Sunteți pe pagina 1din 11

CUPRINS

1. Introducere.........................................................................................................................2
2. Notiunea de izvor de drept................................................................................................2
3. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului..................................................................3
4. Obiceiul juridic (cutuma)..................................................................................................4
5. Doctrina..............................................................................................................................6
6. Practica judiciara si precedentul judiciar.......................................................................6

7. Actul normativ...................................................................................................................9
8.

Introducere

Prin izvor de drept se nelege actul juridic cu valoare normativ n care sunt cuprinse
regulile de drept.
Esena i coninutul dreptului cunosc forme, modaliti specifice de
exprimare. Aceste modaliti sunt cunoscute n tiina dreptului snb
denumirea de izvoare ale dreptului.
Ele au evoluat pe parcursul dezvoltrii istorice a societii, sub
influena schimbrilor social-economice de la o epocla alta i chiar de
la o etap la alta ntelegerea evoluiei dreptului n decursul timpului
implic cunoasterea ntre altele a conturrii i dezvoltrii
modalitilor specifice de exprimare a esenei i coninutului su n
diferite etape istorice
In teoria dreptului si in stiintele juridice de ramura, modalitatile specifice de exprimare
a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale
dreptului.
1. NOTIUNEA DE IZVOR DE DREPT
Analiza izvoarelor dreptului a pus in lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni:
izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului denumite si izvoare reale sunt concepute ca
adevarate 'dat'-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea
legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitatile practice (daca este vorba
de obicei).
In continutul acestor izvoare (denumite si surse) sunt introduse elemente ce apartin
unor sfere diferite ale realitatii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare ale dreptului, factorii
de configurare ai dreptului, dreptul natural si ratiunea umana, constiinta juridica.
2

Este evident ca analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor


materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta factorii ce dau
continut concret dreptului pozitiv, concentrand nevoile reale ale vietii si relevandu-se
legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale).
Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza in acest moment in
mod deosebit, avand in vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta in forma nuda.
Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara, poarta si
denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept.
In teoria dreptului este larg dezbatuta notiunea de izvor al dreptului. Se face
distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. In
intelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept
semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare relicve
sau vestigii de civilizatie juridica).
Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de
aspecte, de modalitati, prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de
conduita, se impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni. Aceasta varietate de
forme prin care normele juridice se exprima, determina pe unii autori sa vorbeasca despre
caracterul eterogen al surselor (formelor) dreptului.
Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de
izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de
izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul
normativ care se prez 222d39c inta totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt
considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenta, care sunt surse
oficiale; in acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare
directe, pe cand obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale sunt izvoare
mediate (indirecte), ele trebuind sa fie 'validate' de o autoritate statala pentru a deveni
izvoare de drept.
S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. Legea si cutuma
sunt izvoare creatoare intrucat creaza norme noi, pe cand jurisprudenta si doctrina,
necreand norme noi, ci doar interpretand pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar
interpretativ.
Preocuparile mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus in lumina si
alte aspecte caracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. S-a vorbit astfel
despre sursele formale sau legale ale dreptului si sursele istorice sau materiale ale sale.
Aceasta impartire este considerata drept inutila si este criticata de catre cei care nu sunt
de acord cu o rupere a celor doua domenii material si formal.

2. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI


Studiul izvoarelor (formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia
existentei unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini
de forme de exprimare pe care dreptul si le constituie este determmata de multitudinea
relatiilor sociale care reclama reglementare juridica. Toate tipurile de drept de pana acum
au cunoscut o pluralitate de izvoare acte normative ale autoritatilor statale, obiceiuri,
precedente judiciare, doctrina etc. Sisteme de drept calitativ asemanatoare pot sa se
exprime in forme diferite, asa cum, de altfel, un sistem de drept concret, de-a lungul
existentei sale, se poate reproduce in mai multe forme. Ponderea unuia sau altuia din
izvoarele sale formale se modifica in raport de gradul dezvoltarii sale, de complexitatea
relatiilor sociale pe care le exprima.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului sunt
urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, doctrina,
contractul normativ si actul normativ.
A. Obiceiul juridic (cutuma)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede
dreptului. El apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii, fiind expresia unor
necesitati pe care orice societate le resimte, necesitati legate de conservarea valorilor
comunitatii. La aparitia sa, dreptul preia o serie de obiceiuri si le adapteaza realitatii
specifice unei societati politice.
Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei
practici. Oamenii aplica, in procesul interactiunii lor, in mod inconstient de multe ori,
unele reguli. Pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva este utila si
necesar a fi urmata in viata de toate zilele.
Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii
unui obicei din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor dreptului este
marcat de doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele sale legislative,
sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala; b) fie ca
obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, in fata unei instante de judecata si
aceasta il valideaza ca regula juridica.
In plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau
obisnuielnic) a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.
4

Cutumele reprezinta o practica atat de inradacinata incat oamenii socotesc ca prin


ele isi exercita un drept pozitiv. Cutuma implica o indelungata practica sociala; de aceea
se socoteste ca in continutul sau este cuprinsa o bogatie sociologica.
Cutuma se intemeiaza pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, fiind
evocate ca precedente. Se degaja astfel o notiune generala, alcatuita din ceea ce este
comun unor cazuri concrete repetate. Aceasta este norma generala consacrata prin
cutuma. Legiuitorul poate consacra printr-o norma legala obiceiul sau poate face trimitere
la acesta.
In acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod, spre exemplu),
legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea,
contestandu-le expres (Codul civil, spre exemplu, a abrogat, in buna masura, cutumele
anterioare). Este evident, insa, ca legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume, uzuri,
etc. In afara atitudinii legiuitorului si a legii scrise fata de obicei, instantele de judecata
(jurisprudenta) sunt confruntate cu reguli statornicite pe baza obiceiului. In practica s-a
ridicat problema daca judecatorul poate lua in considerare o regula stabila de obicei, la
care insa nu face trimitere legea (codul). In dreptul vechi, judecatorul care cunostea un
obicei invocat de parte facea aplicatiunea acestuia. Daca, insa, regula era contestata de
cealalta parte, regula trebuia dovedita. Dovada se facea prin mijloacele de proba obisnuite
(proba cu martori) sau se recurgea la ceea ce se chema 'inquisitio per turbam' (cercetare
prin multime). Se recurgea la parerea unui mare numar de oameni din regiune, cu experienta, care deliberau si emiteau un verdict, de care judecatorul tinea seama.
In dreptul modern situatia este analizata nuantat. Astfel, in dreptul public (in
dreptul constitutional si in dreptul international public), sub forma uzantelor, obiceiul
joaca inca un rol important.
In dreptul privat este sustinuta opinia ca apelul la obicei nu poate fi facut decat in
limita legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de catre lege).
Acest lucru este valabil si in dreptul comercial.
In orice caz este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de drept
obiceiului care ar contine o regula contrara ordinii publice si moravurilor si nici cutumei
care ar abroga o lege in vigoare (consuetudo abrogatoria si desuetudo).
Azi, obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor si chiar
a legilor.
Exista un domeniu pe care autorii moderni in abordeaza si prin prisma rolului
obiceiului si anume cel al exercitiului dreptului subiectiv. Dreptul subiectiv nu poate fi
exercitat decat in limite rationale, in conformitate cu obiceiurile si moravurile sociale si
potrivit scopului lor natural. Un drept exercitat in contradictie cu asemenea cerinte
5

inceteaza a mai fi un drept (un uz) si devine un abuz. In acest fel, obiceiul este o
coordonata de apreciere a exercitiului licit al unui drept.

B. Doctrina
Doctrina, ca izvor de drept.
Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este stiinta juridica (ale carui rol, structura si
functii au fost prezentate anterior). In general rolul stiintei este teoretic-explicativ,
interpretarile stiintifice facute materialului normativ ajutand, pe legiuitor sau pe
judecator, in procesul de creare si, respectiv, de aplicare a dreptului.
In aceasta lumina, chestiunea daca si in ce masura doctrina este izvor de drept
comporta o necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data intr-o opera
stiintifica si solutia propusa de autor ? Este tinut legiuitorul (parlamentul) sa se
investeasca cu dezbaterea unui proiect Iegislativ (sau unor masuri sau solutii) propuse
intr-o lucrare stiintifica (tratat, monografie, curs, studiu, etc.) ? Cu alte cuvinte, trebuie ca
doctrinei sa i se recunoasca valoarea de initiator legislativ ? In dreptul actual o asemenea
posibilitate este exclusa. Acest lucru nu impieteaza cu nimic asupra rolului indispensabil
pe care-l are teoria stiintifica in procesul legislativ si in procesul practicii juridice.
Practica legislativa si practica dreptului (aplicarea dreptului de catre administratie si de
catre instantele de judecata) n-ar putea exista si cu atat mai mult n-ar putea fi eficiente
fara teoria juridica. In acelasi timp, solutiile si interpretarile doctrinei sunt totdeauna
fondate pe cazuri practice, pornesc de la fapte reale, iar apoi, pe cale de generalizare, le
interpreteaza teoretic si le explica.
Sistemul actual al izvoarelor dreptului nu mai poate retine, insa, doctrina ca sursa
creatoare nemijlocita de drept. Unii autori vorbesc despre rolul indirect (mediat) creator
al doctrinei.
Este interesant de remarcat faptul ca in conditiile formarii de noi tipologii juridice
(este cazul dreptului comunitar, spre exemplu), se reproduce intregul sistem al izvoarelor
dreptului, fiind recunoscuta si doctrina izvor de drept.
C. Practica judiciara si precedentul judiciar
Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din totalitatea
hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Potrivit scopului
lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc in fata lor si pronunta
hotarari (sentinte) pe baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de
6

drept public. Sesizat (prin actiune sau prin rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece
cauza si sa pronunte sentinta. El face acest lucru interpretand si aplicand o norma
juridica.
Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului judecatoresc, pe
calea contenciosului administrativ.
In materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atat sisteme de control
parlamentar, (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul Constitutional in Franta),
cat si sisteme de control judecatoresc (tribunale constitutionale).
Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica la
cazuri concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii:
A) el se pronunta intotdeauna in cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa
stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare ce se deduce in fata sa;
B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din tara noastra,
nu este, in general, legat de hotararea, intr-o cauza similara, pronuntata de un alt
judecator (si nici chiar de propriile sale hotarari anterioare).
In aceasta lumina jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de
drept.
Totusi, in practica, se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la
solutii unitare in interpretarea si aplicarea unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare generala. In
loc sa fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului devine sursa creatoare a
dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de cauzele
analoage. In masura in care o decizie anterioara interpreteaza dreptul existent, aceasta
interpretare se impune in cauzele suficient de asemanatoare.
O atare situatie este de principiu inacceptabiIa pentru sistemul dreptului romanogermanic si, deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului romanesc.
Va trebui sa avem in vedere doua situatii care subliniaza importanta precedentului
si in acest sistem juridic. Este vorba de deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie in
cazul recursului in interesul legii, precum si de deciziile Curtii Constitutionale.
Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila, comerciala, de
contencios administrativ, cat si in materie penala. Codul de procedura civila cat si Codul
7

de procedura penala cuprind recursul in interesul legii.


Existenta acestei institutii procedurale se explica prin aceea ca in fixarea
jurisprudentei si in scopul aplicarii unitare a legii de catre instantele judecatoresti, rol
important revine, potrivit legii de organizare judecatoreasca si a Inaltei Curti de Casatie si
Justitie, instantei supreme.
Observam faptul ca in aceste cazuri instanta suprema are dreptul legal sa transeze
in mod suveran eventualele conflicte de interpretare si de aplicare a legii de catre
instantele inferioare si sa impuna acestora o anumita interpretare. Asemenea solutii
interpretative, constante si unitare, sunt invocate uneori ca precedente judiciare in
activitatea judecatoreasca, pe baza lor solutionandu-se cauzele cu care sunt investite
instantele de judecata. Pentru acest motiv se considera ca solutia interpretativa data de
suprema instanta se poate inscrie in randul izvoarelor secundare de drept, sau izvoare
indirecte al dreptului.
In ceea ce priveste deciziile Curtii Constitutionale, se impun cateva precizari
legate de pozitia si semnificatia acestei institutii in statul de drept..
Potrivit Constitutiei, Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii:
a) se pronunta asupra constitutionalitatii legilor,
b) se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale,
c) se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului,
d) hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si
ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial; exceptia de
neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului;
e) solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala dintre autoritatile
publice
f) vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui RM si confirma
rezultatele sufragiului;
g) constata existenta imprejurarilor care justifica interimatul in exercitarea functiei
de Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului;
h) da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a Presedintelui
RM;

i) vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea


referendumului si confirma rezultatele acestuia;
j) verifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei legislative de catre
cetateni;
k) hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid
politic;
l) indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.
Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor.
Ele se publica in Monitorul Oficial al RM.
Curtea este o autoritate autonoma, ea nu face parte din puterea legiuitoare,
executiva sau judecatoreasca si nu se subordoneaza nici unei alte autoritati.
In ordinea de idei care ne intereseaza, deciziile Curtii in cazul exceptiei de
neconstitutionalitate prezinta caracteristici ale precedentului judiciar. Exceptia de
neconstitutionalitate a unui text de lege sau ordonanta se ridica in fata unei instante de
judecata, unde partile isi apara sau isi valorifica un interes legitim. In aceste cazuri,
Curtea se pronunta in drept, ea nu solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea
de catre Curte a exceptiei, continuand procesul in fata instantelor ordinare.
Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte 'erga omnes', nu
numai 'inter partes litigantes'. Fiind obligatorii 'erga omnes', deciziile Curtii sunt evocate
ca precedente, intrucat un text de lege odata declarat neconstitutional, pe temeiul ridicarii
unei exceptii intr-un proces, nu mai poate face obiectul unei exceptii de
neconstitutionalitate.
Este recunoscut faptul ca nu numai tribunalele aplica dreptul, ci si organele
administrative. In acest sens, practica administrativa formeaza si ea un corp de solutii ce
se degaja in procesul aplicarii legii. Bogat in continut sociologic, actul administrativ este
si el rezultatul unui proces de interpretare si aplicare la cazuri concrete a legii.
D. Actul normativ
Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept).
Acest izvor al dreptului are importanta cea mai mare in sistemul izvoarelor
dreptului. Locul proeminent pe care-l detine actul normativ in sistemul izvoarelor de
drept se explica atat prin cauze istorice, cat si prin ratiuni care tin de trasaturile de
continut si de forma ale acestui izvor juridic, in raport cu celelalte izvoare.
9

Atunci cand se utilizeaza formula: 'legea ca izvor de drept', trebuie avut in vedere
sensul larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu in sensul sau restrans
(actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura specifica, parlamentul). Intr-adevar,
actul normativ cuprinde, in primul rand, legea elaborata de parlament (inainte de toate,
Constitutia), dar nu se reduce la aceasta. Exista un sistem al actelor normative.
In sensul larg si comun al termenului, legea insemnand orice regula de drept
obligatorie cuprinde orice izvor de drept (in acest sens si obiceiul este o lege, din
moment ce este obligatoriu).
Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus scriptum). Siguranta lor
in privinta organizarii ordinii de drept si posibilitatea aplicarii lor imediate le confera o
incontestabila superioritate fata de obicei. Pentru acest motiv, in progresul lor juridic,
popoarele au trecut de la simple practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice,
investite cu competente normative (parlament, guvern, organe administrative locale).
Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a caror aplicare poate fi realizata si
prin interventia fortei coercitive a statului.
Pozitia predominanta a actului normativ, in sistemul izvoarelor dreptului, in
sistemele de drept moderne, este determinata de necesitatea de a se asigura securitatea si
stabilitatea comertului juridic. Societatea resimte nevoia de siguranta, de claritate si
ordine in cadrul raporturilor inter-sociale, raporturi ce se caracterizeaza printr-un grad
sporit de complexitate, printr-o accelerare, fara precedent, a cursului legaturilor pe linia
productiei si schimbului de activitati. Cutuma si jurisprudenta sunt izvoare de drept mai
oscilante, mai putin precise decat actul normativ. Actul normativ previne nesiguranta
dreptului, incertitudinile rezultate din schimbarile rapide ce au loc in societatea
industriala moderna.
Principiul legalitatii implica o subordonare neconditionata a subiectului
raporturilor juridice fata de comandamentul normativ. Dar, pentru ca aceasta conformare
sa poata deveni realitate nemijlocita in practica sociala cotidiana este necesar ca acestea
(subiectele) sa-si cunoasca drepturile si obligatiile in mod clar si neconditionat. Forma
scrisa a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a continutului acestuia
reprezinta garantii de certitudine a actului normativ, in raport cu alte izvoare de drept.
Totodata, schimbarile rapide, dinamica transformarilor sociale specifice societatii
actuale isi pot gasi reflectarea operativa in actul normativ si nu in obicei, care este forma
conservatoare a dreptului.
Mai este de remarcat, de asemenea, si faptul ca actul normativ se preteaza mult
mai usor la aplicarea unor metode de elaborare si sistematizare (metode informatice,
10

stocarea informatiei, programe juridice etc.).


Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarari si
ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale
organelor administrative locale.
Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile. Lucrul este firesc daca
avem in vedere faptul ca legea este actul normativ elaborat de parlament, organul puterii
legiuitoare, care exprima vointa si interesele alegatorilor. Celelalte acte normative,
elaborate in conformitate cu competentele normative (cu puterea reglementara)
repartizate prin Constitutie altor organe (organele executive), trebuie sa se subordoneze
legilor. Ele sunt elaborate in vederea executarii legilor. Fata de celelalte acte normative,
legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a) legea are o procedura aparte de
elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive,
pot avea atat caracter normativ, cat si individual); c) legea are competenta de
reglementare primara si originara (in sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca
oglindire normativa in mod primordial in continutul legilor si nu al altor acte normative,
acestea nefacand altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse
in legi).
In cadrul legilor, se remarca, prin importanta si prin note fundamentale, legile
constitutionale. Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a
ordinii intr-un stat. Fiind ea insasi drept pozitiv, constitutia unui stat sta la baza acestuia,
in sensul ca in constitutie este concretizata valoarea absoluta dreptatea si isi gasesc
consacrarea majoritatea principiilor fundametale politico-juridice.
Dincolo de semnificatia sa etimologica (constitutio inseamna asezarea cu temei),
de importanta sa juridica (constitutia este legea fundamentala), constitutia unei natiuni
inseamna si o stare de spirit ea este o adevarata cutie de rezonanta a spiritualitatii
nationale.

11