Sunteți pe pagina 1din 2

Enigma Otiliei

de GEORGE CĂLINESCU

- RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE -

Al doilea dintre cele patru romane scrise de G.Călinescu (Cartea


nunţii, 1933, Enigma Otiliei, 1938, Bietul Ioanide, 1953, Scrinul negru,
1960) este un „roman de critic, în care realismul, balzacianismul şi
obiectivitatea au devenit program estetic" (Nicolae Manolescu) şi un roman
al iubirii adolescentine.
Intâmplările din roman sunt relatate la persoana a IlI-a. Viziunea
„dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în
faptele prezentate, dar condiţia impersonalităţii este încălcată prin
comentariul unui estet. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul omniscient
comucă, prin postura de spectator şi de comentator al comediei umane
reprezentate, cu instanţele narative.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Caracterul citadin este un
aspect al modernismului lovinescian. Frescă a burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esenţiale, sub
determinare social-economică, imaginea societăţii constituie fundalul pe care
se proiectează formarea / maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de
a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii alături de Otilia.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite,
care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a
lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă
orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate a bătrânului. Aici pătrunde Felix
Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina şi
locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un alt intrus este Leonida
Pascalopol, prieten al bătrânului.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii
bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae.
Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului şi reprezintă
misterul feminităţii adolescentine. Ea este fiica adoptivă a lui moş Costache,
dar are un statut incert din cauza avariţiei acestuia şi a respingerii de către
clanul Tulea, pentru care este o rivală la moştenire.
Este dificil de fixat o anumită trăsătură a Otiliei, fiindcă elementul care
îi defineşte cel mai bine personalitatea îl reprezintă misterul feminităţii.
Ilustrative în acest sens devin nenumăratele secvenţe din roman în care
Otilia apare alături de Felix. Una dintre aceste secvenţe este aceea din ca-
pitolul al VlII-lea, în care Felix îi mărturiseşte Otiliei că o iubeşte, prin
intermediul unei scrisori.
Personaj eponim al romanului, enigmatica Otilia este portretizată atât
prin modalităţi de caracterizare specifice romanului realist, cât şi prin tehnici
moderne precum comportamentismul şi pluriperspectivismul, care îi întreţine
aura de mister, relativizează imaginea şi limitează omniscienţa.
Intâiul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix prin
caracterizare directă.
Alte trăsături ale Otiliei se desprind din caracterizarea indirectă,
conturată cu ajutorul faptelor, dialogurilor sau relaţiilor cu alte personaje,
prin utilizarea tehnicilor modeme: comportamentismul şi
pluriperspectivismul.
Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară
împreună cu Pascalopol, este esenţială pentru ilustrarea concepţiei diferite
despre viaţă şi despre iubire a celor doi tineri. Dacă Felix este intelectualul
ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care
femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta, care crede că
rostul femeii „este să placă, în afară de asta neputând exista fericire." Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate totale,
în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice, el fiind gata să aştepte
oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia.
Contradicţiile Otiliei îl derutează pe Felix, un tânăr lipsit de experienţa
vieţii. Iniţial, el ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o
dragoste pură Otiliei, iar mai apoi când Otilia pleacă pe neaşteptate la Paris
cu Pascalopol, Felix are o scurtă aventură cu Georgeta, „fată faină"', „pupila"
unui general, pe care i-o prezintă Stanică. De altfel cele două femei, Otilia şi
Georgeta, contribuie în egală măsură la maturizarea lui Felix, reprezentând
două ipostaze ale iubirii - spirituală şi fizică.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru
Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica
părând de neînţeles la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci
ani". Romancierul insusi a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, in
care marturiseste ca regaseste o parte din sine.