliberaţi de
impozite şi de iobăgie, dispuşi să lupte împotriva domnilor de pământ.
august 1699, a dat un nou decret, prin care se reconfirmau dispoziţiile din 14 aprilie 1698, cu
privire la unirea românilor, obligând guvernul să-l publice şi să-l respecte. Dieta a acceptat să
publice decretul, dar a hotărât să institue noi comisii47, care să ancheteze opinia preoţilor şi
credincioşilor români în legătură cu unirea lor cu religiile recepte. Rezultatul a fost identic cu
cel de la începutul anului cu toate că mitropolitul Atanasie dăduse ordin protopopilor şi
preoţilor să nu se prezinte în faţa comisiilor de anchetă.
Atitudinea echivocă a lui Atanasie poate fi surprinsă până când avea să fie rehirotonit.
Astfel, constatăm că el, deşi lua parte la discuţii şi consimţise, în principiu, să se unească, nu a
semnat actul unirii, fiind împotriva schimbării de credinţă, aşa cum se poate citi şi în codicilul
scris de el însuşi. În acest timp el a întreţinut legăturile cu Ţara Românească. Astfel, în anul
1699 a tipărit la Alba Iulia două cărţi cu conţinut pur ortodox: o Bucoavnă, adică un abecedar şi
un Chiriacodromion, care reproducea, în mare, Cazania lui Varlaam de la 1643. Meşter
tipopgraf era Mihail Ştefan – Iştvanovici, trimis de Constantin Brâncoveanu, la cererea lui
Atanasie şi a soborului. Brâncoveanu era prezentat ca patronaş adevărat al Sfintei Mitropolii
de aici din Ardeal… La 15 iunie 1700, domnitorul muntean dăruia mitropoliei din Alba Iulia
moşia Merişani48, din judeţul Argeş, iar câteva luni mai târziu, scutea de orice biruri pe 20 de
unguraşi – ardeleni, care lucrau pe acea moşie. La 14 septembrie 1700, s-a întrunit la Alba
Iulia obişnuitul sobor sau sinod mare al protopopilor Mitropoliei, care a stabilit 28 de poncturi
sau hotărâri, privitoare la viaţa religios morală a preoţilor şi credincioşilor 49. Se cerea, în mod
expres, ca preoţii să predice în româneşte, să înţeleagă creştinii şi să fie hirotoniţi numai dieci,
care ştiau psaltirea de înţeles şi glasurile şi toate tainele Bisericii, cu o practică de 40 de zile la
Mitropolie. Se menţineau soboarele, mare la mitropolie şi mic la protoierie. Este demn de
reţinut faptul că, în cele 28 de puncte nu se face nici cea mai mică aluzie la unirea cu Roma. Cu
toate acestea propaganda iezuiţilor a fost deosebită, căci Baranyi a născocit un alt sinod, care s-
ar fi întrunit la 4-5 septembrie 1700, cu participarea a 54 de protopopi români, însoţiţi de 2
preoţi şi trei mireni din Transilvania şi Maramureş. Acest sinod ar fi vota în unanimitate şi de
bunăvoie unirea cu Roma, cu primirea celor patru puncte. Pentru a induce clerul şi credincioşii
în eroare, Baranyi a lansat un manifest, în numele lui Atanasie, prin care vestea preoţilor
hotărârile acestui pretins sinod din 1700, cu privire la unirea cu Roma, cerându-le să o
îmbrăţişeze, să o mărturisească şi să o apere. Ceea ce se cunoaşte, referitor la acest pretins
sinod, este faptul că nu s-a păstrat nici un act oficial sau declaraţie originală, ci numai o copie
în limba latină, fără semnături. Că e un fals, stă mărturie faptul că sunt menţionate câteva nume
care nu ar fi putut fi implicate în actul unirii, ei fiind aprigi duşmani ai acesteia. Este cazul
protopopului Vasile din Braşov şi câţiva maramureşeni, ori este lucru dovedit că braşovenii au
fost duşmani ai unirii, iar maramureşenii nu au avut nici o implicare. Dacă la aceasta mai
adăugăm şi faptul că acel sinod nu este menţionat de nici un izvor contemporan, ne dăm seama
că este vorba tot de o plăsmuire a iezuiţilor. De altfel, ce rost ar fi mai avut un sinod, din
moment ce, după spusele iezuiţilor, s-ar fi ţinut unul în februarie 1697, altul la 7 octombrie
1697 ? Concluzia este uşor de tras: sinoadele de unire din 1697, 1698 şi 1700 sunt pure
născociri ale iezuiţilor, în vederea întăririi propagandei lor unioniste. Rezultă că mitropolitul
încă avea o atitudine echivocă, de vreme ce nu a semnat textul românesc al cărţii de mărturie,

47
Erau instituite 10 comisii cu câte 4 membri, câte unul din fiecare religie receptă.
48
În hrisovul de danie către mitropolie, domnitorul motivează gestul: se învăluiaşte ca o corabie în mijlocul valurilor
mării, aflându-se în multe feluri de limbi străine, fiind şi lipsită de cele ce sănt de agiutoriu sfintei Mitropolii…
49
Se prevedea înlăturarea din preoţie a celor vinovaţi de beţie, desfrânare, bigamie, nepurtarea costumului preoţesc,
nesăvârşirea slujbelor în duminici, sărbători şi post sau săvârşirea lor la credincioşii din alte parohii; preoţii fumători sau cei
ce nu aveau veşminte şi vase liturgice în biserici urmau să plătească felurite amenzi în bani. Erau prevăzute, de asemenea,
diferite amenzi şi pentru credincioşii care nu respectau sărbătorile şi posturile, care nu plăteau preoţilor taxele stolare ori nu
cercetau biserica etc.
iar pe cel latin nu l-a aprobat deloc; a tipărit cărţi cu caracter ortodox şi a continuat legăturile cu
Ţara Românească, primind moşia Merişani,
Atanasie la Viena. Datorită atitudinii echivoce, mitropolitul Atanasie a fost acuzat de
iezuiţi de legături cu Brâncoveanu Constantin şi faptul că încheiase o unire de formă, pentru a
anula dările preoţilor. În anul 1700, datorită ineficienţei muncii lor, misionarii dacici, din
provincia Austria, ai ordinului iezuit, au fost înlocuiţi – în vederea continuării şi perfectării
unirii – cu misionari militari(castrenses). Insistenţele lui Baranyi şi a misionarilor militari, pe
lângă cardinalul Kollonch, de a-l forţa pe Atanasie să facă o mărturisire de credinţă publică, s-a
soldat cu chemarea mitropolitului la Viena, pentru a încheia unirea, la care consimţise în
principiu. Dar Atanasie se temea să facă o asemenea călătorie, de aceea comandantul general
imperial al Transilvaniei, Rabutin, a trimis la Alba Iulia pe iezuitul ceh Carol Neurautter,
misionar militar din Sibiu, care devenise promotorul principal al unirii, în locul lui Baranyi, ce
fusese mutat în altă parte pentru slabele rezultate, să convingă pe mitropolit să primească
invitaţia.
Înainte de a pleca la Viena, ca şi cum ar fi prevăzut se avea să se întâmple acolo, Atanasie a
convocat la Alba Iulia, la 7 ianuarie 1701, aproximativ 30 de protopopi şi câţiva preoţi, ca să
aprobe o declaraţie că doresc ca el să-şi ţie scaunul în pace, cu cinste, precum ş-au ţinut şi alţii,
iar dintr-alţi mireni sau străini nume să n-aibă a să amesteca în lucrurile vlădiceşti fără ştirea
soborului nostru. Actul era semnat de notăraşul soborului, de toţi cei prezenţi, de mitropolit,
care-şi punea pecetea, şi se încheia cu o formulă prin care, toţi, îşi exprimau dorinţa de
menţinere lui în scaun. Aşadar, avem în faţă un act autentic, redactat în sobor şi confirmat prin
iscăliturile şi peceţile celor prezenţi, mult deosebit de cel redactat în 7 octombrie 1698.
Plecarea la Viena a avut loc la sfârşitul lunii ianuarie 1701, Atanasie fiind însoţit de
călugărul Meletie, de secretarul său, care era calvin, de iezuitul Carol Neurautter şi de epitropii
mitropoliei, Ştefan Raţ şi Mihail Puiu. Acolo, pe baza informaţiilor primite din Transilvania dar
şi ale iezuitului, s-au formulat 22 de acuzaţii50 împotriva lui Atanasie, care aveau menirea să-l
intimideze, pentru a accepta unirea. În faţa acestui rechizitoriu, Atanasie a fost pus în situaţia
de a fi condamnat, pe baza lui, sau de a fi achitat, făcând tot ce-i va cere Kollonich,
promiţându-i-se, în schimb, diferite drepturi, pentru el şi clerul său. În acelaşi timp, din
Transilvania, se făceau propuneri pentru scoaterea lui definitivă din scaunul mitropolitan, după
ce avea să semneze unirea51. După lungi frământări şi discuţii, Atanasie s-a hotărât pentru
acceptarea unirii. Astfel, la 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a emis patru acte privitoare
la noua Biserică unită din Transilvania, după ce în prealabil fusese înnobilate rudele lui
Atanasie. Primul act era decretul de confirmre a lui Atanasie ca episcop al naţiunii române din
Transilvania şi părţile unite cu ea, supus arhiepiscopului romano-catolic de Esztergom. În
schimbul acestei degradări, din treapta de mitropolit în cea de episcop, Atanasie primea titlul de
consilier imperial, precum şi un lanţ de aur, împodobit cu cruce şi cu portretul împăratului,
pentru meritele sale înalte şi speciale…pentru învăţătura şi erudiţia lui, pentru viaţa lui
exemplară, pentru bunele moravuri şi celelalte virtuţi ale sale, ceea ce dovedeşte că învinuirile
ce i se aduceau înainte de acceptarea unirii, ori erau înventate ori erau trecute cu vederea.
50
Iată principalele învinuiri ce I se aduceau mitropolitului: a prefăcut mănăstirea-reşedinţă în cârciumă, organizează
petreceri, aducând în acest scop femei ţigani lăutari, cu care a băut, poruncind protopopilor să danseze, merge la
vânătoare, tolerează ca rudele sale să se amestece în treburile Mitropoliei, hirotoneşte pe banitineri fără pregătire, admite
recăsătorirea preoţilor, impune dări noi preoţilor, îşi ţine secretar calvin, are nereguli la gestiunea Mitropolie, întreţine
relaţii cu domnul Ţ. R.omâneşti, este nesincer faţă de unire şi altele.
51
Astfel, iezuitul clujean Gabriel Kapi, într-un raport trimis lui Kollonich, la Viena, cerea exilul mitropolitului, la care mai
adăuga : Drept aceea, e de ajuns dacă episcopul şi ceilalţi dintre ei, care vor face mărturisirea credinţei şi a unirii, vor
promite în comun că vor să atârne de Biserica Romei şi de reprezentanţii ei să ţină ritul grec după norma aprobată de ea
şi în alte părţi…Va fo grija noastră pe urmă să schimbăm, în timpurile viitoare, pe nesimţite, multe din obiceiurile lor,
chiar şi din liturghie şi din cele sfinte… cf. pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 308.
Tezaurarul Ştefan Apor primea ordin să-l instaleze pe Atanasie la Alba Iulia, iar camera
imperială îi dădea un salariu anual de 4000 florini. În aceeaşi zi împăratul dădea a doua
diplomă leopoldină – care poate fi socotită adevăratul act de întemeiere a Bisericii unite, care
avea 15 articole52. Originalul acestei diplome a dispărut, datorită înţelegerii dintre Curtea din
Viena şi staturile ardelene (nobilii din Dietă), fiind dosită de iezuiţi. În lipsa acestei diplome, în
original, Curtea din Viena a refuzat mereu să acorde drepturi pe seama românilor, mai ales cele
prevăzute în primele trei articole. Diploma a fost descoperită abia în anul 1938, în Biblioteca
Muzeului Bruckental din Sibiu.
La 24 martie 1701, Atanasie Anghel a fot rehirotonit preot, iar în ziua următoare ca episcop
, în capela Sf. Ana a iezuiţilor din Viena, de către cardinalul Kollonich şi episcopii catolici din
Gyor (Raab) şi Nitra.
La 7 aprilie 1701, Atanasie a plătit cele primite printr-o declaraţie umilitoare, în 16 puncte,
socotită de N. Iorga drept cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică
românesc. Deoarece are un stil confuz, se crede că a fost redactată în latineşte de Neurautter şi
apoi tradusă în româneşte de Atanasie. Printre altele, Atanasie făgăduia: a fi smerit până la
moarte capului sfintei Biserici creştineşti – a să şti sfântului papii de la Roma a unsprezece
Clement şi rămăşiţele sfinţii sale, jurând că va pomeni la slujbe pe papă în locul patriarhului de
Constantinopol; pe teologul şi sfetnicul popa roman catolic îl primesc ca un părinte dătător de
sfat, fără de care nu va lucra nimic în eparhia sa; de astăzi încolo mă lepăd de toată
curăspundănţiia şi dătătura în ştiinţă prin scrisoare şi prieteşugul şişmaticilor, a ereticilor şi a
craiului sau Vodii ţării munteneşti; nici o carte de acom înainte cu aceia respuns nu voi avea
şi nici pre bucureştean mai mult al mieu arhiepiscop şi mitropolit a fi nu-l voi cunoaşte; dară
eu într-una cu tot săborul mieu arhiepiscopului de Esztergom mă smeresc, pe acela a fi
mitropolitul mieu îl cunosc; de acesta, în toate în care se cade vlădicului ca de a lui mai mare
arhiepiscop a-l asculta, asculta-voi…Ca răspuns la cele 22 de învinuiri, se angaja să nu mai
admită amestecul tatălui şi fraţilor săi în treburile Mitropoliei, să nu hirotonească decât
candidaţi cu învăţătură, dar cu avizul teologului, să nu mai săvârşească faptele care i-au fost
imputate(dansuri, vânători, etc.).
La începutul lunii mai s-a întors acasă, având aceeaşi însoţitori, cu excepţia secretarului
calvin, care a fost înlocuit cu cehul mirean Wenceslaw Frantz. La 25 iunie i s-a făcut
instalarea solemnă în scaunul de episcop unit, în prezenţa unui mare număr de preoţi şi
credincioşi, chemaţi din vreme. Au luat cuvântul Ştefan Apor, apoi Neurautter, care a citit a
doua diplomă leopoldină şi celelalte decrete aduse de la Viena. Atanasie nu a vorbit. În acest
fel, şi-a încetat existenţa vechea Mitropolie ortodoxă românească din Ardeal, locul ei fiind
luat de o episcopie unită. Abia după această dată se poate vorbi despre o unire cu Biserica
Romei, de o uniaţie şi, în consecinţă, de Biserica Unită sau greco-catolică. La 17 iunie şi la 8
noiembrie 1701 s-a întrunit obişnuitul sobor mare, când s-au citit diploma a doua leopoldină şi
o scrisoare a lui Kollonich, prin care preoţii erau îndemnaţi să nu recadă în schismă, arătându-
se binefacerile unirii.
Lupta împotriva uniaţiei.
Primul protest împotriva gestului lui Atanasie, deci împotriva uniaţiei, l-a făcut epitropul
mitropoliei, Pater Ianoş, care a trimis la Viena o lungă scrisoare mitropolitului, încă din 13

52
Dintre articole, menţionăm: primul, care asigura Bisericii şi clerului unit drepturi identice cu acelea de care se bucura
Biserica romano-catolică; al doilea, care scutea pe preoţii uniţi de toate sarcinile servituţii feudale, asimilându-I cu nobilii;
al treilea, care prevedea înglobarea în statul catolic, nu numai a clericilor ci şi a laicilor, chiar a plebeilor( dci a ţăranilor),
care se vor uni după norma stabilită de teologul iezuit, fără a mai fi socotiţi toleraţi, articol ce nu a fost niciodată pus în
practică; articolele următoare prevedeau: confiscarea Bucoavnei din anul 1699, instituirea unui teolog iezuit pe lângă
Atanasie, fără ştirea căruia nu putea face nimic; interzicerea corespondenţei cu Ţara Românească; dreptul împăratului, care
devenea patron suprem al noii Biserici, de a numi episcopii următoari, dintr-o listă de trei candidaţi, etc.
martie 1701, în care-l mustra pentru călcarea jurământului făcut la Bucureşti şi-i atrăgea atenţia
asupra urmărilor nefaste ale actului său. Au protestat credincioşii din Şcheii Braşovului, care-i
scriau lui Atanasie: Noi, părinte, papistaşi morţi, iar vii nu vom fi…gata suntem sângele să ni
se verse, decât legea părinţilor noştri să pierdem53. Au urmat protestele credincioşilor din Ţara
Făgăraşului, din judeţul Hunedoara şi din alte părţi, încât Atanasie a fost silit să îngăduie
credincioşilor braşoveni, făgăreşeni şi hunedoreni să rămână în vechea lor credinţă, cu condiţia
de a nu lucra împotriva unirii şi de a-i plăti obişnuita dare vlădicească. La începutul lunii
septembrie 1701, în numele credincioşilor din Alba Iulia, cărora uniţii le luaseră două biserici,
nobilul român Gavriil de Ţagul Mare(Nagyczeg, azi Ţagu, jud. Bistriţa Năsăud), cu câţiva
însoţitori, prezenta guvernului Transilvaniei un memoriu de protest împotriva acestei stări de
lucruri. Protonotarul Ioan Saroşi înainta alte memorii, în numele tuturor credincioşilor din
Ardeal, generalului comandant Rabutin. Gavriil Nagyczeg, agitând spiritele, a fost arestat,
împreună cu alţii creştini, şi închişi la Sibiu (octombrie 1701), de unde au înaintat alte memorii
autorităţilor, în care le sfătuiau să renunţe la unire, căci românii se vor răscula ori vor emigra.
Cei mai bătrâni dintre cei întemniţaţi au murit acolo, iar Gavriil a fost eliberat în 1706.
În calitatea pe care o avea, de exarh al Plaiurilor, mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei a
făcut cunoscută Patriarhiei Ecumenice dezertarea lui Atanasie. Patriarhul Calinic al II-lea
(1694-1702), împreună cu sinodul său l-au anatematizat în şedinţa sinodală din 5 august 1701
şi i-au trimis hotărârea lui Teodosie. Acesta, sperând în revenirea lui Atanasie, a întârziat să-i
facă cunoscută sentinţa sinodală, până la 3 mai 1703, când, Atanasie cerându-i nişte cărţi de
slujbă, l-a mustrat pentru rehirotonirea de la Viena, pe care o califica drept o comedie. În
aceeaşi termeni îl certa şi patriarhul Dositei al Ierusalimului, care se afla în Muntenia, iar
împreună cu Teodosie, la 3 iulie 1702, adresau românilor ortodocşi din Ardeal o scrisoare prin
care îi înştiinţau că au anatematizat pe mincinosul mitropolit şi vânzător de credinţă şi noul
Iuda, Atanasie, îndemnându-i să rupă orice legături cu el şi să caute să întoarcă la dreapta
credinţă pe toţi cei amăgiţi de iezuiţi şi de Anastasie. De altfel, credincioşii din Braşov şi Ţara
Bârsei au intrat acum sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Ungrovlahiei(după 1724
sub a episcopilor de Râmnic), bucurându-se de sprijinul mitropoliţilor Teodosie şi Antim
Ivireanul şi a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Începuturile mitropoliei Transilvaniei.


Condiţiile istorice în care s-au pus bazele unei ierarhii bisericeşti în Transilvania au
fost cu totul deosebite faţă de celelalte două principate româneşti. Primele ştiri despre viaţa
politică şi bisericească a românilor transilvăneni, excluzându-le pe cele ce ne sunt furnizate
de descoperirile arheologice, ne sunt furnizate de Cronica scrisă de Magistrul P., notarul
anonim(Anonimus) al regelui Bela, probabil Bela al II-lea (1131-1141), cunoscută în
literatura de specialitate sub denumirea de Gesta Hungarorul. Bazat pe unele izvoare
anterioare, precum şi pe tradiţia vie încă în timpul său, Anonymus menţionează trei formaţiuni
politice în teritoriile intercarpatice şi unele voievodate conduse de duci sau voievozi, încă de
la începutul sec. IX şi începutul celui de al X-lea.
Primul cuprindea teritoriile dintre Mureş (la sud), Someş (la nord) şi Porţile Meseşului
(la est), fiind condus de ducele Menumorut; al doilea era în Banat, între Mureş şi Dunăre,
53
pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 311.
condus de Glad; al treilea era în terra Ultransilvana – Ţara Transilvaniei, locuit de români şi
slavi, condus de un oarecare român, ducele Gelu. Voievodatul său se întindea între Someş(la
nord), Mureş(la sud) şi Porţile Meseşului(la nord-vest). Aceste informaţii sunt certificate de
descoperirile arheologice recente sau mai vechi54. Acestor formaţiuni politice, reunite sub un
singur sceptru spre sfârşitul secolului al X-lea, altele, care nu sunt amintite de Anonymus,
deoarece au rămas în afara contactului cu maghiarii, în perioada înaintării lor spre centrul
Transilvaniei. Acestea şi-au păstrat, până târziu după pătrunderea ungurilor în acest spaţiu, o
oarecare autonomie. Sunt aşa numitele „ţări”, atestate documentar în secolele XIII-XIV:
Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, în părţile Sibiului, Ţara Haţegului, Ţara
Zarandului, Ţara Maramureşului, şi confirmate, de asemenea, de descoperirile arheologice.
După relatările unor cronici maghiare, din sec. XIV55, dar şi a altora medievale, un
Gyula, duce mare şi puternic, a descoperit în cursul unei vânători în Transilvania, un oraş
mare, construit de români, numit Alba, de unde numele maghiar de Gyuilafehervar sau
oraşul alb al lui Gyula56 – azi Alba Iulia. Acest Gyula, numit şi cel bătrân (maior), a avut o
fiică pe care a căsătorit-o cu ducele Geza. La rândul lor, aceştia au născut pe regele Ştefan
numit şi cel Sfânt, al Ungariei. Un nepot al lui Gyula cel bătrân a fost Gyula cel tânăr, care a
avut lupte cu regele Ştefan cel Sfânt, în anul 1002, pentru că s-a împotrivit acestuia şi nu a
vrut să se facă creştin. Fiind înfrânt, spun cronicile respective, a fost botezat împreună cu
întreaga familie, în Alba Iulia, după ritul apusean, adus în Ungaria, iar ţara sa foarte bogată şi
foarte întinsă, numită în limba maghiară Ardeal, a fost încorporată în Ungaria. Aici se cuvine
să facem o menţiune şi anume, în Ungaria creştinismul a pătruns iniţial după ritul răsăritean.
Ştirile ne sunt furnizate de împăratul Constantin VII Porfirogenetul(944-959), care, în
lucrarea sa De administrando Imperio, ne relatează că prin anii 948-949 au fost trimişi la
Constantinopol doi demnitari maghiari, Termatzus şi Bultzos sau Bulcsu, pentru a reînnoi
pacea pe cinci ani cu Imperiul. Informaţiile au fost completate, în secolele următoare, de
cronicarii bizantini Gh. Kedrenos(sec.XI-XII)57 şi Ioan Zonaras(sec. XII). Aceştia susţineau
că Bulcsu ar fi primit botezul la Constantinopol, naş fiindu-i chiar Constantin VII. La puţin
timp după aceasta a venit la Constantinopol şi principele Gylas sau Gyla, care s-a creştinat,
iar la plecare „a luat cu sine şi pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa,
hirotonit episcop al Turciei επισκοπος Τουρκιας de către Teofilact patriarhul
Constantinopolului, care ajungând acolo a întors pe mulţi de la rătăcirea barbară la
creştinism”58. Deducem de aici că „începutul creştinării ungurilor s-a făcut în ritul
răsăritean, ortodox şi numai după Ştefan cel Sfânt statul feudal maghiar a început să se
orienteze, sub raport bisericesc, spre Apus”59. În acest sens, putem face referire la unele
afinităţi pe care, manifestarea cultică şi fondul lexical maghiar, le au cu spiritualitatea
răsăriteană şi ne gândim, în mod expres, la faptul că încep postul mare ca ortodocşii, lunea şi
nu miercurea precum catolicii şi la folosirea cuvântului Karacsony – Crăciun, ca răsăritenii,

54
A se vedea, în acest sens: Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, vol. I, p. ;
Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971; Ştefan Olteanu, Realităţi demografice pe teritoriul Transilvaniei în
secolele VIII-X, în „Revista de Istorie”, vol. 28, nr. 12 (1975); Kurt Horedt, Voievodatul de la Bălgrad – Alba Iulia, în
„Studii de istorie veche”, V, 1954, nr. 3-4; vol. Alba Iulia 2000.
55
Chronicon Budense, Chronicon Pictum Vindobonense, Chronicon Dubicense ş.a.
56
Menţionăm că numele de Gyula a fost transcris şi sub alte forme: Gyla, Giula, Gula, Geula, Jula, Julus etc., şi iniţial
însemna o demnitate şi nu un nume de persoană. Acest lucru este confirmat de împăratul Constantin VII Porfirogenetul, în
lucrarea sa De administramdo Imperio, când afirmă că, în sec. X, maghiarii aveau două căpetenii, Gylas şi Charcas, care
nu sunt nume proprii, ci demnităţi.
57
Cronicarul îşi întemeia ştirile pe Cronograful lui Ioan Skylitzes, sec. XI, care reda evenimentele din perioada 813-1057.
58
Pr. Prof. Ion Rămureanu, Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului, în „Studii Teologice”, IX
(1957), nr. 1-2, p. 29-30.
59
Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, p. 27.
şi nu Dies Natalis, precum toţi apusenii. În acelaşi timp, faptul că Iarotei a avut şi urmaşi60 ne
îndreptăţeşte să postulăm existenţa unei episcopii misionare, în Ungaria, aşezată sub
jurisdicţia Patriarhiei Ecumneice, care-şi va fi încheiat activitatea în preajma marii schisme,
din 16 iulie 1054.
În ceea ce priveşte prezenţa unei ierarhii în Transilvanii, istoricii sunt de acord că, de la
începutul secolului al IV-lea şi până la sfârşitul secolului al IX-lea, au activat horepiscopii,
trimişi de Constantinopol, de arhiepiscopii Justinianei Prima(sec. VI), sau de episcopii sud-
dunăreni (sec. IV-VI) ori cei dobrogeni61. Dar după cristalizarea primelor organisme politice,
în acest spaţiu, sau formarea cnezatelor şi voievodatelor (Gelu, Glad, Menumorut etc.), locul
horepiscopilor l-au luat episcopii. Noua situaţie politică, când conducătorii îşi aveau reşedinţa
într-o cetate, instituţia horepiscopilor era necorespunzătoare, căci fiecare cneaz sau voievod
voia să aibă în cetatea sa un episcop eparhiot, care să-şi întindă sfera cârmuirii sau păstoririi
duhovniceşti din hotarele formaţiunii politice respective. Aceasta era o practică întâlnită şi la
popoarele vecine ortodoxe.
O primă episcopie a putut exista la Dăbâca, centrul stăpânirii lui Gelu, unde s-au
descoperit până acum ruinele mai multor biserici, cea mai veche fiind construită din piatră şi
considerată o biserică voievodală. Construită probabil în secolul al IX-lea, biserica şi-a
încetat existenţa în secolul al XII-lea, când peste ruinele ei s-a ridicat o alta nouă, catolică. La
locul numit Boldâga, la aproximativ 1,5 km. de cetate, s-au descoperit trei biserici suprapuse.
Important este faptul că, printre mărturiile arheologice descoperite aici, s-au găsit fragmente
de ceramică smălţuită, monede şi o cruce de bronz, toate de factură bizantină, ceea ce
dovedeşte legăturile economice, politice şi ecleziale pe care le-au avut voievozii de la Dăbâca
cu Bizanţul, încă din secolul al IX-lea.
Un alt episcop va fi activat în regiunile de apus ale ţării, în părţile Bihorului şi
Ardealului, unde se întindea formaţiunea politică a lui Menumorut. Episcopul a avut,
probabil, reşedinţa în cetatea Biharea, care se află la 10 km. nord de Oradea. Şi aici
descoperirile arheologice confirmă existenţa unei aşezări întărite 62. Acest lucru este confirmat
şi de relatarea lui Anonymus că Menumorut, în tratativele duse cu trimişii lui Arpad, invoca
în sprijinul său suzeranitatea împăratul bizantin, pe atunci Leon VI Filozoful (886-912), „sed
tamen modo per gratiam domini mei imperatoris Constantinopolitani nemo potest auferre de
manibus meis”63. Acelaşi izvor ne relatează că Menumorut, aflat într-o situaţie critică, în
urma luptelor cu maghiarii, se pregătea să plece în Grecia, ceea ce denotă legăturile pe care
voievodatul său le avea cu Bizanţul, legături ce nu puteau fi cantonate doar în sfera
politicului, ci implicau şi pe cele bisericeşti. În sprijinul existenţei unui episcop la Biharea vin
şi alte izvoare maghiare, mai noi64.
Un alt episcop a putut să-şi aibă reşedinţa la Alba Iulia, unde majoritatea cercetătorilor
aşează reşedinţa unui „gylas”, pe lângă care va fi fost, cu siguranţă, şi un episcop de neam
60
Menţionăm pe Antonie, monahul, sincelul şi proedros-ul Turciei (a se citi Ungariei), titluri atribuite, în nomenclatura
bizantină, în secolul al XI, mitropoliţilor, precum şi pe mitropolitul Ioan al Turciei, care semna actele unui sinod
constantinopolitan, în anul 1028.
61
A se vedea mai pe larg pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p. 14 – 15.
62
M. Rusu, Contribuţii arheologice la istoricul cetăţii Biharea, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, III(1960), 7-
25.
63
G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, Bucureşti, 1934, p. 41, apud Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu,
Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p. 31.
64
Isroricul Karacsoni Janos, fost episcop de Oradea, susţine că Ştefan cel Sfânt a cucerit teritoriile din stânga Tisei până la
pădurile care separă Transilvania istorică de ţinuturile de vest ale ţării noastre, aşezând un episcop latin în Biharea. La
rândul său, canonicul Ganoczy Antal, din Oradea, scria, în 1775, că prin mutarea episcopiei latine de la Biharea la Oradea,
episcopul ortodox român a fost nevoit să părăsească oraşul, ceea ce ne-ar duce la ideea că atunci când episcopul catolic se
aşezase, pentru prima dată, la Biharea el izgonise pe cel ortodox. Poate atunci episcopul ortodox a plecat la Oradea, iar
acum era nevoit, pentru a doua oară, să facă loc celui catolic şi el să plece în altă parte.
român. În sprijinul acestei teze vin descoperirile arheologice efectuate la Alba Iulia, începând
cu anul 1968. Sub actuala catedrală romano-catolică, construită din secolul al XIII-lea, s-a
descoperit o rotondă cu absida semicirculară, ce aparţine secolului al X-lea, dar în acelaşi
timp sub aceasta s-a putut identifica urmele unei bazilici, fireşte mult mai vechi65. De altfel,
în urma expansiunii regatului maghiar în Transilvania, s-a creat şi un comitat al Albei, cu
centrul în Alba Iulia, menţionat pentru prima dată la 1177, în locul vechii formaţiuni politice
româneşti din centrul Transilvaniei66. Credem că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu episcopatul
ortodox de la Alba Iulia. În locul episcopiei ortodoxe de aici, a fost adusă o episcopie catolică
maghiară, întemeiată iniţial la Tăşnad(jud. Satu Mare) şi mutată apoi la Cluj. Transferul ei la
Alba Iulia s-a petrecut în timpul domniei lui Ladislau (1077-1095), cel mai probabil în anul
1092. Obiceiul catolicilor maghiari de a înlocui locaşurile de cult ortodoxe cu altele catolice
şi indirect înlocuirea instituţiilor bisericeşti autohtone după acelaşi model, poate fi urmărită la
Prejmer67, lângă Braşov(sec. XIII), la Cluj şi Meseş, unde două mănăstiri ortodoxe au fost
transformate în mănăstiri catolice. La fel s-au petrecut lucrurile cu alte două mănăstiri pe
Valea Someşului şi la Cenad-Morisena. Exemplul din urmă este elocvent ştirile fiind date de
o sursă catolică: Vita Sancti Gerhardi. Aici aflăm că un conducător local, cu numele de
Ahtum sau Ohtum, considerat un urmaş al lui Glad, a ridicat o mănăstire ortodoxă cu hramul
Sf. Ioan Botezătorul , în cetatea sa de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş). Prin 1028-1030
Ştefan cel Sfânt a atacat pe Ahtum, care a fost învins şi ucis în luptă, datorită trădării
sfetnicului său Chanadinus. Trădătorul a devenit ulterior cârmuitorul ţinutului stăpânit până
atunci de Ahtum, precum şi al cetăţii Morisena, care a şi primit numele său, Chnadina. El a
ridicat o altă mănăstire ortodoxă, cu hramul Sf. Gheorghe, în localitatea Oroszlanus(azi
Maidan, în fosta Iugoslavie, la graniţa cu România), unde au fost mutaţi şi călugării ortodocşi
din mănăstirea Sf. Ioan, iar în aceasta au fost aduşi 12 călugări latini, în frunte cu veneţianul
Gerard, numit în curând episcop de Chanadina – Cenad. Deducem că şi aici episcopia
catolică a luat naştere pe locul unui fost sediu episcopal ortodox de la Morisena. De altfel, în
secolele următoare se poate urmări existenţa acestei episcopii catolice şi rolul jucat în istoria
poporului român. Este destul să facem trimitere la corespondenţa pe care papa Inocenţiu al
III-lea (1198-1216) a avut-o cu episcopul catolic, de aici, prin care îl îndemna să facă misiune
printre localnici pentru a-i atrage la catolicism.
În concluzie, se poate spune că episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinţă pe
locul vechilor scaune episcopale ortodoxe, sau horepiscopale, la Biharea (Oradea), Alba
Iulia şi Morisena-Cenad.
Pe lângă aceste centre episcopale, în Banat a mai existat o episcopie la Timişoara,
datele fiind culese din izvoarele bizantine. Se ştie că în 1019-1020, după ce Vasile al II-lea
Bulgarotonul sau Macedoneanul(976-1025) a cucerit Bulgaria, a reorganizat Arhiepiscopia
de Ohrida, prin trei diplome. În prima din diplome, Vasile al II-lea, fixa lista eparhiilor
supuse noii arhiepiscopii. Astfel, între episcopia Nişului, ce ocupa locul al X-lea şi cea a
Belgradului, locul al XII-lea, era trecută episcopia de Branitza (astăzi Branicevo, la răsărit de
Belgrad, pe malul drept al Dunării), cu şase castre episcopale. Diploma respectivă
prevedea:” Şi episcopul de Branitza trebuie să aibă 15 preoţi şi 15 jelari la Branitza,
Morobiscos, Sphenderemos, Grota, Dibiscos, Istraalaga şi Brodariscos”. Precizăm că
romanii înţelegeau prin castre o tabără militară, dar în evul mediu însemna o cetate.

65
A se vedea mai pe larg la Petre I. David, În legătură cu rotonda de la Alba Iulia, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVI,
1978, nr. 9-10, p. 1083-1093.
66
A se vedea Ştefan Pascu, op. cit, p. 133.
67
La Prejmer sub biserica din cetate, care a fost ridicată în secolul al XIII-lea de catolici, s-au descoperit temeliile unei alte
biserici din secolul al VI-lea, având planul în formă de cruce greacă. Planul respectiv este o mărturie a legăturilor pe care le
avea Transilvania cu lumea bizantină, în timpul marelui Justinian şi în special cu Justiniana Prima.
Identificarea castrului Dibiscos nu a fost uşoară, bizantinologul maghiar M. Gyoni
propunând trei variante: Cuvin(jud. Arad), vechiul Tibiscum(Jupa-Caransebeş) sau pe
malurile Timişului, eventual Timişoara. Bizantinologii români, în lumina noilor cercetări, au
adoptat ultima variantă, în acest caz cetatea Dibiscos din 1020 nefiind decât Timişoara de azi,
care, în toate documentele din sec. XIII, apare sub denumirea de Castrul Timiş şi numai după
1315 castrul se transformă în Temesvar –Timişoara.
Existenţa unor ierarhi în Transilvania este confirmată şi de unele acte papale sau acte
ale regilor maghiari. Spre exemplu, la 3 mai 1205, papa Inocenţiu al III-lea răspundea
episcopului de Calocea, că sufraganul său, episcopul catolic de Oradea, îl informase că pe
moşiile fiilor cneazului Bâlea exista o episcopie ortodoxă care nu se supunea nici unei
mitropolii. Şi papa îi dădea aprobarea să aducă acea episcopie la ascultarea scaunului
apostolic şi sub dependenţa episcopiei de Calocea. În acelaşi timp, papa atrăgea atenţia ca nu
cumva acea episcopie să fie supusă Bisericii din Constantinopol, deoarece aceasta s-a întors
de curând la unitatea scaunului apostolic68. Istoricii cred că episcopia se găsea în părţile
Hunedoarei, unde se întâlnesc preoţi şi protopopi români dar şi biserici din piatră, încă din
secolele XII-XIV şi poate chiar mai vechi. Două dintre acestea, la Crişcior şi Streisângiorgiu,
sunt ctitorite chiar de cneji români cu numele Bâlea sau Bălea69.
Un rol deosebit în istoria bisericii din Transilvania l-a avut mănăstirea Sf. Arhangheli
Mihail şi Gavriil din Perii Maramureşului, ctitorie a fraţilor Dragoş şi Drag, cneji din
Bedeu70, cel dintâi nefiind nimeni altul decât viitorul conducător al Moldovei, ai cărui urmaşi
au fost alungaţi de Bogdan Vodă - Întemeietorul, în anul 1359. Nepoţii lui Dragoş, Baliţă şi
Drag, ajungând comiţi ai Maramureşului, Ugocei şi Sătmarului au refăcut vechea ctitorie a
familiei lor din Peri şi au înzestrat-o cu trei sate, o moară şi o cârciumă. În primăvara anului
1391, Drag a plecat la Constantinopol, ducând o scrisoare semnată de fratele său, prin care
cereau ca mănăstirea ctitorită de ei să fie declarată stavropighie patriarhală. La 13 august
1391, patriarhul ecumenic Antonie al IV-lea (1389-1390 şi 1391 – 1397) a emis un tomos,
prin care declara mănăstirea de la Peri stavropighie, atârnând direct de patriarh, iar pe
egumenul Pahomie îl investea cu titlul de exarh patriarhal, adică locţiitor, împuternicit sau
reprezentant al său în ţinuturile respective şi documentul le şi menţionează, când stabileşte
competenţele egumenului, care avea următoarele drepturi:”să supravegheze pe preoţii şi
credincioşii din Maramureş, Sălaj, Ugocea, Ardud (Iorga dă Arva), Bereg şi –probabil –
Ciceu, Unguraş şi Almaşul bihorean, să-i înveţe cele de folos şi mântuitoare; să cerceteze şi
să judece procesele bisericeşti venite din partea preoţilor şi cele care au nevoie de
îndreptare să le îndrepte după lege şi după canoane; să sfinţească sfintele şi dumnezeieştile
biserici ce se vor zidi din nou în acele ţinuturi, iar bisericile sfinţite de arhiereii locali să se
bucure de scutirea şi ocrotirea Patriarhiei”71. Se poate vedea clar, din document, că
egumenului de pa Peri nu i s-a acordat dreptul de hirotonie. Tomosul mai prevedea că după
moartea egumenului Pahomie, fraţii Baliţă şi Drag aveau dreptul, ţinând cont de dorinţa
călugărilor, să aleagă şi să aşeze în locul său un alt egumen. Se mai hotăra, tot atunci, ca
ieromonahul Simeon din mănăstirea Peri să fie numit în scaunul vacant de mitropolit al
Haliciului, cu drept de exarh peste acel ţinut, iar după moartea sa tot fraţii Baliţă şi Drag să-i
aleagă urmaşul. Cum s-a ajuns la această situaţie ?
Se cunoaşte faptul că Maramureşul era sub stăpânirea regilor catolici maghiari, în timp
ce Haliciul ajunsese sub influienţa regilor catolici poloni. Patriarhia Ecumenică, încercând
68
A se vedea întreg documentul în Documente privind istoria României, Ţara Românească, vol. I (1247-1500) Bucureşti,
1965, p.29, doc. 47.
69
Pr. Pof. Dr. Păcurariu Mircea, Începuturile mitropoliei….p. 51.
70
Ibidem, p. 51-56.
71
Ibidem, p. 52.
să-şi menţină influenţa în zonă, a acceptat ridicarea Haliciului la treapta de mitropolie, la
cererea insistentă a regelui polon Cazimir, care ameninţa cu trecerea ortodocşilor la
catolicism. În fapt el dorea să-i scoată pe ortodocşii din regatul său de sub jurisdicţia
canonică a Kievului. În Maramureş situaţia era deosebită, pe de o parte pentru că regele
Sigismund de Luxemburg(1387-1437), cunoscut adversar al ortodoxiei, nu avea nici un
interes să existe o eparhie ortodoxă, care să depindă de Constantinopol, deoarece aceasta le-ar
fi dat dreptul voievozilor transilvăneni să spere la independenţă. Dar fraţii Baliţă şi Drag au
ales această formulă de închinare a mănăstirii lor. Călătoria lui drag la Constantinopol
presupune legături mai vechi între cele două Biserici şi implica existenţa unor ierarhi de
neam român. Pe de altă parte tomosul patriarhal aminteşte şi de nişte arhierei locali. Cine
erau aceştia ? La o primă vedere am fi ispitiţi să credem că este vorba despre cei patru
sufragani ai mitropoliei Haliciului, în vecinătatea căreia se afla Maramureşul. Este cunoscut
faptul că în această regiune erau foarte mulţi credincioşi români, având în frunte, pe la 1353,
propriul lor episcop în persoana lui Chiril Românul. Dar mănăstirea Peri era mult mai
aproape, decât Haliciul, de Maramureş. De altfel drumurile până la Halici erau mai lungi şi
pentru a ajunge acolo trebuia trecuţi Carpaţii. Pe de altă parte, existenţa episcopiei de Dăbâca
în secolele IX-XI, a celei de pe moşiile fiilor cneazului Bâlea, în secolele XII-XIII, ca şi
celelalte centre episcopale, menţionate mai sus, pledează pentru arhierei locali, menţionaţi în
tomosul patriarhal, în Transilvania şi nu în ţara Haliciului. La acesta mai adăugăm faptul că,
pe la 1456-1458, pe când la mănăstirea Sf. Arhangheli din Peri era egumen Simion Sălăjanul
băştinaşii şi coloniştii din Câmpulung pe Tisa răpeau unele din păşunile, ogoarele şi fâneţele
mănăstirii cu care se învecinau. Egumenul s-a plâns de acest fapt comitelui Maramureşului,
care i-a obligat pe răufăcători să restituie paguba şi să plătească o amendă de 1000 de mărci
de Buda. Acest incident dovedeşte că egumenul era de origine transilvană, Sălăjanul şi
mănăstirea gravita spre Transilvania şi nu spre Halici. O altă mărturie, care ne îndreptăţeşte
să postulăm existenţa unor ierarhi locali în Transilvania, este incidentul petrecut între
episcopul rutean Ioan de Muncaci, care, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, încerca să
limiteze cât mai mult drepturile de exarh ale egumenului Ilarie din Peri. În acest scop, el a
falsificat un document pretins a fi de la Teodor Cariatovici, din 1360, în care a şters numele
mănăstirii acestuia, Sf. Nicolae din Muncaci, cu al mănăstirii Sf. arhangheli Mihail şi Gavriil
din Maramureş. Cu acest fals, episcopul rutean, a obţinut un act de la regele Vladislav II, la
31 iulie 1491, prin care putea să încaseze toate veniturile mănăstirii Peri, pe care le moştenise
din vechime. Egumenul s-a plâns regelui, prezentându-i, în original, tomosul patriarhal din
anul 1391, dar căruia i-a făcut şi o traducere în latină, destul de aproximativă. La 14 mai
1494, regele a dat un hrisov egumenului Ilarie, prin care-i reconfirma drepturile din 1391, cu
condiţia ca atât el cât şi urmaşii lui să dea cinstea cuvenită episcopului de Muncaci, „iar
arhiepiscopului din Transilvania, celui de acum şi celor viitori, să le dea supunerea şi
ascultarea cuvenită, ca mai marilor săi”72. Episcopul nu s-a supus poruncii regale şi a fost
nevoie de un proces, în urma căruia regele a mai dat un decret, prin care poruncea
dregătorilor să-l apere pe egumen de orice abuzuri ale episcopului rutean. Nu credem că mai
este nevoie de vreun comentariu la cuvintele hrisovului regal din 1491, prin care egumenul de
la Peri era îndatorat să dea ascultare arhiepiscopului din Transilvania, considerat superiorul
său. Cu toate acestea, informaţia a fost răstălmăcită de istoricii uniţi, cărora le-a dat apă la
moară şi Nicolae Iorga, în lucrarea sa Sate şi preoţi din Ardeal73 susţinând că arhiepiscopul
menţionat în hrisovul lui Vladislav al II-lea ar fi fost arhiepiscopul latin al Transilvaniei, care
îşi avea reşedinţa la Alba Iulia. Cu tot respectul ce-l datorăm savantului nostru, nu putem să
72
Textul diplomei a fost publicat de Petru Maior, Istoria Bisericii românilor, Buda, 1813, p. 143-146, apud pr. prof. dr.
Mircea Păcurariu, Îceputurile mitropliei…, p. 56.
73
Bucureşti, 1902, p. 314-315.
nu observăm că a fost încălcată cea mai elementară regulă, anume un egumen ortodox nu
putea să ţină canonic de un episcop latin. Dar nu este singurul loc unde Iorga inventează, fără
să ţină cont de reguli elementare. Că aşa stau lucrurile ne-o dovedesc cercetările mai recente,
care au scos la iveală numele unor ierarhi ai Transilvaniei, din ultimele decenii ale secolului
al XV-lea. Arhiepiscopul din documentul regal nu putea fi altul decât Daniil, care îşi avea
reşedinţa la Feleac, lângă Cluj, iar arhiereii locali, menţionaţi în tomosul patriarhal din
1391, nu puteau fi decât din aceleaşi locuri.
Arhiepiscopul Ghelasie de la Râmeţ.
O descoperire făcută la mănăstirea Râmeţ(jud. Alba), în decembrie 1978, avea să facă şi
mai multă lumină în istoria Bisericii Transilvaniei. O echipă de specialişti din diverse domenii
de cercetare a recitit o inscripţie aflată pe cel de al doilea strat de pictură din vechea şi mica
bisericuţă a mănăstirii, strat care datează din a doua jumătate a secolului al XIV-les. Pe acest al
doilea strat, în ordinea vechimii, s-a citit numele arhiepiscopului Ghelasie, al meşterului
zugrav Mihul de la Crişuul Alb( al doilea zugrav român cunoscut în sec. XIV, după Teofil de la
Steisângeorgiu), precum şi anul 1376. Din această descoperire putem stabili clar că în anul
1376 românii transilvăneni aveau un cârmuitor bisericesc, în persoana arhiepiscopului
Ghelasie, primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele, în teritoriile intracarpatice. Este
de domeniul evidenţei acum că, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi în Transilvania
exista o organizare bisericească, la fel ca cea din teritoriile extracarpatice, adică o mitropolie
sau arhiepiscopie. Nu era poate oficial recunoscută de Patriarhia Ecumenică, dar exista aşa cum
în Moldova şi Ţara Românească nu se mai poate astăzi susţine că începutul mitropoliilor este
identic cu momentul recunoaşterii.
În concluzie putem spune că prezumtivii ierarhi de la Dăbâca şi Alba Iulia, precum şi
cei amintiţi în scrisoarea papală din 1205, pe moşiile fiilor cneazului Bâlea, au avut urmaşi care
şi-au stabilit reşedinţa vlădicească în alte părţi ale Transilvaniei, acolo unde le îngăduiau
împrejurările politico-sociale. Este greu de spus dacă Ghelasie sta la Râmeţ sau în altă parte.
Nu ar fi exclus ca el să fi făcut parte din obştea călugărilor mănăstirii, poate chiar egumen, iar
după alegerea sa ca arhiepiscop să-şi fi cârmuit eparhia tot de acolo. Această presupunere ne-o
sugerează faptul că în mănăstirea Râmeţ se păstrează până astăzi părţi din moaştele Sf.
Ghelasie şi un adevărat cult pentru el. Nu cunoaştem şirul ierarhilor secolelor XIV-XV, căci
alţi ierarhi ortodocşi în Transilvania sunt menţionaţi abia la jumătatea secolului al XV-lea.
Primul dintre ei a fost vlădica Ioan de Caffa, stabilit în Hunedoara, înainte de 1456, dar
stânjenit în activitatea sa de inchizitorul Ioan de Capistrano74, iar următorul a fost mitropolitul
Ioanichie de Alba Iulia. Către sfârşitul secolului al XV-lea mitropoliţii Transilvaniei şi-au
stabilit reşedinţa la Feleac, unde au păstorit mitropoliţii: Daniil, Marcu, Danciu(Ştefan?) şi
Petru. Cu secolul al XVI-lea mitropolia Transilvaniei a cunoscut o nouă fază a existenţei ei,
fiind asaltată de propaganda luterană, pentru ca în secolul al XVII-lea să fie înlocuită de cea

74

Activitatea lui Ioan de Capistrano în Transilvania era expresia dorinţei de expansiune a catolicismului în spaţiul răsăritean.
Deşi Biserica Romano-Catolică l-a canonizat, pentru meritele sale, dobândite printre ortodocşi, noi nu putem decât reţine
faptul, consemnat de Valeriu Anania, Pro Memoria, Bucureşti, 1992, p. 103, anume : « Franciscanul Ioan Capistrano
îndemna pur şi simplu pe principii catolici din Transilvania să dea foc bisericilor ortodoxe, considerate de el drept
sinagogi ale satanei »
calvină, iar în secolul al XVIII-lea să fie desfiinţată de catolici, în urma uniaţiei din anul 1700.
Reînfiinţată ca episcopie, sub jurisdicţia Karlovitzului, în anul 1761 avea să-şi recapete rangul
de mitropolie abia sub păstorirea vrednicului de pomenire, mitropolitul Andrei baron de
Şaguna.

Mitropolia Transilvaniei în secolul al XVI-lea

Pentru a înţelege mai bine desfăşurarea vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni, în


secolul al XVI-lea, trebuie să cunoaştem situaţia politică a Principatului Transilvaniei, dar şi a
celorlalte confesiuni. O schimbare în plan politic a avut loc în Transilvania după lupta de la
Mohacs(29aug.1526), când armata ungară a fost zdrobită de turci, care au ocupat Buda(8 sept).
Timp de câţiva ani (până în 1538) tronul maghiar a fost disputat între Ioan Zapolya şi
Ferdinand de Habsburg, când între cei doi a intervenit o înţelegere, de la Oradea, conform
căreia Transilvania rămânea lui Ioan Zapoya, iar părţile ce le stăpânea din Ungaria, după
moartea lui, să revină habsburgilor. În anul 1540 Ioan Zapolia a murit şi sultanul a recunoscut
rege pe fiul său Ioan Sigismund, fapt ce a declanşat un conflict deschis cu habsburgii. La 29
august 1541, turcii au recucerit Buda şi au transformat Ungaria centrală şi sudică în paşalâc,
pentru aproape 150 de ani. Partea de nord a Ungariei rămânea sub stăpânirea habsburgilor iar
Transilvania, Banatul şi aşa numitul Partium, adică comitatele de Sătmar, Crasna, Solnocul de
Mijloc şi din Afară, Bihorul, Zarandul şi uneori Maramureşul, se constituiau într-unprincipat
autonom, cu capitala la Alba Iulia. Sub suzeranitate turcească.
În fruntea Transilvaniei autonome era un principe, ales de dietă şi confirmat apoi de sultan.
Noul principat plătea turcilor haraci, precum făceau şi celelalte două Principate româneşti. În
anul 1552 Banatul şi o parte din Crişana au fosr ocupate de turci şi transformate în paşalâc, cu
centrul la Timişoara.
Până în anul 1551, în Transilvania conducerea efectivă a avut-o episcopul Gheorghe
Martinuzzi, numit de sultan guvernator – ulterior s-a aliat cu imperialii -, care cârmuia în
numele princepelui minor Ioan Sigismund Zapolya şi a mamei lui Isabela. În perioada 1551-
1556, Transilvania a fost ocupată de austrieci, ca apoi să reintre sub dominaţia otomană, iar
Dieta, întrunită la Sebeş, a hotărât readucerea familiei Zapolya, act realizat şi cu ajutorul
domnitorilor români, Alexandru Lăpuşneanu şi Pătraşcu cel Bun. Instalat în fruntea
Principatului, Ioan Sigismund Zapolya nu a fost capabil să asigure liniştea ţări, ajungându-se
uneori la intervenţii din partea turcilor ori ale habsburgilor. După moartea lui(+1571)au urmat
principi din familia Bathory: Ştefan(1571-1575), care a ajuns apoi rege al Poloniei, fratele său
Cristofor(1576-1581) şi fiul acestuia, Sigiamund(1581-1597; 1598-1599). În general, ei au dus
o politică obedientă faţă de turci, cu excepţia lui Sigismund, care spre sfârşitul domniei s-a
orientat spre coaliţia antiotomană, numită Liga Sfântă.
În plan religios, viaţa bisericească a fost frământată, în Transilvania pătrunzând ideile
reformatoare luterane, Sibiul şi Braşovul fiind cele mai vizate centre ale protestanţilor şi pentru
faptul că aici erau foarte mulţi saşi. Astfel, în anul 1543, Dieta de la Cluj a proclamat
principiul libertăţii religioase, încât Ioan Honterus(1498-1549) a putut, nestingherit, să devină
mesagerul doctrinei luterane, printre saşi. El a înfiinţat otipografie la Braşov şi a editat lucrările
lui Luther, dar a şi întocmit altele proprii. Luteranismul s-a răspândit repede, căci Dieta
Transilvaniei, întrunită în anul 1550, s-a văzut nevoită să recunoască luteranismul ca
religio(confessio) recepta.
Dacă între saşi s-a răspândit luteranismul, între maghiari s-a propagat cu succes
calvinismul. Centrul de răspândire, al acestei doctrine, a devenit Clujul, Gaspar Heltai, un sas
maghiarizat, fiind cel mai de seamă misionar, în acest sens. La calvinism a fost câştigat chiar
principele Ioan Sigismund, ceea ce a dus la recunoaşterea acestei confesiuni ca religie oficială
de stat(Dieta de la Aiud din anul 1564).
În anul 1568, Dieta întrunită la Turda a recunoscut ca religio recepta şi unitarismul,
propovăduit printre unguri de Francisc David şi medicul Giorgio Blandrata. În acest context,
Biserica Ortodoxă, care constituia religia majorităţii populaţiei transilvane, a rămas la statutul
ei de tolerată. Se constată, în acest secol, o slăbire a influenţei şi poziţei catolicismului, în
Transilvania. Aşa s-a făcut că după moartea episcopului catolic Stratileo, din Alba Iulia(1542),
scaunul ierarhic a rămas vacant timp de 11 ani, timp în care ideile liberaliste şi individualiste
protestante s-au răspândit cu repeziciune printre saşi şi unguri. O revenire a catolicilor pe scena
politică, prin intrarea Transilvaniei sub dominaţia hobsburgilor, a însemnat şi ocuparea
scaunului episcopal de Alba Iulia, prin numirea lui Paul Bornemisa(1553). Totul a fost de
scurtă durată, căci, revenind la tron, Ioan Sigismund a întrunit Dieta la Sebeş, în anul 1556, şi a
hotărât desfiinţarea acestei episcopii. Dar acţiunea anticatolică a protestanţilor nu s-a oprit aici,
căci pasul următor a fost secularizarea averilor Bisericii catolice(episcopii catolice mai erau la
Oradea şi Cenad).
Recunoaşterea oficială a celor trei noi confesiuni protestante a avut urmări însemnate nu
numai asupra vieţii bisericeşti, ci şi asupra celei politico-sociale dinTransilvania. De pildă, a
fost favorizată dezvoltarea învăţământului laic şi a scrierilor în limba naţională, iar prin
separarea confesională a Transilvaniei de Ungaria catolică, s-a întărit lupta pentru independenţă
a principatului Transilvaniei. Încă odată, pentru români, se schimba un regim asupritor catolic
cu altul protestant, de nuanţă calvină.
Mitropolia Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Ceea ce trebuie să precizăm de la început, este faptul că şi în această perioadă scaunul
mitropolitan al Transilvaniei nu a fost legat de una şi aceeaşi localitate. Mitropolitul Petru de
Feleac, trecea la cele veşnice, înainte de 1550, şi, până la jumătatea anului 1553, nu avem ştiri
despre un alt ierarh. La 15 iunie 1553, castelanul Ioan Fanchy din Hunedoara scria sibienilor că
a trimis în Ţara Românească pe preotul Ioan din Peşteana(sat din Ţara Haţegului) spre a fi
hirotonit arhiereu, întrucât voievodul Transilvaniei”i-a dăruit Episcopia românilor” de aici. Nu
avem prea multe ştiri despre păstoria mitropolitului Ioan din Peşteana, cunoscut în Istoria
Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Ioan de Prislop, unde şi-ar fi stabilit reşedinţa.
Urmaşul său a fost Hristofor, întâlnit într-un document din anul 1557. Printr-un document
din 13 mai 1557, Isabella Zapolya, la rugămintea credincioşilor, dăruia lui Hristofor episcopia
mănăstirii Geoagiu de Sus, cu toate veniturile şi câştigurile de orice fel, obişnuite a se cuveni
acelei episcopii din vechime. Deşi s-a scris uneori că episcopia de Geoagiu s-a înfiinţat în
această perioadă, credem că adevărul este altul: mitropliţii Transilvaniei îşi schimbau reşedinţa,
după locul provenienţei lor. Nici păstoria lui nu a fost lungă, deoarece, la începutul anului
1560, documentele amintesc de episcopul(mitropolit) Sava, originar sau călugărit în Ţara
Românească. Numele său apare în prefaţa Întrebării creştineşti, tipărită de diaconul Coresi în
prima jumătate a anului 1560, cu ştirea episcopului Savei a Ţării Ungureşti şi închinată
mitropolitului Efrem al Ungrovlahiei(1558-1566), care probabil l-a şi hirotonit.
Un an mai târziu, nu ştim din ce motive, Sava a fost înlocuit cu un alt ierarh, Gheorghe,
originar din Ocna Sibiului, căruia principele i-a încredinţat episcopatul românesc al Bisericii
din Geoagiu de Sus. Instabilitatea timpului s-a resimţit din plin şi în plan bisericesc, căci, la 10
naprilie 1562, principele Ioan Sigismund îl reaşeza în scaun a doua oară pe Sava. A doua
păstorie a vlădicăi Sava nu a fost lipsită de probleme, căci calvinii îi îngrădeau activitatea şi s-a
încheiat, cel mai probabil, în preajma anului 1570. El şi-a avut reşedinţa în apropiere de Alba
Iulia, la Lancrăn, unde se zidise o mănăstire şi episcopia, cu consimţământul lui Ioan
Sigismund, de către mai mulţi boieri români pribegiţi în Ardeal, între care şi episcopul Sava.
Aici Sava îşi cumpărase şi o casă, pe care părăsindu-o, probabil, datorită neînţelegerilor avute
cu principele şi calvinii, Ioan Sigismund i-o dăruia, la 4 noiembrie 1570, superintendentului
româno-calvin Pavel Tordaşi.
La 5 octombrie 1571 principele catolic Ştefan Bathory încredinţa conducerea Bisericii
Ortodoxe româneşti din Transilvania unui ierarh cu numele Eftimie, cunoscut prin învăţătură,
ştiinţă, purtări cinstite şi viaţă cuvioase. El a fost hirotonit arhiereu la Ipek, de patriarhul
Macarie, trimis acolo chiar de Ştefan Bathory, fie din dorinţa de a câştiga bunăvoinţa turcilor,
căci Macarie era fratele renegatului Mehmet Socolli, marele vizir, şi primise jurisdicţie peste
toţi creştinii din Europa centrală, ocupată de turci, fie că urmărea slăbirea legăturilor dintre
românii din Ardeal cu cei de peste Carpaţi. Avem ştiri despre mitropolitul Eftimie că a fost în
două rânduri la Braşov, probabil pentru a discuta cu meşterul tipograf, diaconul Coresi,
tipărirea unor noi cărţi în limba română, iar în ceea ce priveşte reşedinţa sa, nu avem date
sigure, unde s-ar fi alfat, istoricii opinând pentru Alba Iulia. Dar păstoria lui a fost scurtă, căci,
la 6 iunie 1574, Ştefan Bathory înştiinţa pe bistriţeni că Eftimie s-a retras de bunăvoie din
scaun.
I-a urmat în scaun Hristofor, despre care nu se cunosc prea multe date. Se ştie, numai, că,
în 1576, acelaşi Ştefan Bathory poruncea ca preoţii şi credincioşii români, din comitatele
Turda, Cluj, Dobâca, Solnocul dinăuntru(interior), Solnocul de mijloc şi Crasna, să treacă sub
jurisdicţia canonică a nou-numitului episcop de vad, Spiridon. Păstoria vlădicăi Hristofor s-a
sfârşit la începutul anului 1579,căci la 16 mai nu era pomenit în Evanghelia slavonă a lui
Lorinţ, tipărită la Alba Iulia. La 21 octombrie, acelaşi an, Dieta Transilvaniei, întrunită la
Turda, hotăra ca popii româneşti să-şi aleagă episcop românesc pe cine vor voi, după ce
episcopul lor de până acum a murit şi domnitorul (principele) să întărească pe acela care îl
vor alege dintre ei. Aşa a ajuns în fruntea mitropoliei Transilvaniei vlădica Ghenadie, primul
mitropolit care poartă, în mod oficial, acest titlu şi despre care avem ştiri sigure că şi-a avut
reşedinţa la Alba Iulia. El a fost hirotonit la Târgovişte de mitropolitul Serafim(1576-1585), pe
care l-a vizitat şi după aceea, şi cu care a conlucrat la tipărirea Evangheliei cu învăţătură, de
către diaconul Coresi, la Braşov, în anul 1581. În prefaţa acestei cărţi, mitropolitul
Transilvaniei era numit: luminatul mitropolit marele Ghenadie… în tot ţinutul Ardealului şi
Orăziei, iar Serafim era numir arhimitropolit. Tot cu ajutorul lui Ghenadie a mai tipărit Coresi
şi un Sbornic slavon(minei) la Sebeş, în anul 1580. La începutul anului 1585 el a trecut la cele
veşnice, în locul său soborul preoţilor alegându-l pe Ioan, egumenul mănăstirii Prislop75,
confirmat de principe la 20 martie 1585, ca episcop al Bisericii româneşti din Ardeal şi părţii
ungureşti, fiind prezentat ca un om învăţat, cumpătat, cu viaţă curată şi evlavios…care a
condus cu laudă mănăstirea câţiva ani. Păstoria sa a fost lungă, până în anul 1605 şi plină de
evenimente, acoperind şi depăşind domnia lui Mihau Viteazul. Este binecunoscută poziţia
primului domnitor al tuturor românilor faţă de Biserica Ortodoxă din Transilvania. În tratatul
încheiat de delegaţia munteană, trimisă de el la Alba Iulia, în anul 1595, se prevedea
respectarea tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor din vechime ale creştinilor, iar Biserica
Transilvaniei intra sub jurisdicţia celei din Ţara Românească. În virtutea acestei înţelegeri,
Sigismund Bathory a îngăduit mitropolitului Ioan, la 4 iunie 1595, să adune de la preoţii din
Ţara Făgăraşului câte un florin pe an, după vechiul obicei, precum încasa de la preoţii din
restul ţării, căci până atunci aceştia plăteau darea respectivă episcopilor romano-calvini.
Când, în decembrie 1596, Mihai Viteazul a vizitat pe Sigismund Bathoty, a obţinut
aprobarea să ridice o biserică-mănăstire, la Alba Iulia, lângă zidurile cetăţii, care a servit apoi
drept catedrală şi reşedinţă mitropolitană76. Vremelnica-i domnie, asupra celor trei provincii
româneşti, a lăsat urme şi asupra vieţii bisericeşti din Transilvania, căci Dieta, întrunită la Alba
Iulia, la 20-27 iulie 1600, hotăra, la dorinţa domnitorului, ca preoţii români să fie scutiţi de
robotă, iar cei care s-ar recăsători să fie sancţionaţi cu două sute de florini.
Calvinismul şi românii ortodocşi din Transilvania.
Deşi Dieta de la Cluj, întrunită în anul 1543, proclama principiul libertăţii religioase în
Transilvania, propaganda calvină s-a înteţit, după recunoaşterea confesiunii lor ca religie de
stat(1564), în locul celei catolice. Scopul acţiunii lor era acelaşi cu al catolicilor:
maghiarizarea credincioşilor români. În acest scop, cârmuitorii calvini ai
Transilvaniei(principe, superintendent, membri ai dietei, comiţi, etc.) au folosit diverse metode
pentru a-i atrage pe români la calvinism: numirea unor episcopi româno-calvini, tipărirea de
cărţi calvine în româneşte, acţiuni de îngrădire a autorităţii mitropolitului ortodox, a
protopopilor şi a preoţilor, etc. Propaganda, începută în 1556, anul desfiinţării episcopiei
romano-catolice de Alba Iulia, sprijinită de principele Ioan Sigismund, convertit la calvinism, a
slăbit odată cu revenire principilor catolici, din familia Bathory, în fruntea principatului
Transilvaniei. Dar, la începutul secolului al XVII-lea, a reizbucnit cu şi mai multă furie.
Calvinismul nu a putut atrage decât pe românii care deţineau diferite funcţii publice sau
proprietăţi şi care doreau să şi le menţină.
Întâlnim, astfel, superintendenţi calvini, dintre şi pentru români. Şirul lor este deschis de
Gheorghe din Sângiorz, probabil preot român, trecut în rândul nobililor. Pentru a-şi păstra
privilegiile şi-a vândut sufletul. Reşedinţa lui, se pare că, a fost Teiuşul. Sunt cunoscute
nemulţumirile lui, că nu-l ascultau românii, dar şi rezistenţa mitropolitului Sava din Lancrăn.
Apelând la ajutorul princepelui Ioan Sigismund, a obţinut ameninţarea acestuia, la adresa
românilor, că-i va expulza din ţară, ca şi pe catolici în 1566, dacă nu-l vor ajuta pe
superintendent. I-a urmat Pavel Turdaş (Tordaşi), numit de acelaşi Ioan Sigismund, la 8
februarie 1569, care a luat unele măsuri dure împotriva românilor, precum: înlăturarea
75
A fost egumenul mănăstirii Prislop după refacerea ei de către domniţa Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Ţării Româneşti,
în anul 1564, ea fiind şi îngropată aici, în timp ce el conducea mănăstirea, în anul 1580.
76
Catedrala a fost ridicată în anul 1597, când a fost îngropat în ea vornicul Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab,
trimis în solie de Mihai Bviteazul în Ardeal, unde l-a găsit sfârşitul. Mihai Viteazul a mai ctitorit şi alte biserici în Ardeal,
precum cea de la Lujerdiu, din părţile Clujului şi la Făgăraş.
învăţăturilor ortodoxe care nu aveau temeiuri biblice(deci Sf. Tradiţie), înlăturarea cultului
morţilor, admiterea căsătoriei a doua la preoţi, săvârşirea cultului în româneşte, catehizarea
credincioşilor la învăţătrura calvină, etc. În aceste condiţii, de rezistenţă a românilor ortodocşi,
mitropolitul Sava a fost înlăturat din scaun, iar casa lui a fost dăruită superintendentului Pavel
Turdaş.
Chiar dacă, oficial, propaganda calvină a scăzut în intensitate, în timpul domniei familiei
catolice Bathory, acţiunile prozelitiste au continuat datorită deputaţilor calvini din Dieta ţării.
Aşa a fost ales, după moartea, la 21 aprilie 1577, a lui Pavel Turdaş, a unui nou superintendent,
în persoana lui Mihail Tordaşi, care era fiu sau rudă cu celălalt. În timpul acestuia au avut loc
câteva evenimente, precum: trecerea la calvinism a unui număr de 26 de credincioşi din
Turdaşi şi maghiarizarea numelui lor; confiscarea unor biserici; înfiinţarea unei tipografii la
Orăştie, unde a fost tipărită cunoscuta lucrare Palia de la Orăştie, în anul 158277. Cu Mihai
Tordaşi s-a încheiat şirul pretinşilor episcopi româno-calvini. Sigismund Bathory a alungat din
Alba Iulia pe însuşi superintendentul calvin maghiar, reaşezând aici un episcop catolic, în
persoana lui Dimitrie Napragyi. Situaţia s-a înrăutăţit în secolul al XVII-lea.

Mitropolia Transilvaniei în secolul al XVII-lea

Secolul al XVII-lea a început printr-o susţinută propagandă calvină, printre românii


ortodocşi din Transilvania şi a sfârşit prin scindarea Bisericii, sub loviturile şi şantajul
expansionismului catolic, culminat cu Uniaţia.
La începutul anului 1606, îşi încheia păstoria mitroplitul Ioan de prislop şi locul său era luat
de vlădica Teoctist, menţionat pentru prima dată în martie 1606 şi ultima dată în 162278, ceea
ce ne face să credem că a avut o pastoraţie destul de lungă. Numele său este pomenit, în
special, în legătură cu unele neînţelegeri, ce s-au iscat între preoţii bisericii Sf. Nicolae, din
Şcheii Braşovului, unde a şi poposit de câteva ori.
Vlădicăi Teoctist i-a urmat, în scaun, mitropolitul Dosoftei, despre care se păstrează o
însemnare proprie, pe o Evanghelie slavonă, în manuscris, cu data de 21 aprilie 1622, cu
următorul conţinut: „eu vlădica Dosoftei ce am fost în Roman şi Huşi şi mai mare peste toate
mănăstirile Ţării Moldovei, aşijderea vlădică în Ardeal şi în Maramureş; şi am fost în ţinutul
Sacmarului până la Dobriţin…”79. Pr. Mircea Păcurariu crede că a fost vicarul mitropolitului
Teoctist şi că a devenit mitropolit al Transilvaniei la în anul 1623, sau începutul celui următor
şi, ca argument, aduce un gest făcut de principele Gabriel Bethlen, în anul 1624, prin care
scutea preoţii români din Ţara Făgăraşului de dijmă; „…numai un nou ierarh, mai tânăr şi mai
dinamic, ca Dosoftei, a putut să solicite această scutire”, conchide reputatul istoric bisericesc.
Numele său apare în diferite documente, dar este legat şi de activităţi importante, precum cel
din 4 iulie 1627, când Dosoftei a convocat un sobor la Alba Iulia, care a luat măsuri privitoare
77
Palia cuprindea primele două cărţi ale Vechiului Testament, care erau traduse după versiunea maghiară a Bibliei lui
Gaşpar Heltai, tipărită la Cluj, în 1551. Din prefaţă aflăm că în afară de Mihail Tordaşi, căruia îi aparţinea iniţiativa şi
supravegherea traducerii şi tipăririi, au colaborat şi alţi predicatori şi dascăli români calvini : « Herce Ştefan,
protoprpovăduitorul Evangheliei lui Hristos, în oraşul Caransebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie şi cu Peştişel
Moisi, propovăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului, şi cu Archirie, protopopul vaemeghiei(judeţului) Hunedoara.
78
Data este consemnată pe o piatră de mormânt, cu o inscripţie slavonă, descoperită în zidul turnului bisericii din Alba
Iulia-Maieri, biserică construită, la începutul secolului al XVIII-lea, cu materiale provenite din dărâmarea Mitropoliei din
Alba Iulia. Atunci a fost înglobată şi această piatră de mormânt, pe care se găseşte o inscripţie, ce menţionează că : a fost
pusă în timpul episcopului chir Theoctist…preot chir Gheorghe, în anul 7131, iar de la Naşterea Domnului 1622, luna
decembrie 26 zile, ceea ce dovedeşte că la acea dată mitropolitul Teoctist încă mai era în scaun.
79
Apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 60.
la viaţa morală a preoţilor şi credincioşilor transilvănei. Printre altele, soborul stabilea un
număr destul de ridicat de sărbători, ceea ce arată încercarea ierarhului şi a membrilor
sinodului(proiereii eparhiei şi unii mireni) de a uşura viaţa credincioşilor iobagi, care erau
scutiţi de muncă în astfel de zile80. Erau fixate amenzi, în bani, pentru preoţii care săvârşeau
fapte nevrednice de misiunea lor preoţească sau care nu săvârşeau slujbe potrivit tipicului şi
rânduielilor ortodoxe. O primă categorie de pedepse erau aplicate preoţilor care nu-şi
îndeplineau cu conştiinciozitate îndatoririle pastoral-liturgice81, o alta celor ce nu-şi respectau
statutul preoţesc şi o a treia credincioşilor ce încălcau regulile liturgice. Dar, hotrârile sinodului
întăreau viaţa creştină şi inclusiv Biserica Ortodoxă, ceea ce nu putea fi pe placul calvinilor şi
inclusiv princepelui Mihail Bethlen, care avea să ceară patriarhului ecumenic, Chiril Lucaris, să
aprobe creştinilor ortodocşi din Transilvania să îmbăţişeze calvinismul82. El a fost scos din
scaun şi chiar întemniţat şi forţat de princepele Gheorghe Rakoczy I să-i zugrăvească un castel
din Iernut.
După înlăturarea lui Dosoftei, scaunul mitropolitan a fost ocupat de preotul nobil
Gheorghe de Brad, numit în călugărie şi ca mitropolit Ghenadie II de la Brad, atestat
documentar la 17 octombrie 1627. Dintr-o carte de întărire în slujbă, dată protopopului Ianăş
din Hunedoara, la 4 decembrie 1628, aflăm titulatura sa: Preasfinţitul arhiepiscop chir
Ghenadie al scaunului Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi a întregii ţări a
Ardealului şi celelalte. Speranţa, pe care şi-a pus-o princepele Gabriel Bethlen în mitropolitul
Ghenadie, atunci când a recunoscut alegerea lui, a fost repede spulberată, căci ierarhul, departe
de a-l ajuta la răspândirea calvinismului, a strâns legătura cu domnii şi mitropoliţii de peste
munţi. În acest context se adresează Bethlen patriarhului ecumneic, cerându-i să aprobe
trecerea românilor din Transilvania la calvinism, aşa cum am menţionat mai sus83. Politica
religioasă a lui Gabriel Bethlen a fost continuată de urmaşul său la tron, Gheoghe Rakoczy
I(1630-1648). Astfel, dintr-un decret, dat de domnitor, la 9 aprilie 1638, la rugămintea
mitropolitului Ghenadie, aflăm că preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de

80
De pildă, în luna iulie erau stabilite ca sărbători, deci zile nelucrătoare, pe lângă duminici, zilele de 8, 15, 17, 20, 22, 25 şi
27.
81
Se prevedea, spre exemplu: preotul care nu va şti psaltirea de-nţeles birşag 24 florinţi ; popa care nu va avea cărţi şi
veşminte şi vase de antemis altarului şi a hramului, birşag 24 de florinţi ; popa de i se va trece rândul bisericii peste zi
mare sau sfânta duminică, pentru beţie, să fie birşag scaunului 24 florinţi ; popa de nu va cânta liturghia cu 7 prescuri
birşag 12 florinţi etc. Erau şi alte sancţiuni, legate de nevrednicia preoţească : popa de va ţine crâşmă 24 florinţi ; popa de
va fi lotru… să nu mai fie popă ; popa de va umbla cu arme şi cu puşcă, gloabă 12 florinţi ; popa de va merge pe poporul
altui popă sau va cununa oameni fără ştirea vlădicăi, gloabă 100 de zloţi ; popa de va merge la o biserică fără ştirea
vlădicăi, să fie lepădat de preoţie şi să-l dee la şpanu, etc. Nu lipseau nici sancţiunile referitoare la comportamentul
credincioşilor. Astfel, cei ce nu posteau două zile pe săptămână plăteau 24 florin, cei ce răpeau fete 40 florini, cei ce nu
respectau sărbătorile 6 florini, etc.
82
« Dacă această sărmană naţiune lipsită de orice dreaptă învăţătură, ar trece la credinţa luminăţiei voastre, din neştiinţă
sau din silă…, noi n-o putem împiedica, din cauza marii depărtări a locului şi a lipsei noastre de putere ; şi nici nu ni se
cade nouă să ne luptăn altfel decât cu cuvântul. Dar dacă am sprijini din partea noastră pe faţă sau în ascuns, această
părăsire de credinţă, am săvârşi un păcat pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile pământeşti », îi răspundea Chiril
Lucaris.
83
La cele consemnate la nota anterioară, mai redăm şi precizarea făcută de patriarhul ecumenic: « pentru îndeplinirea
fericită şi paşnică a acestei(schimbări de religie), ar trebui mai întâi să se rupă legătura de sânge şi de simţire care
zvâcneşze în taină, dar cu multă putere, între românii din ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei.
Negreşit, domnii vecini, ai ziselor ţări, nu vor îngădui aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele,
cel puţin cu îndemnuri tainice », apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 63. Demn de menţionat este faptul
că, la începutul secolului al XVII-lea, un străin de neam era conştient de unitatea de credinţă, de limbă şi origine a
românilor, ceea ce nu cunosc savanţii istorici Vasile State şi Vasile Lapteacru, de la Chişinău, care scot o Istorie a
Modovei în date, în care românii sunt puşcăriaşii şi derbedeii aduşi de la Roma, care nu au avut conştiinţa apartenenţei lor
la aceleaşi valori, până la începutul secolului al XIX-lea, când le-a deschis capul un grec. Vezi mai pe larg lucrarea noastră
Istoria Moldovei în date – plagiat şi mistificare Almanah Bisericesc, Buzău, nr. 19 – 20/ 2000-2001, p. 229- 255.
fisc, drept dobândit de la Gabriel Bethlen, încă din 1624, dar şi faptul că mitropolitului i se
impusese cinci condiţii, din acelaşi timp. Vlădica Ghenadie era obligat să fie ascultător de
vlădica bisericii ungureşti de legea dreaptă, adică era pus sub ascultarea superintendentului
calvin, încă din timpul lui Bethlen, dar nu s-a arătat prea zelos să împlinească condiţiile.
În anul 1640, domnitorul Matei Basarab a trimis la Alba Iulia, în fruntea unei solii, pe
mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei, pentru unele tratative cu principele Gheorghe rakoczy I. Cu
acest prilej, Ghenadie l-a rugat pe fratele său muntean să scoată o ediţie, pentru Transilvania, a
Pravilei de la Govora, ceea ce Teofil a făcut, înlocuind, din foaia de titlu, numele său cu cel al
lui Ghenadie cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit a toată ţara Ardealului. Mai
mult, vlădica Ghenadie a reuşit să pună bazele unei tipografii proprii, şi cu ajutorul lui Teofil,
aşa cum specifica în prefaţa Evangheliei cu învăţătură, tipărită în 1640-1641, că s-au aflat
acest dascăl, popa Dobre, de au venit din Ţara Rumănească de au făcut tipare aicea, în
Ardeal. Înfiinţarea tipografiei a fost aprobată de principele transilvan şi din alte raţiuni, căci în
tiopgrafiea de la Prisaca, s-a tipărit cunoscutul Catehism calvinesc84, la care a trudit, ca meşter
tipograf, tot popa Dobre. Catehismul era împărţit după cele trei virtuţi teologice, explicând
simbolul (apostolic), cele 10 porunci şi rugăciunea Domnească, prin întrebări şi răspunsuri.
La 3 septembrie 1640, mitropolitul Ghenadie trecea la cele veşnice, locul său luându-l Ilie
Iorest85. El a ajuns pe scaunul mitropolitan al Transilvaniei cu ajutorul domnitorului Vaslie
Lupu al Moldovei, care l-a recomandat lui Gheorghe Rakoczy, cu care avea strânse legături.
Calvinii voiau să-l aleagă pe Meletie Macedoneanul, meşterul tipograf şi egumenul de la
Govora. Ilie Iorest îşi avea metania la Putna, unde, se crede, fusese egumen şi era originar din
Ardeal. Venise la Putna, din copilărie, pentru a învăţătură de carte. Aici a primit şi darul
preoţiei. A fost hirotonit arhiereu la Târgovişte, de mitropolitul Teofil, la începutul lunii
noiembrie, a anului 1640 şi, la venirea pe scaunul mitropolitan, a găsit o situaţie deosebit de
critică, deoarece superintendentul calvin fixase, încă din luna septembrie, 24 de condiţii
viitorului mitropolit. Respectarea lor ar fi dus la calvinizarea Bisericii. Atât domnitorul
Gheorghe Rakoczy I cât şi superintendentul Ştefan Katona Geleji au făcut presiuni asupra
mitropolitului Iorest, pentru a-i ajuta la răspândirea învăţăturii calvine. Astfel, la înscăunare i s-
a fixat un program în mai multe puncte, printre care reţinem: înfiinţarea, la Alba Iulia sau în
altă parte, a unei şcoli româneşti, latineşti şi greceşti; înfiinţarea unei tipografii; săvârşirea
slujbelor în româneşte; predica în româneşte, de două ori dumineca, o dată miercurea şi
vinerea; traducerea în româneşte şi tipărirea cântărilor calvine de seara şi dimineaţa, ca să fie
apoi rostite în toate adunările româneşti; traducerea în româneşte şi tipărirea cântărilor calvine
folosite la Lugoj şi Caransebeş şi răspândirea lor printre credincioşii români; tipărirea
Catehismului calvin, care urma să se predea copiilor români în ore speciale, ş.a. Mitropolitul nu
a îndeplinit nici una din condiţiile impuse, ci a rămas statornic în credinţă, alături de păstoriţii
lui. A fost încurajat şi de evenimentele din Moldova, unde în 1642 s-a ţinut sinodul panortodox,
care s-a pronunţat asupra Mărturisirii de credinţă a mitropolitului Petru Movilă. El şi-a vizitat
păstoriţii, încurajându-i şi a păstrat legăturile cu călugării moldoveni, care l-au vizitat în mai
multe rânduri. În anul 1641, ieşea de sub tipar, la Alba Iulia, Evanghelia cu învăţătură, în care
se intitula Iorest arhimitropolit. La 18 februarie 1642, Dieta transilvaniei se plângea de el,
deoarece hirotonea preoţi dintre iobagii români de pe moşiile nobiliare, pentru a-i scăpa, în

84
Catehismul a apărut cu voia şi cu porunca lui Gheorghe Rakoczy I, cu cheltuiala lui Gheorghe Csulay, cu scrisoarea s-a
ostenit popa Gheorghe din Secul, iar cu tiparul popa Dobre, ceea ce ne face să credem că mitropolitul nu a avut cunoştinţă
de cauză, cu ceea ce se petrecea la Prisaca. Catehismul a fost dat mitropolitului Teofil, care l-a luat în Ţara Românească şi
l-a dat lui Udrişte Năsturel, unde l-a găsit mitropolitul Varlaam al Moldovei. Acesta a şi dat celebrul Răspuns la catehismul
calvinesc. .
85
Ilie era numele său din botez, iar Iorest cel de călugărie.
acest fel, de iobăgie. Membrii Dietei cereau să înceteze astfel de practici iar cei hirotoniţi,
dintre iobagi, să fie înapoiaţi proprietarilor lor, cu statutul avut mai înainte.
Cum raporturile cu Moldova se răcise, Gheorghe Rakoczy I, îndemnat şi de superintendent,
a convocat un sinod obştesc al tuturor protopopilor şi păstorilor români de ritul grecesc şi
sârbesc, pentru a-l judeca pe mitropolit, căruia i se aduceau diverse învinuiri. A fost scos din
scaun şi întemniţat, iar bunrile i-au fost confiscate. După câteva luni, în noiembrie, pe baza
garnţiei a 24 de chezaşi că va plăti o cauţiune de 1000 de taleri pentru vistieria crăiască, a fost
eliberat şi a luat drumul pribegiei, în Moldova, aşezându-se pentru un tump în mănăstirea de
metanie. În 1645 a plecat în Rusia, pentru a strânge banii necesari răscumpărării celor 24 de
chezaşi, având asupra sa o scrisoare de recomandare din partea ierarhilor moldovei, Varlaam
mitropolitul, Anastasie al Romanului, Ştefan al Rădăuţilor şi Ghedeon al Huşilor, adresată
ţarului Mihail Feodorovici Romanov(1613-1645) şi un paşaport din partea domnitorului Vasile
Lupu. A fost bineprimit şi ajutat de ţar, cu bani şi obiecte, putând, astfel, să-şi răscumpere
chezaşii. După ce şi-a făcut datoria faţă de binefăcătorii săi, a revenit la Putna unde a trăit până
la sfârşitul vieţii, care s-a petrecut la 12 martie 1678. Pentru viţa curată, râvna şi pătimirile sale,
întru păstrarea dreptei credinţe, a fost trecut în rândul sfinţilor, de Sf. Sinod al BOR, în anul
1950, fiind cinstit la 24 aprilie, odată cu un urmaş în scaun, mitropolitul Sava Brancovici.
Canonizarea solemnă a avut loc în anul 1955.
Păstria mitropolitului Simeon Ştefan. Soborul care l-a condamnat pe Ilie Iorest a ales şi un
urmaş, în persoana ieromonahului Ştefan(din botez purta numele de Simeon), de la mănăstirea
din Alba Iulia. Situaţia Bisericii era şi mai grea, căci din cele 20 de protopopiate ortodoxe din
Transilvania, 17 se găseau sub autoritatea supeintendentului calvin. Situaţia a nemulţumit atât
pe mitropolit cât şi pe protopopi, care şi-au manifestat nemulţumirea faţă de Geleji. Dându-şi
seama de insuccesul propagandei calvine, superintendentul Geleji, sfătuia pe Gheorghe
Rakoczy I să îngăduie lui Simeon Ştefan să facă vizite canonice şi în protopopiatele puse sub
ascultarea lui, cu condiţia să fie însoţit de n om al lui şi să-i sfătuiască pe proţi să primească
condiţiunile şi articolele86. Pe de altă parte, superintendentul trebuia să fie consultat, de
mitropolit, în orice lucru greu în treburile religiunii, pentru a aviza numirile, menţinerile sau
schimbările din slijbă pentru protopopi şi pentru a aproba sentinţele date de mitropolit şi
protopopi. Diplona de confirmare a lui Simeon Ştefan ca mitropolit stabilea şi jurisdicţia
acestuia, care se întindea asupra comitatelor de Alba, Crasna, Solnocul de Mijloc, Dobârca,
Cluj, Tirda, Cetatea de Baltă(Târnava), apoi districtele Chioar, Bârsa şi Bistriţa, precum şi
scaunele secuieşti şi săseşti. În bisericile câştigate pentru calvinism, cum credea Gh.
Rakoczy(adică Alămor, Orăştie, Haţeg, Hunedoara, Ilia, Criş şi trei protopopiate din Ţara
Făgăraşului), Simeon Ştefan nu avea nici o putere, fără numai cât i se va îngădui de domnul
episcop ortodox unguresc(adică superintendent). Situaţia ortodocşilor din Transilvania a fost
destul de vitregă, doar curajul mitropolitului Simeon Ştefan şi tăria credinţei păstoriţilor au
contribuit la păstrarea ortodoxiei. Sub urmaşul lui Rakoczy I, Gh. Rakoczy II, în anul 1648, s-a
tipărit un nou catehism calvin, în limba română, cu litere latine şi orotgrafie maghiară. Era
tradus din ungureşte de predicatorul calvin Ştefan Fogorasi, din Lugoj, şi tipărit cu cheltuiala
lui Acaţiu Barcsai, un român magiarizat din Bârca Mare(Hunedoara), banul Lugojului şi
Caransebeşului şi comite suprem al Severinului, ajuns mai târziu principe al Transilvaniei.
Deoarece mitropolitul Varlaam al Moldovei tipărise un Răspuns la Catehismul

86
Era vorba de 15 puncte umilitoare care I-au fost impuse prin decretul de recunoaştere, dat de Gh. Rakoczy I la 10
octombrie 1643. Dintre acestea menţionăm: să se predice în româneşte, dar numai după Sf. Scriptură, înlăturându-se Sf.
Tradiţie ; tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc ; în locul Sf. Împărtăşanii să se folosească pâine şi vin,
nesfinţite ; să se înlăture ritualul botezului şi al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile şi cuvântările
folosite de calvini ; să se înlăture cultul icoanelor şi al crucii; să nu se mai admită divorţurile ; să nu se pună piedici
preoţilor şi credincioşilor care, din insuflarea Sf. Duh, doreau să treacă la calvinism, ş.a.
calvinesc(1643), calvinilor le-a venit greu să ia atitudine, faţă de argumentele scripturistice ale
marelui cărturar moldovean şi abia în 1656 au tipărit, la Alba Iulia, o broşură cu titlul Scutul
catehizmuşului, prin care doreau să dea răspuns den Scriptura svăntă, împotriva răspunsului a
doao ţări fără Scriptură svăntă. Erau reluate vechile idei protestante. Acum au loc trecerea cu
forţa a unor biserici româneşti în stăpânirea calvinilor.
Noul Testament de la Bălgrad. În ciuda condiţiilor vitrege, în care şi-a desfăşurat
activitatea şi a nenumăratelor piedici care i s-au pus, vlădica Ştefan a rămas alături de păstoriţi
ignorându-i pe calvini. Mai mult, el nu şi-a uitat îndatoririle arhiereşti, ci a căutat să ţină trează
conştiinţa ortodoxă şi românească în sufletele păstoriţilor. Dovadă, în acest sens, sunt cele două
tipărituri apărute la Alba Iulia, sub îndrumarea sa: Noul Testament – 1648 şi Psaltirea – 1651.
Noul Testament sau împăcarea cu legia noao a lui Is. Hs. Domnul nostru, a văzut lumina
tiparului la 20 ianuarie 1648 şi era prima traducere integrală, în limba română. Traducerea
N.T., în limba română, se înscria în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba
lui, mai ales că traducătorii erau conştienţi că limba noastră era de origine latină, deci menită
să devină o limbă de cultiră, ca şi cellalte considerate sfinte. Pe lângă aceasta, peroţii şi, cu atât
mai mult, masele de credincioşi nu mai cunoşteau limba slavonă şi simţeau nevoia să aibă
Cuvântul lui Dumnezeu în graiul lor. Lucrarea avea două prefeţe, cea dintâi, semnată de
Simeon Ştefan, arhiepiscop şi mitropolit scaunului Bălgradului şi a Vadului şi Maramureşului
şi a toată ţara Ardealului, aducea mulţumiri protocolare lui Gh. Rakoczy pentru ajutorul dat la
tipărire. Deşi se spunea că s-a tipărit cu cheltuiala lui Rakoczy, în realitate se relizase cu
contribuţia preoţilor români. Cu siguranţă, această prefaţă a fost scrisă de unul din fruntaşii
calvini de atunci, după care a fost îndatorat mitropolitul s-o semneze, pentru a-i da mai multă
autoritate întregii lucrări şi a fi difuzată printre credincioşii români. Cea de a doua prefaţă, deşi
nesemnată, prezintă un interes deosebit, deoarece dădea ştiri despre traducători(ieromonahul
Silvestru, fost egumen de la Govora), despre izvoarele folosite(Septuaginta, Vulgata, o
traducere slavă, tipărită la Moscova, etc.), rezolvă problema cuvintelor străine, ce nu aveau
corespondent în limba română şi recurgerea la neologisme(sinagogă, filosofi, maghi, iotă,
teatron, canon, areopag), dar, poate, cea mai însemnată problemă pusă era aceea referitoare la
necesitatea unei limbi literare unitare, pe care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de
unitatea etnică a poporului român, autorul predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii,
nesocotind graniţele politice nefireşti existente între ei: „Aceasta încă vă rugăm să luaţi
aminte, că rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip.
Pentru aceea cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un
chip, alţii într-alt chip. Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sănt buni,
carii îmblă în toate ţărăle, aşea şi cuvintele acelea sănt bune care le înţeleg toţi. Noi drept
aceea ne-am silit, de în căt am putut să izvodim aşea cum să înţeleagă toţi, iar să(dacă) nu vor
înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i cina aceluia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de
şi-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip”. Deşi nesemnată, această
a doua predoslovie, se crede că este opera mitropolitului Simion Ştefan, sau a unui cărturar
român ortodox din anturajul său.
Textul este împărţit în capete (capitole), iar acestea în stihrui(versete), orice capitol având
şuma(rezumatul) lui. Fiecare pagină are rezervat un spaţiu pentru trimiteri la alte capitole sau
versete din Sf. Scriptură. Aceste spaţii au fost folosite şi pentru explicarea unor termeni străini,
sau chiar a unor cuvinte româneşti, prin sinonime, precum şi pentru unele scurte comentarii.
Termenii explicaţi sunt din varii domenii şi se poate susţine că unele cuvinte glosate au intrat în
limba noastră direct din limba greacă şi latină, în anul 1648. De aceea notele marginale din
Noul Testament de la Alba Iulia pot fi socotite ca un început de dicţionar explicativ al limbii
române.
O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648, este
aceea a celor 23 de predoslovii, căci, cu excepţia epistolelor către Filimon II şi III Ioan şi a
Apocalipsei, toate celelalte cărţi au câte o scurtă prefaţă sau o introducere, care sunt
consideraţii isagogice. Ele sunt originale şi probabil s-au inspirat din ediţia latină a Bibliei,
apărută la Viena în 1587(Biblia ad vetustissima exemplaria), care cuprinde traducerea fer.
Ieronim, însoţită de scurte consideraţii introductive la fiecare carte. Stilul acestor predoslovii
este asemănător cu cel al prefeţei către cititori, ceea ce înseamnă că aveau acelaşi autor. Ele
prezintă scurte date istorice şi geografice asupra oraşelor sau ţinuturilor cercetate de Sf.
Apostoli, mai ales în cazul Epistolelor pauline, date despre autori, locul şi limba în care au
scris, date asupra cuprinsului cărţii. Se face chiar şi etimologia numelor unor autori, din limba
greacă sau ebraică. În unele predoslovii autorul se angajează în scurte dispute teologice cu
filozofii păgâni, ereticii, catolicii, etc. Se introduc unii termeni care nu apar în traducerea
propriu zisă (epicurei, papppişti, iejuviţi, stemă, istorie), ceea ce dovedeşte formaţia umanistă a
traducătorilor, câştigată fie la unele şcoli din Transilvania, fie peste hotare. Mai trebuie reţinut
şi faptul că în predoslovii sunt menţionaţi unii Sf.Părinţi, precum Ioan Gură de Aur, Atanasie
cel Mare, Fer. Ieronim, Teofilact al Ohridei, ceea ce dovedeşte că alcătuitorul sau alcătuitorii
lor nu erau calvini şi nici filocalvini, ci români ortodocşi, care au lucrat şi la traducerea propriu
zisă. De aceea, putem spune că Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care
pot fi considerate ca primul manual de introducere şi exegeză biblică din teologia
românească. Mai precizăm şi faptul că, trei dintre predoslovii(Marcu, Luca şi Ioan) au fost
preluate , cu simple indreptări grafice sau schimbări de termeni, de Biblia de la Bucureşti.
Acelaşi lucru se poate observa şi în privinţa textului propriu-zis, căci Biblia de la Bucureşti a
preluat traducerea de la Alba Iulia, mergând uneori până la simpla transcriere sau la schimbări
neînsemnate de limbă, cerute de însăşi evoluţia ei. A fost folosit apoi şi de ediţia Noului
Testament de la Bucureşti, din 1703, tipărită de Antim Ivireanu. Andrei Şaguna a folosit ediţia
de la 1648 a Noului Testament, pentru a revizui şi retipări Biblia de la Sibiu, din anii1856-
1858.
Psaltirea de la Alba Iulia. La 25 decembrie 1651 a ieşit de sub tipar Psaltirea, care avea
titlul evreiesc de Sefer tehilim. Şi Psaltirea avea două predoslovii nesemnate, una adresată
principelui Gheorghe Rakoczy II, alta cititorilor(aceasta era la sfârşitul cărţii). Din citirea
primei prefeţe ne putem da seama că a fost scrisă de un teolog calvin, poate acelaşi care a scris
prima prefaţă a Noului Testament. A doua prefaţă dădea unele lămuriri asupra noii ediţii a
Psaltirii, arătând că s-a tradus din evreieşte şi din greceşte. Şi în Psaltire apar glosări
marginale(inclusiv confruntări între textul ebraic şi cel grecesc), împărţirea pe capitole şi
versete, cu un mic rezumat pentru fiecare capitol. O comparaţie cu Psaltirea Scheiană şi cu
Psaltirea lui Coresi, din 1570, ne arată că au fost utulizate şi aceste versiuni.
Mitropolitul Şimeon Ştefan a trecut la cele veşnice în vara anului 1656, fiind atestat
documentar, pentru ultima dată, la 22 mai 1656, când întărea ca protopop de Hunedoara pe
preotul Ioan.
Putem conchide că, în ciuda tuturor greutăţilor avute, mitropolitul Simeon Ştefan a reuşit
să-şi păstreze păstoriţii, oferindu-le lor, şi întregii culturi româneşti, un dar de nepreţuit, care
este Noul Testament. El se încadrează în curentul larg umanisto-renascentist de culturalizare a
poporului şi apărare a Ortodoxiei, reprezentat la noi de marii săi contemporani: Ştefan al
Ungrovlahiei, Varlaam al Moldovei, iar dincolo de hotare, de Petru Movilă al Kievului.

Mitropolia Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea


Mitropolitul Sava Brancovici
În scaunul vacant de mitropolit al Transilvaniei, după moartea lui Simeon Ştefan, a fost ales
protopopul văduv Simeon Brancovici din Ineu(Arad), care a primit, în călugărie, numele de
Sava. Făcea parte dintr-o familie a despoţilor sârbi, care migrase, la nord de Dunăre, datorită
situaţiei nesigure şi stăpânirii turceşti din Balcani. La începututl sec. XVI, familia Brancovici
avea întinse proprietăţi în comitatele Arad, Zarand şi Timiş.Dintre înaintaşii
mitropolituluiSava, cunoaştem pe Sava, episcop de Lipova şi Ineu(1606-1627) şi pe Longhin
Brancovici(1628-1643) fratele tatălui său, hirotonit arhiereu pentru credincioşii din părţile
Lipovei-Ineului, de patriarhul ecumneic Chiril Lucaris, retras, înainte de 1643, la mănăstirea
Comana din Ţara Românească. Tatăl lui Sava Brancovici slujise în tinereţe ca ostaş şi a avut
şase copii, două fete şi patru băieţi. Un frate al său, Gheorghe, a fost ostaş. Simeon era cel mai
mare, dintre toţi fraţii şi s-a născut în anul 1620, învăţând carte în casa părintească şi, mai apoi,
la mănăstirea Comana, din Ţara Românească. Întorcând-se acasă, s-a căsătorit, având copii,
care au murit de mici. De multe ori era nevoit să îmbrace şi haina ostăşească din pricina
numeroaselor ciocniri pe care le aveau locuitorii din acele părţi cu turcii.
Întâmplându-se să moară Grigore Brancovici, protopoul Ineului, o altă rudă a sa, a fost
rugat de credincioşii zonei să primească misiunea slujirii lui Dumnezeu. Acceptând, a plecat la
unchiul său Longhin Brancovici, care se afla în Ţara Românească. Acesta a mijlocit pe lângă
mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească pe nepotul său Simeon, cerere îndeplinită
de mitropolit. Dar, la întoarcerea la Ineu, a găsit lucrurile schimbate, căci soţia lui murise, între
timp, iar mama lui se călugărise, sub numele de Maria. Ca preot- Protopop, Simeon a slujit
până în anul 1656, când soborul de preoţi şi mireni ortodocşi, întrunit la Alba Iulia, l-a preferat
în scaunul vacant de mitropolit al Ardealului. A trecut iarăşi în Ţara Românească, unde a fost
mai întâi călugărit, sub numele de Sava, după care a fost hirotonit arhiereu, în catedrala
mitropolitană din Târgovişte, în ziua de Înălţarea Sf. Cruci, din anul 1656, de către acelaşi
mitropolit Ştefan, de către unchiul său Longhin, ajuns arhiereu între timp, şi ceilalţi episcopi,
autohtoni ori străini aflaţi în Ţara Românească. Încărcat cu daruri, din partea domnitorului
Constantin Şerban Basarab şi a mitropolitului Ştefan, s-a întors în Ardeal, fiind primit cu mare
cinste în reşedinţa mitropolitană de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, domnitorul Gh. Rakoczy II (1648-1660) a emis decretul de
recunoaştere, prin care îi acorda o jurisdicţie sporită faţă de înaintaşi, aşa cum nu mai avusese
nimeni, până atunci, adică: Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul şi
Maramureşul. Lipseau Ţara Făgăraşului şi câteva biserici, pentru a acoperi întreg Ardealul.
Este demn de reţinut faptul că vlădicăi Sava nu i s-au impus condiţiile de calvinizare(cele 15) şi
nici nu era pus sub ascultarea superintendentului, aşa cum se întâmplase cu înaintaşul său. Este
posibil ca acest lucru să se fi întâmplat datorită respectului de care se bucura familia
Brancovicilor, vechi luptători împotriva turcilor, dar şi raporturilor pe care Gh. Rakoczy II le
avea cu domnitorii români, căci numai cu un an mai înainte încheiase un tratat cu Gh. Ştefan al
Moldovei şi Constantin Şerban al Ţării Româneşti. Cu toate acestea, păstoria lui a fost mult
îngreunată de acţiunile de calvinizare, patronate chiar de principii Transilvaniei, de desele
războaie şi schimbări politice petrecute atunci. Mai întâi, după moartea lui Gh. Rakoczy I(11
oct 1648) văduva sa, Susana Lorantffi, a făcut mai multe încercări de atragere a românilor la
calvinism, rânduind inspectori calvini(1657), care să inspecteze parohiile româneşti, din Ţara
Făgăraşului, şi să se intereseze de pregătirea preoţilor şi felul cum îşi desfăşurau activitatea.
Cheltuielile de deplasare şi întreţinere, ale acestora, erau suportate de preoţii ortodocşi. Tot
atunci, văduva înfiinţa o şcoală calvină românească la Făgăraş, alături de biserica şi şcoală
reformată maghiară, prin care se urmărea calvinizarea preoţilor şi a învăţătorilor şi prin aceasta
a credincioşilor. Pe de altă parte politica lui Gh. Rakoczy II a fost instabilă. În anul 1657,
dorind să ocupe tronul Poloniei, a pornit o expediţie împotriva acestora, încheiată cu un eşec
total.Tot atunci, turcii au poruncit Dietei să aleagă un alt principe, ceea ce s-a şi întâmplat, dar
alesul Dietei nu a fost confirmat de poartă, încât, la începutul anului 1658, îl întâlnim iarăşi pe
Gh. Rakoczy II în fruntea Transilvaniei. Nemulţumiţi, turcii au atacat Ardealul, învingându-l pe
Rakoczy II şi impunând ca principe pe Acaţiu Barcsai(1658-1660), fost ban al Lugojului şi
Carnsebeşului, dar ca a plătit cu cedarea, către turci, a Ineului, Lugojului şi Caransebeşului şi
urcând haraciul la 40000 de galbeni. O parte a Dietei nu a recunoscut pe Acaţiu ci a rămas
fidelă lui Rakoczy II, încât, Transilvania avea acum doi principi. În mai 1660, Rakoczy II este
înfrânt şi la puţin timp moare, dar Barcsai nu a fost recunoscut de straturile ardelene, care la
începutul anului 1661 au ales un nou principe, în persoana lui Ioan Kemeny, fostul comandant
al trupelor lui Rakoczy II, care a şi continuat politica antiotomană. Barcsai a fost prins şi
omorât, din porunca lui Kemeny, în iulie 1661. Turcii, nemulţumiţi că le-a fost ucis protejatul,
au pătruns în Transilvania şi au impus alegerea unui nou principe, în persoana lui Mihail
Apafii(1661-1690). În aceste condiţii este lesne de înţeles greutăţile cu care s-a confruntat
vlădica Sava, mai ales că, în expediţia din 1658, turcii au ars şi jefuit catedrala şi reşedinţa
mitropolitană din Alba Iulia. Deşi Acaţiu Barcsai a confirmat drepturile mitropolitului Sava,
mărindu-i jurisdicţia şi asupra Ţării Făgăraşului, şi dat unel înlesniri ori scutiri preoţilor, poziţia
antiotomană a vlădică, a dus la scoaterea lui din scaun şi ănlocuirea, pentru scurt timp este
adevărat, cu Ghenadie III(1659). În decretul de recunoaştere, a noului mitropolit, Barcsai îi
fixa condiţii de calvinizare, asemănătorea celor impuse lui Simeon Ştefan şi motiva scoaterea
din scaun a lui sava Brancovici: neîndeplinirea condiţiilor impuse şi amestecul în treburile
publice ale ţării. Cu toate acestea mitropolitul Sava nu a părăsit Alba Iulia, ceea ce ne face să
credem că fiecare principe îşi avea propriul mitropolit: Rakoczy II pe Sava, cu reşedinţa la
Alba Iulia, iar Barcsai pe Ghenadie III, cu reşedinţa la Sibiu. Viaţa lui Ghenadie III a fost
curmată de holeră, în vara anului 1660, iar vlădica Sava, după o misiune diplomatică la ruşi,
încredinţată de Gh. Rakoczy II, s-a întors înscaunul său mitropolitan. În această perioadă,
printre titularii mitropoliei Transilvaniei, mai întâlnim şi un Daniil, despre care istoricii susţin
că ar fi una şi aceeaşi persoană cu Daniil , traducătorul Pravelei cele Mari de la Târgovişte din
anul 1652. Cu siguranţă, păstoria lui a fost efemeră, prin anii 1660-1661, şi impusă de unul din
principii de atunci (poate de Acaţiu Barcsai, după moartea lui Ghenadie, sau de Ioan Kemeny).
La 20 aprilie 1662, Daniil era numit de Mihail Apaffi, ca episcop peste bisericile româneşti din
Ţara Făgăraşului. Mai târziu a ajuns episcop la Strehaia(1672-1679), iar spre sfârşitul vieţii s-a
retras la schitul Babele, din Vrancea, unde şi-a dat obştescul sfârşit, în anul 1688.
Alegerea lui Mihai Apafii, ca principe al Transilvaniei, a însemnat şi o nouă luptă a vlădicăi
Sava, atât pentru menţinerea în scaun cât şi pentru apărarea ortodoxiei, în faţa activităţii
prozelitiste calvine. Recunoscut ca mitropolit, de Apaffi, în 1662, Sava Brancovici a păstorit
până în 1680, biruind toate greutăţile şi piedicile puse de calvini. El s-a interesat de soarta
păstoriţilor, intervenind pentru acordarea unor scutiri de impozite şi a refăcut catedrala
mitropolitană, distrusă de turci, încă din 1658. În anul 1667, ajungând la neînţelegeri cu
principele calvin, era cercetat, din ordinul lui Apaffi, de protopopii filocalvini, Ioan Zoba de
Vinţ şi Toma Topai din Alba Iulia, precum şi de Dimitrie Logofătul şi Gheorghe Chira, pentru
toate veniturile încasate de la începutul păstoriei. Era obligat să deschidă o şcoală şi să
înfiinţeze o tipografie, iar preoţii români, care ar fi suferit vreo nedreptate din partea lui, erau
încurajaţi şi îndemnaţi să depună mărturie.
Călătoria în Rusia. Deşi situaţia religioasă a creştinilor ortodocşi din Transilvania era
destul de delicată, mitropolitul Sava a obţinut aprobarea să facă o călătorie la Moscova, la ţarul
Alexei Mihailovici. A plecat la începutul anului 1668 şi, trecând prin Moldova şi Polonia, de
unde a primit scrisori de recomandare, a ajuns la Moscova, fiind primit, de două ori, în audienţă
de ţar, care i-a oferit de fiecare dată ajutoare şi îngăduinţa să vină din 7 în 7 ani pentru a strânge
ajutoare pentru Biserica sa. Şi el a făcut daruri ţarului dar i-a depus şi un memoriu, în care îi
cerea să-i ajute pe creştini împotriva blăstămatului de turc. S-a întors spre sfârşitul anului, dar
viaţa lui a fost un calvar după aceea. Mihail Apaffi, filoturc, l-a suspectat de ţesături politice cu
Moscova şi, îndemnat de superintendentul calvin Petru Kovasznai, printr-un decret din 20
februarie 1669, îi impunea lui Sava, aceleaşi condiţii, cum fuseseră impuse lui Simeon Ştefan.
Cea mai grea condiţie era supunerea lui sub ascultarea superintendentului Calvin.
În anul 1670, mitropolitul sava a făcut o călătorie în Ţara Românească, unde domnitorul
Antonie Vodă din Popeşti(1669-1672), cu vlădicii ţării şi boierii din divan, i-a u întărit o danie
anuală de 6000 aspri, pe care o avusese şi unii din înaintaşii săi. A mai făcut şi câteva vizite
canonice,precum şi sfinţiri de biserici, în anii următori, dar la 14 iunie 1674, principele Mihai
Apaffi, întărea noului superintendent calvin, Gspar Tiszabecsi, stăpânirea asupra
mitropolitului, preoţilor ortodocşi şi a tuturor bisericilor româneşti. Mitropolitului i se îngrădea
orice posibilitate de a cţiona, fără ştirea superintendentului, de aceea el a convocat, în anul
1675, un sinod la Alba Iulia, la care au fost chemaţi juraţii scaunului mitropolitan şi toţi
protopopii eparhiei. Sinodul a luat unele hotărâri, care urmăreau înviorarea vieţii religios-
morale a preoţilor şi credincioşilor români din Transilvania. Dintre aceste hotărâri, reţinem:
1. Măsuri privitoare la slujbele bisericeşti. Preoţii erau îndatoraţi să lujească în duminici şi
sărbători, în limba română, precum şi în zilele de miercuri şi vineri, iar în posturi în toate zilele.
Preoţii de la oraşe şi cei de pe la biseirici unde sunt mai cu dobândă şi plată se dă mai bună,
erau îndatoraţi să slujească zilnic.
2. Măsuri pentru disciplinarea preoţilor. Erau interzise preoţilor unele îndeletniciri
incompatibile cu slujirea preoţească: vornicia pe la nunţi, jocurile de noroc şi beţia, cununarea
celor fugiţi, a rudelor. Mitropolitul era îndatorat să facă vizite canonice, iar protopopii să
supravegheze purtarea preoţilor. Impunea un fel de carte canonică protopopească, în sensul în
care nici un preot nu putea sluji, altundeva decât în parohia sa, fără cartea protopopului său.
3. Măsuri pentru înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor.
Sunt prevăzute unele reguli, actuale şi astăzi, pentru combaterea superstiţiilor. Dintre ele
reţinem unele, numai: Când chiamă creştinii pe popa la bolnavi să-i cuminice şi nu vor să iasă
după popă din casă, acolo popa să nu meargă la morţii casei; molitvă să nu facă nicioaselor,
nici hainelor, nici oi sau vaci peste mort să nu dea, au găini, iar în lături pot da; picioarele
dobitoacelor să nu le spele, nici să le arză cu lumina în frunte şi colac peste groapă să nu dea,
banul în groapă să nu se arunce; muierile să nu ţipe pe uliţă; cari nu vor să-şi îngroape morţii
lunea sau miercurea, la aceia popii să nu meargă; cari oameni sau muieri vor face foc în curte
Joi Mari sau la Blagoveştenii şi vor să pună masă şi pâine şi zic că vin morţii să se
încălzească şi aruncă apă pre pajişte să bea morţii, pre acei îi vor da şpanilor, să(= dacă) nu
să vor lăsa; sărbătorile drăceşti, marţia şi miercurea, cine va ţine, acela să se dea şpanilor, să
(dacă) nu se vor lăsa”
4. Măsuri impuse credincioşilor. Erau îndatoraţi să înveţe Tatăl nostru, Crezul şi cele 10
porunci, să cerceteze biserica, să se împărtăşească de patru ori pe an, să plătească preoţilor
pentru slujbele săvâeşite, să-şi trimită copii la biserică, unde preotul îi va catehiza după slujbă.
Prin aceste hotărâri, mitropolitul Sava dorea, atât reînviorarea vieţii moral-religioase a
credincioşilor, cât şi un cadru legal deslijire, pentru a scăpa de umbra supeintendentului.
Înlocuirea limbii slavone cu cea românească, era o altă dorinţă.
În anul 1675, fratele său Gheorghe a fost trimis capuchehaia (reprezentantul) lui Apaffi la
Constantinopol. Profitând de acest lucru, mitropolitul obţinea de la principe o diplomă, prin
care se prevedea ca pe viitor protopopii, preoţii şi bisericile româneşti să nu mai fie luate de sub
jurisdicţia lui Sava Brancovici, vrednicul episcop al bisericilor româneşti, sârbeşti şi greceşti
de sub stăpânirea noastră, care locuieşte în mănăstirea ce se află la Bălgrad. În anul următor a
obţinut o nouă diplomă de la Mihail Apaffi, prin care preoţii saşi şi luterani erau opriţi să mai ia
dijme de la preoţii româmni. În 1678 şi 1679, împotriva vlădicăi Sava erau aduse numeroase
pâre, dar Apaffi îi reconfirma toate drepturile. Acum, s-a întocmit şi un Zaconic,(1679-1680)
adică un statut de organizare al Bisericii ortodoxe din Transilvania, care reglementa atribuţiile
soborului mare, soborului mic, de protopoi, de preoţi, etc.
Odată cu numirea unui nou superintendent, în persoana lui Mihail Tofoi, fostul predicator
de la curtea lui Apaffi, raporturile dintre vlădica sava şi principe s-au înrăutăţit. La aceasta s-a
mai adăugat şi descoperirea unui complot împotriva princepelui transilvan, în care, printre alţii,
era implicat şi fratele mitropolitului, Gheorghe. În acest context, la 2 iunie 1680, s-a constituit
un scaun de judecată la Alba Iulia, compus din 101 persoane, în majoritate calvini sau duşmani
ai mitropolitului, pentru a-l judeca pe mitropolit. În aceeaşi zi s-a hotărât destituirea ierarhului,
fiind învinuit de imoralitate, de neglijenţă faţă de mănăstirea din Alba şi tipografia sa.
Condamnarea mitropolitului ortodox s-a făcut după canoanele calvine(80 şi 81) şi în
conformitate cu Aprobatae Constitutiones part. I, tit I, art. 3, ca persoană infamă, fiind dat pe
mâna magistratului din afară al Măriei Sale Craiul. După ce i s-au confiscat, lui şi fratelui său,
toate bunurile, a fost închis şi bătut până i s-au rupt hainele pe el. Pentru eliberarea
mitropolitului, Gheorghe Brancovici a plecat în Ţara Românească, rugându-l pe domnitorul
Şerban Cantacuzino să-l ajute. Acesta a intervenit la Poartă, prin capuchehaia sa, Constantin
Brâncoveanu, şi a încheiat o înţelegere cu adversarii lui Mihail Apaffi, aflaţi la Constantinopol,
în care se prevedea că în cazul înlăturării lui să se dea libertate credinţei ortodoxe în
Transilvania, iar pe pe mitropolit să-l restabilească în dregătoria sa. Dornic să se apropie de
domnitorul muntean şi cunoscând uneltirile îndreptate împotriva lui, a eleiberat pe mitropolit,
care datorită tratamentului, din timpul detenţiei şi vârstei, a trecut la cele veşnice, probabil în
aprilie 1683. La 1 mai 1683, fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veştem o Evanghelie, pe
care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoţii acelei biserici să pomenească la Liturghie şi pe
răposatul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului.
Mitopolitul Sava Brancovici, deşi a păstorit în condiţii grele, pentru Biserica Ortodoxă din
Ardeal dar şi pentru el însuşi, şi-a înscris numele în galeria luptătorilor pentru păstrarea
credinţei strămoşeşti, suferind pentru aceasta. Sf. Sinod al BOR l-a trecut în rândul
mărturisitorilor în 1950, proclamarea solemnă a canozirii făcându-se la Alba Iulia, la 21
octombrie 1955, cinstirea făcându-se la 24 aprilie.
Urmaşii lui Sava Brancovici.
Urmaşul lui Sava Brancovici, în scaunul mitropolitan, a fost Iosif Budai(1680-1681) din
satul Pişchinţi(Hunedoara), hirotonit la Bucureşti, de mitropolitul Teodosie şi doi episcopi
greci, la 23 august 1680. Î s-au impus 19 condiţii calvine(15 fusese impuse şi lui Simeon
Ştefan, iar celelalte 4 lui Sava). Despre păstoria lui, destul de scurtă(a murit la sfârşitul anului
1681) ştim, numai, că a făcut unele vizite canonice, în părţile Bistriţei. I-a urmat mitropolitul
Ioasaf(1682 – 1683), care era grec de origine şi a fost ales la rugăminţile lui Şerban
Cantacuzino, care dorea astfel să pună stavilă prozelitismului calvin. El a fost numit în scaun
de Apaffi, fără să consulte soborul cel mare, ceea ce a nemulţumit pe mulţi, nemulţumire care
era amplificată şi de superintendentul calvin, Mihail Tofoi, căci vlădica Ioasaf respingea orice
condiţie de calvinizere. Mai mult el a înlăturat nouă protopopi, care erau învinuiţi de diferite
abateri sau erau prieteni ai calvinilor, ceea ce a nemulţumit pe mulţi. Un simulacru de sobor i-a
adus mai multe învinuiri şi l-a depus, dar Ioasaf şi-a continuat păstoria, cerut de cei mai mulţi
dintre preoţi. În toiul tensiunilor, când calvinii şi filocalvinii cereau plecare lui Ioasaf, iar
românii rămânerea lui, el a trecut la cel veşnice. A fost ales, de soborul protopopilor, Sava III
din Veştem(1684- 1685). El a fost trimis la Bucureşti, pentru a fi hirotonit arhiereu, de
mitropolitul Teodosie, primind daruri de la domnitorul Serban Cantacuzino. Din nefericire,
păstoria lui s-a încheiat repede, căci în vara anului 1685 trecea la cele veşnice. A urmat
mitropolitul Varlaam(1685-1692), hirotonit şi el tot la Bucureşti, cu o păstorie mai lungă dar şi
destul de zbuciumată. În anul 1687 Transilvania a fost ocupată de austrieci, iar la 9-10 mai
Dieta a proclamat anexarea provinciei la imperiul habsburgic, situaţie care s-a menţinut până în
1918. Din timpul activităţii sale reţinem tipărirea unor cărţi de slujbă, atât pentru strană87 cât şi
pentru altar88, unele vizite canonice precum şi cumpărarea unor pământuri şi fânaţe pentru
mitropolie. A trecut la cele veşnice în vara anului 1692 şi cu el se încheia şirul mitropoliţilor
hirotoniţi la Bucureşti, în cursul domniei lui Şerban Cantacuzino, care a purtat o grijă deosebită
Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Mitropolitul Teofil (1692- 1697) a fost hirotonit tot la Bucureşti, de Teodosie, şi recunoscut
de guvernatorul Gheorghe Banfi, cu obligaţia respectării celor 19 puncte impuse şi lui Varlaam.
Este menţionat de câteva documente făcând vizite canonice în eparhie. Spre sfârşitul păstoriei
iezuiţii au făcut presiuni pentru a se uni cu Biserica Catolică. Chiar a existat un act de unire,
care în realitate era un fals iezuit. A murit în momentul în care relaţiile dintre ortodocşi şi
catolici erau tensionate, datorită dorinţei celor din urmă de a-i asimila pe cei dintâi.

Mitropolitul Atanasie Anghel şi Uniaţia

Problema unirii unei părţi a Bisericii Orotodoxe din Transilvania cu Biserica Catolică, la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, a frământat şi frământă încă, nu doar
pe istorici, ci chiar şi clasa politică şi pe credincioşii din ţara noastră. Aceasta pentru faptul că
în tremenii în care s-a făcut Unirea din 1700, în aceeaşi termeni s-a făcut Revenirea la Biserica
Ortodoxă, în anul 1948. Şi cum actul din 1948 este mai aproape de noi se pare că este mai
binecunoscut, iar cel din 1700, fiind atât de îndepărtat s-a aşezat pe el colbul uitării. Reacţiile
împotriva Bisericii Ortodoxe, de după răsturnarea regimului comunist, din acel Decembrie 89
însângerat, sunt, de cele mai multe ori, părtinitoare, deoarece nu analizează întregul ci doar
partea. Întregul începe, de fapt, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când după înfrângerea turcilor
sub zidurile Vienei, la 1683, raportul de forţe din Balcani se schimbă uşor. Treptat Transilvania
intră în sfera de influenţă a habsburgilor, principile Mihail Apaffi(1661-1690) intrând în
tratative cu imperialii, şi în schimbul unor privilegii, printre care ereditatea la tron, acesta
permite instalarea trupelor austriece în Transilvania(proces desfăşurat între 1686-1699). Poarta
a recunoscut trecerea transilvaniei sub influenţa Austriei abia în urma păcii de la Carlovotz, din
26 ianuarie 1699. Dar evenimentele s-au derulat în alţi termeni, decât cei stupulaţi în acordul
încheiat cu habsburgii. Astfel, la 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o
diplomă, numită după numele său diploma leopoldină, în 18 puncte, care a fost un adevărat
statut sau constituţie pentru Transilvania. În virtutea acesteia, Transilvania urma să fie
condusă de un guvernator, ales de Dietă şi confirmat de Curte, al fiind în fruntea unui consiliu
de 12 membri – guvern. În anul 1694, pe lângă guvern, s-a înfiinţat aşa numita Cancelarie
aulică transilvană, cu sediul la Viena, care făcea legătura între Curte şi Principat. Mai exista
un tezaurariat, ce gestiona finanţele şi un Consiliu de război al Curţii, ce se ocupa de
problemele militare, tabla regească era organul suprem judecătoresc, iar Dieta rămânea
organul legislativ. Toate aceste organisme făceau din Transilvania un principat dependent de
coroana austriacă. Aceeaşi diplomă confirma privilegiile celor trei naţiuni politice – unguri,
saşi şi secui – şi cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană. Rămâneau
în vigoare şi vechile legiuiri transilvane: Aprobatele, Compilatele şi Tripartitumul lui
Weboczi. În funcţii publice erau numiţi numai indigeni, adică unguri, saşi, secui, fără deosebire
87
Ceaslăvăţ - 1685
88
Molitvelnic – 1689,care avea unele predici la morţi, în 16 foi. S-au tipărit şi unele cărţi cu conţinut calvin, din iniţiativa şi
cu cheltuiala unor admiratori ai calvinilor.Amintin astfel : Sicriul de aur, predici la morţi, Cărare pe scutr spre fapte bune
îndreptătoare, era o traducere a unei cărţi calvine ; Rânduiala diaconstvelor, ş.a
de religie. Se poate observa că diploma nu pomenea nimic despre populaţia majoritară şi religia
lor, ceea ce dovedeşte că ea consfinţea continuarea întreitei exploatări: naţională, religioasă şi
socială.
Îndată după trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgilor s-a putut constata o încercare
de consolidare a poziţiei lor, folosind ca vârf de lance Biserica catolică. Dacă de aproximativ
un secol şi jumătate puterea calvinilor era vizibilă şi dominantă, acum se impunea creşterea
puterii confesiunii catolice, care uneori fusese nu slăbită ci desfiinţată de calvini. Astfel, s-a
trecut la acţiuni concrete de întărire a catolicismului în Transilvania, precum: restituirea
moşiilor pierdute de Biserică, sub dominaţia calvină, acordare unor danii preferenţiale şi, cel
mai important lucru, activitatea iezuţilor, reveniţi în Transilvania odată cu instaurarea puterii
habsburgice. Pentru catolici, a recâştiga o poziţie dominantă în Transilvania era similar cu a-şi
spori numărul de credincioşi. Cum catolicizarea luteranilor, calvinilor şi unitarienilor era
practic imposibilă, iezuiţii şi-au îndreptat privirile către ortodocşi, spre a-i atrage în barca lor,
atât pentru a-şi mări numărul şi impicit influenţa, cât şi pentru a rupe legăturile de orice natură
cu fraţii lor de peste munţi.
Care era situaţia Bisericii Ortodoxe din Transilvania, în această perioadă, deja am prezentat
în parte. Calvinii făceau presiuni asupra ortodocşilor, să treacă la confesiunea lor, mitropoliţilor
impunându-le condiţii umilitoare şi scoţându-i din scaun pentru neîndeplinirea lor, iar preoţilor
şi credincioşilor fixându-le zile de robotă şi luându-le dijmă, pentru că toţi erau iobagi. Pe
lângă aceasta, preoţii ortodocşi erau obligaţi, de cele mai multe ori, să dea dijmă chiar şi
pastorilor calvini. Dacă ceilalţi preoţi şi pastori aveau duverse privilegii, sesii parohiale, salarii
şi diverse scutiri de taxe, preoţii ortodocşi nu se deosebeau cu nimic de păstoriţii lor iobagi. Ne
putem imagina nemulţumirile lor, care au fost exploatate de catolici şi în schimbul promisiunii
îndulcirii vieţii, iezuiţii au profitat încercând să-i atragă la Unirea cu Roma.
Pretinsul sinod de unire din 1697. Istoricii iezuiţi şi cei greco-catolici români au susţinut
că primele încercări de unire s-au făcut în anul 1697 de către mitropolitul Teofil, şi dau, în
acest sens, trei procese verbale ale unui pretins sinod, ce s-ar fi ţinut la Alba Iulia, în februarie
1697, în care s-ar fi hotărât unirea cu Roma, cu acceptarea celor patru puncte. Actul ar fi fost
semnat la 21 martie, de mitropolitul Teofil, şi înaintat primatului Ungariei, cardinalului
Leopold Kollonich, împreună cu o scrisoare, din 10 iunie 1697, semnată şi de 11 protopopi şi
un preot. Cercetările istoricilor Gh. Popovici, Ioan Crişan, Silviu Dragomir şi Şt. Lupşa au
stabilit falsul, că de fapt actele nu au fost scrise în limba română, ci erau traduceri în latină,
după alte însemnări latine şi preoţii români nu cunoşteau limba latină, iar în al doilea rând
nepotrivirea dintre date: sinodul s-a întrunit în februarie, actele au fost semnate în martie şi ar fi
fost trimise în iunie. Mai mult sunt unele expresii care dovedesc falsul. Spre exemplu Teofil
este numit episcop al Bisericii româneşti din Transilvania, deşi titulatura lui oficială era
arhiepiscop şi mitropolit al Ţării Ardealului sau arhiepiscop al mitropoliei Bălgradului şi a
toată Ţara Ardealului. Şi cercetările grafologice au stabilit că iscălitura nu era a mitropolitului
Teofil, ceea ce dovedeşte grosolanul fals, prezentat ca document al istoriei. Dacă ar fi fost
semantă unirea în 1697 ce rost mai avea cea din 1700-1701?
Mitropolitul Atanasie Anghel.
După tecerea la cele veşnice a mitropolitului Teofil, printre candidaţii la scaunul arhieresc
al Transilvaniei s-a aflat şi un tânăr iromonah, Atanasie(din botez Anghel), fiu al preotului din
Bobâlna – Hunedoara. El făcuse şcoala calvină de la Aiud sau Alba Iulia, unde a şi intrat în
monahism. A devenit o peroană cunoscută guvernatorului Transilvaniei şi altor dregători, prin
însemnatele sume de bani ce le-a oferit în schimbul demnităţii mitropolitane. A fost rimis la
Bucureşti, conform vechiului obicei, pentru a fi hirotonit arhiereu. Deoarece la Bucureşti era
cunocută intenţia catolicilor, de a-i atrage pe creştinii orotdocşi din Transilvania la confesiunea
lor, iar candidatul la arhierie, pe lângă faptul că era destul de tânăr, mai era şi fără multă
învăţătură şi nu prezenta destulă încredere, a fost ţinut la Bucureşti timp de patru luni, pentru
a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. A fost hirotonit abia la începutul anului
următor, la 22 ianuarie 1698, de către mitropolitul Teodosie, care i-a cerut să iscălească şi un
îndreptar dogmatic, liturgic şi canonic, în 22 de puncte89, alcătuit de el şi patriarhul Dositei al
Ierusalimului, aflat atunci în Ţara Românească. Ca şi înaintaşii săi, Atanasie a primit din partea
domnitorului Constantin Brâncoveanu numeroase daruri, veşminte şi cărţi, iar la 25 mai 1698 îi
înoia ajutorul anual de 6000 de bani, pe care-l primea Mitropolia Ardealului de mai mult timp,
ştiind că se învăluieşte ca o corabie în mijlocul valurilor mării, fiind întră multe feluri de
eretici necredincioşi şi să năpăstuieşte de dânşii în multe chipuri.
Din nefericire, în Ardeal catolicii, profitând şi de lipsa ierarhului, şi-au înteţit lucrarea lor
dezrădăcinare a românilor. În septembrie 1697, iezuitul Paul Ladislau Baranyi dinAlba Iulia a
plecat la Viena, spre a prezenta Curţii un memoriu al statului catolic ardelean, în vederea unirii
românilor cu Biserica Romei. La 14 aprilie 1698, împăratul îşi dădea acordul unirii românilor
cu oricare din cele patru religii recepte sau de a rămâne la vechea lor credinţă90. Preoţii care
acceptau să se unească cu vreuna din religiile recepte urmau să se bucure de privilegiile
clerului confesiunii respective, subliniindu-se, în mod deosebit, că aceia care se vor uni cu
Biserica Romei, recunoscâd pe papă ca şi cap al Bisericii se vor bucura de privilegiile preoţilor
catolici. Oferta era ispititoare pentru preoţii români, care, în schimbul acceptării primatului
papal, scăpau de iobăgie şi toate celelalte datorii faţă de stat şi faţă de domnii pământeni,
putând să-şi păstreze neschimbată credinţa ortodoxă. La scurt timp, cardinalul Leopold
Kollonich a venit cu unele completări la formula scurtă de recunoaştere a primatului papal,
aprobate tot printr-o rezoluţie imperială. Astfel, la 2 iunie 1698, el adresa un manifest către
preoţii români ardeleni, prin care preciza că urmau să se bucure de privilegiile Bisericii şi
preoţilor catolici numai aceia care vor mărturisi şi crede tot ceea ce învaţă Biserica romano-
catolică şi mai ales cele patru puncte deosebitoare91 dintre Bisericile ortodoxă şi catolică: 1.
Papa este capul întregii Biserici; 2. Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită –
azimă; 3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul – Filioque; 4. În afară de rai şi iad mai
există un loc curăţitor numit purgator. Pe baza acestor două acte cu rezoluţii imperiale, iezuiţii
au pornit la acţiunea de atragerea românilor la unirea cu Roma. Un rol important, în acest
demers, l-au jucat iezuiţii unguri Paul Ladislau Baranyi(transferat în 1700 în Slovacia) şi
Gabriel Hevenessy.
Manifestul de unire – Singurul act despre care s-a spus că exprimă hotărârea clerului
român de a se uni cu Bisrica Romei este cunoscut sub numele de manifestul de unire sau
cartea de mărturie, din 7 ocotmbrie 1698, semnată de 38 de protopopi. Actul este precum un
caiet în trei file, primele două formate dintr-o foaie îndoită, la care s-a adăugat şi lipit încă o
filă, tăiată la jumătate dintr-o coală. Se cunoaşte cuprinsul actului, pe pagini. Astfel, pe prima
pagină putem citi: „Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii bisericilor rumâneşti
dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului. Cercând schimbarea aceştii
lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebuie a fi
decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Biserica Romei cea catholicească şi ne
mărturisim a fi mădulările ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin această carte de
mărtuire a noastră şi cu acele privileghiomuri voim să trăim cu care trăiesc mădulările şi

89
Istoricii numesc această mărturisire de credinţă când indreptar când instrucţiune. Se ocupa de învăţăturile atacate de
calvini (Sf. Tradiţie, Sf. Taine, slujba înmormântării, cultul sfinţilor şi al icoanelor, mântuirea prin credinţă şi fapte bune)
sau de catolici(împărtăşirea cu pâine şi vin şi nu cu azime, prefacerea darurilor la episcleză ş.a.)
90
Deşi catolicii insistaseră pe lângă împărat să acorde avizul său, pentru unirea românilor cu Roma, întârzierea a fost
provocată de influenţa guvernatorului Transilvaniei Mihail Banffi şi a cancelarului Nicolae Bethlen, ambii calvini.
91
Cele patru puncte deosebitoare sunt numite şi florentine, întrucât s-au formulat la sinodul unionist de la Ferrara –
Florenţa, finalizat cu o Unire(1439) ce nu s-a putut materializa.
popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în
milosteniia decretumului înălţii sale ne face părtaşi, care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda
cum să cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi
Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor
noastre. S-au dat în Belgrad, în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octombrie”92. Textul are şi
un post-scriptum, adăugat ulterior, cu 13 rânduri, cu următorul cuprins: „Însă într-acesta chip
ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi
rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu se clătească. Ci toate
ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum, aşa şi de acum nainte să fim slobozi a
ţinea după calendariul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea
sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti den scaunul sfinţiei sale. Ci tocma de i s-ar tâmpla
moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pe care sfinţia sa papa şi
înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhu de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi
în obiceiul şi dregătoriile (sic) protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de lucru nime
să nu se mestece, ci să să ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele
noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie.
Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie”93. Urmează
sigiliul, cu legenda : aceasta iaste pecetu Mitropoliei Bălgradului, sigiliu care a fost aplicat
înainte de a se scrie cele 13 rânduri, aşa cum o dovedesc ultimile două, care sunt mai scurte,
tocmai pentru a nu se trece peste rondela sigiliului.
Pagina a doua cuprinde declaraţia de unire, redactată în limba latină, care nu este fidelă
textului român. Sunt chiar şi unele deosebiri, care privesc fondul actului. Astfel, în textul
original se menţionează că unirea se face din lealitate faţă de împărat, cum se cade
credincioşilor nălţii sale, pe când în traducerea latină se spune că unirea se face din insuflare
dumnezeiască, şi cu acceptarea unor învăţături noi, primind, mărturisind şi crezând toate câte
le primeşte, le mărturiseşte şi le crede ea(Biserica Catolică), dar mai ales cu cele patru puncte
în care ştim că ne deosebim până acum, care ni se arată în prea milostivul decret şi în diploma
prea sfintei sale maiestăţi. Dacă încă se mai susţine că unirea a fost un act normal şi dorit de
români, se ignoră tocmai aceste mici amănunte şi trădări de la început. Traducerea nu redă
originalul, care are şi vicii de formă, ceea ce l-a făcut pe istoricul Nicolae Densuşianu să spună,
referitor la act, că „avem înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale,
falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul
român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de la Alba Iulia…” 94. Paginile 3, 4 şi 5
cuprind semnăturile celor 38 de protopopi, cu 37 de peceţi, doi dintre ei folosind aceeaşi
ştampilă. În spaţiul dintre semnături au fost transcrise, cu litere latine, în latineşte, numele şi
sediul protopopilor. La sfârşitul iscăliturilor se găseşte un codicil, în 7 rânduri95, care nu este
altceva decât o prescurtare a post-scriptum-lui din prima pagină. Acest codicil are, însă, o
importanţă deosebită, deoarece, în urma expertizei grafologice, s-a constatat că a fost scris de
mitropolitul Atanasie-Alghel.
La o cercetare atentă a documentului se poate constata următoarele:
1. Protopopii acceptau din bună voia lor să se unească cu Roma, fără a preciza condiţiile
unirii.

92
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 300.
93
Ibidem, p. 301.
94
Ibidem.
95
Iată cuprinsul: Şi aşa ne unim aceşti ce scri(sic!) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Bisericii, leturghia(pe margine
are şi adaosul: şi carindariul nostru) şi posturile să stea pe loc, iar dă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi să n-aibă
nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Athanasie să fie în scaun şi nime să nu-l hărbutăluiască.
2. La baza unirii stăteau interese de ordin material: cu acele priveleghiomuri voim să trăim
cu carele trăiesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte.
3. Post-scriptumul de pe prima pagină ca şi codicilul din a cincea pagină cereau răspicat
păstrarea integrală a doctrinei ortodoxe(legea), a organizării bisericeşti(alegerea vlădicului şi
drepturile protopopilor) şi a cultului(slujba Bisericii, litrughia şi carindariul nostru şi posturile).
4. Precizarea expresă că, nerespectarea acestora anula întregul act de unire(nici aceste
peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră).
Cunoscând aceste lucruri ne putem da seama cu uşurinţă că protopopii înclinau numai spre
o unire de principiu, determinată de nevoile materiale în care se zbătea clerul român, că textul
latin nu concordă cu cel român ci a fost o prefacere tendenţioasă a iezuiţilor. La acestea mai
adăugăm şi faptul că lipseşte iscălitura mitropolitului, ceea ce atrage nulitatea actului, iar
cartea de mărturie, redactată pe trei foi, dintre care una este lipită, are adausuri ulterioare,
întărind astfel nulitatea, dacă mai era nevoie. Tot în acest sens, mai pot fi evidenţiate şi alte
nepotriviri precum: în intitulaţie apar popii bisericilor rumâneşti, alături de protopopi, lucru
care nu se regăseşte în nici un alt act emanat de la vreun spbor anterior; protopopul Gheorghe
din Daia, notăraşul (secretarul) sinodului, semnează alături de ceilalţi protopoi, şi nu imediat ce
se sfârşeşte redactarea actului, alătruri de mitropolit, aşa cum se face în orice act oficial;
transcrierea în latină a numelor localităţilor, în care domiciliau protoiereii, este plină de greşeli,
ceea ce a dus la concluzia că cel ce a făcut transcrierea a fost un iezuit polon. Părerea
istoricului Silviu Dragomir, împărtăşită şi de pr. Păcurariu, a fost că protopopii au semnat un alt
act, iar iezuiţii, nu au făcut altceva decât, au pus în locul lui declaraţia de unire. Probabil acel
act era format din două foi, aşezate una în alta, din care primele trei pagini erau cu semnături,
iar celellalte albe. Plăsmuitorul a întors ultima foaie albă(p.7 şi 8) în fruntea actului, devenind
paginile 1 şi 2, pe care s-au scis textele menţionate mai sus. Nemaifiind aşezate acum una într-
alta, în formă de caiet, ultima foaie a fost tăiată în două, jumătatea cu semnăturile fiind lipită de
celelalte foi(devenind p.5, cu semnături şi 6, albă). Aşa cum observa profesorul Silviu
Dragomir, redactarea textelor românesc şi latinesc de declaraţie, după obţinerea semnăturilor,
pentru a forma un act autentic şi unic, este o înşelare a bunei credinţe a semnatarilor, deci un
fals, săvârşit cu intenţia de a ne face să credem că avem în faţă o declaraţie autentică a
reprezentanţilor Bisericii române. Este de domeniul evidenţei că, un act sinodal s-ar fi scris pe
o coală întreagă şi nu pe foi volante, lipite între ele, purtând semnătura mitropolitului, a
notarului, (secretarului) şi a celorlalţi protopopi, membri ai sinodului. Toate acestea ne duc la
conclizia că hotărârea de unire nu s-a luat în sobor, ci semnăturile au fost culese individual,
cu ocazia trecerii protopopilor respectivi prin Alba Iulia sau foile cu semnăturile au fost
luate de la un alt act. De altfel, nici un izvor contemporan nu face amintire de vreun sinod,
ţinut la 7 octombrie 1698. Mai mult, în timpul primelor proteste împotriva unirii96 nu se
aminteşte nimic de pretinsul sinod din 1698, ceea ce ne duce, încă o dată, la concluzia că
întregul manifest de unire nu este altceva decât un fals săvârşit de iezuiţi.
În ceea ce priveşte data falsificării, nu poate fi înainte de 16/28 februarie 1699, când
Leopold a dat prima diplomă leopoldină. În acel an iezuiţii au tipărit o foaie volantă, care
cuprindea un extras din rezoluţia împăratului din 14 aprilie 1698, textul manifestului lui
Kollonich, din 2 iunie 1698 şi textul latin al manifestului de unire, cu mici deosebiri. Pr. Mircea
Păcurariu crede că iniţial a fost tipărit acest text şi ulterior a fost copiat pe pagina a doua a
manifestului de unire. Mai mult, nu este exclus ca întregul manifest să fi fost redactat, la
începutul anului 1701, când mitropolitul Atanasie a fost chemat la Viena şi s-a constatat că nu
există nici o declaraţie de unire din partea Bisericii ortodoxe româneşti. În cursul tratativelor
duse atunci cu Atanasie, el va fi scris şi codicilul de la pag. 5. Dar, pentru a nu fi prinşi cu acest
96
Astfel, în 1701, credincioşii Pater Ianoş, din Braşov şi Gavriil din Ţagul Mare sunt cei dintâi care iau atitudine faţă de
unire.
fals, iezuiţii au tăinuit actul respectiv. El n-a fost trimis nici Curţii din Viena, nici
arhiepiscopului de Esztergom, nici guvernatorului Transilvaniei, ci s-a păstrat în arhiva
iezuitului Gabriel Hevenessi, consilierul cardinalului Kollonich, şi a ajuns apoi în Biblioteca
Universităţii din Pesta. Aici a fost descoperit de istoricul Nicolae Densuşianu, în 1879. Probabil
autorităţilor menţionate aici li s-a prezentat numai foaia volantă care s-a tipărit în 1699.
Revenind pe terenul faptelor petrecute în anii 1698-1699, trebuie să precizăm că la Dieta
Transilvaniei, întrunită în sesiune ordinară în octombrie-decembrie 1698, iezuitul Paul Baranyi
a înaintat un memoriu, în numele preoţimii româneşti ardelene, prin care cerea scutirea ei de
impozite, pe baza rezoluţiei imperiale din 14 aprilie, acelaşi an. Din nefericire, Dieta, care era
formată în cea mai mare parte din calvini şi luterani, a hotărât să trimită un memoriu
împăratului, prin care să-l roage să nu acorde libertăţi naţiunii române, inclusiv preoţilor ei,
chiar dacă şi-ar schimba religia. Tot atunci s-a mai hotărât să se facă o anchetă, prin satele
româneşti, pentru a se constata dacă preoţii şi credincioşii doresc unirea cu Roma, iar rezultatul
să fie prezentat Dietei, în sesiunea de la Sighişoara, ce urma să aibă loc la începutul anului
1699. Într-adevăr, ancheta, făcută în anul 1699, este elocventă asupra stării de spirit, din
Transilvania acelui sfârşit de secol. O parte foarte mică a clerului declara că doreşte să ţină
credinţa mitropolitului, o alta, în acelaşi procent, avea o atitudine echivocă, iar cei mai mulţi
preoţi, la care se adăugau toţi reprezentanţii credincioşilor, au declarat că voiesc să rămână în
legea lor cea veche97. Rezultatele anchetei au mulţumit partida catolică, adică pe împărat, pe
arhiepiscopul de Ezstergom şi pe iezuiţi, toţi căutând să profite de pe urma statutului ce-l
dobândise catolicismul din Transilvania, în urma păcii de la Carloviţ98, din 26 ianuarie 1699. În
aceste condiţii a fost dată, la stăruinţele cardinalului Leopold Kollonich, care va fi prezentat
unirea clerului ca un fapt împlinit, cea dintâi diplomă leopoldină, la 16/28 februarie 1699, în
care împăratul Leopold îşi exprima mulţumirea pentru convertirea românilor, grecilor şi
rutenilor(!), declarând validă şi efectivă unirea lor cu Biserica Romei, cu acceptarea tuturor
învăţăturilor ei şi îndeosebi a celor patru puncte controversate. Prin aceeaşi diplomă, se acordau
preoţilor români uniţi toate scutirile şi privilegiile de care se bucurau preoţii catolici. Dar
prevederile diplomei au produs nemulţumiri în rândul cercurilor conducătoare şi a feudalilor
din Transilvania, care au şi protestat99. Împăratul nu a ţinut seama de acest protest, ci, la 26
august 1699, a dat un nou decret, prin care se reconfirmau dispoziţiile din 14 aprilie 1698, cu
privire la unirea românilor, obligând guvernul să-l publice şi să-l respecte. Dieta a acceptat să
publice decretul, dar a hotărât să institue noi comisii100, care să ancheteze opinia preoţilor şi
credincioşilor români în legătură cu unirea lor cu religiile recepte. Rezultatul a fost identic cu
cel de la începutul anului cu toate că mitropolitul Atanasie dăduse ordin protopopilor şi
preoţilor să nu se prezinte în faţa comisiilor de anchetă.
Atitudinea echivocă a lui Atanasie poate fi surprinsă până când avea să fie rehirotonit.
Astfel, constatăm că el, deşi lua parte la discuţii şi consimţise, în principiu, să se unească, nu a
semnat actul unirii, fiind împotriva schimbării de credinţă, aşa cum se poate citi şi în codicilul
scris de el însuşi. În acest timp el a întreţinut legăturile cu Ţara Românească. Astfel, în anul
1699 a tipărit la Alba Iulia două cărţi cu conţinut pur ortodox: o Bucoavnă, adică un abecedar şi
un Chiriacodromion, care reproducea, în mare, Cazania lui Varlaam de la 1643. Meşter
tipopgraf era Mihail Ştefan – Iştvanovici, trimis de Constantin Brâncoveanu, la cererea lui
97
Spre exemplu, credincioşii din Călata declarau: Noi, tot satul, legea şi religia noastră în care ne-am născut, nu o
părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vor
să se introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru. Sute de alte răspunsuri erau date în aceeaşi termeni.
98
Este pacea prin care se recunoştea stăpânirea habsburgică în Transilvania.
99
La 14 iulie 1699, guvernul din Transilvania înainta curţii de la Viena un protest prin care arăta că prin unire popii români
nu au devenit catolici veritabili sau uniţi adevăraţi, nici prieteni sau aderenţi ai catolicismului, ci nuşte oameni eliberaţi de
impozite şi de iobăgie, dispuşi să lupte împotriva domnilor de pământ.
100
Erau instituite 10 comisii cu câte 4 membri, câte unul din fiecare religie receptă.
Atanasie şi a soborului. Brâncoveanu era prezentat ca patronaş adevărat al Sfintei Mitropolii
de aici din Ardeal… La 15 iunie 1700, domnitorul muntean dăruia mitropoliei din Alba Iulia
moşia Merişani101, din judeţul Argeş, iar câteva luni mai târziu, scutea de orice biruri pe 20 de
unguraşi – ardeleni, care lucrau pe acea moşie. La 14 septembrie 1700, s-a întrunit la Alba
Iulia obişnuitul sobor sau sinod mare al protopopilor Mitropoliei, care a stabilit 28 de poncturi
sau hotărâri, privitoare la viaţa religios morală a preoţilor şi credincioşilor 102. Se cerea, în mod
expres, ca preoţii să predice în româneşte, să înţeleagă creştinii şi să fie hirotoniţi numai dieci,
care ştiau psaltirea de înţeles şi glasurile şi toate tainele Bisericii, cu o practică de 40 de zile la
Mitropolie. Se menţineau soboarele, mare la mitropolie şi mic la protoierie. Este demn de
reţinut faptul că, în cele 28 de puncte nu se face nici cea mai mică aluzie la unirea cu Roma. Cu
toate acestea propaganda iezuiţilor a fost deosebită, căci Baranyi a născocit un alt sinod, care s-
ar fi întrunit la 4-5 septembrie 1700, cu participarea a 54 de protopopi români, însoţiţi de 2
preoţi şi trei mireni din Transilvania şi Maramureş. Acest sinod ar fi vota în unanimitate şi de
bunăvoie unirea cu Roma, cu primirea celor patru puncte. Pentru a induce clerul şi credincioşii
în eroare, Baranyi a lansat un manifest, în numele lui Atanasie, prin care vestea preoţilor
hotărârile acestui pretins sinod din 1700, cu privire la unirea cu Roma, cerându-le să o
îmbrăţişeze, să o mărturisească şi să o apere. Ceea ce se cunoaşte, referitor la acest pretins
sinod, este faptul că nu s-a păstrat nici un act oficial sau declaraţie originală, ci numai o copie
în limba latină, fără semnături. Că e un fals, stă mărturie faptul că sunt menţionate câteva nume
care nu ar fi putut fi implicate în actul unirii, ei fiind aprigi duşmani ai acesteia. Este cazul
protopopului Vasile din Braşov şi câţiva maramureşeni, ori este lucru dovedit că braşovenii au
fost duşmani ai unirii, iar maramureşenii nu au avut nici o implicare. Dacă la aceasta mai
adăugăm şi faptul că acel sinod nu este menţionat de nici un izvor contemporan, ne dăm seama
că este vorba tot de o plăsmuire a iezuiţilor. De altfel, ce rost ar fi mai avut un sinod, din
moment ce, după spusele iezuiţilor, s-ar fi ţinut unul în februarie 1697, altul la 7 octombrie
1697 ? Concluzia este uşor de tras: sinoadele de unire din 1697, 1698 şi 1700 sunt pure
născociri ale iezuiţilor, în vederea întăririi propagandei lor unioniste. Rezultă că mitropolitul
încă avea o atitudine echivocă, de vreme ce nu a semnat textul românesc al cărţii de mărturie,
iar pe cel latin nu l-a aprobat deloc; a tipărit cărţi cu caracter ortodox şi a continuat legăturile cu
Ţara Românească, primind moşia Merişani,
Atanasie la Viena. Datorită atitudinii echivoce, mitropolitul Atanasie a fost acuzat de
iezuiţi de legături cu Brâncoveanu Constantin şi faptul că încheiase o unire de formă, pentru a
anula dările preoţilor. În anul 1700, datorită ineficienţei muncii lor, misionarii dacici, din
provincia Austria, ai ordinului iezuit, au fost înlocuiţi – în vederea continuării şi perfectării
unirii – cu misionari militari(castrenses). Insistenţele lui Baranyi şi a misionarilor militari, pe
lângă cardinalul Kollonch, de a-l forţa pe Atanasie să facă o mărturisire de credinţă publică, s-a
soldat cu chemarea mitropolitului la Viena, pentru a încheia unirea, la care consimţise în
principiu. Dar Atanasie se temea să facă o asemenea călătorie, de aceea comandantul general
imperial al Transilvaniei, Rabutin, a trimis la Alba Iulia pe iezuitul ceh Carol Neurautter,
misionar militar din Sibiu, care devenise promotorul principal al unirii, în locul lui Baranyi, ce
fusese mutat în altă parte pentru slabele rezultate, să convingă pe mitropolit să primească
invitaţia.

101
În hrisovul de danie către mitropolie, domnitorul motivează gestul: se învăluiaşte ca o corabie în mijlocul valurilor
mării, aflându-se în multe feluri de limbi străine, fiind şi lipsită de cele ce sănt de agiutoriu sfintei Mitropolii…
102
Se prevedea înlăturarea din preoţie a celor vinovaţi de beţie, desfrânare, bigamie, nepurtarea costumului preoţesc,
nesăvârşirea slujbelor în duminici, sărbători şi post sau săvârşirea lor la credincioşii din alte parohii; preoţii fumători sau cei
ce nu aveau veşminte şi vase liturgice în biserici urmau să plătească felurite amenzi în bani. Erau prevăzute, de asemenea,
diferite amenzi şi pentru credincioşii care nu respectau sărbătorile şi posturile, care nu plăteau preoţilor taxele stolare ori nu
cercetau biserica etc.
Înainte de a pleca la Viena, ca şi cum ar fi prevăzut se avea să se întâmple acolo, Atanasie a
convocat la Alba Iulia, la 7 ianuarie 1701, aproximativ 30 de protopopi şi câţiva preoţi, ca să
aprobe o declaraţie că doresc ca el să-şi ţie scaunul în pace, cu cinste, precum ş-au ţinut şi alţii,
iar dintr-alţi mireni sau străini nume să n-aibă a să amesteca în lucrurile vlădiceşti fără ştirea
soborului nostru. Actul era semnat de notăraşul soborului, de toţi cei prezenţi, de mitropolit,
care-şi punea pecetea, şi se încheia cu o formulă prin care, toţi, îşi exprimau dorinţa de
menţinere lui în scaun. Aşadar, avem în faţă un act autentic, redactat în sobor şi confirmat prin
iscăliturile şi peceţile celor prezenţi, mult deosebit de cel redactat în 7 octombrie 1698.
Plecarea la Viena a avut loc la sfârşitul lunii ianuarie 1701, Atanasie fiind însoţit de
călugărul Meletie, de secretarul său, care era calvin, de iezuitul Carol Neurautter şi de epitropii
mitropoliei, Ştefan Raţ şi Mihail Puiu. Acolo, pe baza informaţiilor primite din Transilvania dar
şi ale iezuitului, s-au formulat 22 de acuzaţii103 împotriva lui Atanasie, care aveau menirea să-l
intimideze, pentru a accepta unirea. În faţa acestui rechizitoriu, Atanasie a fost pus în situaţia
de a fi condamnat, pe baza lui, sau de a fi achitat, făcând tot ce-i va cere Kollonich,
promiţându-i-se, în schimb, diferite drepturi, pentru el şi clerul său. În acelaşi timp, din
Transilvania, se făceau propuneri pentru scoaterea lui definitivă din scaunul mitropolitan, după
ce avea să semneze unirea104. După lungi frământări şi discuţii, Atanasie s-a hotărât pentru
acceptarea unirii. Astfel, la 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a emis patru acte privitoare
la noua Biserică unită din Transilvania, după ce în prealabil fusese înnobilate rudele lui
Atanasie. Primul act era decretul de confirmre a lui Atanasie ca episcop al naţiunii române din
Transilvania şi părţile unite cu ea, supus arhiepiscopului romano-catolic de Esztergom. În
schimbul acestei degradări, din treapta de mitropolit în cea de episcop, Atanasie primea titlul de
consilier imperial, precum şi un lanţ de aur, împodobit cu cruce şi cu portretul împăratului,
pentru meritele sale înalte şi speciale…pentru învăţătura şi erudiţia lui, pentru viaţa lui
exemplară, pentru bunele moravuri şi celelalte virtuţi ale sale, ceea ce dovedeşte că învinuirile
ce i se aduceau înainte de acceptarea unirii, ori erau înventate ori erau trecute cu vederea.
Tezaurarul Ştefan Apor primea ordin să-l instaleze pe Atanasie la Alba Iulia, iar camera
imperială îi dădea un salariu anual de 4000 florini. În aceeaşi zi împăratul dădea a doua
diplomă leopoldină – care poate fi socotită adevăratul act de întemeiere a Bisericii unite, care
avea 15 articole105. Originalul acestei diplome a dispărut, datorită înţelegerii dintre Curtea din
Viena şi staturile ardelene (nobilii din Dietă), fiind dosită de iezuiţi. În lipsa acestei diplome, în
original, Curtea din Viena a refuzat mereu să acorde drepturi pe seama românilor, mai ales cele
prevăzute în primele trei articole. Diploma a fost descoperită abia în anul 1938, în Biblioteca
Muzeului Bruckental din Sibiu.
103
Iată principalele învinuiri ce I se aduceau mitropolitului: a prefăcut mănăstirea-reşedinţă în cârciumă, organizează
petreceri, aducând în acest scop femei ţigani lăutari, cu care a băut, poruncind protopopilor să danseze, merge la
vânătoare, tolerează ca rudele sale să se amestece în treburile Mitropoliei, hirotoneşte pe banitineri fără pregătire, admite
recăsătorirea preoţilor, impune dări noi preoţilor, îşi ţine secretar calvin, are nereguli la gestiunea Mitropolie, întreţine
relaţii cu domnul Ţ. R.omâneşti, este nesincer faţă de unire şi altele.
104
Astfel, iezuitul clujean Gabriel Kapi, într-un raport trimis lui Kollonich, la Viena, cerea exilul mitropolitului, la care mai
adăuga : Drept aceea, e de ajuns dacă episcopul şi ceilalţi dintre ei, care vor face mărturisirea credinţei şi a unirii, vor
promite în comun că vor să atârne de Biserica Romei şi de reprezentanţii ei să ţină ritul grec după norma aprobată de ea
şi în alte părţi…Va fo grija noastră pe urmă să schimbăm, în timpurile viitoare, pe nesimţite, multe din obiceiurile lor,
chiar şi din liturghie şi din cele sfinte… cf. pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 308.
105
Dintre articole, menţionăm: primul, care asigura Bisericii şi clerului unit drepturi identice cu acelea de care se bucura
Biserica romano-catolică; al doilea, care scutea pe preoţii uniţi de toate sarcinile servituţii feudale, asimilându-I cu nobilii;
al treilea, care prevedea înglobarea în statul catolic, nu numai a clericilor ci şi a laicilor, chiar a plebeilor( dci a ţăranilor),
care se vor uni după norma stabilită de teologul iezuit, fără a mai fi socotiţi toleraţi, articol ce nu a fost niciodată pus în
practică; articolele următoare prevedeau: confiscarea Bucoavnei din anul 1699, instituirea unui teolog iezuit pe lângă
Atanasie, fără ştirea căruia nu putea face nimic; interzicerea corespondenţei cu Ţara Românească; dreptul împăratului, care
devenea patron suprem al noii Biserici, de a numi episcopii următoari, dintr-o listă de trei candidaţi, etc.
La 24 martie 1701, Atanasie Anghel a fot rehirotonit preot, iar în ziua următoare ca episcop
, în capela Sf. Ana a iezuiţilor din Viena, de către cardinalul Kollonich şi episcopii catolici din
Gyor (Raab) şi Nitra.
La 7 aprilie 1701, Atanasie a plătit cele primite printr-o declaraţie umilitoare, în 16 puncte,
socotită de N. Iorga drept cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică
românesc. Deoarece are un stil confuz, se crede că a fost redactată în latineşte de Neurautter şi
apoi tradusă în româneşte de Atanasie. Printre altele, Atanasie făgăduia: a fi smerit până la
moarte capului sfintei Biserici creştineşti – a să şti sfântului papii de la Roma a unsprezece
Clement şi rămăşiţele sfinţii sale, jurând că va pomeni la slujbe pe papă în locul patriarhului de
Constantinopol; pe teologul şi sfetnicul popa roman catolic îl primesc ca un părinte dătător de
sfat, fără de care nu va lucra nimic în eparhia sa; de astăzi încolo mă lepăd de toată
curăspundănţiia şi dătătura în ştiinţă prin scrisoare şi prieteşugul şişmaticilor, a ereticilor şi a
craiului sau Vodii ţării munteneşti; nici o carte de acom înainte cu aceia respuns nu voi avea
şi nici pre bucureştean mai mult al mieu arhiepiscop şi mitropolit a fi nu-l voi cunoaşte; dară
eu într-una cu tot săborul mieu arhiepiscopului de Esztergom mă smeresc, pe acela a fi
mitropolitul mieu îl cunosc; de acesta, în toate în care se cade vlădicului ca de a lui mai mare
arhiepiscop a-l asculta, asculta-voi…Ca răspuns la cele 22 de învinuiri, se angaja să nu mai
admită amestecul tatălui şi fraţilor săi în treburile Mitropoliei, să nu hirotonească decât
candidaţi cu învăţătură, dar cu avizul teologului, să nu mai săvârşească faptele care i-au fost
imputate(dansuri, vânători, etc.).
La începutul lunii mai s-a întors acasă, având aceeaşi însoţitori, cu excepţia secretarului
calvin, care a fost înlocuit cu cehul mirean Wenceslaw Frantz. La 25 iunie i s-a făcut
instalarea solemnă în scaunul de episcop unit, în prezenţa unui mare număr de preoţi şi
credincioşi, chemaţi din vreme. Au luat cuvântul Ştefan Apor, apoi Neurautter, care a citit a
doua diplomă leopoldină şi celelalte decrete aduse de la Viena. Atanasie nu a vorbit. În acest
fel, şi-a încetat existenţa vechea Mitropolie ortodoxă românească din Ardeal, locul ei fiind
luat de o episcopie unită. Abia după această dată se poate vorbi despre o unire cu Biserica
Romei, de o uniaţie şi, în consecinţă, de Biserica Unită sau greco-catolică. La 17 iunie şi la 8
noiembrie 1701 s-a întrunit obişnuitul sobor mare, când s-au citit diploma a doua leopoldină şi
o scrisoare a lui Kollonich, prin care preoţii erau îndemnaţi să nu recadă în schismă, arătându-
se binefacerile unirii.
Lupta împotriva uniaţiei.
Primul protest împotriva gestului lui Atanasie, deci împotriva uniaţiei, l-a făcut epitropul
mitropoliei, Pater Ianoş, care a trimis la Viena o lungă scrisoare mitropolitului, încă din 13
martie 1701, în care-l mustra pentru călcarea jurământului făcut la Bucureşti şi-i atrăgea atenţia
asupra urmărilor nefaste ale actului său. Au protestat credincioşii din Şcheii Braşovului, care-i
scriau lui Atanasie: Noi, părinte, papistaşi morţi, iar vii nu vom fi…gata suntem sângele să ni
se verse, decât legea părinţilor noştri să pierdem106. Au urmat protestele credincioşilor din Ţara
Făgăraşului, din judeţul Hunedoara şi din alte părţi, încât Atanasie a fost silit să îngăduie
credincioşilor braşoveni, făgăreşeni şi hunedoreni să rămână în vechea lor credinţă, cu condiţia
de a nu lucra împotriva unirii şi de a-i plăti obişnuita dare vlădicească. La începutul lunii
septembrie 1701, în numele credincioşilor din Alba Iulia, cărora uniţii le luaseră două biserici,
nobilul român Gavriil de Ţagul Mare(Nagyczeg, azi Ţagu, jud. Bistriţa Năsăud), cu câţiva
însoţitori, prezenta guvernului Transilvaniei un memoriu de protest împotriva acestei stări de
lucruri. Protonotarul Ioan Saroşi înainta alte memorii, în numele tuturor credincioşilor din
Ardeal, generalului comandant Rabutin. Gavriil Nagyczeg, agitând spiritele, a fost arestat,
împreună cu alţii creştini, şi închişi la Sibiu (octombrie 1701), de unde au înaintat alte memorii

106
pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 311.
autorităţilor, în care le sfătuiau să renunţe la unire, căci românii se vor răscula ori vor emigra.
Cei mai bătrâni dintre cei întemniţaţi au murit acolo, iar Gavriil a fost eliberat în 1706.
În calitatea pe care o avea, de exarh al Plaiurilor, mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei a
făcut cunoscută Patriarhiei Ecumenice dezertarea lui Atanasie. Patriarhul Calinic al II-lea
(1694-1702), împreună cu sinodul său l-au anatematizat în şedinţa sinodală din 5 august 1701
şi i-au trimis hotărârea lui Teodosie. Acesta, sperând în revenirea lui Atanasie, a întârziat să-i
facă cunoscută sentinţa sinodală, până la 3 mai 1703, când, Atanasie cerându-i nişte cărţi de
slujbă, l-a mustrat pentru rehirotonirea de la Viena, pe care o califica drept o comedie. În
aceeaşi termeni îl certa şi patriarhul Dositei al Ierusalimului, care se afla în Muntenia, iar
împreună cu Teodosie, la 3 iulie 1702, adresau românilor ortodocşi din Ardeal o scrisoare prin
care îi înştiinţau că au anatematizat pe mincinosul mitropolit şi vânzător de credinţă şi noul
Iuda, Atanasie, îndemnându-i să rupă orice legături cu el şi să caute să întoarcă la dreapta
credinţă pe toţi cei amăgiţi de iezuiţi şi de Anastasie. De altfel, credincioşii din Braşov şi Ţara
Bârsei au intrat acum sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Ungrovlahiei(după 1724
sub a episcopilor de Râmnic), bucurându-se de sprijinul mitropoliţilor Teodosie şi Antim
Ivireanul şi a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Lupta clerului şi credincioşilor din Transilvania pentru apărarea ortodoxiei în


secolul al XVIII-lea

La scurt timp după săvârşirea dureroasei dezbinări sufleteşti a românilor din Transilvania,
din anii 1698-1701, preoţii şi credincioşii care îmbrăţişaseră uniaţia şi-au dat seama că toate
promisiunile, făcute de Leopold în diplomele sale, nu erau decât vorbe deşarte şi, în consecinţă,
erau ameninţaţi să-şi piardă legea strămoşească. De aceea, imediat după instalarea lui Atanasie
Anghel, ca episcop unit, a început lupta de apărare a ortodoxiei, cum a fost cazul credincioşilor
din Braşov, Făgăraş, Alba Iulia, Hunedoara, etc.). Această luptă a durat foarte mult timp, fiind
purtată cu mult curaj de preoţi şi credincioşi deopotrivă, înfruntând bătăi, temniţă şi chiar
moartea mucenicească. Fromele de reacţie au fost diverse: împotrivirea de a îmbrăţişa uniaţia,
trimiterea de jalbe la Viena şi Petersburg sau la Mitropolia ortodoxă de la Karlovitz, prin
migrarea unor preoţi şi credincioşi în Ţara Românească ori Moldova, unde puteau să rămână
nestingheriţi ortodocşi, şi, în cele din urmă, prin lepădarea de uniaţie.
Cei mai statornici apărători ai Ortodoxiei au fost credincioşii din
Şcheii Braşovului, în special, şi cei din Ţara Bârsei, în general. Ei au refuzat să recunoască
autoritatea lui Atanasie Anghel, când a devenit episcop, plătindu-i totuşi darea vlădicească
pentru a nu le face necazuri, şi cerând să ţină canonic de Mitropolia Ungrovlahiei107.
Dar, după anul 1744, când şi-a făcut apariţia călugărul Visarion Sarai108, au început marile
frământări şi lupte pentru apărarea Ortodoxiei. Acum, cea mai mare parte a poporului, care nu
ştiuse nimic de schmbarea legii sale, a reacţionat împotriva unirii. Fermentul a fost Visarion
Serai, care a plecat de la mănăstirea Pakra, din Sloveia, cu un paşaport de la mitropolitul
Karlovitz-ului, în ianuarie 1744, venind mai întâi în Banat, de unde a trecut în Transilvania şi a
început lupta pentru apărarea ortodoxiei. În drum spre Transilvania s-a oprit la Lipova, unde a
ridicat o cruce pe o culme din apropierea oraşului, de unde a ţinut predici, prin care îndemna
credincioşii să nu asculte de preoţii uniţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi la Dobra(jud. Hunedoara), la
Dva şi Orăştie, până în Silişte, fiind urmat de mulţi credincioşi. Pretutindeni era întâmpinat de
alte mii de credincioşi, se trăgeau clopotele bisericilor, din satele prin care treceau, iar prin
cuvântări înflăcărate arăta ascultătorilor că, prin unire, lui se schimbase credinţa. Entuziasmul
mulţimii speriase pe episcopul unit, Inochentie Micu Klain, care, la deschiderea lucrărilor
sinodului de la 6 iulie 1744, relata: La îndemnul lui, unele locuri, poporul nu merge nici la
biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâierile
duhovniceşti de felul acesta109. Un moment deosebit s-a consumat în Săliştea Sibiului, unde a
reuşit să-i întărească pe credincioşi în legea veche, după care a plecat la Sibiu. Aici, împreună
cu trei însoţitori ai săi, negustorii macedoromâni, din Lipova, Dima Nino, Gheorghe Nicola şi
Gavrilă Bistro, au fost arestaţi şi supuşi unui lung interogatoriu, la porunca comandantului
Transilvaniei, generalul Czernin. Din răspunsurile date la anchetă se cunosc datele biografice,
menţionate şi de noi, dar şi faptul că nu a recunoscut nici o învinuire ce i s-a adus. El a fost
trimis la închisoarea din Deva, apoi la Timişoara, Osiek şi Raab. A poposit, pentru totdeauna,
la cea mai faimoasă închisoare din Imperiul habsburgic, anume Kufstein, din munţii Tirolului.
A fost trecut în rândul sfinţilor ca sfânt mărturisitor al Ortodoxiei. Cei trei negustori, însoţitori
ai săi au fost şi ei plimbaţi prin închisorile din Ardeal, timp de un an, după care au fost
eliberaţi.
Măsuri pentru întărirea uniaţiei. Acţiunea lui Visarion a alarmat autorităţile de stat
habsburgice, din Transilvania şi până la Viena. În acest sens, se impunea luarea unor măsuri
urgente pentru consolidarea uniaţiei. La 6 mai 1744, Guvernul Transilvaniei ceruse organelor
administrative să pună în vedere românilor că sunt datori şi pe viitor să cerceteze bisericile în
care slujesc preoţii uniţi, altfel vor fi supuşi pedepselor cunoscute în faimoasa colecţie de legi
Compilatae. În martie-aprilie 1745, guvernatorul Transilvaniei, contele Ioan Haller,
consultându-se cu fruntaşii clerului, cu episcopul romano-catolic din Alba Iulia, cu teologul
iezuit şi în baza avizului împărătesei Maria Tereza, a dat o proclamaţie – patentă -, către
români, sperând să potolească spiritele. Patenta n-a avut efectul scontat, ci contrar, făcâd
cunoscută situaţia tuturor românilor, care, în marea lor majoritate, erau ortodocşi şi aflau acum

107
Este interesant de cunoscut, fie şi numai ca notă informativă, istoria dependenţei canonice a credincioşilor ortodocşi, din
Braşov şi Ţara Bârsei, în peioada următoare uniaţiei. Astfel, preoţii de aici au fost hirotoniţi la Bucureşti, Râmnic sau
Karloviţ. La hirotonie preoţii erau datori să facă o mărturisire de credinţă că nu vor părăsi ortodoxia, alteori întreaga obşte
creştină făcea o mărturisire publică, în acest sens. O astfel de mărturisire, consemnată de documente, a fost făcută la 5 mai
1723, prin care braşovenii făgăduiau să rămână fii credincioşi ai Bisericii Răsăritului, de care sfântă credinţă nicisabia,
nici focul, nici închisoarea, nici sărăcia, nici nevoia, nici foamea, nici goana, nici moartea să nu ne poată despărţi. În
1738, credincioşii braşoveni au trecut canonic sub ascultarea Episcopiei de Râmnic, deoarece, în urma păcii de la
Passarowitz, din 1718, Oltenia fusese înglobată imperiului habsburgic. Când, în 1739, austriecii au pierdut Oltenia,
credincioşii braşoveni şi-au îndreptat privirile către mitropolia sârbă de la Karlovitz.
108
Era originar din Bosnia, probabil din părinţi de neam vlah, primind din botez numele de Nicolae, şi stabilindu-se din
copilărie la Kostainiţa, în Croaţia. A călătorit la Athos şi în Ţara Sfântă, unde a şi îmbrăcat haina monahală, în mănăstirea
Sf. Sava. Întrocându-se în ţară s-a aşezat la mănăstirea Pakra, de unde a declanşat operaţiunile de luptă împotriva uniaţiei.
109
Apud pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. vol. II, p. 384.
că trebuie să se considere uniţi cu Biserica Romei. Se arăta apoi că pentru fericirea şi folosul
românilor, Curtea din Viena întemeiase Episcopia unită de la Blaj, cu o mănăstire şi eliberase
pe preoţii uniţi de toate sarcinile iobăgeşti şi de robotele pe care le datorau proprietarilor de
pământ. Cu alte cuvinte, ţăranilor români li se vorbea de preoţii pe care îi alungase în urma
predicilor lui Visarion Serai, preoţi care, pentru obţinerea unor privilegii materiale, îşi
lepădaseră credinţa strămoşească. S-au format comisii care să facă cunoscut conţinutul patentei
în toate satele şi rezultatul a fost acelaşi: peste tot românii ortodocşi au declarat că nu primesc
preoţii uniţi şi nu iau parte la slujbele săvârşite de ei, fapt pentru care mulţi au fost arestaţi. În
iarna anului 1745-1746, împărăteasa Maria Tereza a încredinţat episcopului rutean-unit, Manuil
Olszavski din Muncaci, misiunea de cerceta la faţa locului situaţia din Transilvania. La sfârşitul
cercetării acesta făcea mai multe recomandări Curţii, printre care reţinem: întemniţarea
preoţilor ortodocşi care instigă pe credincioşi împotriva uniaţiei, alungarea călugărilor
ortodocşi din mănăstirile Scorei, Arpaşi şi Porceşti, întoarcerea lui Inochentie Micu110 şi altele.
În urma acestor recomandări, şi altor referate venite din partea catolicilor transilvăneni,
împărăteasa Maria Tereza semna, la 15 aprilie 1546, trei decrete către guvernul Transilvaniei,
prin care poruncea, între altele, arestarea şi pedepsirea celor hirotoniţi în Ungrovlahia şi
Moldova, precum şi a preoţilor care s-au lepădat de unire. Tot atunci împărăteasa a mai numit
pentru Transilvania patru protectori ai unirii, ce aveau puteri depline în sectorul lor de
activitate. Pe seama acestor protectori, guvernul Transilvaniei a întocmit o instrucţie în 15
puncte, cu dispoziţii precise de pedepsire cu închisoare, bătăi şi amenzi în bani a preoţilor şi
credincioşilor ortodocşi care ar împiedica lucrarea de promovare a uniaţiei. Începea o nouă
perioadă de persecuţii religioase împotriva românilor ortodocşi din Transilvania.
Preoţi şi credincioşi luptători pentru Ortodoxie. Lupta începută de Visarion Serai a fost
continuată, cu dârzenie, de preoţii şi credincioşii, îndeosebi din zona Sibiului. Arestările au
început în primăvara anului 1745, când, fiind alungaţi preoţii uniţi din Săliştea Sibiului, au fost
arestaţi trei ţărani din localitate, Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea şi reţinuţi timp
de patru ani. În toamna anului 1748 săliştenii au început alte acţiuni pentru apărarea credinţei
lor. Astfel, au trimis pe consăteanul lor, Nicolae Oprea Miclăuş, pentru a prezenta Curţii un
memoriu, în numele credincioşilor din părţile Sibiului, Miercurei, Sebeşului, Orăştiei şi Dobrei,
prin care cereau să fie lăsaţi în vechea lor credinţă. Cu el a mai plecat şi Ioan Oancea din
Făgăraş, care făcuse cu un an înainte un drum, cu acelaşi scop, la Karlovitz. Ajunşi la Viena li
s-a poruncit să se întoarcă la casele lor, fiind asiguraţi că doleanţele lor vor fi soluţionate de
guvernul transilvan. Întorşi acasă au informat pe credincioşi de cele petrecute la Viena şi
promisiunile făcute, încât în preajma Crăciunului anului 1748, aproximativ o sută de ţărani s-au
prezentat la guvernatorul Transilvaniei, care-şi avea reşedinţa la Sibiu, şi i-au cerut să publice
hotărârea împărătesei luată în cauza credinţei lor. Răspunsul a fost amânat pentru o săptămână,
timp în care au fost arestaţi Ioan Oancea, opt preoţi ortodocşi şi un alt ţăran, în locul lui Oprea
Miclăuş, care a reuşit să fugă. Petru Dobra, director fiscal şi protector al unirii a cercetat
plângerea românilor, iar două companii de soldaţi austrieci, care persecutau pe ortodocşi şi
favorizau uniaţia, au fost încartiruite în satele din mărginimea Sibiului.
În această situaţie o nouă delegaţie, compusă din cinci ţărani111 a luat drumul Vienei,
înaintând Curţii două jalbe, cerând recunoaşterea libertăţii religioase. Împărăteasa a poruncit să
se întoarcă la casele lor şi să ţină pe mai departe preoţii uniţi. Nocolae Oprea, de teama
autorităţilor s-a oprit în Banat, doi delegaţi au murit pe drum şi doi s-au înapoiat la casele lor.

110
A fost episcop unit, care a luptat pentru drepturile românilor, fapt ce i-a adus exilul. A murit la Roma şi osemintele i-au
fost aduse, şi îngropate la Blaj în anul 2000.
111
Aceştia erau: Oprea Miclăuş din Sălişte, Bucur Bârsan din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana
şi Constantin Petric din Jina.
La începutul anului 1752, mulţi preoţi şi credincioşi s-au adunat la preotul Vasile din
Sălişte, care a redactat, în numele lor, un nou memoriu către Curtea vieneză, cerând libertatea
credinţei şi episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioaneş
din Galeş, la Becicherec în Banat, unde se găseau Oprea Miclăuş cu preotul Moise Măcinic din
Sibiel, care au primit încredinţarea să ducă memoriul la Viena. Cei doi, după ce au poposit la
Timişoara, unde au tradus memoriul în limba germană, au plecat la Viena şi au fost primiţi în
audienţă chiar de împărăteasă şi cancelarul Kaunitz. La 14 aprilie 1752, cei doi au fost supuşi
unui interogatoriu112, în urma căruia au fost arestaţi şi aruncaţi în vestita închisoare din munţii
Tirolului, Kufstein. În 1756 Curtea din Viena sesiza autorităţile din Transilvania că unul din cei
doi robi a fugit. Nu ştim care, din cei doi, a fost. Cert este că, nu s-a mai întors nici unul acasă
şi cererile ulterioare, ale credincioşilor din scaunul Săliştei, de a-i elibera pe cei doi, au rămas
fără răspuns. În 1784, deci după mai bine de 30 de ani, Stana, soţia lui Oprea, ruga pe împăratul
Iosif II(1780-1790) să-i elibereze soţul, măcar la bătrâneţe.
Paralel cu aceste acţiuni, s-au făcut intervenţii la curtea ţarinei Rusiei, Elisabeta(1741-
1761), pentru a mijloci pe lângă Curtea de la Viena, în vederea acordării de libertăţi religioase
ortodocşilor transilvăneni şi reînfiinţării episcopiei. Astfel, protopopul Nicolae Pop din
Balomir, fost vicar al episcopului Inochentie Micu, care se lepădase de uniaţie în 1748, a fost în
audienţă la ţarină, iar după întoarcere a îmbrăcat haina monahală, luându-şi numele de
Nichifor, şi ajungând egumen la mănăstirea Argeş. În 1763, candida la scaunul episcopal de
Buzău. Un alt luptăror a fost ieromonahul Nicodim, călugărit la Râmnic, de episcopul Grigorie
Socotenu. Întors în Transilvania, în 1750, împreună cu fiul preotului Avram din Aciliu(jud.
Sibiu), anume Ioan, au luat drumul Vienei, fiind primiţi în audienţă de împăratul Francisc, soţul
Mariei Tereza, căruia i-au făcut cunoscute doleanţilor ortodocşilor transilvăneni. Temându-se
să nu fie arestaţi au figit din Viena la Petersburg, unde au fost primiţi de ţarina Elisabeta, căreia
i-au relatat toate suferinţele românilor ortodocşi din Transilvania, rugând-o să ceară libertate
deplină pentru credinţa lor. În 1757, Nicodim a mai făcut un drum în Rusia, dar nu a reuşit
decât să strângă unele ajutore şi nicidecum să influenţeze Viena, prin intermediul
Petersburgului.
După arestarea celor doi reprezentanţi ai Săliştii, Oprea Miclăuşul şi Moise Măcinic, în
fruntea luptei pentru apărarea ortodoxiei s-a aflat preotul Cosma din Deal, hirotonit la
Bucureşti de mitropolitul Neofit Cretanul. Progonit, amendat, închis,-el şi familia sa-, preotul
Cosma din Deal a cutreierat 42 de sate între Sibiu şi Sebeş, apoi pe Valea Mureşului către
Orăştie, redactând peste tot cărţi, în care se descriau suferinţele preoţilor şi credincioşilor
români ortodocşi. Numai informaţiile din aceste documente pot constitui o istorie sepoarată a
întunecatei uniaţii113. Toate aceste documente au fost duse, în primele luni ale anului 1755,
mitropolitului sârb Pavel Nenadovici din Karlovitz(1749-1768), care era un adevărat apărător
al românilor ortodocşi din Transilvania şi care primise şi alte informaţii, de la alţi delegaţi. Pe
baza acestor informaţii el a înaintat Curţii vieneze mai multe memorii, cerând libertate
religioasă românilor transilvăneni. Datorită acestor memorii, în 5 iunie 1756, Curtea din Viena
112
Din interogatoriul celor doi aflăm date biografice cât şi necazurile avute până atunci de ei. Ei s-au spovedit, crezând în
buna credinţă a împărătesei. Spre exemplu, Moise Măcinic relata că a fost hirotonit la Bucureşti, de către mitropolitul
Neofit Cretanul, fapt pentru care a fost închis timp de 17 luni. Eliberat şi refuzând să depună jurământ preoţesc în faţa lui
Petru Pavel Aron, a fost nevoit să se refugieze în Banat, la Becicherec, unde l-a întâlnit pe Oprea Miclăuş.
113
Dintre preoţii care au suferit închisoarea menţionăm : Ioan din Sălişte, închis 6 săptămâni la Sibiu ; Oprea din Sălişte,
închis 11 luni, împreună cu cei doi fii, unul preot celălalt diacon, care a şi fost bătut bestial, încât a zăcut timp de trei ani ;
Ioan din Poiana, închis o lună de zile ; Maniu din Poiana, Avram din Cut, închis trei luni ; Ioan din Răchita şi alţii. Au fost
închise şi preotese : soţia preotului Cosma din Deal, a preotului Dan din Tilişca(jud. Sibiu), a preotului Ioan din Poiana, a
preotului Ioan din Răchita, a preotului Avram din Cugir, şi multe altele. Au fost întemniţaţi sute de ţărani români, din
Sălişte, Poiana, Jina, Tilişca, Deal, Cărpiniş, etc., care au fost supuşi la cele mai neimaginate chinuri. Amenzile aplicate în
bani, vite, vin şi chiar îmbrăcăminte, precum şi zilele de robotă, erau la ordinea zilei.
a dat un decret prin care interzicea mitropolitului jurisdicţiea asupra Transilvaniei. În acel an, în
fruntea luptătorilor pentru ortodoxie se afla preotul Ioaneş(Ioan) din Vârvorea din satul
Galeş(jud. Sibiu). În acel an episcopul unit Petru Pavel Aron înforma magistratul din Sibiu şi
Guvernul Transilvaniei că preotul Ianeş face agitaţie împotriva unirii. Imediat a fost arestat şi
închis la Sibiu, aplicându-i-se un tratament foarte aspru. Intervenţia bătrânului său tată, Ioan
Vârvorea, de a fi eliberat, sau cel puţin deslegat de lanţuri a rămas fără bunăvoinţa autorităţilor.
Mai mult, împărăteasa l-a condamnat la închisoare pe viaţă, mutat la Deva, apoi la Graz şi în
cele din urmă la Kufstein114.
În urma numeroaselor nemulţumiri, împărăteasa s-a văzut nevoită să dea un decret de
toleranţă, la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranţă religioasă credincioşilor ortodocşi, iar
episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Se puneau şi unele condiţii, precum: revenirea
la Ortodoxie nu era admisă, ortodocşii nu puteau să-şi reocupe biseericile luate de uniţi, iar cele
pe care le ocupaseră trebuiau retrocedate. Decretul nu a avut darul să-i liniştească pe ortodocşi,
ci dimpotrivă i-a îndârzit şi mai mult. Stindardul luptei pentru recucerirea drepturilor de a se
organiaz şi exista ca Biserică, a fost preluat de alţi şi alţi preoţi şi credincioşi. În acelaşi an, s-a
început o acţiune de organizare bisericească, cu alegeri de protopopi ortodocşi. Spre exemplu,
pe valea Hârtibaciului sufletul acţiunii era preotul Stan din Ghimboaca, din iniţiativa căruia s-
au întocmit liste cu credincioşi ortodocşi, din mai multe parohii, dar s-au ţinut adunări de preoţi
şi credincioşi în mai multe localităţi din Ardeal. În chip deosebit s-a remarcat preotul Ioan
Piuariu din Sadu(jud. Sibiu), ce făcuse şcoală la Cozia, fusese hirotonit în Ţara Românească. A
slujit doi ani la Sadu, după care a fost arestat, din dispoziţia episcopului unit Petru Pavel Aron,
fiind tuns de plete şi barbă, în piaţa Sibiului, împreună cu alţi preoţi ortodocşi. Este cunoscut în
Istoria Bosericii Ortodoxe şi sub numele de popa Tunsu. În primăvara anlui 1759, a convocat o
mare adunare la Sibiu, apoi la Petrilaca, pe Câmpia Transilvania, cu peste 300 de participanţi,
în care s-a discutat problema libertăţii religioase şi s-au redactat memorii către împărăteasă. S-
au ţinut şi alte adunări, dar în iulie 1760 a fost prins în satul Pogăceaua, de către doi protopopi,
însoţiţi de vreo 20 de preoţi uniţi şi de peste 20 de husari, arestat, schingiuit, închis la Tg.
Mureş, pentru o săptămână, trimis apoi la Viena, legat la mâini şi picioare, fiind pus sub escorta
a 100 de soldaţi. A fost anchetat de o comisie şi, spre surprinderea tuturor, a fost eliberat, în
schimbul unei scrisori irenice, trimisă tovarăşilor de luptă din Transilvania. Întors în Ardeal
protoiereul Ioan s-a aşezat în Sânicolaul Mare din Banat, unde a păstorit până la moarte(1782).
A avut doi fii, pe Petru, ce i-a urmat în cele preoţeşti şi cunoscutul cărturar şi medic
oftalmolog, Ioan Piuariu Molnar.
Sofronie de la Cioara şi uniaţia. Deoarece de la Viena, unde au fost trimise sute de
memorii, nu venea răspunsul aştepatat, românii ortodocşi au ales ultima cale de a rezolva atât
problema uniaţiei cât şi a iobăgiei, în care se zbăteau. În fruntea mişcării s-a aflat ieromonahul
Sofronie din satul Cioara115(jud. Alba), care, nemulţumit de faptul că autorităţile i-au distrus
schitul, îndemna pe credincioşi, prin predici înfocate, să alunge pe preoţii uniţi şi să declare că
vor să stea sub porunca Bisericii din Ierusalim. La Crăciunul anului 1759 a fost arestat şi închis
la Bobâlna, lângă Orăştie, dar a fost eliberat de aproximativ 600 de ţărani, conduşi de preotul
Ioan din Sălişte, colaborator apropiat al său. A plecat în munţii Apuseni, îndemnând peste tot
poporul să alunge preoţii uniţi şi să se întoarcă la ortodoxie. A fost iarăşi prins la Abrud, dar
114
În 1776, cronicarul braşovean Radu Dumea afirma că unii negustori braşoveni ajungând la Graz, îl vizitase pe preotul
Ioan din Galeş, care se arăta la fel de hotărât să-şi apere credinţa, iar în 1780, sârbul Ghenadie Vasici, fost pretendent la
scaunul episcopal ortodox al Transilvaniei, reuşea să trimită o scrisoare ţarinei Ecaterina a II-a şi Sinodului Bisericii
Ortodoxe Ruse, rugându-i să intervină la Viena pentru eliberarea lui. Tot atunci el mai preciza că « aici în fortăreaţă este şi
un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimeşte în robie de 24 de ani, pentru credinţa ortodoxă ».
115
Era născut în satul Cioara, unde tatăl său fusese preot, primind la botez numele de Stan. A fost, pentru puţin timp, preot
în satul Cioara, după care a întrat în monahism la Cozia, după toate probabilităţile. Reîntors la Cioara, şi-a construit un
schit, în apropierea satului, unde a pus bazele unei şcoli, pentru educarea copiilor.
eliberat de autorităţi, de frica unei revolte a moţilor. La 10 august 1760, a convocat un sinod de
preoţi şi credincioşi la Zlatna, în Apuseni, întocmind memorii către împărăteasa Maria Tereza
şi către guvernul Transilvaniei, prin care cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor, a
sesiilor parohiale luate de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţa ortodoxă. În
acelaşi timp, ţăranii au năvălit asupra Blajului, încât odiosul episcop Aron a fost silit să se
refugieze în Sibiu de teama poporului. Mişcarea s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania,
până în Satu Mare şi Maramureş, unde circulau proclamaţii şi scrisori de la Sfronie, cunoscute
sub numele de ţidulele lui Sofronie. S-au ţinut peste tot adunări, în care se hotăra întoarcerea la
ortodoxie, ceea ce a făcut puterea să încredinţeze o nouă misiune episcopului rutean Mihail
Olszavski din Muncaci, de a readuce pe români la uniaţie. În faţa acestei situaţii, atât Maria
Tereza cât şi autorităţile din Transilvania au fost nevoite să bată în retragere. La 20 octombrie
1760, împărăteasa înştiinţa, pentru prima dată, că va numi o comisie pentru cercetarea
plângerilor românilor transilvăneni, iar cei arestaţi pentru credinţă vor fi eliberaţi, ceea ce i-
a dat ieromanahului Sofronie să purceadă la reorganizarea Bisericii Ortodoxe. Pretutindeni
convoca sinoade, îndemnând la păstrarea ortodoxiei. Sinodul de la Alba Iulia, din 14-18
februarie 1761, a redactat un memoriu în 19 puncte, în care erau expuse doleanţele
credincioşilor ortodocşi: eliberarea celor închişi(erau menţionaţi Oprea Miclăuş, Moise
Măcinic, Ioaneş din Galeş, Ioan de Sadu, Ioan din Aciliu), încetarea prigoanelor împotriva
credincioşilor ortodocşi şi libertate deplină Ortodoxiei. Erau stabilite şi măsurile de organizare
a Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi întărire a vieţii morale a preoţilor şi credincioşilor:
preoţii să nu cerceteze cârciumile, să se îngrijească de biserici, să cunoască rânduiala
slujbelor, iar credincioşii să se spovedească, să nu înjure, să înveţe rugăciunile, să cumpere
cele trebuincioase pentru biserici, etc.
Înspăimântată de situaţia creată în Transilvania, împărăteasa Maria Tereza, a trimis la faţa
locului pe generalul Nicolae Adolf baron Bukow, în calitate de comandant al forţelor militare
de aici. Tot atunci, au mai fost trimise forţe suplimentare de cavalerie şi infanterie, precum şi
un episcop ortodox sârb din Buda, Dionisie Novacovici, care a fost instalat la biserica Sf.
Nicolae din Şcheii Braşovului, apoi s-a stabilit la Răşinari. Bukow avea misiunea să înăbuşe
răscoala, să cerceteze neînţelegerile religioase şi să întocmească o statistică a preoţilor şi
credincioşilor ortodocşi şi uniţi. Îndată după sosirea sa la Sibiu, la începutul lui aprilie 1761, s-a
prezentat la el o delegaţie de 40 de români, condusă de protopopul Ioan din Sălişte, îmnânându-
i un memoriu, prin care cereau încetarea persecuţiilor religioase, eliberarea celor închişi,
numirea unui episcop ortodox, scutirea preoţilor ortodocşi de contribuţii, restituirea bisericilor
luate de uniţi şi îngăduinţa pentru Sofronie de a predica în toată Trasilvania. La 26 aprilie, când
se serba Paştile, sute de credincioşi au protestat la Sibiu. Episcopul Dionisie Novacovici i-a
sfătuit să se întoarcă la casele lor şi să aştepte răbdători cele ce se vor hotărâ pentru credinţa
ortodoxă. La 1 mai, însuşi Sofronie s-a prezentat la Sibiu, care, silit de împrejurări, a ajuns la o
înţelegere cu Bukow, iscălind o proclamaţie către credincioşii ortodocşi. După acest armistiţiu
a trecut în Ţara Românească, unde şi-a sfârşit zilele, după ce condusese mănăstirea Robaia,
dependentă de cea de la Argeş.
În acest timp, generalul Bukow a dat o proclamaţie, la 9 aprilie 1761, prin care a dispus să
se facă două conscripţii amănunţite, una către organele administrative, alta către rpotopopii
uniţi, dar independente una de alta, care să cuprindă date privitoare la numărul preoţilor şi
credincioşilor, al bisericilor, sesiilor parohiale şi caselor parohiale, atât pentru ortodocşi cât şi
pentru uniţi. Datele au fost de o comisie condusă de însuşi Bukow şi vădesc o superioritate
numerică a credincioşilor ortodocşi, cu toată lipsa de obiectivitate. Astfel, erau înscrişi un
număr de 2250 de preoţi uniţi, cu un număr de 25.223 de familii, 1365 de preoţi ortodocşi cu
128.635 familii, 515 biserici unite şi 1362 biserici ortodoxe. Situaţia era ridiculă, din multe
motive. Întâi, pentru că cele 515 biserici, atribuite uniţilor, erau zidite de ortodocşi sau cu
cheltuiala ortodocşilor. Ele au fost luate de la ortodocşi şi cedate uniţilor, chiar şi acolo unde
aceştia erau în număr foarte mic116. Au fost şi cazuri în care ortodocşii au construit biserici
pentru câteva familii unite din satele lor117. Sesiile parohiale au fost luate ortodocşilor şi date
uniţilor. Mai mult, în 1172 de sate compact ortodoxe, cu 622 de preoţi, existau alţi 472 de proţi
uniţi fără nici un credincios, situaţie ce s-a repetat după 1989 în Transilvania. Pe lângă această
situaţie mai întâlnim şi cazuri în care la la o famili sau două unită existau până la 7 preoţi 118.
Dacă la acestea tote mai menţionăm şi faptul că un număr de 1337 de parohii ortodoxe, cu
69.303 familii, nu aveau preoţi, ne putem da seama de realitatea dureroasă ce exista în
Transilvania, secolului al XVIII-lea. Cercetările ulterioare au stabilit multe alte făcături ale
uniţilor, unele imposibil de crezut şi împotriva oricărui bun simţ istoric, cum a fost cazul
Hunedoarei, unde un număr de 55 de parohii au fost trecute în întregime ca unite. Prof. Silviu
Dragomir a stabilit că au fost declarate arbitrar ca unite un număr de 13.267 de familii din acest
ţinut.
Dar cea mai mare barbarie săvârşită de generalul Bukow a fost distrugerea a zeci de
mănăstiri şi schituri din toată Transilvania, cele din lemn fiind arse, iar cele din piatră şi
cărămidă distruse cu tunurile119. Gestul lui Bukow a atras noi valuri de nemulţumiri şi revolte
din partea ortodocşilor, cu atât mai mult cu cât generalul a propus şi împărăteasa a aprobat
organizarea a două regimente grănicereşti, constituite din ţărani români şi secui, de-a lungul
graniţelor sudice şi estice ale Transilvaniei, dela Porţile de Fier şi până în Maramureş.
Grănicerii urmau să fie scutiţi de dări şi declaraţi oameni liberi, primind şi o diurnă dar trebuia
să fie uniţi. Nu au lipsit surprizele, căci în ţinutul Bistriţa, unde au fost recrutaţi grăniceri din 30
de sate, şi au fost invitaţi să depună jurământul în faţa episcopului unit Aron şi a generalului
Bukow, două batalioane din trei au refuzat, ba chiar au întors armele împotriva generalului şi
însoţitorilor săi, fiind cu toţi nevoiţi să se retragă. Ei au fost instigaţi de bătrânul Teodot
Todoran, din Bichigiu, ce avea peste 100 de ani şi care cerea grănicerilor să nu admită ca
ofiţerii nemţi să le ciufulească – batjocorească legea. Dar, curând revolta a fost potolită şi
vinovaţii pedepsiţi: Todoran frânt cu roata, Vasile Dumitru al popii din Mocod, Grigore Man
din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu spânzuraţi. Pentru alţi ţărani s-a dispus să se treacă de 10
ori în sus şi de 10 ori în jos, printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi. În satele din sudul
Transilvaniei, unde s-a făcut grănicerizarea, mai mulţi credincioşi au trecut munţii în Ţara
Românească, nevoind să trecă la uniaţie. Prin grănicerizare au devenit unite, total sau parţial,
mai multe sate, dar au fost şi alte forme de trecere forţată la uniaţie, precum comportamentul
episcopului unit Atanasie Rednic, care a a alungat preoţii şi credincioşii din câteva sate, care
făceau parte din domeniul episcopiei Blaj. Arestări, deportări, hărţuiri şi multe alte forme de
intimidare ori alungare din parohii au folosit catolicii pentru a-şi atinge scopul lor.
Edictul de toleranţă a fost dat de împăratul Iosif al II-lea la 29 octombrie 1781, prin care se
interzicea asuprirea cetăţenilor pe motiv de credinţă. Se îngăduia oricărei confesiuni, dacă avea

116
Spre exemplu, la Alba Iulia cele două biserici existente au fost date uniţilor, deşi erau numai 21 familii, cu 7 preoţi, în
timp ce cele 298 de familii ortodoxe au rămas fără biserici şi fără preoţi ; la Chiuleşti, lângă Dej, s-a dat biserica la 4 preoţi
uniţi, care aveau 10 familii, iar cele 211 familii ortodoxe au rămas fără biserică ; la Răşinari biserica a fost luată de cei 9
preoţi uniţi, cu cele 51 de familii, în timp ce cele 713 familii ortodoxe au rămas fără biserică ; la Sălişte, pentru 9 preoţi
uniţi şi cele 19 familii unite s-a dat biserica, în timp ce cele 226 de familii ortodoxe au rămas şi fără preot şi fără biserică. Şi
exemplele pot continua. Menţionăm aici că multe biserici au ajuns în proprietatea uniţilor numai pe baza intervenţiei
trupelor lui Bukow, iar mulţi credincioşi, care au avut curajul să protesteze au fost închişi, bătuţi ori amendaţi. La
Cuzdrioara doi credincioşi au fost condamnaţi la moarte prin ştreang, iar alţi doi la serviciu militar pe viaţă.
117
Aşa s-au petrecut lucrurile la Bucerdea Grânoasa, jud. Alba, pentru 7 familii unite, Crăciunelul de Sus pe Târnave,
pentru 5 familii, Balşa, Hunedoara, pentru 4 familii, Valea Nandrului, Hunedoara, cu 4 familii ş.a.
118
dăm numai câteva exemple: la Tilişca-Sibiu la o familie erau 7 preoţi ; la Boholţ-Făgăraş erau 8 preoţi la 2 familii.
119
Acţiunea de bombardare a bisericilor şi mănăstirilor a început în 1761 şi s-a continuat şi în anul următor. Au fost
distruse, printre altele, Sâmbăta de Sus, Râmeţ, Prislop, cele din Ţara Făgăraşului, etc.
100 de familii, să-şi zidească biserică, să întreţină preot şi învăţător. Necatolicii nu mai erau
obligaţi să ia parte la slujbele catolicilor, sau să plătească taxe preoţilor catolici. În căsătoriile
mixte, dacă tatăl era ortodox, erau socotiţi ortodocşi şi copii de parte bărbătească, iar dacă tatăl
era unit toţii copii deveneau uniţi. Deoarece edictul ameninţa distrugerea uniaţiei, împăratul a
revenit printr-un resricpt, la 16 ianuarie 1782, prin care reglementa trecerea la Ortodoxie. S-au
deslănţuit adevărate mişcări populare,care au fost stinse cu sprijinul guvernului şi al armatei.
La 20 august 1782, Iosif al II-lea a dat Patenta de unire, prin care dispunea ca fiecare
biserică să rămână cu credincioşii pe care îi avea şi să nu se mai facă prozelitism. Măsura a fost
luată împotriva Ortodoxiei, care nu putea primi credincioşi uniţi. În schimb, Biserica Unită şi-a
continuat, cu complicitatea statului, acţiunea prozelitistă.
Încercarea de refacere a unităţii bisericeşti, din anul 1798. La aniversarea a 100 de ani de
la redactarea pretinsului act al unirii, s-au făcut încercări de reîntregire a Bisericii româneşti.
Cea mai cunoscută a fost iniţiată de uniţii Ioan Para, vicar de Făgăraş şi Aron Budai(fratele lui
Ion Budai Deleanu), care era secretarul Consistoriului ortodox din Sibiu (! )120 şi de protopopii
ortodocşi Ioan Popovici din Hundol, care era şi vicar al episcopiei din Sibiu şi Radu Tempea
din Braşov, directorul şcolilor confesionale din Transilvania. Ei au adresat un memoriu,
Reconciliatio cleri, împăratului Francisc I (1792-1830), prin care propuneau ca episcopul unit
Ioan Bob să fie pensionat, căci scaunul episcopal de la Sibiu era vacant, iar Biserica
românească întreagă să fie condusă de vicarii Ioan Para şi Ioan Popovici, cu două consistorii, la
Sibiu şi la Cluj. În acest fel, credeau ei, s-ar reconcilia clerul, iar credincioşii nici n-ar observa
schimbarea survenită. Memoriul a ajuns la episcopul catolic de la Alba Iulia, Ignaţiu Bathyani,
la guvernatorul Transilvaniei, Banffi şi la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului,
ţinând cont şi de propunerea guvernatorului, care arăta că dezbinarea românilor este de folos
statului, putând astfel să-i stăpânească mai uşor. Încercarea de refacere a unităţii românilor
ardeleni eşua.
Putem afirma că jertfa celor trei martiri de la Kufstein: ieromonahul Visarion Serai şi
preoţii Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş, ca şi lupta tuturor celorlalţi clerici,
credincioşi, preotese şi chiar copii, care au fost chinuiţi, maltrataţi, închişi, alungaţi din casele
lor, amendaţi ori forţaţi să muncească ca sclavi, constituie un moment înălţător al conţtiinţei
româneşti şi creştine, în acelaşi timp, din trecutul Bisericii strămoşeşti. De aceea Sf. Sinod al
BOR, în şedinţa din 28 februarie 1950, ahotărât ca dintre ei, ieromonahii Visarion Serai şi
Sofronie de la Cioara, precum şi credinciosul Nicolae Oprea Miclăuş, să fie cinstiţi ca sfinţi
mărturisitori ai dreptei credinţe, de către întreg poporul român ortodox, din mijlocul căruia s-
au ridicat. Canonizarea lor solemnă s-a făccut la 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii
din Alba Iulia.

Bibliografie:
Izvoare: Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei, vol I-V,
Braşov, 1901-1906. Dan Simionescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, Bucureşti,
1967; Radu Tempea, Istoria bisericei Scheilor Braşovului, Braşov, Bucureşti, 1969; Nicolae
Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Bucureşti, 1969.
Lucrări generale şi speciale: Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioasea românilor
din Ardeal în secolul XVIII, Sibiu, 2 vol., Sibiu, 1920-1930; Idem, Relaţiile bisericeşti ale
românilor din Ardeal cu Rusia în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1914; Gheorghe Ciuhandru,
Călugării Visarion şi Sofronie şi mucenicii Ortodoxiei din Ardeal. Cuvinte de pomenire, Sibiu,
1932; Silviu Dragomir, La politique religieuse des habsbourgs et les interventions russes au
XVIII-e siecle, în Balcania, VII, I, 1944, p. 152-172; I. Lupaş, Contribuţiuni documentare la
istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944; idem, Doi precursori ai lui Horia în audienţ la Curtea
120
Aşa se dorea, în realitate era unit.
împărătească din Viena, Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic, în An. Acad. Rom. Secţ. Ist. S. III, t.
XXVI, m. 14. 1944; idem, O încercare de reunire a Bisericilor române din Transilvania la
1798, în vol. Studii, conferinţe şi comunicări istorice, I, Bucureşti, 1928; Idem, Părinţii şi
bunicii scriitorului ardelean Ioan Piuariu Molnar, în vol. Studii, conferinţe şi comunicări
istorice, I, Bucureşti, 1928; Lucian Florea, Ortodocşii din Braşov în luptă cu uniaţia în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, în GB, XXVII, nr. 9-10, 1968; Viorica Pop, Sinodul de la
Alba Iulia din 12-18 februarie 1761, în Apulum, VII, 1971, p. 120-126; Virgil Şotropa,
Contribuţii la istoria bisericească, în Arhiva Someşană, Năsăud, nr. 21, 1937, p. 453-478;
Idem, Înfiinţarea graniţei năsăudene, 1762, în Arhiva Someşană, Năsăud, 24, p. 1-291; 25, p.
261-375; Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal făcută de administraţia austriacă la
anul 1761-1762, Cluj, 1926, 87 p.; Teodor V. Păcăţian, Contribuţiuni la istoria românilor
ardeleni în secolul al XVIII-lea, în A.I.I.N. Cluj, III, 1924-1925, p. 161-179; D. Stăniloae, Din
urmările edictului de toleranţă din Ţara Haţegului, în vol. Fraţilor Alexandru şi Ion I.
Lepădatu, Bucureşti, 1936, p. 837-842; Idem, O luptă pentru Ortodoxie în Ţara Haţegului, în
Anuarul XV al Academiei teologice Andreiane, Sibiu, 1939, p. 5-76; Idem, Din urmările
edictului de toleranţă în ţinutul Făgăraşului, în vol. Omagiul lui Ioan Lupaş, Bucureşti, 1943,
p. 826-833;

Biserica Ortodoxă din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-


lea

Insistentele cereri ale românilor ortodocşi din Transilvania, făcute atât Curţii din Viena cât
şi mitropoliei de Karlovitz, de a aproba numirea unui episcop ortodox , au determinat Curtea şi
pe Maria Tereza să schimbe politica religioasă. Schimbarea era generată şi de situaţia
internaţională, pentru că era în plină desfăşurare războil de şapte ani(1756-1763), în care
Austria lupta alături de franţa şi Rusia împotriva Prusiei, Saxoniei şi altor mici state germane
aliate cu Anglia. De aceea relaţiile cu Rusia şi în special cu românii ortodocşi transilvăneni,
care luptau în armatele habsburgice pentru o cauză străină, trebuiau menajate. În această
conjunctură, în şedinţele de Consiliu de miniştri, din 17 iulie şi 19 august 1758, s-a pus în
dicuţie problema românilor orotdocşi din Transilvania, hotărându-se încetarea persecuţiilor
religioase, acordarea unei toleranţe tacite şi limitate, precum şi numirea unui episcop ortodox.
Cei mai influenţi oameni ai vremii, cancelarul W.A. von Kaunitz şi ministrul pentru probleme
sârbeşti, Iosif Bartenstein, aveau puncte de vedere diferite asupra statutului Bisericii din
Transilvania. Cel dintâi, care a şi avut sorţi de izbândă, dorea numirea unui episcop exempt,
adică fără nici o jurisdicţie canonică ci supus direct guvernului, în timp ce Bartenstein
propunea înfiinţarea unei Mitropolii, coordonată cu cea sârbă, pentru a-i diviza pe ortodocşii
din Imperiu şi a-i stăpâni mai uşor. Cancelarul a biruit şi a fost numit episcop, al românilor din
Transilvania, sârbul Dionisie Novacovici(1761-1767)121. Orogimar din Dalmaţia, călugărit în
mănăstirea Sf. Sava din Cattaro, făcuse studii la Kiev(1726-1737), profesor la Novisad,
predicator în eparhia sârbească de Buda, a ajuns episcop de Buda, numit de Curte împotriva
voinţei mitropolitului de Karlovitz, care l-a hirotonit arhiereu la 24 iulie 1749 şi instalarea i-a
făcut-o mult mai târziu. În martie 1761 a fost trimis în Transilvania, fără un statut clar, să-l
secundeze pe Bukow. El a ajuns la Sibiu, cu trei săptămâni mai târziu, faţă de general, iar la
Paştile anului 1761, când românii aştepatau răspuns la memoriul ce-l înaintase lui Bukow,
episcopul Dionisie a calmat mulţimile, îndemnându-i pe toţi să se întoarcă acasă şi să aştepte
121
Mitropolitul Pavel Nenadovici al Karlovitz-ului, voia să-l trimită pe Partenie Pavlovici, vicarul său, originar din Silistra
şi poate chiar român de neam, dar nu a fost agreat de Curtea din Viena, deşi fusese un timp paroh al comunităţii sârbe din
capitala Imperiului.
liniştiţi răspunsul. L-a însoţit pe general, în câteva călătorii, fiind obligat să facă unele concesii
uniţilor. La Alba Iulia, unde îşi avea sediul episcopul unit Petru Pavel Aron, Dionisie a fost
nevoit să slujească într-o grădină, în prezenţa unei mulţimi considerabile de credincioşi, în timp
ce omologul său unit a slujit de unul singur în una din bisericile luate de la ortodocşi. Abia la
13 iulie 1761 a fost emis decredtul imperial pentru instalarea lui Dionisie, ca episcop ortodox în
Transilvania, dar cu acelaşi statut neclar, căci avea numai o delegaţie, oricând revocabilă, era
un administrator al Episcopiei ardelene, continuând să-şi păstreze scaunul său episcop al Budei
şi Câmpiilor Mohaciului. Instalarea sa ca episcop ortodox a făcut-o chiar generalul, cu onoruri
militare, în biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, la 4 septembrie 1761, citind decretul de
numire, în limba latină şi răspunzând episcopul tot în limba latină.
La 6 noiembrie 1762, Maria Tereza a emis un nou decret, patentă, prin care acorda
românilor ortodocşi toleranţă condiţionată, iar episcopului Dionisie i se impuneau 11 restricţii,
toate grupate în jurul aceleia de a nu îmiedica propagarea unirii. Se preciza că preoţimea
ortodoxă, fiind numai tolerată, nu se putea bucura de drepturile pe care le avea clerul altor
confesiuni din Transilvania.
Dionisie Novacovici nu a fost primit cu încredere de credincioşii din Şcheii Braşovului,
fapt care l-a făcut să-şi mute reşedinţa la Sibiu, unde era stabilită capitala Transilvaniei încă din
1717. Aici a cumpărat o casă, pentru doi ani, dar a avut multe neajunsuri cu un magistru poştal
care, i-a ocupat-o profitând de absenţa lui. Nu se cunoaşte unde a slujit, căci grecii din oraş nu
l-au recunoscut drept canonic, iar celelalte biserici erau luate de uniţi. Abia spre sfârşitul sec.
XVIII s-au construit noi biserici ortodoxe în Sibiu. După expirarea contractului de doi ani,
Dionisie s-a mutat la Răşinari, într-o modestă casă ţărănească. În 1764, sfătuit şi rugat de
protopopi, a certut guvernului ardelean aprobarea să cumpere un teren pentru reşedinţă
episcopală, la vad, Sebeş sau Orăştie, dar cererea a rămas fără răspuns. Deşi a păstorit destul de
puţin, episcopul Dionisie a învăţat limba română, a scris unele lucrări împotriva uniaţiei122 şi a
făcut vizite canonice în eparhia sa. A făcut lucruri importante pentru misiunea sa şi Istoria
Bisericii Române. Astfel, în 1766 a făcut o statistică a clerului şi credincioşilor săi. Deşi au
făcut şi autorităţile civile acelaşi lucru, datele nu corespund, întru totul. După statistica
episcopală, în Transilvania existau 635.454 de credincioşi ortodocşi, cu 124 de preoţi, împărţiţi
în 44 de protopopiate. De la el se păstrează şi o altă statistică a preoţilor, în care se menţionează
anul hirotoniei şi episcopul ce i-a hirotonit. Este semnificativ faptul că până la sfârşitul
păstoriei sale a hirotonit mai mulţi preoţi decât a găsit la venirea în Transilvania. Deşi şi-a
înaintat demisia încă din 1762, abia în 1767 i-a fost admisă, şi s-a retras din scaun la 1
ocotombrie, stabilindu-se la Sântandrei, lângă Buda, unde a şi murit la 8 decembrie 1767123.
Urmaşii lui Dionisie. Plecarea lui Dionisie Novacovici, din scaunul episcopal, a dat
posibilitatea episcopului unit să creadă că poate aduce pe toţi românii sub ascultarea sa. În acest
sens, el cerea Curţii din Viena să nu mai numească alt episcop ortodox ci să-i fie supuşi lui toţi
orotdocşii.Au fost şi alte variante, dar s-a impus propunerea noului guvernator, O’Donell, care
i-a cerut împărătesei să aprobe ca episcopul Ioan Georgievici, al Caransebeşului şi Vârşeţului,
să vină în Transilvania numai primăvara şi vara, impunându-i-se aceleaşi condiţii ca şi
înaintaşului. După un an de tergiversări, s-a aprobat la 7 octombrie 1768, ca Ioan Georgievici
să devină administrator al episcopiei Transilvaniei. Dar numai după o lună a fost promovat
administrator al mitropoliei de Karlovitz., iar la 29 august 1769 a devenit mitropolit, în urma
morţii lui Pavel Nenadovici, încât el nici nu s-a deplasat în transilvania.
122
A scris: Despre deosebirile fundamentale dintre Biserica Răsăritului şi cea de Apus; Despre purgatoriu; Despre
purcederea Sf. Duh.
123
Menţionăm că la moartea sa, averea i-a fost împărţită între orfelinatul romano-catolic din Sibiu, numit Theresianum, şi o
alta seminarului unit de la Blaj. Paradox sau ironie: banii unui episcop ortodox , strânşi de la credincioşii săi, urmau să fie
folosiţi pentru pregătirea proţilor uniţi, care să lucreze împotriva Bisericii Ortodoxe.
Sofronie Chirilovici. Are o istorie a numirii lui deoarece a fost mai întâi ales de congresul
naţional bisericesc sârb, în decembrie 1769, când au fost aleşi şi episcopii de Arad şi Buda, dar
Maria Tereza a refuzat să-l accepte, nerecunoscând acest drept congresului menţionat decât
pentru sârbi, nu şi pentru români. La sfatul condilierilor săi, l-a numit tot pe Sofronie, la 12
ianuarie 1770, impunându-i, pe lângă condiţiile puse lui Dionisie, alte două, anume: să nu
întreţină legături cu preoţii săi(vizite canonice, sobor, etc.) fără aprobarea guvernului şi să nu
primească preoţii hirotoniţi în afara Transilvaniei, iar pe cei care-i va găsi să-i denunţe
guvernului spre pedepsire. Numirea sa a fost comunicată şi episcopului unit Atanasie Rednic,
care era sfătuit să se poarte corect cu el şi credincioşii lui. S-au luat şi alte două măsuri pentru
întărirea uniaţiei, anume: înfiinţarea unei tipografii illirice, care să tipărească cărţi, pentru a nu
mai fi aduse din Moldova şi Ţara Românească, iar a doua hotărâre obliga pe ortodocşi să
primească în bisericile lor şi pe episcopul unit, atunci când făcea vizite canonice şi să-i asculte
predicile. Instalarea a avut loc abia în 1771, la Sibiu, de unde putea fi mai uşor supravegheat.
Ajutat de guvern, Sofronie a reuşit să-şi aducă sub ascultatea sa şi pe grecii din Sibiu, care
aveau o biserică, pe locul actualei catedrale mitropolitane. A avut multe de îndurat, atât datorită
necunoaşterii limbii (avea tălmaci pe Dimitrie Eustatievici, om cult, cu studii la Kiev, care
funcţiona ca secretar încă de pe timpul lui Dionisie), cât şi neajunsurilor din partea episcopilor
uniţi Atansie Rednic(1765-1772) şi Grigorie Maior(1773-1782)124, ceea ce l-a făcut să-şi ceară
transferul la o eparhie sârbă(1773). Tot atunci, prototopii ortodocşi transilvăneni au înaintat un
memoriu, prin care cereau scutirea preoţilor şi a sesiilor parohiale de dijme şi de impozite şi
acordarea dreptului de a avea biserici în toate localităţile. Dacă memoriul nu a primit nici un
răspuns, episcopul Sofronie a fost transferat titular al scaunului episcopal sârb de la Buda, ceea
ce a nemulţumit Karlovitz-ul, care voia să completeze vacanţa prin alegere. Conducerea
eparhiei ortodoxe din Ardeal a fost încredinţată protoiereului Ioan Popovici din Hondol, în
calitate de vicar. A fost o sedisvacanţă exploatată la maxim de episcopul unit Grigore Maior,
care a luat sate întregi ortodoxe şi le-a trecut la uniaţie, folosindu-se de dispoziţii anterioare ori
cele din 1774, potrivit cărora mirenii care părăseau unirea urmau să fie aruncaţi în închisoare şi
catehizaţi acolo de preoţii uniţi, iar preoţii uniţi nesinceri trimişi de el însuşi în temniţa sa din
Blaj. Spre exemplu, în 1776, a cercetat, însoţit de doi comisari unguri, aproape 60 de sate din
Sălaj, pe care le-a scris unite. Alteori poruncea să fie arestaţi chiar protopopii, guvernul fiind
nevoit să-i tempereze zelul. După urcarea pe tron a lui Iosif II(1780-1790), fiul Mariei Tereza,
situaţia s-a schimbat,acesta adoptând o poziţie mai liberală, fiind adeptul absolutismului
luminat, făcând numeroase reforme şi în plan religios. La 29 octombrie 1781 a dat cunoscutul
edict de toleranţă, desfiinţând iobăgia şi secularizând unele averi mănăstireşti.
Ghedeon Nichitici a fost numit, la 30 septembrie 1783, episcop pentru Transilvania 125, la
propunerea împăratului, de mitropolitul de Karlovitz, Moise Putnic(1780-1790), deşi
Cancelaria aulică transilvană, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Bathyani şi, în special,
cel unit, Grigore Maior, erau potrivnici, cerând desfiinţarea mănăstirilor şi trecerea tuturor
românilor la uniaţie.Chiar şi protopopul Ioan Popovici din Hundol, care în cei 10 ani de vicariat
avusese destule avantaje, socotea că nu mai este nevoie de episcop ortodox. În acelaşi an
episcopia ortodoxă din Transilvania a fost trecută sub ascultarea canonică a Karlovitz-ului.
Aceeaşi hotărâre s-a aplicat şi episcopiei româneşti din Bucovina. Noul episcop urma să
primească un salariu de 4000 de lorini pe an, dintr-o taxă instituită atunci sub numele de
sidoxie, de două coroane şi jumătate pe an, pe care o plătea fiecare familie orotodoxă, pentru
124
Astfel, în 1772 a fost luată cu forţa militară biserica ortodoxă din Roşia Montană de la ortodocşi şi dată uniţilor, iar
preotul paroh, Petru Dib, a fost arestat.
125
El cunoştea realităţile din Transilvania deoarece fusese diacon, în timpul lui Dionisie Novacovici, şi, apoi, protopop în
Abrud. A fost numit, mai târziu, egumen al mănăstirii sârbeşti din Şişatovaţ, iar la începutul anului 1783 a fost ales vicar al
episcopului Dosoftei Herescu al Bucovinei.
nevoile bisericii. Din acest fond urmau să fie plătiţi şi vicarul episcopiei şi directorul şcolilor
primare ortodoxe, din Transilvania, cu câte 400 florini pe an126. Instalarea a avut loc abia la
începutul anului 1784, Ghedeon locuind, ca şi înaintaşii săi, într-o casă închiriată. În timpul
răscoalei lui Horia, a fost trimis de guvern să încerce potolirea furiei răsculaţilor. La scurt timp
după instalare a făcut o conscripţie a eparhiei sale, găsind 120.552 de familii ortodoxe, apoi a
făcut o nouă arondare a a acesteia, împărţind-o în 31 de protopopiate, cu 981 de parohii.
Arondarea a fost aprobată de împărat, cu condiţia să nu se mai hirotonească alţi preoţi, până nu
vor fi plasaţi cei 76 de preoţi spranumerari, încât să fie un preot la 130 gazde(familii), doi la
250 şi trei la mai multe. La Duminica Tomii anului 1785, Ghedeon a convocat soborul mare,
al protopopilor, la Sibiu, trimiţând fiecărei parohii formulare tip de condici-matricole, inventar
şi socoteli. Între 19 mai 1787 şi 20 iunie 1788, episcopul Ghedeon şi-a cercetat eparhia, într-un
mod cu totul original. Astfel, el aduna preoţii dintr-o zonă, într-o anumită zi, la sediul unui
protopopiat spre a le cerceta actele, dându-le îndrumări, atât referitoare la pastoraţie cât şi la
întocmirea actelor. Preoţii supranumerari erau rânduiţi în parohiile vacante. Nu au lipsit
pedepsele,pentru preoţii care nu aveau protocoale (registre) sau nu ştiau să scrie bine. În acest
sens episcopul Ghedeon Nichitici a dorit să pună bazele unui seminar, pentru formarea clerului,
cerând guvernului aprobarea majorării sidoxiei, în vederea salarizării viitorilor profesori şi
cumpărării unei reşedinţe. Cerererea nu a fost aprobată şi pentru faptul că, printr-un decret
imperial(1 august 1785), s-a hotărât înfiinţarea unui seminar central, pentru pregătirea proţilor
ortodocşi, plan care nu s-a finalizat. Cu toate aceste, în anul 1786, la Sibiu s-a deschis un curs
pedagogic, sub conducerea lui Dimitrie Eustatievici, pentru pregătirea viitorilor învăţători şi
preoţi, în acelaşi timp127. Direcţiunea şcolilor a fost încredinţată lui Radu Tempea V, protopop
de Braşov şi preot în Şchei.
În anul 1786, Ghedeon a participat la sinodul ierarhilor ortodocşi din Imperiul habsburgic,
care, la dorinţa împăratului Iosif II, a redus numărul sărbătorilor, aşa cum se prezintă în
calendarul de astăzi, hotărându-se ca în sărbătorile, aşa numite băbeşti să lucreze şi preoţii cu
familiile lor, pentru a da pildă de muncă credincioşilor.
La numai 52 de ani a trecut la cele veşnice(20 noiembrie 1788), fiind îngropat în biserica
Cuvioasa Paraschiva din Răşinari128, lăsându-şi averea pentru zidirea unei biserici la Sibiu şi
pentru înfiinţarea unui fond de ajutorare a preoţilor săraci.
Gherasim Adamovici a fost numit de împărat, la propunerea mitropolitului de Karlovitz,
abia la 10 iunie 1789. Era atunci egumen la mănăstirea Bezdin (jud. Arad). A fost instalat abia
în toamnă, iar pe timpul vacanţei treburile episcopiei au fost gestionate de acelaşi protopop,
Ioan Popovici din Hundol. Vlădica Gherasim a fost apropiat de popor, identificându-se cu
aspiraţiile sale. Astfel, în 1790, a participat la Congresul naţional-bisericesc sârb, ţinut la
Timişoara, rugând să se intervină la Curte, pentru a se acorda şi românilor aceleaşi drepturi pe
care le aveau sârbii din Imperiu. În anul 1791 s-a redactat şi trimis la Viena cunoscutul
Supplex Libellus Valachorum, cu colaborarea multor români de ambele confesiuni129. Acesta
relua vechile doleanţe ale românilor, cerute şi de Inochentie Micu, între care, recunoaşterea
românilor ca a patra naţiune a Transilvaniei, egală în drepturi cu celelalte trei. Memoriul a
ajuns numai în discuţia dietei Transilvaniei la Cluj, fiind respins, cu o singură excepţie, anume
liberul exerciţiu al cultului ortodox. Lupta românilor, pentru cucerirea drepturilor legitime,
126
Atunci au fost numiţi ca directori ai şcolilor primare româneşti: Dimitrie Eustatievici pentru cele ortodoxe şi Gheorghe
Şincai pentru cele unite.
127
Acest lucru se poate constata din atestatele de calificaţiune preoţească, cât şi din procesele verbale ale şedinţelor
Consistoriului sibian, din primul deceniu al secolului al XIX.lea.
128
Se pare că a fost apreciat de împărat, care ar fi spus la moartea lui că a trăit puţin, dar cu totul pentru binele obştesc.
129
Lista este impresionantă: Ioan Mehiş, funcţionar la Cancelaria aulică, Ignatie Darabant, episcopul unit al Oradiei, Ioan
Para, protopop unit şi vicar la Năsăud, Ioan Piuariu Molnar, medic oculist, fiul preotului Ioan Piuariu, zis popa Tunsu,
Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, etc.
exprimate şi în Supplex, nu a încetat. Ei au încredinţat episcopului Gherasim un nou protest, pe
care să-l prezinte împăratului Leopold II(1790-1792). Acesta, împreună cu episcopul unit de la
Blaj, Ioan Bob, au ajuns la începutul anului 1792 la Viena şi au prezentat împăratului un nou
protest al românilor. Ei cereau, în acelaşi timp, câteva funcţii pentru români în Cancelaria
aulică, Tabla regească şi guvern. Dar cel mai de seamă memoriu înaintat împăratului, cu acelaşi
titlu de Supplex, purta data de 30 martie 1792, fiind semnat de cei doi episcopi, Gherasim
Adamovici şi Ioan Bob, prin care erau reluate cererile românilor, dar într-o formă mai concisă,
după care combătea, în 17 puncte, opiniile dietei Transilvaniei şi calomniile la adresa poporului
român. Pentru a-şi justifica memoriul, episcopii aminteau vechimea românilor, originea şi
numărul lor(2/3 din populaţia Transilvaniei), făceau apel la diferite izvoare istorice(date în
anexe), spre a demonstra că românii sunt îndreptăţiţi să fie socotiţi ca a patra naţiune în stat.
Pentru Biserica Ortodoxă se cerea ca preoţii ei să se bucure de acelaşi drepturi şi beneficii pe
care le aveau preoţii celorlalte confesiuni. Memorii asemănătoare au fost prezentate şi
cancelarului Kaunitz şi altor demnitari de stat. În locul rezolvării cererilor, cei doi episcopi au
fost mustraţi de putere, deoarece îndrăzniseră să prezinte doleanţele întregii lor naţiuni, fiind
îndrumaţi să se întoarcă la reşedinţele lor. Deoarece s-au văzut acuzaţi, cei doi episcopi au
înaintat Curţii un alt memoriu, în care, pe lângă dezvinovăţirile aduse, insistau ca cel puţin una
din doleanţele lor să fie îndeplinită, pentru a putea linişti poporul, care, altfel, s-ar putea
răzvrăti. Abia acum a răspuns Curtea, cu vagi promisiuni, dar moartea lui Leopold II(1790-
1792) a dus la schimbarea politicii, în care noul monarh, Francisc I (1792-1830), a reprimat
orice mişcare socială şi naţională. Guvernatorul Transilvaniei, Gh. Banffi, a propus chiar
mutarea lui Adamvici la una din episcopiile sârbeşti, din Ungaria, şi pentru faptul că întreţinea
legături strânse cu sârbii şi încercase să obţină şi pe seama românilor drepturile naţiunii illirice
(sârbe), între care şi convocarea unui congres naţional românesc, după chpul celui illiric (în
Supplexul din 30 martie 1792). Vlădica Gherasim s-a ocupat şi de probleme interne ale
Bisericii sale, trimiţând la sărbători pastorale, iar din banii lăsaţi de Ghedeon Nichitici a ridicat
în Sibiu biserica din cartierul Maieri, în care a şi fost îngropat(+ 13 aprilie 1796). Mai
menţionăm că în timpul păstoririi ultimilor doi vlădici s-au tipărit şi unele cărţi de slujbă şi de
învăţătură130.
După moartea episcopului Gherasim, Curtea din Viena a împiedicat ocuparea scaunului,
timp de 14 ani, ca în felul acesta să poată continua prozelitismul uniat. La cererea ortodocşilor,
Curtea avea acelaşi răspuns: fondul sidoxial prezintă mari restanţe, încât un nou episcop nu ar
putea fi salarizat. Conducerea treburilor eparhiei a revenic consistoriului eparhial, format dintr-
un vicar, şase asesori, recrutaţi dintre protopopii mai de frunte, de regulă din jurul Sibiului şi un
secretar. Secretarul consistoriului era fratele unitului Ion Budai Deleanu, pe nume Aron Budai.
Protopopii Ioan Popovici din Hundol(+1895) şi Nicolae Huţovici din Hunedoara sunt cei mai
recunoscuţi suplinitori ai scaunului, dar au fost şi alţi asesori. Menţionăm, ca fapte deosebite, în
această lungă sedivacanţă: construirea bisericii din groapă, din Sibiu; deschiderea unei şcoli
normale, în cartierul iosefin din Sibiu, de către negustorul Hagi Pop, la care a funcţionat
dascălul făgărăşean Simion Jinariu(1807). Curând, s-a făcut un curs de pedagogie de şase
săptămâni şi un altul de teologie, care în anul 1811 a fost încredinţat tânărului cărturar
Gheorghe Lazăr, care studiase teologia la Viena, cu o bursă oferită de Consistoriul din Sibiu.
Tot acum s-au tipărit şi unele cărţi la Buda şi Sibiu.

130
Unele s-au tipărit în tipografia illirică din Viena, care în 1795 s-a mutat la Buda, iar altele în tipografia sasului Petru
Barth din Sibiu. Menţionăm dintre ele : Adunarea Cazaniilor, Ceaslov, Psaltire(la Viena, în 1793), Preoţia sau
îndreptarea preoţilor(1789), Ceaslov(1790 şi 1794), Dezvoltatele şi tâlcuitele Evanghelii(1790), Sinopsis adică
cuprinderea în scurt a Bibliei(1791), Psaltirea(1791), Acatist(1792), Alegere din toată Psaltirea(1796), toate apărute la
Sibiu, cu binecuvântarea celor doi episcopi.
Vacanţa a luat sfârşit abia în anul 1810, când, la 19 septembrie, protopopii întruniţi la Turda
au propus trei candidaţi, dintre care împăratul a numit pe preotul Vasile Moga din Sebeş,
înstalat la 11 iunie 1811, la Cluj.

Bibliografie:

Ilarion Puşacariu, Documente pentru limbă şi istorie, 2 vol. Sibiu, 1889-1897; Matei
Voileanu, Momente din viaţa bisericească a românilor ortodocşi din Transilvania 1780-1787,
Sibiu, 1902; Idem, Contribuţiune la istoria bisericească din Ardeal, Sibiu, 1928; Nicolae Iorga,
Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, 2 vol. Bucureşti, 1906; Ioan M. Neda, Din
circulările episcopatului neumit al Ardealului la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ţara
Bârsei, Braşov, an X, nr. 4-6, 1938, p. 388-399; Keith Hitchins şi Ioan Beju, Documente
privitoare la trecutul BOR din Transilvania după 1761, în MA, XIX, nr. 1-3, 1974, p. 13-46;
Idem, Statistica românilor ortodocşi din Transilvania din anul 1766, în MA, XXII, nr. 7-9,
1977, p. 505-551; Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792. Cu 48
acte şi documente inedite, culese din arhivele din Viena, Budapesta, Sibiu şi Braşov, în
An.Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist. S. II, t. XXXVII, Bucureşti, 1915; I. Matei, Vacanţele
Mitropoliei ortodoxe din Ardeal în veacul XVIII. Documente inedite, Cluj, 1922; Ştefan Lupşa,
Ştiri şi documente despre Biserica Ortodoxă din Ardeal după 1761, culese din Arhiva
Consiliului de Stat şi a Cabinetului imperial din Viena, Sibiu, 1945; Aurel Jivi, Relaţiile
Mitropoliei de Karlovitz cu BOR din Transilvania în secolul al XVIII-lea, în BOR, an
LXXXVIII, nr. 5-6, 1970, p. 587-596. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 500-513.

BISERICA OROTODXĂ DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL


XIX-LEA— Vasile Moga şi Andrei Şaguna

Se cunoaşte faptul că între 1896-1910, scaunul episcopal al Transilvaniei a rămas vacant, în


ciuda tuturor demersurilor făcute, atât de români cât şi de sârtbi, pe lângă Curtea din Viena.
Abia la 25 mai 1809 s-a admis alegerea unui episcop de neam român, încât sinodul electoral,
format din protoiereii eparhiei, s-a întrunit la Turda, între 19 septembrie şi 1 octombrie 1810,
propunând împăratului trei candidaţi: protopopul şi vicarul Nicolae Huţovici din Hunedoara, cu
46 de voturi, preotul ajutător Vasile Moga din Sebeş, cu 36 de voturi şi arhimandritul Nestor
Ioanovici, don Făgăraş, egumenul mănăstirii Bezdin, cu 16 voturi. Guvernul Transilvaniei
raportează Curţii rezultatul alegerilor şi-l recomandă pe Vasile Moga131, ceea ce împăratul a
întărit, la 21 decembrie 1810. A fost călugărit la mănăstirea Cruşedol,la 18 aprilie 1811 şi
hirotonit arhiereu de mitropolitul Ştefan Stratimirovici, la 23 aprilie. Instalarea s-a făcut la Cluj,
în prezenţa guvernatorului Gh. Banffy, a protopopilor şi unor slujitori din eparhie. S-au ţinut şi
131
Născut în anul 1774, într-o familie de preot, Vasile oga a învăţat la şcoala românească şi gimnaziul luteran din Sebeş,
apoi liceul romano-catolic din Cluj, unde a făcut cinci clase (ultimile două erau de filozofie). În anul 1798, murindu-i tatăl,
Ioan, a fost hirotonit preot celib, la Arad de episcopul Pavel Avacumovici, slujind ca preot ajutător, mai întâi pe lângă
unchiul său, protopopul Avram, apoi pe lângă fratele său, protopopul Zaharia.
două cuvântări, una adresată clerului, alta guvernatorului. I se fixase reşedinţa la Cluj, unde era
şi sediul guvernului, dar el a făcut cerere la Viena pentru a-i aproba să se mute la Sibiu, ceea ce
i s-a aprobat. La 10 august 1811, el îşi anunţa clerul de numirea şi instalarea sa ca episcop, ceea
ce constituia o noutate, în sensul că după 110 ani, de la întreruperea şirului ierarhilor de neam
român, Biserica din Transilvania avea în fruntea ei iarăşi un conducător autohton. A păstorit 34
de ani, având de înfruntat greutăţi de nebănuit, atât din partea Curţii din Viena132 şi a
guvernului Transilvaniei133, cât şi din partea saşilor sibieni şi clerului unit. Totuşi pot fi
menţionate câteva realizări ale păstoriei sale. Astfel, după ce câţiva ani a stat cu chirie, în
diferite sălaşe, a reuşit să cumpere o reşedinţă episcopală, în anul 1819, cu 34. 000 de florini,
de la guvernatorul Gh. Banffy, pe strada principală din Sibiu, dar primăria s-a împotrivit şi abia
în 1821, prin intervenţia Curţii, s-a reuşit perfectarea actelor. În noua reşedinţă a mutat
seminarul şi consistorul. A construit o nouă aripă pentru locuinţele profesorilor de la seminar.
În anul 1806, consistoriul din Sibiu, la recomandarea vicarului Nicolae Huţovici, a trimis la
studii de teologie, la Universitatea din Viena, pe tânărul Gheorghe Lazăr din Avrig (1779-
1823), care se obligase ca după terminarea studiilor să pregătească pe viitorii preoţi ortodocşi.
Reîntors de la studii, noul director al şcolilor ortodoxe, preotul Gheorghe Haines din Braşov, a
încredinţat lui Gh. Lazăr pregătirea viitorilor preoţi, pe care o făcuse până atunci Simion
Jinariu. Gh. Lazăr şi-a început activitatea la 15 martie 1811, continuând până în vara aceluiaşi
an, când a plecat la Braşov, pentru o slujbă mai bine retribuită. Moga a cerut ajutorul
guvernului pentru readucerea lui Gh. Lazăr la Sibiu, dar acesta a revenit abia în toamna anului
1812, unde a activat încă trei ani134. Din nefericire, între episcop şi Gh. Lazăr au existat
permanente neînţelegeri, ceea ce l-a făcut pe acesta din urmă să părăsească definitiv Sibiul,
pentru a se opri un an de zile la Braşov, după care a trecut munţii, în Ţara Românească, unde a
pus bazele unei şcoli şi a unei mişcări de redeşteptare naţională.
Episcopul Vasile Moga s-a îngrijit de şcoala de bogoslovie135, aducând în 1814 pe un nepot
al său, Moise Fulea şi, după plecarea lui Gh. Lazăr, pe un altul, anume Ioan Moga, numit
Teologul, ambii cu studii de teologie la Viena. Ei au fost singurii profesori, până în anul 1848.
A purtat grijă deosebită faţă de şcolile poporale – elementare- româneşti, dând peste 40 de
pastorale pentru acestea136. Curând, şcolile româneşti au început să reprezinte o adevărată
primejdie pentru stat, de aceea, în anul 1838, guvernul a luat lui Vasile Moga dreptul de
superinspecţie asupra acestora, acordându-i-o episcopului romano-catolic maghiar din Alba

132
Chiar prin decretul de numire, din 21 decembrie 1810, I se impuneau anumite restricţii umilitoare, în 19 puncte, ceea ce
constituia o amplificare a patentei din anul 1762, în 11 puncte, impusă primului episcop, după reînfiinţarea episcopiei,
Dionisie Novacovici.
133
În fiecare lună era îndatorat să prezinte guvernului procesele verbale ale şedinţelor consistoriului. Nu avea dreptul, atât
el cât şi preoţii ortodocşi, să se împotrivească răspândirii uniaţiei. Nu trebuia să tolereze călugări din Ţara Românească sau
Moldova. Clerul ortoodx era considerat, în continuare, tolerat şi nu avea dreptul să ceară îmbunătăţirea stării sale materiale.
Din deosebita graţie a împăratului, preoţii ortodocşi erau scutiţi numai de darea capului; nu aveau porţii canonice(pământ)
ca preoţii altor confesiuni, ci erau obligaţi să se mulţumească numai cu veniturile stolare. În cazul trecerii unor ortodocşi la
uniaţie, porţiile canonice treceau în posesia Bisericii unite, dar în cazul revenirii tuturor uniaţilor dintr-un sat la Orodoxie,
porţia canonică rămânea preotului unit.
134
El preda Dogmatica, Morala, Cântările bisericeşti şi Tipicul. Cursurile durau şase luni, dar au fost şi cazuri când au durat
numai trei luni.
135
Menţionăm aici că, pe lângă nepoţii săi, a trimis şi alţi tineri la studii la Viena, dintre care menţionăm pe Ioan Popasu,
devenit ulterior episcop de Caransebeş, pe preotul cărturar Sava Popovici Barcianu din Răşinari, protopopi şi asesori
consistoriali.
136
Erau date îndrumări cum să se facă deschiderea şcolii în fiecare sat, cum să predea cantorul, să le înspecteze preoţii şi să
fie susţinut efortul de înfiinţare a unei şcoli în fiecare sat.
Iulia. Cu binecuvântarea sa au apărut unele cărţi137, iar cele mai multe pastorale conţineau
diferite îndemnuri către preoţi138.
Activitatea pastoral – socială. Deşi i s-au impus cele 19 condiţii umilitoare, prin care i se
îngrădea activitatea pastorală şi misionară, episcopul Vasile Moga a încercat să răspundă
nevoilor imediate ale păstoriţilor săi şi, în acest scop, s-a folosit de mesajele trasmise prin
pastorale, care pot fi grupate astfel: viaţa moral-religioasă a păstoriţilor; dispoziţii referitoare
la săvârşirea slujbelor; indemnuri la înlăturarea superstiţiilor, mai ales cele legate de cultul
morţilor; probleme sociale; reglementări referitoare la administrarea bunurilor bisericeşti;
sfaturi referitoare la şcoli. Nu putem trece cu vederea grija pe care a dovedit-o pentru păstoriţii
săi. În acest sens amintim desele intervenţii pe lângă guvern şi la Curtea din Viena, cerând
scutinţe pe seama preoţilor ortodocşi, dar fără rezultat. A fost un episcop aspru cu preoţii care
încălcau prevederile canonice şi a contracarat activitatea prozelitistă uniată, dusă de protopopul
Alexandru Sterca Suluţiu din Bistra, viitor mitropolit al Blajului, care era sprijinit de episcopul
Ioan Bob. În acest sens, Vasile Moga s-a bucurat de sprijinul protopopului de Baia de Arieş,
Iosif Ighian, reuşind să împiedice trecerea celor mai mulţi la uniaţie.
Activitatea naţional - politică s-a concretizat prin intervenţii la Curtea de la Viena, pentru a
obţine pentru naţiunea română şi a clerului ortodox a unor drepturi. Şi a făcut-o direct, mergând
la Viena, ca în anul 1812, sau indirect, prin trimiterea unor petiţii. După 1830, a profitat de
neînţelegerile iscate între guvern şi nobilimea opoziţionistă, în majoritate protestantă, ambele
încercând să atragă de partea lor pe români. În acest sens, împreună cu episcopul unit Ioan
Lemeni de la Blaj, au depus Curţii din Viena, la 17 aprilie 1834, un memoriu, în care era
descrisă situaţia românilor, cei mai vechi şi mai numeroşi din Transilvania. Erau arătate
sarcinile pe care le purtau şi faptul că după Supplexul din 1791 nu se schimbase nimic. În
consecinţă, ei cereau recunoaşterea în drepturi cu celelalte naţiuni ale ţării, prin ridicarea la
rangul de a patra naţiune în Transilvania, invocând felurite argumente de ordin juridic şi istoric.
Acţiunea s-a încheiat tot cu un eşec. Aceaşi soartă au avut şi alte intervenţii, adresate Dietei
Transilvaniei, care s-a întrunit pentru prima dată, după o pauză de 23 de ani, în 1837, la Sibiu.
A profitat de disensiunile ce erau între catolici şi protestanţi, şi-a justificat cererile cu
argumente istorice, logice, economice, depunând memorii la 18 iulie 1837139, la 6 ianuarie şi 6
aprilie 1842140, dar rezultatele au fost minime. Mai mult, la un moment dat, justificând dreptul
românilor la un tratament egal, faţă de celelalte naţiuni, în virtutea faptului că sunt cei mai
vechi în Transilvania, chiar înaintea ungurilor şi a saşilor, atât Vasile Moga cât şi Ioan Lemeni
şi-au atras mânia saşilor din Dieta Transilvană şi totul s-a sfârşit fără rezultatul dorit de români.
Curajul episcopului Vasile Moga se poate vedea din incidentul avut cu primăria oraşului său
natal, Sebeş, unde a încurajat pe fratele său, protoiereul Zaharia, să ridice o biserică pentru
românii ortodocşi de acolo. Pentru materializarea dorinţei a cerut ajutor de la casa alodială –
casieria oraşului, deoarece majoritatea contribuabililor erau români. După ce a făcut cereri, în
137
Spre exemplu, au apărut: Cărticica năravurilor bune, tradusă de Moise Fulea(1919), Învăţătura theologhicească despre
năravurile şi datoriile oamenilor creştini(1820), Bucoavna, în mai multe ediţii, precum şi unele cărţi de cult : Psaltirea,
mai multe ediţii, Liturghierul (1814 şi alte ediţii), Ceaslovul (1816), Acatistul(1819), Penticostarul (1841), Evanghelia
(ediţia a II-a în 1844) Octoihul mic, ş.a,
138
Spre exemplu, pe lângă susţinerea actului didactic, preoţii erau îndemnaţi să procure diferite cărţi, precum: Predicile lui
Petru Maior, Anticele romanilor de Damaschin Bojincă, Foaia Duminicii şi Gazeta Transilvaniei, etc.
139
După ce în februarie, acelaşi an, Vasile Moga adresa o circulară protopopilor, cerându-le să le prezinte plângerile lor,
îndeosebi cele privitoare la deposedările de porţii canonice, arestăzile abuzive şi luarea dascălilor la armată, episcopul
atenţiona Dieta de toate samavolniciile comise împotriva românilor şi cerea accesul la funcţii publice, la învăţarea
meşteşugurilor, în mod egal cu saşii, şi la încetarea obligaţiei de a ţine sărbătorile luterane. Cerea, în acelaşi timp, ca preoţii
români să fie scutiţi de zeciuială, dacă nu peste tot, cel puţin pe pământul crăiesc, să se acorde ajutoare clerului ortodox ş.a.
140
El se plângea Dietei, întrunite la Cluj, de abuzurile săvârşite împotriva preoţilor ortodocşi. Cu toate protestele catolicilor,
Dieta a admis ca, pe viitor, la săvârşirea căsătoriilor mixte să participe preoţi români de ambele confesiuni, să fie suprimat
examenul de 6 săptămâni, pe care erau obligaţi să-l treacă cei ce doreau să revină de la uniţi la ortodocşi.
acelaşi scop, chiar guvernului, Vasile Moga a intentat un proces primăriei din Sebeş. Din
nefericire, el a trecut la cele veşnice, la 17 octombrie 1845, în plină desfăşurare a procesului, şi
totul s-a sfârşit fără rezultatul scontat. A fost îngropat lângă biserica din groapă din Sibiu.

Bibliografie:
Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei, vol. III, (1812-1845),
Braşov, 1903.
Ioan Lupaş, Acte privitoare la alegerea şi instalarea episcopului ardelean Vasile
Moga(1810-1811), în BOR, an XXXV, 1911-1912, p. 781-790; an XXXVII, 1913-1914, p.
593-597; 789-794; Idem, Episcopul Vasile Moga şi profesorul Gheorghe Lazăr. Cu multe
documente inedite, în An, Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist. s. II, XXXVII, p. 867-924; Idem, Un
necrolog al episcopului Vasile Moga, în A. I.I.N., V, 1928-1930, p. 491-496; Idem, Câteva
informaţii privitoare la Vasile Moga şi Gheorghe Lazăr ca studenţi la Cluj, în A.I.I.N., II,
1923, p. 377-381;
Sebastian Stanca, Viaţa şi activitatea episcopului Vasile Moga 1774-1845, Cluj, 1939.
Partenie Pop, Episcopul Vasile Moga colaborator al oamenilor de cultură bănăţeni, în MB,
an. XXIII, nr. 1-3, 1973, p. 116-122,
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1981,
p. 65-76.

Mitropolitul Andrei Şaguna

Al doilea ierarh român, şi al VIII-lea în ordine cronologică, ce a ocupat scaunul episcopal


ardelean, după reînfiinţarea episcopiei Transilvaniei(1761), a fost omul providenţial, trimis de
Dumnezeu în vreme de încercare pentru întregul popor român, capabil să dea Bisericii o
strălucire cu totul aparte. Acesta a fost Andrei Şaguna. Născut la 20 decembrie 1808, la
Mişcolţ-Ungaria, în familia negustorului macedoromân, Naum Şaguna şi al soţiei sale
Anastasia, născută Muciu, a primit la botez numele de Anastasiu. A fost elev eminent la şcoala
greco-valahă şi la gimnaziul din Mişcolţ141, după care a trecut la gimnaziul superior al
călugrilor piarişti din Pesta. Între 1826-1829 a făcut studii de filozofie şi de drept la
Universitatea din Pesta, când s-a bucurat de sprijinul material al unchiului mamei sale,
Anastasie Grabovschi, negustor macedo-român, în casa căruia îşi aflase adăpostul, împreună cu
mama, fratele şi sora, căci tatăl îi murise încă din 1822. A avut norocul ca în casa unchiului său
să se întrunească fruntaşii români, oameni de carte, care au trăit la Pesta: Samuil Micu, Petru
Maior, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici, Alexandru Teodori, care au lucrat la marele Lexicon de
la Buda(1825), Ştefan Neagoe, editorul unor calendare româneşti, Zaharia Carcalechi ş.a.
Astfel a intrat de timpuriu în contact cu frământările de limbă, cultură şi istorie românească.
După absolvirea gimnaziului superior a plecat la Vârşeţ, unde păstorea episcopul român Maxim
Manuilovici(1829-1834), pentru a face studii de teologie ortodoxă. S-a remarcat prin seriozitate
şi înţelepciune şi imediat după terminarea studiilor universitatre a fost numit profesor la
seminar şi secretar al Consistoriului de la Carloviţ, unde păstorea mitropolitul Ştefan
Stratimirovici(1790-1837). La 1 noimbrie 1833, a fost tuns în monahism, primind numele de
Andrei142. În câţiva ani, apreciat de mitropoliţii de Carloviţ, a ajuns arhimandrit(1842), profesor
la secţia română a seminarului din Vârşeţ şi asesor al Consistoriului de acolo. Concomitent a
141
Tatăl său, sărăcind, avea intenţia să treacă la catolicism, deoarece I se făgăduise ajutor, în schimbul acestei treceri, de
către arhiepiscopul Ştefan Fischer din Egger - Agira. Numai stăruinţele şi rugăminţile mamei l-au salvat din această
situaţie. La împlinirea vârstei de 18 ani a declarat că nu-şi va părăsi credinţa strămoşilor săi, cu atât mai mult cu cât ambii
săi bunici erau ctitorii bisericii comunităţii româno-greceşti, din Mişcolţ.
îndeplinit ascultarea de egumen al mănăstirilor sârbeşti: Hopovo(1844) şi Covil(1845).
Neuitându-şi originile, avea să prelucreze o Gramatica valahică, după Gramatica daco-
romană a lui Ioan Alexi, rămasă în manuscris.
Vicar şi episcop la Sibiu. După moartea episcopului Vasile Moga, arhimandritul Andrei a
fost numit vicar general al eparhiei, la 15/27 iunie 1846, cârmuind, în această calitate, timp de
un an şi jumătate, străduindu-se şi reuşind să pună rânduială în viaţa bisericească. Astfel, a
ridicat cursurile seminarului de la 6 luni la un an de studii şi a trimis diferite dispoziţii
protopopilor şi preoţilor, îndrumându-i să ducă o viaţă vrednică de situaţia lor de păstori de
suflete. În urma intervenţiilor vicarului Şaguna, Curtea din Viena a admis să se facă alegerea
unui nou episcop al Transilvaniei, după vechiul obicei, adică de către protopopii eparhiei. La 2
decembrie 1847, sinodul întrunit la Turda a împărţit voturile între Şaguna (27 de voturi) şi cei
doi nepoţi ai episcopului Vasile Moga, Ioan Moga(33 voturi) şi Moise Fulea(31 voturi). Curtea
din Viena a recunoscut pe cel ce primise voturi mai puţine, dar care era înregimentat în
administraţia eparhiei, pe Andrei Şaguna(24 ian / 5 febr. 1848), căruia nu i-a mai impus nici o
condiţie. Mitropolitul Iosif Raiacici, asistat de doi sufragani, în Catedrala din Carloviţ, au
hirotonit, în ziua de Duminica Tomii a anului 1848, pe noul episcop al Transivaniei. Înstalarea
la Sibiu a avut loc în condiţii deosebite, căci era anul revoluţiilor, fiind întâmpinat, pe lângă
credincioşi, de unii români greco-catolici şi unii tineri revoluţionari moldoveni. Cuvântarea de
bun venit a fost rostită de Simion Bărnuţiu, care-i cerea noului ierarh să ia asupră-i conducerea
naţiunii, ceea ce a şi făcut, în timpul celor 25 de ani de păstorie.
Activitatea organizatorică – bisericească. Destabilizată încă din anul 1701, Biserica
Transilvaniei, a fost refăcută în 1761, dar ca episcopie dependentă de Carloviţ şi nu în rangul
pe care-l avusese înainte de uniaţie, adică de mitropolie. De aceea gândul lui Şaguna era să
reorganizeze Biserica. Izbucnind revoluţia a fost nevoit să amâne acest lucru, dar, în anii 1849-
1851, a publicat trei broşuri, prin care încerca să convingă cercurile conducătoare de existenţa
Mitropoliei ortodoxe din Transilvania până în 1701 şi de necesitatea reînfiinţării ei:
Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor de religie
răsăriteană(1849), Adaos la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei
bisericeşti.naţionale…”(1850), Memorial, prin care se lămureşte cererea românilor de
religiunea răsăriteană în Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al
sfintelor canoane(1851). El a făcut şi un pas înainte, deschizând la Sibiu, la 12 martie 1850,
lucrările primului sinod al eparhiei sale, la care au luat parte 24 de preoţi şi 20 de mireni, între
care şi Avram Iancu. Sinodalii adresau un memoriu Curţii din Viena prin care cereau
restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, precum şi convocarea unui sinod, format din
preoţi şi mireni, care să se ocupe de organizarea ei. A intervenit, în acelaşi timp, şi pe lângă
mitropolitul sârb Iosif Raiacici, prin care cerea desfacerea Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti din Carloviţ(sub care ajunsese încă din
1786) şi reînfiinţarea Mitropoliei proprii pentru românii ortodocşi. S-a lovit de rezistenţa
ambelor foruri, a Curţii din Viena şi a Bisericii sârbeşti(devenită după 1848 Patriarhie), dar şi
de cea a Bisericii greco-catolice din Transilvania. Şaguna nu a dezarmat, ci a aşteptat
momentul potrivit pentru a relua lupta. Astfel, după căderea regimului absolutist de stat, căruia
i-a luat locul un aşa-zis regim liberal. Înpreună cu alţi doi reprezentanţi ai românilor din Banat
şi Bucovina, Şaguna a început o acţiune susţinută de restaurare a Mitropoliei, chiar în senatul
imperial de la Viena, reuşind, în cele din urmă, să obţină un răspuns favorabil, din partea
Curţii, la 27 septembrie 1860.
Un sinod întrunit la 24-26 octombrie 1860, la Sibiu, a întocmit un nou memoriu către Curte,
deoarece Şaguna dorea acum să creeze o singură Mitropolie pentru toţi românii din imperiul
142
La numai trei ani, după acest eveniment, mama sa a trecut la cele veşnice, în vârstă de numai 51 de ani, fiind îngropată la
Pesta.
austriac. În acelaşi timp, Şaguna adresa o scrisoare şi episcopului Bucovinei, Eugenie Hacman,
cerându-i adeziunea la planul său. Hacman a refuzat, şi pentru faptul că dorea el însuşi să
ajungă mitropolit, fapt concretizat în 1873, dar credincioşii bucovinenisprijineau planul lui
Şaguna. Un al doilea sinod s-a întrunit la Sibiu, între 22 –28 martie 1864, pentru a analiza şi
aproba un proiect de regulament de organizare a eparhiei, în 174 de paragrafe, întocmit de
Şaguna. Dar pentru materializarea dorinţei lui Şaguna era nevoie şi de aprobarea patriarhiei de
Carloviţ, de care Transilvania ţinea canonic. Acest pas a fost făcut în toamna aceluiaşi an,
1864, când s-a întrunit la Carloviţ, Sinodul episcopilor sârbi şi Congresul naţional bisericesc
sârb, sub conducerea noului patriarh Samuil Maşirevici, care şi-au dat asentimentul la
despărţirea ierarhică a Bisericii româneşti de cea sârbă. La 12/24 decembrie 1864, printr-un
autograf imperial, se încuviinţa reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a
Transilvaniei şi numirea lui Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit. Noua Mitropolie avea două
eparhii sufragane: Aradul şi Caransebeş, ultima fiind acum înfiinţată, fiind numit şi un titular în
persoana protopopului braşovean Ioan Popasu. Cum în 1867 s-a creat statul dualist austro-
ungar, Saguna a insistat şi a reuşit să obţină recunoaşterea Mitropoliei, printr-un articol special
de lege(1868).
Primul gând al mitropolitului Şaguna a fost să dea o lege de funcţionare Bisericii sale.
Astfel, a întrunit, la Sibiu, un Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga
Mitropolie, cu câte 10 preoţi şi 20 de mireni din fiecare eparhie, deci cu 90 de deputaţi, în total.
Timp de 22 de zile, deputaţii au analizat problemele deosebite ale Mitropoliei. O comisie,
constituită din 3 clerici şi 6 mireni, din fiecare eparhie, a analizat un proiect de regulament,
prezentat de Şaguna, care, cu mici modificări, a fost aprobat Congres sub denumirea de
Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania143, statut ce proclama
autonomia144 şi sinodalitatea145, două principii prin care Biserica era apărată de imixtiunea
puterii seculare în treburile ei, precum şi colaborarea între clerici şi mireni şi imposibilitatea
absolutismului ierarhic. Împortanţa acestui statut a fost deosebită, atât pentru că a găsit o cale
de antrenare a elementului laic în gestionarea problemelor bisericeşti, cât şi pentru faptul că a
inspirat legislaţia ulterioară a Bisericii. Dar iată care erau formele de conducere, în Biserică,
după Statutul lui Şaguna: treburile fiecărei parohii erau conduse de sinodul parohial(adunarea
parohială de astăzi), format din toţi membrii majori ai parohiei, care avea şi misiunea să aleagă
comitetul parohial, pe preoţii parohiei şi învăţătorii şcolilor confesionale. Epitropia parohială
administra averea bisericii şi a şcolii poporale confesionale. Mai multe parohii formau un
protopopiat, condus de un protoiereu, ajutat de sinodul protopesc şi comitetul acestui sinod,
ambele formate din 1/3 preoţi şi 2/3 mireni(8 sau 12 preoţi şi dublul mireni în sinod, respectiv 2
sau 4 preoţi şi 48 mireni în comitete, în funcţie de numărul credincioşilor). Problemele
eparhiei sau diecezei erau rezolvate episcop, iar la Sibiu arhiepiscop şi de sinodul
eparhial(adunarea eparhială de astăzi), format din 20 clerici şi 40 mireni, convocat odată pe
an, la Duminica Tomii. Forul permanent de conducere era consistoriul eparhial(consiliul
eparhial de astăzi), cu trei secţiuni: bisericească, şcolară şi epitropească sau economică.
Conducerea treburilor întregii Mitropolii era încredinţată Congresului naţional bisericesc,
format din 90 de membri, câte 10 clerici şi 20 mireni din fiecare eparhie şi convocat o dată la 3
ani. Alegerea episcopilor se făcea de sinoadele eparhiale, iar a mitropolitului de Congresul

143
Autoritatea de stat l-a sancţionat la 28 mai 1869.
144
Autonomia îi permitea Bisericii să-şi dea legi proprii şi o ferea de amestecul oricărui cârmuitor politic, fie că era
împăratul, guvernul sau alt reprezentant al puterii.
145
Forma de conducere a Bisericii era colectivă, adică Sinodul, elementul laic putând participa la conducerea Bisericii în
toate cele trei unităţi ale administraţiei bisericeşti: parohie, protoierie, eparhie. Raportul dintre clerici şi mireni, în
Congresul eparhial şi mitropolitan a fost preluat şi de legislaţia bisericească din regat, după unirea principatelor
române(1918), procent ce se păstrează până astăzi(1/3 clerici, 2/3 mireni).
naţional bisericesc extraordinar, format, în acest caz, din 120 deputaţi: 60 din arhiepiscopie şi
câte 30 din cele două eparhii sufragane, în acelaşi procent de clerici şi mireni. Pe lângă aceste
organe administrative mai funcţiona şi un sinod episcopesc, pentru problemele dogmatice,
format din toţi vlădicii ortodocşi din Transilvania. Legea aceasta a stat la baza statutului
întregii Biserici Ortodoxe Române, din 1925, şi chiar la baza celui din 1948 şi dovedeşte
spiritul de organizator al bisericesc şi social-politic al lui Şaguna. El a făcut din Biserică nu
numai un locaş de închinare ci şi de apărare naţională, în special împotriva încercărilor de
maghiarizare, adunând în jurul ei pe toţi credincioşii şi dându-i rolul de conducătoare a
poporului. Preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale, aleşi din popor, au devenit şi mai strâns
legaţi sufleteşte de marele mitropolit. Statutul lui Şaguna a dat Bisericii româneşti din
Transilvania o organizare superioară, democratică, necunoscută de alte Biserici Ortodoxe surori
şi care o identifica întru totul cu năzuinţele păstoriţilor ei, făcând-o cu adevărat Biserică a
poporului. De aceea, Andrei Şaguna trebuie socotit drept cel mai mare legiuitor şi organizator
bisericesc în Biserica Ortodoxă Română şi poate chiar în întreaga Ortodoxie.
Activitatea culturală. Înţelegând că nu poate ajuta şi nu poate ridica poprul român decât
prin cultură, Şaguna a fost un neobosit ferment de cultură, înfiinţând şcoli elementare
confesionale-poporale, patronate de Biserică şi instruind învăţători la institutul pedagogic din
Sibiu. Lipsa dascălilor bine pregăgătiţi, a manualelor şcolare, a edificiilor şcolare şi, în untimă
instanţă, a interesului poporului, au fost greutăţile întâlnite de Şaguna la venirea sa în scaun.
Pentru biruirea acestora el a fost nevoit să ia unele măsuri, încă de la începutul păstoriei. Astfel,
la primul sinod eparhial din 1850, s-a hotărât ca preoţii parohi să funcţioneze ca directori
şcolari, protoiereii ca inspectori şcolari, episcopii ca inspectori supremi ai şcolilor din eparhiile
lor, care din 1838 erau sub controlul episcopului catolic maghiar. Aceste prevederi s-au fixat
mai târziu şi în Statutul organic.
În 1852, Şaguna obliga fiecare parohie să-şi ridice un edificiu şcolar, încât, la sfârşitul
arhipăstoriei sale, numărul şcolilor poporale din eparhie era de aproximativ 800, din care mai
mult de jumătate înfiinţate atunci. Tipografia eparhială din Sibiu a tipărit manuale şcolare 146,
singurele care puteau fi folosite în şcoli, iar mitropolitul a agăsit răgazul necesar să scrie, el
însuşi, câteva lucrări, cu caracter pedagogic147. Din 1870, în fiecare parohie s-au impus cursuri
pentru alfabetizare, care se ţineau în duminici şi sărbători, în timpul verii şi în fiecare zi, în
timpul iernii, unde, pe lângă învăţătorii confesionali, erau chemaţi şi preoţii să contribuie la
opera de luminare a poporului. Nu au scăpat frământărilor sale nici şcolile medii. Încă din 1850
proiectase înfiinţarea a 6 gimnazii superioare, la Sibiu, Deva, Cluj, Chioar, Cohalm şi Braşov,
a altor 6 inferioare, la Făgăraş, Alba Iulia, Sighişoara, Brad, Breţcu şi Abrud şi a 6 şcoli reale,
tehnice-comerciale, la Tg. Mureş, Hălmagiu, Haţeg, Baia de Arieş, Mijlocenii Bârgâului şi
Şimleu, toate cu limba de predare română. Din nefericire proiectul nu s-a materializat decât în
parte, căci au fost înfiinţate numai la Braşov şi Brad. La Brad un gimnaziu inferior(1868)
146
S-au tipărit peste 25 de manuale şcolare, la îndemnul lui Şaguna, de câţiva preoţi din preajma sa. Spre exemplu, pr. Sava
Popovici-Barcianu din Răşinari a scris : Abecedar românesc, Istoria biblică, Gramatica română. Gramatica germană,
Abecedar nemţesc, Gramatica limbii române, în limba germană, Ghiduri de conversaţie şi un Dicţionar român-german,
german-român ; prof. Zaharia Boiu a scris : Abecedar, Carte de citire, Elemente de geografie, Elemente de istoria naturii
şi fizică, Elemente de istorie, iar profesorul Ioan Popescu a scris : Aritmetica, Cărţi de citire, Compendiu de
pedagogie(1668). Au fost şi unii profesori, autori de manuale, precum : Visarion Roman : Aritmetica şi Geografia
Austriei ; Nicolae Mihălţan : Gramatică română ; dr. Pavel Vasci :Cunoştinţe practice despre cultivarea grădinii şcolare,
Bucoavne şi Catehisme şcolare. Acum a apărut primul manual de stenografie, în limba română, alcătuit de Dimitrie
Răcuciu.
147
Instrucţiune pentru învăţători despre didactica generală şi specială la predarea cu şcolarii a singuraticilor studii
(1862); Normativul conferinţelor învăţătoreşti(1863) ; Instrucţiune pentru directorii şcoalelor poporale şi pentru directorii
şi inspectorii şcoalelor capitale, precum şi pentru inspectorii districtuali de şcoală(1865) ; Instrucţiune pentru învăţătorii
din şcoalele normale şi capitale de religie ortodoxă(1865) ; Drepturile şi datorinţele civile pentru învăţăceii şcoalelor
poporale confesionale(1870) ş.a.
devenind mai târziu superior, iar la Braşov o şcoală reală-comercială(1869). Gimnaziului din
Braşov, înfiinţat din 1850, care avea să-i poarte apoi şi numele, i-a acordat o atenţie deosebită
şi a fost ilustrat de personalităţi deosebite148. S-a îngrijit şi de soarta elevilor lipsiţi de
posibilităţi materiale, acordându-le burse pentru continuarea studiilor. Putem spune, pe bună
dreptate, că prin râvna sa neobosită pentru organizarea şi ctitorirea de şcoli, numele său va fi
legat de-a pururi de organizarea învăţământului românesc din Transilvania. Restauratorul
Bisericii poate fi considerat, în acelaşi timp, unul din ctitorii învăţământului românesc de toate
gradele.
Nu putem trece cu vederea preocuparea ce a avut-o pentru cursurile de teologie şi
pedagogie de la Sibiu, prin care urmărea ridicarea nivelului cultural al preoţilor şi învăţătorilor
ortodocşi. Astfel, în anul numirii sale ca vicar, a ridicat durata cursurilor de la 6 luni la un an,
hotărând să nu mai fie primiţi decât absolvenţii de gimnaziu şi introducând materii noi de
studiu. Tot la sinodul din 1850 a hotărât să înfiinţeze un institut teologic-pedagogic, urmând ca
absolvenţii de teologie să funcţioneze şi ca învăţători, înainte de hirotonie, regulă instituită şi
respectată în Biserica din Transilvania până la 1918. În 1853 a înfiinţat şi o secţie separată de
pedagogie, în care erau primiţi absolvenţii gimnaziului inferior, secţie ce şi-a prelungit
cursurile pe parcursul a 4 ani. În 1852 cursurile de teologie s-au ridicat la 2 ani de studii, iar din
1861 la 3 ani, cum au rămas până în 1921. În 1865, Şaguna a scris şi o lucrare în care reda
principiile după care urma să se conducă institutul, intitulată:Instrucţiune pentru directorul şi
profesorii şi duhovnicul Institutului arhiedecezan pedagogic-teologic. Vechea şcoală de
bogoslovie de la Sibiu, înfiinţată în 1811, devenea o instituţie cu caracter superior, universitar.
Spre deosebire de şcolile din România, susţinute de stat, în Transilvania acestea au rămas în
grija Bisericii. Pentru susţinerea noii instituţii Şaguna a cumpărat o clădire specială, aşa cum
avea să facă şi pentru internat şi noua reşedinţă mitropolitană. Pentru formarea de cadre
coresponzătoare, mitropolitul a trimis la studii în Apus, tineri, deveniţi oameni cu
responsabilităţi deosebite, precum: Grigore Pantazi(1849-1854), cel mai apropiat ucenic, dar
care a murit de tânăr; Nicolae Popea(1856-1870), mai târziu vicar al său şi ulterior episcop de
Caransebeş, membru al Academiei Române; Ioan Popescu(1861-1892), Zaharia Boiu(1861-
1870), cunoscut predicator, ambii membri ai Academiei; Nicolae Cristea (1863-1865 şi 1870-
1873), fost redactor la Telegraful român, condamnat în 1894 în procesul Memorandului,
Ilarion Puşcariu (1870-1878), mai târziu vicar al Arhiepiscopiei şi membru de onoare al
Academiei, Daniil Popovici Barcianu(1876-1901), Dimitrie Cunţan(1864-1910), memorandist
şi profesor de cântări, care şi-a pus amprenta pe cântarea bisericească din Ardeal. Nu doar
aceştia au jucat un rol deosebit în istoria Transilvaniei, ci toţi preoţii şi învăţătorii şcoliţi la
instituţiile ctitorite de marele Şaguna. Răspândiţi în întreg cuprinsul Ardealului, ei au constituit
aluatul ce a dospit toată frământătura, au apropiat pe ţărani de carte şi de ziar, familiarizându-i
cu gustul pentru citit, cu adunările populare ale Astrei, cu băncile populare, cu serbările şi
reprezentaţiile de teatru sătesc, aranjate de ei cu concursul tinerilor din sat. Munca lor de
fiecare zi a contribuit la conservarea limbii şi a poporului român în Transilvania.
Merită să reţinem faptul că, pentru studenţii teologi dar şi pentru preoţi, Şaguna a scris şi
unele manuale didactice149, Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere şi
până în zilele noastre, 2 vol.,150 şi a retipărit alte câteva manuale, revizuindu-le151. Pentru
148
Aici au fost profesori şi directori oameni destoinici precum : Gavriil Munteanu, membru al Academiei, fost profesor şi
director la seminariile din Buzău şi Râmnic ; Ioan Meşotă, Ioan Lepădatu ş.a.
149
Amintim, în acest sens: Elementele dreptului canonic(Sibiu, 1854), Cunoştinţe folositoare despre treburile căsătoriilor,
Compendiu de drept canonic(1868, tradus şi tipărit şi în germană, apoi rusă şi tipărit la Petersburg, 1872)
150
Partea privitoare la Istoria Bisericii Ortodoxe din Austria a fost tredusă în germană şi tipărită la Sibiu, în 1862.
151
Teologia Dogmatică, prelucrată după manuscrisul lui Ioan Raici(1854), Manual de Teologie Morală(1855),
Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă(1855), Teologia Pastorală(1857), Tâlcuirea Evangheliilor în Duminicile Învierii
şi ale sărbătorilor(1857, ed. II, 1860).
nevoile omiletice ale preoţilor, deşi nu a reuşit să publice o colecţie de predici prelucrate de
preoţii săi, a retipărit în anul 1855 cunoscuta lucrare a lui Nichifor Teotochi,
Chiriacodromionul, la care a adăugat câteva cuvântări la praznicile împărăteşti, scrise de el
însuşi. Au fost publicate postum şi alte lucrări ale sale, precum: Memorialul(1889), Memoriile
sale(1923), Scrisori pastorale şi circulare şcolare(1938), Predici(1945). Parţial a fost publicată
şi corespondenţa sa cu unele personalităţi de vază ale timpului. Deosebit de importante au fost
şi alte tipărituri religioase, precum: Biblia cu ilustraţii(1856-1858)152, prima carte de acest gen
de la noi, Noul Testament(1867).
Un act demn de reţinut, în plan cultural, a fost înfiinţarea ziarului Telegraful Român, la
Sibiu, care, de la 3 ianuarie 1853, apre fără întrerupere până astăzi. Deşi la început era o gazetă
politică, industrială, comercială şi literară, Telegraful Român a fost un factor de culturalizare
şi organ de luptă pentru apărarea intereselor poporului românşi ale Bisericii. Tot lui Andrei
Şaguna i se datorează apariţia altor publicaţii periodice la Sibiu153 şi reeditarea cărţilor de
cult154.
Deosebit de important a fost rolul jucat de Şaguna la înfiinţarea Asociaţiei transilvane
pentru cultură şi literatură română – Astra -. După un memoriu, semnat de 171 fruntaşi
români, înaintat guvernatorului Transilvaniei, la 10 mai 1860, prin care cerea aprobarea
convocării unei adunări consultative, Şaguna a întocmit un statut de proiect, pe care l-a aprobat
Adunarea consultativă, ţinută în clădirea Institutului teologic- pedagogic din Sibiu, la 9/21
martie 1861. După aprobarea statutului, în ziua de 23 octombrie/4 noiembrie 1861, toţi
intelectualii români, care doreau să facă parte din asociaţie, au fost convocaţi la Sibiu,
constituindu-se oficial Astra. Andrei Şaguna a fost ales preşedinte, Timotei Cipariu
vicepreşedinte şi George Bariţiu secretar, pe o perioadă de trei ani. S-a implicat direct în Astrei,
conducând adunări generale, unele mai importante decât celelalte. Astfel, la cea din Braşov, din
1862, când s-a deschis şi o expoziţie cu produse ale industriei casnice româneşti, s-au purtat
discuţii interesante în problema ortografiei, s-au citit disertaţii de George Bariţiu, Gavriil
Munteanu, Timotei Cipariu şi Ion Puşcariu, au fost premiate poeziile lui Andrei Mureşanu.
Rolul Astrei a fost deosebit, chiar după ce preşedinţia a trecut în alte mâini.
Activitatea economico-gospodărească a fost remarcabilă, reuşind să facă dintr-o eparhie
săracă, în timpul păstoriei, una cu o bază materială corespunzătoare cerinţelor vremii. Astfel, în
1857 a pus bazele unui fond pentru zidirea catedralei din Sibiu, el însuşi donând 2000 de
florini155. A cumpărat, apoi, actuala reşedinţă mitropolitană, precum şi alte câteva clădiri pentru
Institutul teologic-pedagogic şi internatul acestuia. S-au constituit diverse fonduri pentru
ajutarea studenţilor săraci. S-au construit case parohiale, biserici noi şi clădiri pentru şcolile
poporale.

152
Este demn de reţinut faptul că, în acelaşi an 1858, la Paris, Ion Heliade Rădulescu a început să publice o nouă traducere
a Bibliei, cu comentarii, fără binecuvântarea Bisericii(a tipărit numai Facerea şi Ieşirea), în care căuta să înlocuiască
cuvintele de origine greacă şi slavă prin cuvinte şi expresii noi, luate din limba latină şi, la nevoie, chiar din italiană.
Şaguna s-a ridicat împotriva noii traduceri, făcute de un mirean şi împotriva exagerărilor sale lingvistice. De aceea Şaguna
scria, printre altele, în prefaţa Bibliei sale: Limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului şi aşa
traducătorul nu e decât un răsunet, nu numai al limbii, ci al simţirii şi peste tot al chipului cugetării poporului.
153
Menţionăm dintre acestea: Calendarul Arhiepiscopiei Sibiului, care apare fără întrerupere din 1852, astăzi sub numele de
Indrumător bisericesc; Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal şi Protocolul Congresului Naţional
Bisericesc, ambele începând din anul 1870.
154
Mineele (1853-1856), era reditarea ediţiei de la Buda din 1804-1805, care la rândul ei reproducea pe cea de la Râmnic,
din 1776.1780, inclusiv prefeţile episcopilor Chesarie şi Filaret; Molitvelnicul bogat (1853); Octoihul mare(1855 şi 1860);
Liturghierul(1856), Evangheliarul(1859), Penticostarul(1859), Triodul(1860); El însuşi a tradus din slava veche
Hirotesierulşi Hirotonierul(1861), Rânduiala sfinţirii bisericilor prin arhiereu(1862) şi Rânduiala sfinţirii de
episcop(1865).
155
Mitropolia s-a ridicat în timpul păstoriei vlădicăi Ioan Meţianu, în anii 1902-1906.
Activitatea social-patriotică a fost o altă componentă a pastoraţiei marelui mitropolit.
Astfel, îndată după sosirea de la hirotonia întru arhiereu, a condus împreună cu episcopul unit
Ioan Lemeni, Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 3/15 mai 1848.
Adunarea, după ce şi-a formulat un program naţional156, a ales pe Şaguna în fruntea unei
delegaţii de 30 membri, care să prezinte Curţii din Viena hotărârile şi doleanţele românilor. La
25 iunie 1848, la Insbruk, unde se afla împăratul Ferdinand V (1830-1848), declara că tezaurul
cel mai scump al românilor este legea şi limba sa, protestând împotriva unirii Transilvaniei cu
Ungaria. De aici, împreună cu Timotei Cipariu şi protopopul Iosif Ighian din Zlatna, au plecat
la Pesta, făcând lobi, pe lângă diferiţi miniştri maghiari, pentru români. La începutul anului
1849 era primit în audienţă de împăratul Francisc Iosif(1848-1916), în Moravia, prezentându-i
suveranului doleanţele românilor. În februarie, acelaşi an se afla din nou la Curtea din Viena,
împreună cu deputaţii români din Transilvania, Banat şi Bucovina, cerând împăratului unirea
tuturor românilor, din statele austriece, într-o naţiune independentă, cu administraţie naţională
şi autonomă, cu un şef politic şi unul bisericesc, cu un senat românesc şi cu folosirea limbii
naţionale în toate afacerile privitoare la români. L avremea de atunci totul era o utopie.
Precipitarea evenimentelor, înclusiv din Transilvania, au făcut ca Şagună să se întoarcă acasă
numai după înăbuşirea revoluţiei. În perioada decadei absolutiste, adică întervalul de timp
dintre 1849-1860, şi activitatea politică a lui Şaguna a fost mică, dar după 1860, când a fost
ales membru al Senatului imperial din Viena, a insistat pentru drepturile românilor
transilvăneni şi Biserica lor. Tot în 1860, Şaguna, împreună cu alţi fruntaşi români sibieni, au
înaintat împăratului un memoriu, prin care-l rugau să numească un român în funcţia de cancelar
al Transilvaniei şi recunoaşterea limbii române ca a treia limbă oficială, pe lângă germană şi
maghiară, doleanţe ce au rămas postulate. Şi cereri de acest fel au tot făcut românii, dar de
fiecare dată promisiunile rămâneau nematerializate. Când în 1867 s-a creat statul dualistaustro-
ungar şi majoritatea fruntaşilor vieţii româneşti(George Bariţiu, Ioan Raţiu, Visarion Roman,
Ilie Măcelariu) au adoptat aşa numitul pasivism, refuzând să mai ia parte la viaţa politică a
noului stat, Şaguna s-a plasat în fruntea curentului opus, militând pentru continuarea luptei
românilor, în vederea obţinerii drepturilor legitime. A sperat zadarnic în sprijinul Curţii din
Viena, care s-a dovedit capabilă doar de promisiuni.
În toată perioada păstoriei sale, Şaguna a fost încurajat şi ajutat de fraţii de peste munţi. A
fost în corespondenţă cu ierarhii vremii: Nifon al Ţării Româneşti, Sofronie Miclescu al
Moldovei, Sf. Calinic de la Râmnicu Vâlcea, Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău. În cursul
revoluţiei din 1848-1849, numeroşi preoţi români au fost ucişi, 40 de biserici au fost arse şi
peste 300 jefuite. La apelurile sale regăţenii au răspuns cu promptitudine. Deosebit de
semnificativ a fost ajutorul stareţului Neonil de la Nemţ, materializat în sute de cărţi de slujbă,
veşminte ş.a. În 1871 a fost proclamat membru de onoare al Academiei Române, preşedinte de
onoare al Societăţii Transilvania din Bucureşti şi membru de onoare al Societăţii pentru
literatura şi cultura română din Bucovina.
Andrei Şaguna păstor de suflete. Nu putem surprinde în câteva rânduri dragostea pe care
Şaguna a dovedit-o păstoriţilor săi, în special şi tuturor românilor, în general. În numele acestei
iubiri, el a refuzat scaunul de patriarh sârb şi mitropolit, pe care doreau unii să i le ofere.
Pastoralele sale sunt relevante în acest sens157. A trăit bucuriile şi neajunsurile păstoriţilor săi,
156
Programul era formulat în 16 puncte, dintre care cele mai importante erau legate de libertatea şi independenţa poporului
român, dar nu lipseau nici cele referitoare la desfiinţarea iobăgiei, crearea unei singure Mitropolii pentru toţi credincioşii
români, etc. În deschiderea lucrărilor, printre altele, Şaguna spunea: Da, suntem fraţi, nu din făţărie, ci fraţi întru Hristos,
fraţi români, care chiamă pe tot românul să uite neplăcerile trecutului şi să se considere toţi românii de fraţi, aşa cum fraţi
sunt şi episcopii lor.
157
Spre exemplu, în august 1848, când se afla la Pesta, el scria, printre altele, păstoriţilor săi: „…vă încredinţez, iubiţilor,
că, deşi împrejurările mă silesc a fi departe de voi, înima mea şi sufletul meu necurmat cu voi şi la voi este. Şi nu am cruţat
şi nu cruţ, iubiţii mei, nici osteneală, nici cheltuială, întru binele şi folosul vostru cel sufletesc şi trupesc. Nici un minut,
aşa cum o poate dovedi, fie şi numai pastorala dată în noiembrie 1848, în care îndemna pe
credincioşi să-i ajute pe românii ale căror case şi bunuri fusese prădate în cursul revoluţiei şi
care erau ameninţaţi să piară de foame. Pentru întărirea vieţii religios-morale a păstoriţilor săi a
rânduit, încă din 1850, ca preoţii parohi să facă ore speciale de cateheză, în fiecare duminică
după amiază, iar la Liturghie, în loc de priceasnă, cântăreţul să citească, celor prezenţi,
principalele rugăciuni şi învăţături ale Bisericii.
S-a identificat cu năzuinţele poporului şi s-a folosit de fiecare moment liturgic pentru a
sfătui158, a îndemna şi a arăta ce a făcut el, sau ce trebuie făcut, spre binele tuturor. A făcut şi
vizite canonice, pentru a-şi cunoşte păstoriţii pe viu, cu toate problemele lor.
Dar, trebuie reţinut faptul că Şaguna a fost un luptător pentru drepturile preoţilor, cerând în
repetate rânduri forurilor abilitate îmbunătăţirea stării lor materiale159. A fost, în acelaşi timp, şi
foarte exigent cu păstoriţii săi, neezitând să-i caterisească pe cei nevrednici de chemarea
preoţească, atât ca pildă pentru ceilalţi slujitori, cât şi pentru a nu compromite clerul român în
faţa celorlalte neamuri şi confesiuni din Transilvania.
A fost apreciat de contemporani şi urmaşi, de istoricii ortodocşi şi ai celorlalte confesiunu,
în egală măsură. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat la Răşinari şi a
rămas una dintre cele mai proeminente oersonalităţi din trecutul Bisericii noastre. Dacă nu s-a
devalorizat total sintagma epoca de aur, atunci, pe bună dreptate, putem numi păstorirea lui
Şaguna ca epoca de aur a Bisericii din Transilvania. Şi aceasta pentru că s-au înfiinţat cele mai
multe şcoli, s-a restaurat mitropolia, s-a înfiinţat Astra, s-au pus bazele primei tipografii
româneşti la Sibiu, s-a dat o formă de organizare proprie Bisericii, în conducerea căreia au fost
antrenaţi şi mirenii, s-a început editarea ziarului Telegraful român, singurul care apare fără
întreruperi până astăzi. Şi forma de organizare şi conducere a Bisericii transilvaniei avea să
influenţeze, după Unirea din 1918, întreaga Biserică Ortodoxă Română, care în 1925 a fost
ridicată la treapta de Patriarhie.

BIBLIOGRAFIE
I z v o a r e : ANDREI ŞAGUNA, Scrieri apologetice, va să zică de. apărare, Sibiu, 1.867, 72 p. ;
NICOLAE POPEA, Memorialul arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Şaguna, tom. I, Sibiu, 1889, 108 p. ;
Memoriile arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Şaguna din anii 1846—187î, Sibiu, 1923, 112 p.;
Testamentul marelui mitropolit Andrei Şaguna, Sibiu, 1925, 14 p. (şi alte ediţii); GH. TULBURE, Mitropolitu
Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulari şcolare. Diverse, Sibiu, 1938, X + 460 p. ; ANDREI
ŞAGUNA, Predici, Cu un studiu introductiv de pr. Florea Mureşan, Cluj, 1945, CX + 219 p. ·
Telegraful român Gazeta politică, industrială, comercială şi literară; Anii I—XXI, Sibiu, 1853
—1873; Actele soboarelor Bisericii greco-răsăritene din Ardeal din anii 1860 şi 1860, Sibiu, 1860; Actele
Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal, pe anii 1870, 1871, 1872, 1873; Protocolul
Congresului Naţional bisericesc român de religie gteco-răsăriteană. Sibiu, 1870; Statutul Organic al

nici un prilej nu-l las fără a fi întrebuinţat spre ajutorinţa voastră…”


158
Spre exemplu, în 1851, când s-au redus privilegiile breslelor, acordându-se prioritate liberei iniţiative, într-o pastorală,
dată cu acest prilej, printre altele, le scria păstoriţilor săi : « Lameşteşuguri, turmă iubită ! La meşteşuguri! Pentru că tu
fiind turmă numeroasă, poţi forma din fii tăi oameni învăţaţi, care să-ţi înmulţească şi susţină economia naţională…”.
159
În 1849 a cerut Ministerului cultelor din Viena o subvenţie anuală de două sute de mii de florini pe 10 ani, din care să
creeze un fond, din ale cărui venituri să se dea ajutoare preoţilor. La cererea sa, în 1850, guvernatorul Transilvaniei a scutit
pe preoţi, pe învăţătorii confesionali şi cântăreţii bisericeşti de greutăţile publice şi comunale. În 1857 a cerut, împreună cu
mitropolitul unit de la Blaj, ca preoţii români, ortodocşi şi uniţi, să fie scutiţi de impozite către stat, aşa cum erau preoţii
celorlalte confesiuni, dar memoriu a rămas fără rezultat. Abia în 1861 a primit un ajutor de 24.000 florini, din care să se
împartă preoţilor ajutoare de 50-100 florini pe an, precum şi 1000 florini pe seama Institutului teologic-pedagogic. Preoţii,
pentru a se putea bucura de ajutor, trebuia să fie mădulari vrednici ai clerului nostru cu cuvântul şi cu fapte bune şi cari,
potrivit circularelor mele, sunt treji cărturari şi cucernici şi pragul casei lor nu-l trec fără să fie îmbrăcaţi în reverendă,
nu umblă la târguri şi oraşe în pustiu şi nu se amestecă în tot felul de oameni.
Bjsericii Ortodoxe Române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1869, 36 «p. (ediţia a H-a, 1881, ed. a 111-a,
1900 ş.a,} ; Acte privitoare la urzirea şi 'ìnfiintarea Asociaţiunii Transilvane, Sibiu, Ι862; Acte
oficioase privitoare la înfiinţarea Mitropoliei gteco-răsăritene a românilor din Transilvania, Ungaria şi
Banat, Sibiu, 1867, 128 p. ; NICOLAE POPEA, Vechea Mitropolie Ortodoxă Română a Transilvaniei.
Suprimarea şi restaurarea ei, Sibiu, 1870, XIV, 352; pr. ILARION PUŞCARIU, Mitropolia românilor
ortodocşi din Ungaria si Transilvania, Sibiu, 1900, 178 + 434 p.; TEODOR V. PÄCÄTIAN, Cartea de Aur
sau. luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, 8 vol., Sibiu, 1904—15 (vol, I—-V
cuprind material de la Şaguna).
Monografii. NICOLAE POPEA, Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şaguna, Sibiu, 1879, 387 p. ;
NICOLAE POPEA, Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna. Discurs de recepţie, Acad. Rom.
tom. XXI, Bucureşti, 1900, 42 p. ; IOÂN LUPAS, Mitropolitul Andrei Şaguna, Monografie Istorică, ed.
II, Sibiu, 1911, 338 p. (ed. I a apărut în vol. Mitropolitul Andrei baron de Şaguna. Scriere comemorativă
la serbarea centenară a naşterii lui. Sibiu, 1909, p. l—400) ; IOÂN LUPAŞ, Mitropolitui Andrei Şaguna,
Sibiu, 1921, 174 p. (Biblioteca poporală a Asociaţiunii, nr. 101—102) ; IOÂN LUPAŞ, Viaţa si faptele
lui Andrei Şaguna Mitropolitul Ardealului, Bucureşti, 1926, 105 p. ; KEITH HITCHINS, Orthodoxy and
nationality .· Andreiu Şaguna and the Rumanians oi Transylvania 1846—1873, Cambridge — London, 1977,
X -+ 334 p.
Lucrări speciale. Restaurarea Mitropoliei. Studiile lui N. POPEA şi ÎL. PUŞCARIU citate
mai sus ; I. MATEI, Şaguna şi restaurarea Mitropoliei Transilvaniei, Sibiu, 1943, 34 p. (extras din Telegraful
Român pe 1943 şi vol. Omagiu lui loan Lupas, Bucureşti, 1943, p. 532—549) ; MIRCEA PÄCURARIU, 100 de
ani de la reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului în MA, -an. IX, nr. 11—12, 1964, p. 814—840 ; KEITH HITOHINS,
Andreiu Şaguna and the Restoration of the Rumanian Orthodox Metropolis in Transylvania Î846—1868,
offprint Balkan Studies, Tessaloniki, 6, 1965, 20 p.; KEITH HITCHINS, Andreiu Şaguna and Joseph Rajatic :
The Romanian and Serbian Churches in the decade of absolutism, în RESEE, an. X, mr, 3, 1972, p. 567—
579.
Activitatea culturală. GHEORGHE TULBURE, Activitatea literară a mitropolitului Andrei
Şaguna, Sibiu, 1909, VI + 136 p. ; GHEORGHE TULBURE, Mitropolitul Şaguna, Opera literară. Scrisori
pastorale. Circulări şcolare. Diverse, Sibiu, 1938, X + 460 p. ; ANDREI ŞAGUNA, Predici, Cu un studiu
introductiv de pr. Florea Mureşan, Cluj, 1945, CX + 219 p. ; GRIGORE MARCU, Sfânta Scriptură «în pom
românesc» ( 100 de ani de lα apariţia Bibliei lui Şaguna), în M.A. an. III, or. 11—12, 1958, p. 782—812;
VENIAMIN MICLE, Preocupările omiletice ale mitropolitului Andrei Şaguna, în MO, an. XXV, nr. 11—12,
1973, p. 926—942,
Astra. IOAN LUPAŞ, Andrei Şaguna şi «Asociaţiunea transilvană» în rev. Transilvania, an. LIV,
nr. 6—7, 1923, p. 254—270; I. LUPAŞ, Andrei Şaguna şi conducătorii 'Asociatiunii transilvane» (Î86Η
1922), Bucureşti, 1923, 63 p.